31. Rămânând fidelă îndatoririi mele

de Yang Mu, Coreea de Sud

Înainte, eram foarte invidioasă când vedeam frați și surori pe scenă, cântând și dansând, slăvindu-L pe Dumnezeu. Visam la ziua în care voi putea urca pe scenă pentru a cânta și fi martoră lui Dumnezeu. Mi se părea că avea să fie o onoare atât de mare! Ziua aceea a venit mai repede decât credeam.

În mai 2018, m-am alăturat repetițiilor pentru Imnul Împărăției, un spectacol coral. Nu luasem niciodată lecții de canto sau dans, așa că repetițiile au fost foarte grele pentru mine, la început. Aveam mari emoții când cântam, o privire rigidă pe chip și eram mereu prost sincronizată când dansam. Cu toate acestea, nu m-am descurajat. Mă gândeam la Imnul Împărăției ca fiind mărturie pentru întreaga umanitate despre venirea lui Dumnezeu și de îndată mă simțeam atât de motivată, încât mă rugam în continuare. Eram hotărâtă să dau tot ce pot pentru a cânta și dansa bine. Dumnezeu m-a călăuzit puțin câte puțin și, după câteva luni, am început să mă simt mai în largul meu cu toate acestea. De asemenea, îi conduceam pe frați și surori în exersarea expresiilor lor. Am început să mă simt foarte mulțumită de mine, gândindu-mă: „Expresiile și mișcările mele sunt cu adevărat extraordinare acum. Cu siguranță, voi fi pusă tocmai în primul rând când vom filma, iar când frații și surorile de acasă mă vor vedea în filmare, vor fi atât de încântați, atât de bucuroși! Sunt convinsă că vor fi și invidioși, că mă vor privi cu admirație.” Mă simțeam minunat de fiecare dată când mă gândeam la asta și aveam o energie infinită pentru datoria mea. Chiar și atunci când repetam până când eram leoarcă de sudoare și mă dureau toate, tot nu mă relaxam. Mă temeam că, dacă încetinesc ritmul, nu voi mai fi plasată în față și apoi voi avea mai puține șanse de a mă face văzută. Știam că trebuie să dau tot ce pot, oricât de greu și istovitor era. Regizorul ne-a repartizat locurile pe scenă, căci filmarea se apropia. Încântată, am deschis lista artiștilor și mi-am căutat numele, apoi, am văzut că eram în rândul al șaptelea. Pentru o clipă, nu mi-am putut crede ochilor. De ce eram plasată atât de în spate? Greșise regizorul? Expresiile și mișcările mele erau perfecte și chiar îi ajutasem pe frați și pe surori să exerseze. Credeam că eu chiar ar trebui să fiu în primele rânduri. Cum puteam fi în spate? Dacă nu ajungeam pe ecran, dacă nu erau deloc secvențe cu mine, ceilalți nici nu aveau să mă vadă. Gândul acela m-a făcut să mă simt realmente nemulțumită. Ulterior, la repetiții, nu puteam pune deloc veselie în cântarea mea și nici energie în dans. Eram mereu ursuză, mai ales când vedeam că expresiile și mișcările unor surori nu erau deosebite, dar ele erau în primele trei rânduri. Chiar nu înțelegeam. În ce fel erau ele mai bune decât mine? De ce fuseseră plasate în față, în timp ce eu rămăsesem în spate? Eram plină de invidie și nu puteam accepta asta. Am văzut că, într-adevăr, câțiva frați și surori care, în general, erau mai buni decât mine la practică, au fost așezați chiar mai în spate, dar păreau complet în largul lor la repetiții, ca și cum asta nu îi afectase deloc. Eram nedumerită: chiar și în spate, erau ascultători și-și făceau datoria în mod activ, așa că de ce mie îmi era atât de greu și de ce nu mă puteam supune? Eram chiar nerezonabilă? Într-adevăr, am avut câteva mustrări de conștiință atunci, dar tot n-am căutat adevărul și n-am reflectat asupra mea. Tot nu puteam ignora locul în care fusesem plasată în aranjament.

