de Owen, Spania

În 2018, lucram drept creator video la biserică. Inițial, fiindcă nu aveam competențele tehnice și nu cunoșteam diversele principii, am învățat mult ca să capăt priceperea necesară. După o vreme, competența mea tehnică s-a îmbunătățit mult și am fost selectat lider de echipă. Am fost încântat și eram dornic să muncesc din greu ca să-mi fac datoria. Ulterior, a apărut o problemă într-un proiect video complicat și conducătorul meu m-a trimis să o monitorizez și să o rezolv. Confruntat cu un flux al lucrărilor complicat și cu lipsa mea de competențe tehnice, inițial, am lucrat cu frații și surorile ca să găsim soluții. Dar, după o perioadă de muncă grea, în care lucrurile au început să meargă mai ușor, iar abilitățile tehnice mi s-au îmbunătățit, am început să mă las pe tânjeală. M-am gândit: „Poate că nu merge ideal proiectul ăsta, dar e mult mai bine decât înainte. Trebuie doar să continui să fac lucrurile așa. Nu e nevoie să verific atât de des. E foarte obositor să stai mereu ca pe ace.” Ulterior, rareori am explorat competențe noi și am neglijat să deprind mai multe competențe tehnice. De câteva ori, au fost probleme cu filmările create de mine, iar ceilalți m-au sfătuit să-mi îmbunătățesc competențele. Deși știam că au dreptate, m-am gândit: „Am și așa multe lucrări. Dacă mi-aș mai face timp și să studiez – lăsând la o parte cât de obositor ar fi – ce s-ar întâmpla dacă nu mi-aș îmbunătăți cine știe ce rezultatele după ce aș investi mai mult timp și energie? N-ar fi oare în van toată munca suplimentară?” Așa că n-am luat în seamă sfaturile celorlalți. Ulterior, conducătorul a observat că lucrarea noastră progresa lent și m-a rugat să identific problema. Partenerul meu de lucrare mi-a tot reamintit să rezolv problema. Atunci, m-am cam împotrivit. M-am gândit: „Om progresa noi cam lent, dar obținem rezultate mai bune decât înainte. N-ar trebui să ne grăbim.” Dar în sinea mea, știam că, dacă aș fi analizat și planificat mai atent lucrarea, chiar mai era loc pentru a-i îmbunătăți eficiența. Dar, când mă gândeam cât de stresat eram deja cu lucrarea și cât de obositor ar fi fost să investesc și mai mult timp în această lucrare, amânam în mod constant. Mai târziu, conducătorul meu a mai abordat problema de două ori cu mine și, îngrijorat de reputația mea, abia atunci am analizat situația mecanic, fără tragere de inimă. Dar, în cele din urmă, tot n-am putut găsi o soluție potrivită.

Ulterior, n-am fost dispus deloc să mă gândesc la lucrarea echipei sau să plătesc un preț pentru a o face mai bine. Când aveam timp liber, voiam doar să mă odihnesc și chiar m-am trezit târziu de câteva ori la rând, întârziindu-ne lucrarea. Când ieșeam cu treabă, uneori, zăboveam afară, evitându-mi o vreme datoria. Nici în pauzele din lucrare nu mă gândeam cum să-mi îmbunătățesc aptitudinile, ci mă odihneam, când aveam ocazia. Și uite-așa, am devenit din ce în ce mai delăsător, monitorizând și repartizând mecanic lucrări. Rareori îi ajutam pe alții să-și rezume abaterile din lucrări și, când apăreau probleme, nu voiam să mă gândesc cum să le rezolv. Ca urmare, am ajuns să amânăm filmări care clar ar fi putut fi terminate înainte de termen. În acea perioadă, au apărut constant probleme în filmările create de mine și niciunul dintre frații și surorile din echipa mea nu și-a îmbunătățit lucrarea. Dacă apărea chiar și cea mai mică dificultate în lucrare, toți se plângeau. Nu numai că n-am reușit să rezolv asta prin părtășie, dar eram de acord cu această plângere. Fiindcă nu am făcut o lucrare reală și n-am făcut îmbunătățiri după ce conducătorii și lucrătorii au avut părtășie cu mine de mai multe ori, curând, am fost demis. M-am simțit groaznic, așa că m-am rugat lui Dumnezeu și am reflectat asupra mea.