Câteva zile mai târziu, regizorul a făcut câteva schimbări în aranjament. Am simțit un val de încântare ascunsă și m-am întrebat dacă voi fi mutată mai în față. Dar, când am văzut, chiar mi-a venit să plâng. Am fost pusă chiar în ultimul rând și chiar la margine, unde camera abia dacă mă putea vedea. Ceea ce mi s-a părut și mai surprinzător a fost faptul că niște surori care nu repetaseră atât de mult fuseseră așezate în fața mea. Eram într-un adevărat zbucium și mă simțeam dezorientată. Muncisem atât de mult, exersându-mi expresiile și mișcările, ca să pot apărea în filmare, așa că de ce fusesem retrogradată într-un colț obscur, fără nici cea mai mică șansă de a-mi arăta chipul? Aveam să fiu doar de decor! Ce rost mai avea să apar în spectacol? Dacă aș fi știut dinainte, nu aș fi muncit atât de mult la repetiții. Simțeam că mă pierd cu firea și, pur și simplu, nu puteam accepta acest fapt. „Ei bine, în decursul următoarelor zile de repetiții, am sfârșit prin a-mi scrânti glezna.” M-am gândit: „Acum, că glezna mea e luxată, mă pot odihni și nu mai e nevoie să mă istovesc zi de zi. Sunt în spate, unde, oricum, nu mă poate vedea nimeni. De ce să muncesc atât de mult?” Am început să ajung târziu și să plec mai devreme, iar când repetițiile deveneau intense, mă odihneam în culise. Văzând asta, câteva surori mi-au amintit: „Urmează să filmăm. Dacă nu-ți petreci aceste zile exersând, nu vei fi în sincron cu ceilalți. Nu trebuie să lălăim.” Aceste vorbe au fost puțin supărătoare și, într-adevăr, m-am simțit destul de prost. Știam că urma să filmăm peste doar 20 de zile, așa că, dacă nu mă implicam în repetiții, întregul proiect avea să fie amânat. Aveam să provoc o tulburare. Am avut un sentiment subit de teamă. Cum puteam fi atât de depravată? Doar prin reflecție am realizat că îmi găsisem scuze, mă împotrivisem și îmi pierdusem motivația pentru datoria mea încă de când fusesem plasată în spate și nu mai aveam nicio șansă să mă laud. Făceam strictul necesar, doar ca să fie făcut. Mă împotriveam lui Dumnezeu și eram ostilă. Entorsa mea se agrava și ea, ceea ce putea fi felul în care Dumnezeu mă disciplina. Dacă eram în continuare potrivnică, nu mai conta dacă mă puteam da mare, dar era posibil să nu pot urca pe scenă, iar apoi aveam chiar să-mi pierd datoria. În durerea și mustrările mele de conștiință, am îngenuncheat în rugăciune înaintea lui Dumnezeu în acea noapte. „O, Dumnezeule, am fost foarte supărată de când am văzut că am fost plasată în spate și nu am reușit să mă supun, am fost plină de nemulțumiri și mi-am făcut prost datoria, neglijându-mi sarcina. Văd cât de răzvrătită sunt, cum Te-am dezamăgit. Dumnezeule, rogu-Te, călăuzește-mă să ies din starea asta.”