Într-o zi, în timpul devoțiunilor mele, am văzut cuvintele Lui, care spuneau: „În cursul îndeplinirii îndatoririlor lor, unii oameni nu sunt dispuși să îndure nicio suferință și, când întâmpină o problemă, se plâng că este prea grea și refuză să plătească un preț. Ce fel de atitudine este aceasta? Este una superficială. Dacă îți îndeplinești datoria în mod superficial, abordând-o cu lipsă de respect, care va fi rezultatul? Nu vei face treabă bună nici măcar într-o datorie pe care ești capabil să o faci bine – performanța ta nu va fi conform standardului, iar Dumnezeu va fi foarte nemulțumit de atitudinea pe care o ai cu privire la datoria ta. Dacă te poți ruga lui Dumnezeu, dacă tu cauți adevărul și îți dedici toată inima și mintea, dacă poți coopera astfel, atunci Dumnezeu va pregăti totul pentru tine în avans, astfel încât totul decurge armonios și aduce rezultate bune atunci când te ocupi de lucruri. Nu va fi nevoie să depui o cantitate imensă de energie; atunci când faci tot posibilul pentru a coopera, Dumnezeu rânduiește totul pentru tine. Dacă ești viclean și delăsător, dacă nu îți faci datoria așa cum trebuie și mergi mereu pe o cale greșită, atunci Dumnezeu nu va lucra în tine; vei pierde această oportunitate, iar Dumnezeu va spune: «Nu am cum să te folosesc. Dă-te la o parte! Îți place să fii viclean și delăsător, nu-i așa? Îți place să fii leneș și să te complaci în confort, nu? Ei bine, atunci, complace-te în confort pentru totdeauna!» Dumnezeu va oferi acest har și această oportunitate altcuiva. Ce spuneți: e acest lucru o pierdere sau un câștig? (O pierdere.) Este o pierdere enormă!” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Citind cuvintele lui Dumnezeu, m-am gândit la timpul meu ca lider de echipă. Am văzut că fusesem exact cum dădeau în vileag cuvintele Lui. Eram indiferent, iresponsabil, superficial și șiret față de datoria mea. Când am început să lucrez ca lider de echipă, am investit timp și efort, dar îmbunătățindu-mi abilitățile și obținând rezultate, m-am complăcut, culcându-mă pe lauri și răsfățându-mi mereu trupul. Nu mă gândeam decât cum să mă relaxez și cum să-mi ușurez viața. Nu eram dispus să fac niciun efort pentru lucrare, ca s-o îmbunătățesc. Chiar și când vedeam clar că sunt probleme, nu le rezolvam imediat, iar când le indicau alții, eu le ignoram. Ca lider de echipă, când îi vedeam pe alții din echipă plângându-se de problemele lor, nu aveam părtășie despre adevăr, ca să le rezolv problemele, ba chiar le țineam isonul și eram de acord cu ei. Parcă oricât ar fi fost întârziată lucrarea video sau oricâte probleme ar fi avut frații și surorile, nu mă privea deloc. Voiam doar să mă bucur de plăceri fizice și să evit să mă obosesc. Ca urmare, au apărut constant probleme în filmările produse de noi, care au întârziat mult progresul lucrării video. Tratam cu superficialitate o datorie foarte importantă; de dragul confortului și al tihnei trupului meu, am îndrăznit să fiu superficial, să-L înșel pe Dumnezeu și să-i păcălesc pe alții cu bună știință. Unde era inima mea cu frică de Dumnezeu? Dumnezeu detesta și ura aceste atitudini față de datorie. Reamintindu-mi toate problemele din lucrarea mea, dacă aș fi investit timp și aș fi plătit prețul, lucrurile nu s-ar fi agravat așa de mult. Dar eram leneș și nu voiam să sufăr sau să simt oboseală. Ca urmare, am afectat lucrarea video. Eram așa de egoist, de josnic și lipsit de umanitate! Devenisem atât de degenerat și decadent și nici nu realizam asta! Dumnezeu îmi orchestrase atenționări și eu tot nu reflectam și nu mă căiam. Cum putusem să fiu așa de insensibil și de intransigent? Realizând asta, m-am simțit vinovat și supărat. Chiar nu meritam să fiu lider, având în vedere că eram atât de iresponsabil și nu aveam umanitate. Era doar greșeala mea că fusesem demis.

Mai târziu, am mai văzut un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Ori de câte ori i se spune unei persoane ceva sau i se încredințează o sarcină, indiferent dacă este de la un conducător, un lucrător sau Cel de mai sus, oamenii cu simțul responsabilității se vor gândi întotdeauna: «Ei bine, din moment ce are o părere atât de bună despre mine, trebuie să mă ocup bine de această chestiune și să nu dezamăgesc.» Nu-i așa că ai îndrăzni să încredințezi o chestiune unei astfel de persoane care are conștiință și rațiune? Persoana căreia îi poți încredința o chestiune de care să se ocupe este cu siguranță o persoană pe care o privești în mod favorabil și în care ai încredere. În mod deosebit, dacă s-a ocupat de mai multe sarcini pentru tine și le-a dus la bun sfârșit cu multă conștiinciozitate și ți-a îndeplinit întru totul cerințele, vei crede că este o persoană demnă de încredere. În sinea ta, o vei admira cu adevărat și vei avea o părere bună despre ea. Oamenii sunt dispuși să se asocieze cu acest tip de persoană, ca să nu mai spunem de Dumnezeu. Credeți că Dumnezeu ar fi dispus să încredințeze lucrarea bisericii și o datorie pe care omul este obligat să o facă unei persoane care nu este de încredere? (Nu, El nu ar face acest lucru.) Ce așteptări are Dumnezeu de la o persoană căreia i-a atribuit o anumită sarcină în biserică? În primul rând, Dumnezeu speră că este sârguincioasă și responsabilă, că acordă o mare importanță sarcinii și o gestionează în consecință, îndeplinind-o bine. În al doilea rând, Dumnezeu speră că este o persoană demnă de încredere, că oricât de mult timp trece și indiferent de modul în care se schimbă mediul ei, simțul ei de răspundere nu se clatină, iar caracterul ei face față testului. Dacă este o persoană de încredere, Dumnezeu va fi liniștit. El nu va mai supraveghea sau monitoriza această chestiune pentru că, în sinea Lui, Dumnezeu are încredere în ea. Când Dumnezeu îi dă această sarcină, ea o va duce cu siguranță la bun sfârșit, fără nicio gafă” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. Prin cuvintele lui Dumnezeu, am învățat că o persoană cu o umanitate adevărată e responsabilă în datorie, acceptă scrutarea lui Dumnezeu și e capabilă să se țină tare în datoria sa, îndeplinindu-și responsabilitatea și păstrându-și loialitatea exact conform principiilor, indiferent în ce situație se găsește. Asta e atitudinea pe care ar trebui s-o avem în îndatoriri. Fiindcă biserica îmi încredințase lucrarea video, ar fi trebuit măcar să fac ce puteam, cât puteam eu de bine și să identific și să rezolv în timp util problemele și dificultățile care apăreau în lucrare, ca să mă asigur că lucrarea evolua normal. Când am preluat această datorie, am promis fără ezitare, însă, mai târziu, nu mi-a păsat decât de confortul și tihna mea și n-am făcut deloc o lucrare reală, nici măcar când am fost îndemnat în mod repetat s-o fac. Am deținut titlul de „lider de echipă”, dar n-am reușit să fac nimic și n-am reușit să îndeplinesc nici măcar responsabilitățile minime pe care ar fi trebuit să le îndeplinesc. Ca urmare, am întârziat lucrarea video a bisericii. Chiar îmi lipsea umanitatea și nu se putea avea încredere în mine! La cum mă comportam, ar fi trebuit să fiu de mult eliminat. Doar prin mila și toleranța lui Dumnezeu mi s-a permis să continui să îmi îndeplinesc datoria în acea echipă. Pe atunci, m-am gândit: „Trebuie să apreciez ocazia asta și să-mi dau silința în datorie.” Apoi, n-am mai fost mulțumit de mersul lucrurilor în datoria mea și nu doar finalizam lucrarea la filmările încredințate mie în fiecare zi, ci căutam mereu moduri de a-mi crește eficiența, identificam problemele și abaterile noastre și le comunicam în timp util liderului echipei și discutam cu ceilalți cum să rezolvăm problemele. Deși era mai obositor să lucrez așa, mă simțeam mai liniștit și mai relaxat, știind că-mi îndeplinisem o parte din responsabilități.