Apoi, am citit aceste cuvinte de la Dumnezeu: „Imediat ce este vorba de funcție, renume sau reputație, inima tuturor tresare de nerăbdare și fiecare dintre voi își dorește mereu să iasă în evidență, să fie faimos și recunoscut. Nimeni nu este dispus să cedeze, mereu dorindu-și în schimb să se certe – deși cearta este stânjenitoare și nepermisă în casa lui Dumnezeu. Cu toate acestea, fără ceartă, tot nu ești mulțumit. Când vezi că cineva se remarcă, simți invidie și ură și acest lucru este nedrept. «De ce nu pot să mă remarc? De ce se remarcă mereu altcineva și mie nu-mi vine niciodată rândul?» Atunci ai ceva resentimente. Încerci să le reprimi, dar nu poți. Te rogi lui Dumnezeu și te simți mai bine puțin timp, dar apoi, când întâlnești din nou acest gen de situație, nu o poți depăși. Nu arată asta statură imatură? Nu este căderea unei persoane în aceste stări o capcană? Acestea sunt lanțurile naturii corupte a Satanei care îi încătușează pe oameni. Dacă o persoană s-a lepădat de aceste firi corupte, nu este, atunci, liberă și eliberată? Gândește-te la acest lucru: ce fel de schimbări trebuie să facă o persoană dacă vrea să evite să cadă în mrejele acestor situații, să poată să scape de ele și să se elibereze de persecuțiile și robia acestor lucruri? Ce trebuie să obțină o persoană înainte să poată fi cu adevărat liberă și eliberată? Pe de o parte, trebuie să poată vedea limpede lucrurile: faima, averea și poziția nu sunt decât unelte și metode pe care Satana le folosește pentru a-i corupe pe oameni, a-i prinde în capcană, a le face rău și a le pricinui depravarea. În teorie, mai întâi trebuie să dobândești o înțelegere clară a acestui lucru. În plus, trebuie să înveți să renunți la aceste lucruri și să le lași deoparte. […] Dacă nu, cu cât te lupți mai mult, cu atât vei fi înconjurat mai mult de întuneric și vei simți mai multă invidie și ură, iar dorința ta de a obține va deveni doar mai puternică. Cu cât este mai puternică dorința ta de a obține, cu atât vei fi mai puțin capabil să reușești și, întrucât obții mai puțin, ura ta va crește. Pe măsură ce ura ta crește, vei deveni mai întunecat înlăuntrul tău. Cu cât ești mai întunecat înlăuntrul tău, cu atât îți vei realiza mai slab datoria; cu cât îți realizezi mai slab datoria, cu atât vei fi mai puțin util. Acesta este un cerc vicios și interconectat. Dacă nu-ți poți îndeplini bine datoria niciodată, atunci vei fi treptat eliminat(Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Oferă-ți inima sinceră lui Dumnezeu și poți dobândi adevărul”). Asta m-a trezit puțin. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dezvăluit întocmai propria stare. După ce m-am alăturat grupului coral și am văzut că stăpânesc mai bine coregrafia și că îi îndrumam pe alții să-și exerseze expresiile, a început să mi se pară că interpretez mai bine decât ei și că voi fi în față la filmare. Aveam energie din plin pentru datoria mea când mă gândeam că aveam să fiu filmată, că mă puteam da mare. Munceam și mă istoveam cu bucurie și mă concentram doar pe exersarea expresiilor și mișcărilor mele. Dar, când locul meu a ajuns tot mai în spate, speranțele mele de a mă făli au fost năruite. Eram potrivnică aranjamentelor regizorului și refuzam să-i accept pe cei din față. Eram invidioasă pe ei. Am înțeles greșit și m-am plâns, mi s-a părut că nu e corect, am încercat să-L conving pe Dumnezeu, să rivalizez cu El și am devenit pesimistă și neglijentă în datoria mea. Ba chiar am regretat efortul depus la repetiții. Reflectând asupra comportamentului și motivelor mele, am văzut că nu îmi făceam datoria din respect pentru voia lui Dumnezeu sau pentru a-I fi martoră, ci am vrut acea ocazie pentru a mă evidenția, ca alții să mă admire. Nu mă luptam eu doar pentru propria reputație și statut? Am fost atât de egoistă și vrednică de dispreț! În spatele ocaziei de a mă alătura grupului coral era Dumnezeu care mă ridica, dar, lipsită de conștiință și rațiune, nu m-am gândit la cum să-mi fac datoria bine și să-L satisfac pe Dumnezeu, ci am luptat doar pentru a mă făli. M-am supărat și m-am plâns când nu m-am putut făli. Am căzut într-o stare tot mai întunecată. Am sfârșit prin a-mi face prost datoria și asta L-a scârbit pe Dumnezeu. Nu căzusem oare în urzeala Satanei? M-am gândit la toți acei frați și surori care își făceau datoria în culise, care nu aveau șansa să ajungă pe scenă, dar care munceau din greu, fără să se plângă, rămânând devotați datoriei lor, ancorați în realitate. Eu eram un nimic față de ei. Simțeam că nu pot distinge binele de rău și că Îi sunt atât de îndatorată lui Dumnezeu. Nu voiam să continui să fiu atât de răzvrătită. Voiam să mă căiesc în fața lui Dumnezeu.