Curând, conducătorul a văzut că mă schimbasem într-o oarecare măsură și mi-a încredințat supravegherea unui proiect video. Am apreciat ocazia de a îndeplini această datorie și am vrut să-mi dau toată silința. Am urmărit cu stăruință lucrarea zilnic și am rezumat toate abaterile pe care le aveam în lucrare. Când am observat probleme, am găsit un mod de a le rezolva imediat și dacă nu le-am putut rezolva, m-am consultat și le-am discutat cu liderul echipei. Dar puțin mai târziu, când am obținut unele rezultate în lucrarea noastră și abilitățile mi se îmbunătățiseră, m-a cuprins din nou lenea, pe nesimțite. M-am gândit: „Zilele astea, lucrarea merge conform planului și nu sunt probleme mari, ar trebui să mă odihnesc puțin. Dacă lucrez zilnic atât de mult și am atâtea griji, la un moment dat, nu voi mai putea face față.” Cum am gândit asta, am început să mă las pe tânjeală, doar făcând totul mecanic din nou, nu m-am mai gândit la îmbunătățirea abilităților sau rezolvarea problemelor și abaterilor și nici măcar nu m-am mai obosit să discut cu frații și surorile despre situația lucrării lor. Când aveam timp liber, voiam doar să mă relaxez și uneori, în timp ce lucram sau studiam competențe tehnice, urmăream clipuri amuzante sau teatru, ca să-mi omor timpul, întârziind astfel filmări care ar fi putut fi finalizate înainte de termen, iar rezultatele lucrării noastre începând să scadă. În acele zile, eram buimac și confuz, nu câștigam nicio lumină când citeam cuvintele lui Dumnezeu și simțeam cum mă cuprinde un întuneric. În plus, când mă rugam lui Dumnezeu, nu-I simțeam prezența. Deși știam că era periculos să continui așa, nu mă puteam controla și chiar mă simțeam îndurerat și chinuit. Atunci, am văzut un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „În cazul în care credincioșii sunt la fel de neglijenți și de nestăpâniți în vorbire și în conduită ca non-credincioșii, atunci sunt chiar mai ticăloși decât non-credincioșii; sunt demoni răi arhetipali” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Un avertisment pentru cei care nu practică adevărul”). Simțeam că ale lui Dumnezeu cuvinte mă expuneau direct. Credeam în Dumnezeu de mulți ani, dar tot n-am reușit să mă ocup de îndatoririle mele și am căutat tihnă când ar fi trebuit să lucrez, dând dovadă de o lipsă completă de sinceritate. În lumea laică, trebuie să respecți regulile stabilite de compania ta și, cât ești la muncă, trebuie să-ți faci slujba cu sârguință și să nu trândăvești. Dar, în timp ce-mi făceam datoria în biserică, n-aveam nici măcar un minim simț al responsabilității și-mi ignoram datoria ca să-mi satisfac poftele trupești. Acționând atât de destrăbălat și de necontrolat, cum meritam să fiu numit creștin? Nici măcar nu eram bun să muncesc în datoria mea, darămite să-mi fac datoria într-un mod care să fie la nivel standard. Mă uram fiindcă-mi răsfățam trupul; de ce n-aveam nici măcar un dram de hotărâre pentru a mă răzvrăti împotriva trupului? M-am gândit la frații și surorile mele din China continentală, care mai degrabă ar suporta riscul de a fi arestați și torturați de PCC decât să-și abandoneze îndatoririle, în timp ce eu îmi făceam datoria într-o țară liberă și democratică, scăpând din China, și nici măcar nu eram dispus să mă gândesc mai mult la lucrarea mea sau să plătesc un preț. Mă purtam ca un om de nimic, nu aveam pic de demnitate sau caracter. Gândindu-mă la asta, îmi era tot mai rușine să dau ochii cu frații și surorile, și cu atât mai mult să dau ochii cu Dumnezeu. Am început să reflectez: „Deja am eșuat o dată, răsfățându-mi trupul și sustrăgându-mă de la îndatoriri. De ce nu învățasem din vechile greșeli? De ce am fost capricios și schimbător în lucrare?” M-am tot rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă lumineze și să mă ilumineze, ca să pot găsi cauza primară a problemei mele.

Într-o zi, am descoperit aceste fragmente din cuvintele lui Dumnezeu: „De ce oamenii sunt mereu indisciplinați și leneși, de parcă ar fi morți vii? Acest lucru atinge problema naturii lor. Există un soi de lene în natura umană. Indiferent ce sarcină îndeplinesc oamenii, ei au întotdeauna nevoie de cineva care să-i supravegheze și să-i îndemne. Uneori, oamenii țin cont de trup, râvnesc la confortul fizic și mereu țin ceva pentru ei înșiși – aceștia sunt plini de intenții diavolești și planuri șirete; chiar nu sunt buni deloc. Întotdeauna fac mai puțin decât potențialul lor maxim, indiferent ce datorie importantă fac. Sunt iresponsabili și nu au loialitate. Am spus aceste lucruri astăzi pentru a vă aminti să nu fiți pasivi în privința lucrării. Trebuie să fiți capabili să urmați orice vă spun” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (26)”]. „Conducătorii falși nu fac lucrare reală, dar știu cum să se comporte ca niște oficialități. Care este primul lucru pe care îl fac odată ce devin conducători? Cumpără favorurile oamenilor. Adoptă abordarea: «Noii funcționari sunt dornici să impresioneze»; mai întâi, fac câteva lucruri pentru a intra în grațiile oamenilor și se ocupă de câteva lucruri care ameliorează bunăstarea de zi cu zi a tuturor. Întâi încearcă să le facă o impresie bună, să le arate tuturor că sunt pe aceeași lungime