Apoi, am citit aceste cuvinte de la Dumnezeu: „Trebuie să înveți să renunți și să lași deoparte aceste lucruri, să-i recomanzi pe alții și să le permiți să se remarce. Nu lupta și nu te grăbi să profiți imediat ce apare o oportunitate să ieși în evidență sau să obții glorie. Trebuie să înveți să te dai la o parte, dar nu trebuie să întârzii îndeplinirea datoriei tale. Fii o persoană care lucrează în liniște și obscuritate și care nu se dă mare în fața altora în timp ce-și îndeplinește cu loialitate datoria. Cu cât renunți mai mult la prestigiu și statut și cu cât îți lași mai mult deoparte propriile interese, cu atât vei deveni mai liniștit, cu atât se va deschide un spațiu mai mare în inima ta și cu atât mai mult ți se va îmbunătăți starea. Cu cât te lupți și concurezi mai mult, cu atât mai întunecată va fi starea ta. Dacă nu crezi asta, încearcă și vei vedea! Dacă vrei să schimbi acest tip de stare și să nu fii controlat de aceste lucruri, atunci trebuie să le dai întâi deoparte și să renunți la ele(Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Oferă-ți inima sinceră lui Dumnezeu și poți dobândi adevărul”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat o cale de practică. Ori de câte ori voiam iar să mă fălesc, trebuia să mă rog lui Dumnezeu și să mă lepăd de mine, să mă lepăd de propriile dorințe și să mă gândesc mai mult la cum îmi puteam face datoria potrivit cerințelor lui Dumnezeu, să-mi execut bine mișcările și să-mi interpretez bine cântecele. Asta trebuia să fac. Mi-am dat seama că șansa mea de a juca un rol în Imnul Împărăției era ca eu să-mi fac datoria de ființă creată, indiferent dacă eram în față sau în spate. Dumnezeu nu decide dacă oamenii sunt devotați în datoria lor în funcție de locul ocupat într-un aranjament, ci de sinceritatea lor, de practicarea adevărului și de supunerea lor față de Dumnezeu. M-am simțit mult mai în largul meu după înțelegerea voii lui Dumnezeu și am spus această rugăciune: „Dumnezeule, nu mai vreau să mă răzvrătesc împotriva Ta. Oriunde e locul meu, chiar dacă e pe ultimul rând, unde nu mă poate vedea nimeni, vreau să-mi fac datoria bine pentru a Te satisface.”

Ulterior, la repetiții, eram mereu în ultimele două rânduri. Uneori, într-adevăr, îmi trecea prin minte că așa niciodată nu voi apărea într-o secvență, că nimeni nu mă va admira vreodată și că mă voi simți puțin dezamăgită. Dar, în acele momente, mă rugam de îndată lui Dumnezeu, Îl rugam să-mi liniștească inima și mă gândeam cum să exprim ceea ce Dumnezeu cere cu fiecare vers pe care-l cântam și cum să dansez energic, conform coregrafiei. Când am început să mă implic sufletește în lucrurile astea, m-am simțit atât de aproape de Dumnezeu și nu mi-a păsat unde eram plasată. În mod incredibil, pe măsură ce ne apropiam de filmare, eram mutată mereu spre rândurile din față și mi s-au și dat câteva mici secvențe în care să apar. I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru că mi-a dat ocazia să exersez. În cele câteva zile de filmare a secvențelor, mi-am păstrat simțul recunoștinței. La fiecare filmare, m-am concentrat să mă implic sufletește, astfel încât să nu am deloc regrete în datoria mea. La ultima filmare, am fost plasată în primul rând, camera fiind foarte aproape de mine. Pur și simplu, nu-mi venea să cred. Simțeam că e o onoare atât de mare! I-am mulțumit lui Dumnezeu la nesfârșit și eram hotărâtă să fac o treabă bună. Tocmai pe când mergeam bucuroasă spre primul rând, toate acele lumini au strălucit peste mine, iar camerele erau îndreptate spre mine. O soră s-a grăbit să-mi aranjeze îmbrăcămintea, să-mi retușeze machiajul și să-mi aranjeze părul. Brusc, am avut sentimentul că sunt în centrul atenției, că toată lumea se uită la mine și nu-mi puteam reține încântarea. Nici în visurile mele nu mi-am închipuit vreodată că voi fi în primul rând. M-am gândit că, dacă filmarea iese bine, multă lumea avea să mă vadă și că, realmente, îmi voi face un renume. Ideea asta începea să-mi placă. Sentimentul era de nedescris. Gândindu-mă la asta, mi-am dat brusc seama că nu sunt în starea potrivită și că vreau din nou să mă fălesc. De îndată, m-am rugat lui Dumnezeu și m-am lepădat de mine însămi, dar tot nu-mi puteam potoli gândirea incorectă și nu mă puteam liniști. Am făcut două sau trei filmări una după alta, dar nu-mi puteam intra în rol. Atunci, regizorul ne-a amintit să intrăm în starea de spirit potrivită. Am început să-mi fac griji că regizorul văzuse că expresiile mele erau nesincronizate și că mă va plasa din nou în spate. Mă îngrijoram că voi pierde ocazia de a mă făli. Dar mi-am dat seama că nu pot să mă gândesc mereu la propriile interese și că trebuie să mă concentrez să-mi reglez starea, ca să-mi fac datoria bine. Se dezlănțuia o bătălie interioară între dorința de a-mi face bine datoria și îngrijorarea legată de ratarea ocaziei de a mă făli. Asta mă făcea să am emoții incredibil de mari. Am făcut cinci filmări una după alta, dar tot nu reușeam să-mi intru în stare și arătam foarte rigidă. Le-am văzut pe celelalte surori discutând încântate despre ce învățaseră după filmare, iar unele erau atât de impresionate, încât plângeau, dar eu nu mă puteam însufleți. Mă simțeam atât de descurajată și m-am retras repede.

Revenind, m-am simțit atât de vinovată că mă descurcasem atât de prost la filmare. Toți ceilalți Îi dăduseră lui Dumnezeu inimile lor sincere și zâmbetele lor nevinovate, dar eu am fost obsedată de ideea de a mă făli. Interpretarea mea nu era destul de bună pentru a fi martoră lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu-mi putea aproba datoria. În acel moment, chiar voiam să plâng din tot sufletul. I-am spus lui Dumnezeu: „Dumnezeule, regret această ultimă filmare. Chiar nu mai vreau să mă fălesc și aș vrea să fiu în rândurile din spate, într-un colț unde nimeni, nici măcar o cameră, nu mă poate vedea. Atât timp cât voi avea o inimă simplă și onestă pentru a-Ți cânta sincer, mă voi simți bucuroasă și liniștită și nu mă voi simți niciodată atât de blamată. Dar e prea târziu și nu mai pot compensa pentru ceea ce datoram.” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai supărată, regretând atât de mult felul în care îmi realizasem datoria.