de undă cu masele, astfel încât toată lumea să-i laude și să spună: «Acest conducător acționează ca un părinte față de noi!» Apoi, preiau controlul în mod oficial. Ei simt că au sprijin popular și că funcția le-a fost asigurată; după aceea, încep să se bucure de beneficiile statutului, ca și cum le-ar fi cuvenite. Devizele lor sunt: «În viață nu contează decât mâncarea și îmbrăcămintea», «Viața este scurtă, așa că bucură-te de ea cât poți» și «Bea azi vinul de azi și fă-ți mâine griji pentru ziua de mâine.» Se bucură de fiecare zi așa cum vine, se distrează cât pot să o facă, nu se gândesc deloc la viitor și, cu atât mai puțin, la ce responsabilități ar trebui să îndeplinească și ce îndatoriri ar trebui să îndeplinească un conducător. Predică unele cuvinte și doctrine și fac câteva sarcini de dragul aparențelor ca rutină, dar nu fac nicio lucrare reală. Nu scot la iveală problemele reale din biserică și nu le rezolvă complet, așadar, ce sens are să facă astfel de sarcini superficiale? Nu este înșelător? Îi pot fi încredințate sarcini importante unui astfel de conducător fals? Este el conform principiilor și condițiilor casei lui Dumnezeu de selectare a conducătorilor și lucrătorilor? (Nu.) Acești oameni nu au conștiință sau rațiune, sunt lipsiți de orice simț al responsabilității și, totuși, încă doresc să dețină o funcție oficială, să fie conducători în cadrul bisericii – de ce sunt atât de nerușinați? Pentru unii oameni care au un simț al responsabilității, dacă au un calibru slab, ei nu pot fi conducători – să nu mai vorbim despre oamenii inutili care nu au deloc un simț al responsabilității; ei sunt chiar mai puțin calificați să fie conducători. Cât de leneși sunt astfel de falși conducători lacomi și indolenți? Chiar când descoperă o problemă și sunt conștienți că reprezintă o problemă, nu o tratează serios și nu-i dau atenție. Sunt atât de iresponsabili! Deși sunt elocvenți și par să aibă ceva calibru, nu pot să rezolve diversele probleme din lucrarea bisericii, făcând ca aceasta să încetinească până se oprește; problemele continuă să se adune, dar acești conducători nu își fac griji pentru ele și insistă să desfășoare câteva sarcini superficiale ca rutină. Și care este rezultatul final? Nu încurcă ei lucrarea bisericii, nu o dau peste cap? Nu provoacă haos și lipsă de unitate în biserică? Acesta este finalul inevitabil” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. Reflectând la cuvintele lui Dumnezeu, am realizat că mă complăceam și nu luam inițiativa în datorie din cauză că eram din natură leneș și râvneam la confort. Mintea mea era plină de filosofii satanice pentru interacțiunile lumești precum: „În viață nu contează decât mâncarea și îmbrăcămintea”, „Bea azi vinul de azi și fă-ți mâine griji pentru ziua de mâine” și „Tratează-te cu bunătate, fiindcă viața e scurtă.” Trăiam conform acestor falsități satanice, gândind că în viața asta pe pământ, ar trebui să mă simt bine. Nu puteam justifica suferința și epuizarea constantă. Ca urmare, nu am reușit să perseverez în nimic din ce am făcut. Am luat drept capital cel mai mărunt rezultat în lucrare și am devenit decadent, complăcându-mă. Era exact ca în anii de școală: când luam note bune și mă lăudau profesorii și colegii, nu mai voiam să investesc atenție și energie în studii, ci doar să mă distrez. Nu mă mai interesa să ascult în clasă sau să-mi fac temele. Însă, imediat ce notele mele scădeau și părinții și profesorii deveneau mai severi cu mine, îmi intensificam studiile și făceam un efort până-mi creșteau din nou notele, iar atunci, iar mă relaxam și voiam să mă distrez. În acei ani, am fost mereu controlat de aceste idei decadente și am devenit și mai leneș, mai abătut și mai lipsit de inițiativă. Eram capricios și schimbător în tot ce făceam, nu eram dispus să sufăr sau să plătesc un preț și eram tot mai puțin dispus să fac eforturi pentru datoria mea. Atât în trecut, ca lider de echipă, cât și în prezent, ca membru al echipei, verificând progresul lucrării, am fost la fel de leneș și de lipsit de inițiativă. Încetam orice efort imediat ce obțineam rezultate și voiam să alternez lucrarea cu odihna, ca să nu sufăr pierderi și să nu mă epuizez. Chiar și când știam clar că existau probleme în lucrare, nu le rezolvam, preferând să-mi pierd timpul cu amuzamente neînsemnate, în loc să mă sacrific puțin mai mult și să plătesc un preț ceva mai mare pentru datoria mea. Făceam doar cât să păstrez aparențele și să-l înșel și să-l amăgesc cu scuze pe conducător. Mi-am dat seama că nu eram doar leneș, ci și perfid și alunecos, dorind doar să-mi trăiesc viața în relaxare și tihnă. Mă bucurasem mult, atât de udarea și aprovizionarea cuvintelor lui Dumnezeu, cât și de grija și protecția Lui, dar tot nu reușeam să fac nici responsabilitățile strict necesare. Nu eram eu doar un incompetent delăsător, un parazit în biserică? Unde îmi erau umanitatea și rațiunea? Mi-am amintit de un rând din Biblie, care spune: „Și mulțumirea de sine îi distruge pe cei proști” (Proverbe 1:32). Dacă nu mă căiam, chiar dacă biserica încă nu m-ar fi eliminat, Dumnezeu scrutează totul și Duhul Sfânt nu ar mai fi lucrat în mine. Mai devreme sau mai târziu, aș fi fost eliminat.