Mi-am liniștit inima și am început să mă gândesc mai bine la asta. De ce a fost dorința mea de a ieși în evidență și de a mă făli atât de mare, încât lepădarea de trup și practicarea adevărului au devenit atât de dificile? Am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Toate lucrurile care îți plac, asupra cărora te concentrezi, cărora te închini, pe care le invidiezi și lucrurile la care te gândești zilnic în inima ta sunt reprezentative pentru natura ta. Sunt suficiente încât să dovedească faptul că natura ta este amatoare de nedreptate și că, în situații grave, natura ta este rea și incurabilă. Ar trebui să-ți analizezi natura în acest fel; adică, să examinezi atent ce îți place și de ce anume te lepezi în viața ta. O vreme s-ar putea să fii bun cu o persoană, dar acest lucru nu dovedește că o placi. Ceea ce îți place cu adevărat este exact ceea ce e în natura ta; chiar dacă ai avea oasele rupte, tot te-ai bucura de lucrul acela și nu ai putea niciodată să te lepezi de el. Acest lucru nu este ușor de schimbat(Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce ar trebui să se știe despre transformarea firii omului”). „În afară de a dezvălui lucrurile din naturile oamenilor care le sunt dragi acestora, alte aspecte privind natura lor trebuie, de asemenea, să fie dezvăluite. De exemplu, punctele de vedere ale oamenilor privind lucrurile, metodele și obiectivele în viață ale oamenilor, valorile lor de viață și viziunea asupra vieții, precum și opiniile lor asupra tuturor lucrurilor referitoare la adevăr. Acestea sunt toate lucruri din adâncul sufletelelor oamenilor și au o relație directă cu transformarea firii(Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce ar trebui să se știe despre transformarea firii omului”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat să înțeleg că gândirea, preferințele și căutările umane vin din natura noastră și sunt controlate tot de natura noastră. Atunci m-am întrebat: La ce eram eu concentrată, de fapt, și ce am căutat în tot acel timp în datoria mea? Când locul meu pe scenă era împins întruna spre rândurile din față, iar eu apăream în tot mai multe secvențe, m-am gândit cel mai mult la șansa de a fi, în sfârșit, în față, la ideea de a mă etala și de a fi centrul invidiei și stimei celorlalți. În special la ultima secvență, când am fost așezată în față, m-am simțit de parcă eram un fel de vedetă. Mi se părea o realizare atât de mare, încât nu mi-am putut controla dorința de a mă făli, de a arăta cât mai bine în fața camerei, de a le face o surpriză plăcută fraților și surorilor care mă cunosc și de a-mi da mie însămi o amintire minunată, care avea să dăinuiască pe vecie. Am văzut cât de mult prețuiesc reputația și statutul și că gândul ăsta a săpat atât de adânc în inima mea, devenind propria natură. După aceea, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „O fire coruptă satanică este profund înrădăcinată în oameni; devine viața lor. Ce anume caută și își doresc oamenii să câștige? Când sunt mânați de forța unei firi corupte satanice, care sunt idealurile, speranțele, ambițiile, țelurile și direcțiile în viață ale oamenilor? Nu cumva aleargă în direcția opusă lucrurilor pozitive? În primul rând, oamenii își doresc întotdeauna să aibă un renume sau să fie celebrități; își doresc să câștige faimă și prestigiu și să aducă onoare strămoșilor lor. Sunt pozitive aceste lucruri? Acestea nu sunt deloc în conformitate cu lucrurile pozitive; în plus, contravin legii prin care soarta omenirii se află sub stăpânirea lui Dumnezeu. De ce spun asta? Ce fel de persoană Își