După asta, mâncând și bând cuvintele lui Dumnezeu, am început să-mi schimb atitudinea față de datorie. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Felul în care ar trebui să tratezi însărcinările date de Dumnezeu este extrem de important. Este o chestiune foarte serioasă. Dacă nu poți duce la bun sfârșit ceea ce ți-a încredințat Dumnezeu, atunci nu ești vrednic de a trăi în prezența lui Dumnezeu și ar trebui să-ți accepți pedeapsa. Este absolut firesc și justificat ca oamenii să ducă la bun sfârșit însărcinările pe care le încredințează Dumnezeu lor. Aceasta este responsabilitatea supremă a omului și este la fel de importantă ca propria lui viață. Dacă tratezi însărcinările de la Dumnezeu cu ușurință, aceasta este cea mai gravă trădare a lui Dumnezeu. Făcând astfel, ești mai deplorabil decât Iuda și ar trebui să fii blestemat. Oamenii trebuie să dobândească o înțelegere temeinică despre cum să trateze însărcinările date de Dumnezeu și, cel puțin, ei ar trebui să înțeleagă următoarele: faptul că Dumnezeu îi încredințează însărcinări omului este înălțarea omului de către Dumnezeu și un fel de har special pe care El îl arată omului, este cel mai glorios dintre lucruri și orice altceva poate fi abandonat – chiar propria viață – dar însărcinările date de Dumnezeu trebuie duse la bun sfârșit” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). „Oamenii trebuie să caute cu toții să trăiască o viață plină de sens și nu ar trebui să se mulțumească cu circumstanțele lor actuale. Ei trebuie să ajungă să trăiască chipul lui Petru și trebuie să aibă cunoașterea și experiențele lui Petru. Trebuie să urmărească lucruri care sunt mai înalte și mai profunde. Trebuie să urmărească o iubire mai profundă și mai pură pentru Dumnezeu și o viață care are valoare și sens. Doar aceasta este viață; doar atunci vor fi la fel ca Petru. Trebuie să te concentrezi pe a intra proactiv în partea pozitivă și nu trebuie să fii pasiv și să îți permiți să regresezi fiindcă te mulțumești cu o tihnă temporară, ignorând, în același timp, adevăruri mai profunde, mai amănunțite și mai practice. Trebuie să ai iubire practică și trebuie să găsești orice mod posibil de a te elibera de această viață decadentă, fără griji, care nu este diferită de cea a unui animal. Trebuie să trăiești o viață plină de sens, o viață plină de valoare și nu trebuie să te păcălești sau să îți tratezi viața ca pe o jucărie cu care să te joci. Pentru toți cei care sunt hotărâți și-L iubesc pe Dumnezeu, nu există adevăruri de neatins și nu există dreptate pentru care să nu poată rămâne de neclintit. Cum ar trebui să-ți trăiești viața? Cum ar trebui să-L iubești pe Dumnezeu și să utilizezi această iubire pentru a-I satisface intențiile? Nu există vreo chestiune mai importantă în viața ta. Mai presus de toate, trebuie să ai acest tip de hotărâre și perseverență și nu ar trebui să fii un neputincios lipsit de coloană vertebrală. Trebuie să înveți cum să experimentezi o viață plină de sens și să experimentezi adevăruri pline de sens și nu ar trebui să te tratezi superficial în acel mod” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoașterea sa despre mustrare și judecată”). Prin cuvintele Lui, mi-am dat seama că valoarea și sensul vieții stau în a-mi face bine datoria de ființă creată. Dacă mereu cauți confort și tihnă, nu ai inițiativă și ești superficial în îndatoriri, Îl trădezi pe Dumnezeu, iar El blestemă și detestă acest comportament. M-am gândit cum Petru L-a iubit și L-a mulțumit cu sârguință pe Dumnezeu toată viața, mereu respectându-I cu strictețe cuvintele și încercând să devină mai bun. Mereu s-a străduit să practice adevărul și să-L mulțumească pe Dumnezeu, fiind în final răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu și fiind o mărturie răsunătoare. Mai e și Noe. Acceptând