dorește Dumnezeu? Își dorește oare o persoană de rang înalt, o celebritate, o persoană nobilă sau una care zguduie lumea? (Nu.) Așadar, ce fel de persoană Își dorește Dumnezeu? El Își dorește o persoană cu picioarele pe pământ, care caută să fie o creatură destoinică a lui Dumnezeu, care poate îndeplini datoria unei creaturi și care poate păstra locul unui om(Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). „Tu cauți întotdeauna măreția, noblețea și demnitatea; întotdeauna cauți preamărirea. Cum Se simte Dumnezeu când vede asta? El urăște acest lucru și nu vrea să-l privească. Cu cât urmărești mai mult lucruri ca măreția, noblețea și să fii superior celorlalți, distins, extraordinar și demn de remarcat, cu atât mai dezgustător te găsește Dumnezeu. Nu fi un om pe care Dumnezeu să-l găsească dezgustător! Așadar, cum se poate realiza acest lucru? Făcând lucrurile într-un mod pragmatic, în timp ce te afli în poziția omului. Nu nutri la vise frivole, nu căuta faima și nici să ieși în evidență față de semenii tăi și, în plus, nu încerca să fii o persoană măreață care îi depășește pe toți ceilalți, care este superioară printre oameni și îi face pe ceilalți să i se închine. Aceasta este calea pe care merge Satana; Dumnezeu nu Își dorește astfel de ființe create. Dacă la final, odată ce toată lucrarea lui Dumnezeu se va încheia, vor mai exista oameni care urmăresc aceste lucruri, atunci, pentru ei, există o singură consecință: să fie eliminați(Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Îndeplinirea adecvată a datoriei necesită o cooperare armonioasă”). Cuvintele lui Dumnezeu au fost un adevărat semnal de alarmă pentru mine. M-am tot gândit de ce îmi plăcea atât de mult să mă fălesc, de ce eram atât de vanitoasă. Totul se întâmpla pentru că eram educată și coruptă de Satana. Otrăvurile lui, de exemplu „Să te distingi și să aduci onoare străbunilor tăi” și „Omul se chinuiește în amonte; apa curge în aval” se infiltraseră adânc în mine, dându-mi perspectiva greșită asupra vieții. Pentru mine, căutarea reputației, a statutului și gândul de a trăi mai bine decât alții erau lucruri pozitive. Le consideram idealuri în viață. Indiferent ce făceam, voiam să mă fălesc, să-i fac pe alții să mă admire și să mă invidieze. Consideram că asta ar însemna să trăiești mai bine decât alții, că ar fi onorabil. Acea iubire față de reputație și statut devenise propria natură. M-am gândit la faptul că, înainte, întotdeauna dorisem să excelez la școală și în interacțiunile cu alții. Voiam să fiu înaintea altora, să fiu în lumina rampei. Ori de câte ori cineva începea să mă observe, mă simțeam incredibil de mulțumită. Când nu eram observată sau băgată în seamă într-un grup de oameni, nu suportam asta. Am vrut să mă lupt pentru un loc, iar faptul că n-am reușit asta a fost supărător. Trăiam mereu potrivit acestor otrăvuri satanice, dorind mereu ca alții să mă admire. Aceste lucruri erau precum lanțuri care mă legau, îmi controlau gândurile, mă făceau să văd prezența mea într-un film pentru a fi martoră lui Dumnezeu ca propria scenă pe care să mă etalez. Consideram că datoria mea e o rampă de lansare pentru a-mi satisface propriile dorințe. Singurul lucru din inima mea era cum să ies în evidență, cum să strălucesc. Nu m-am gândit deloc cum să-mi fac datoria bine sau să-L satisfac pe Dumnezeu. Cu toxinele și firile mele satanice nerezolvate, am văzut nu numai că îmi era imposibil să-mi fac datoria bine și să-L satisfac pe Dumnezeu, dar, în cele din urmă, aveam să fiu eliminată de Dumnezeu pentru că m-am răzvrătit contra Lui și m-am împotrivit Lui.