însărcinarea dată de Dumnezeu, a construit arca timp de 120 de ani, fără să ezite, nici măcar în fața nenumăratelor dificultăți și suferințelor enorme, străduindu-se neîncetat, până când a finalizat arca. Comparându-mă cu felul în care Noe și Petru și-au tratat datoria și pe Dumnezeu, m-am simțit incredibil de rușinat. Am realizat că eram și egoist, și leneș și că nu aveam pic de umanitate. Nu aveam niciun simț al responsabilității față de datoria mea, eram superficial și tergiversam. Cum mi se cerea mai mult sau eram prea ocupat, începeam să mă plâng că sunt obosit, trândăveam și-mi răsfățam trupul, chiar și când eram îndemnat. Nu aveam deloc o inimă cu frică de Dumnezeu. La cum abordam lucrurile, în final, doar m-aș fi distrus. Dar mereu credeam că am dreptate și mă mulțumeam să fac cel mai mic efort. Eram atât de indiferent, nesăbuit și ignorant! Deși îmi făcusem datoria astfel, Dumnezeu tot îmi dăduse ocazii să mă căiesc. Nu puteam să-I mai rănesc sentimentele prin decadență. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, recunosc că natura mea e indolentă și că n-am umanitate. Nu vreau să mai trăiesc așa. Vreau să urmăresc serios adevărul și să-mi fac bine datoria. Te rog, scrutează-mi inima.”

De atunci, am investit mai mult timp și energie în datorie și, deși aveam programul plin în fiecare zi, tot îmi făceam timp să studiez și să-mi îmbunătățesc aptitudinile tehnice. De asemenea, rezumam des problemele și abaterile din lucrare și mă străduiam constant să-mi îmbunătățesc aptitudinile. În curând, am început să obțin rezultate mai bune în filmările produse de mine. Am observat că atunci când împărtășeam cu ceilalți ce învățasem, părea să-i ajute și pe ei. Mă simțeam foarte liniștit și împăcat. Aveam mai multe lucruri de făcut pentru a-mi îndeplini datoria în acest fel și mă odihneam mai puțin, dar nu mă simțeam obosit, nu sufeream. De fapt, aveam mintea mai clară, cu totul altfel decât înainte, când în fiecare zi eram confuz și distrat. A devenit mai ușor și să văd problemele în lucrarea noastră și, prin părtășie cu ceilalți și prin luminarea și îndrumarea de către Dumnezeu, am rezolvat multe probleme în timp util. Dar, fiindcă fusesem corupt prea profund de Satana, ideile lui de indolență mă mai afectau, din când în când. Când am început să obțin rezultate bune, iar m-am complăcut puțin și am vrut să-mi răsfăț trupul. Odată, când verificam o filmare, am văzut că a apărut on-line un film de acțiune. M-am gândit: „E așa de stresant la muncă în ultima vreme, n-o fi foc dacă mă uit un pic și mă detensionez.” Urmărindu-l, am realizat brusc că revenisem la vechile subterfugii. Am văzut un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Atunci când simți că vrei să faci lucrurile într-un mod superficial, fiind alunecos și lenevind și încercând să eviți scrutarea lui Dumnezeu în timp ce îți faci datoria, ar trebui să te grăbești să vii înaintea lui Dumnezeu pentru a te ruga și a reflecta dacă este corect să faci așa. Apoi, gândește-te puțin: «Care este scopul meu în a crede în Dumnezeu? Superficialitatea mea i-ar putea păcăli pe oameni, dar Îl va păcăli pe Dumnezeu? Mai mult, credința mea în Dumnezeu și îndeplinirea datoriei mele nu sunt pentru a putea fi alunecos și a lenevi, ci pentru a putea dobândi mântuirea. A acționa în acest fel arată că nu am umanitate normală și nu este ceva ce Îi place lui Dumnezeu. Așa nu merge. Ar fi una dacă aș fi alunecos, aș lenevi și mi-aș urma propria voie în lume, dar acum sunt în casa lui Dumnezeu, sunt sub suveranitatea lui Dumnezeu, sub scrutarea ochilor lui Dumnezeu și sunt o ființă umană, așa că trebuie să acționez conform conștiinței mele și cuvintelor lui Dumnezeu, și nu pot să-mi urmez propria voie, să fiu superficial, nici să fiu alunecos și să lenevesc. Așadar, cum ar trebui să acționez pentru a nu fi alunecos și a nu lenevi, pentru a nu fi superficial? Trebuie să depun ceva efort. Adineauri am simțit că era prea multă bătaie de cap să acționez în acel fel, așa că am vrut să evit greutățile, dar acum înțeleg: poate că este mai multă bătaie de cap să o fac așa, dar dă rezultate și, prin urmare, așa ar trebui să o fac.» Când o faci și încă nu ești dispus să înduri greutăți, în astfel de momente trebuie să te rogi lui Dumnezeu: «Dumnezeule drag! Sunt o persoană leneșă și alunecoasă. Te rog, disciplinează-mă și mustră-mă, ca să pot dobândi trezirea conștiinței și să am un simț al rușinii. Nu vreau să fiu superficial. Te rog, îndrumă-mă și luminează-mă, ca să-mi pot vedea răzvrătirea și urâțenia.» Când te rogi astfel și reflectezi asupra ta și încerci să te cunoști astfel, acest lucru va da naștere unui sentiment de remușcare; vei putea să-ți urăști urâțenia, iar starea ta greșită va începe să se schimbe. Vei putea să contempli: «De ce sunt în stare să fiu superficial? De ce încerc mereu să fiu alunecos și să lenevesc? A acționa astfel este atât de lipsit de conștiință și rațiune – mai sunt eu cineva care crede în Dumnezeu? De ce nu pot face lucrurile în mod conștiincios? Nu trebuie doar să investesc puțin mai mult timp și efort? Ce este atât de greu în asta? Asta ar trebui să fac; dacă nu pot face nici măcar asta, oare sunt vrednic să fiu numit ființă umană?» Drept urmare, vei lua o hotărâre și vei jura înaintea lui Dumnezeu: «Dragă Dumnezeule! Te-am dezamăgit, sunt cu adevărat prea profund corupt, sunt fără conștiință și rațiune și nu am umanitate. Sunt dispus să mă pocăiesc. Te rog, iartă-mă. Categoric mă voi schimba. Dacă nu mă pocăiesc, fie ca Tu să mă pedepsești.» După aceea, mentalitatea ta se va îndrepta și vei începe să te schimbi. Data viitoare când îți vei face datoria, vei fi în stare să acționezi în mod conștiincios, cu mai puțină superficialitate, și vei fi în stare să suferi și să plătești un preț. Vei simți că a-ți face datoria astfel este minunat și vei avea pace și bucurie în inima ta. Când oamenii pot să accepte scrutarea din partea lui Dumnezeu, când pot să se roage Lui și să se bazeze pe El, stările lor se vor schimba în curând” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Prețuirea cuvintelor lui Dumnezeu este fundamentul credinței în Dumnezeu”). Reflectând la cuvintele Lui, am găsit un mod de a practica. Eram indolent din natură, preferam confortul și tihna și nu eram dispus să sufăr. Singur, n-aș putea rezolva problema asta; trebuie să mă rog lui Dumnezeu, să mă bazez pe El și să-I accept scrutarea. Când voi mai vrea să-mi răsfăț trupul și să fiu alunecos ori să mă las pe tânjeală, ar trebui să mă rog imediat lui Dumnezeu și să-I cer să mă disciplineze și să mă certe. Abia atunci voi putea să mă răzvrătesc împotriva trupului și să-mi fac bine datoria. M-am rugat lui Dumnezeu, vorbindu-I despre starea mea, cerându-I să mă disciplineze. După rugăciune, m-am calmat și am continuat să verific filmarea, ținând atent cont de principii și căutând informațiile relevante. Când reflectam la lucrarea mea, am simțit călăuzirea lui Dumnezeu și am putut să identific rapid probleme în filmare și să fac un plan ca să le rezolv.

Prin acea experiență, am căpătat mai multă încredere pentru a-mi trata lenevia. Am văzut că trebuia să mă bazez pe Dumnezeu și să-I accept scrutarea în lucrarea mea. Dacă începeam iar să-mi răsfăț trupul, mă puteam ruga lui Dumnezeu și mă puteam baza pe El, ca să mă înfrânez în mod conștient. Asta mi-ar da putere să-mi înving lenea și să-mi fac liniștit datoria. În prezent, deși încă mai dezvălui adesea gânduri și idei pentru confort și tihnă, știu că, dacă urmez cuvintele lui Dumnezeu, le practic neîncetat și pătrund în ele, aceste firi corupte vor fi cu siguranță curățite și schimbate.