Ulterior, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Ceea ce Dumnezeu le cere oamenilor nu este abilitatea de a săvârși un anumit număr de sarcini sau de a duce la capăt vreun angajament măreț, și nici nu are nevoie ca ei să inițieze vreun demers important. Ceea ce vrea Dumnezeu este ca oamenii să fie în stare să facă tot ce pot într-un mod practic și să trăiască potrivit cuvintelor Sale. Dumnezeu nu are nevoie ca tu să fii măreț sau onorabil, să săvârșești vreo minune, și nici nu vrea să vadă surprize plăcute în tine. El nu are nevoie de astfel de lucruri. Dumnezeu nu are nevoie decât să-I asculți cuvintele și, după ce le-ai auzit, să le pui la inimă și să practici într-un mod rațional, potrivit cuvintelor Sale, astfel încât cuvintele lui Dumnezeu să poată deveni ce trăiești și să devină viața ta. Astfel, Dumnezeu va fi mulțumit(Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Îndeplinirea adecvată a datoriei necesită o cooperare armonioasă”). Am văzut că voia lui Dumnezeu este ca noi să căutăm adevărul și să fim oameni întru totul onești, să ne supunem domniei și orânduielilor Lui și să dăm tot ce putem în datoriile noastre. Strădania de a atinge aceste scopuri Îl va satisface. Înainte, nu am înțeles niciodată voia lui Dumnezeu, ci doar am căutat, din toată inima, reputația și statutul. Prin urmare, nu mi-am putut face datoria bine, ceea ce L-a dezamăgit pe Dumnezeu. Am fost atât de coruptă, dar El tot n-a renunțat la mine. În repetate rânduri, El a revelat perspectivele mele incorecte asupra căutării, schimbându-mi plasarea pe scenă, astfel încât să pot vedea firea mea satanică și coruptă, să mă întorc din drumul meu și să mă schimb. Iubirea lui Dumnezeu m-a emoționat cu adevărat. I-am spus această rugăciune: „Dumnezeule, nu mai vreau să caut să ies în evidență sau să fiu admirată. Acele căutări doar îmi aduc durere și mă fac incapabilă să Te satisfac în datoria mea, lăsându-mă atât de vinovată. De acum înainte, vreau doar să practic potrivit cuvintelor Tale. Indiferent de locul pe care îl am sau dacă mă pot făli sau nu, tot ce vreau este să cânt întru lauda Ta, cu o inimă sinceră de supunere înaintea Ta, să-mi fac datoria pentru a Te satisface.” La filmările noastre ulterioare, uneori, am fost mutată în spate, alteori, în față, iar, uneori, era nevoie de mine la repetiții, dar nu pentru filmare. Într-adevăr, asta m-a afectat emoțional, dar am reușit să renunț la dorințele mele, rugându-mă lui Dumnezeu și citind cuvintele Lui pentru a-mi gestiona mentalitatea. Uneori, am văzut câteva surori afectate pentru că li s-au schimbat locurile, iar ele nu se descurcau bine în datoria lor. Cu timpul, am reușit să găsesc câteva cuvinte relevante ale lui Dumnezeu și să le leg de propria experiență pentru a le ajuta. Faptul că mi-am făcut datoria în felul acesta chiar m-a făcut să mă simt în largul meu și a fost atât de semnificativ! Ulterior, regizorul m-a mutat iar în rândul din față, dar nu încercam să mă fălesc, ca înainte. Am simțit doar că a avea camera îndreptată spre mine era o responsabilitate, era o mărturie. M-am axat pe a cânta bine și a-mi face datoria așa cum se cuvine. Îmi amintesc că, într-o secvență, când eram în ultimul rând, am cântat asta din cuvintele lui Dumnezeu: „Ridicați pancarta triumfătoare pentru a-L sărbători pe Dumnezeu! Cântați cântecul vostru triumfător de victorie pentru a propovădui numele sfânt al lui Dumnezeu!” M-am gândit la cât de profund fusesem coruptă de Satana, căutând reputație și statut, încât nu reușisem să-mi fac datoria bine pentru a-L satisface pe Dumnezeu, la faptul că, realmente, Îl rănisem. În ziua aceea, am simțit că trebuie să-L slăvesc pe Dumnezeu din inimă, să-I ofer cel mai bun cântec al meu astfel încât Satana să fie rușinat și învins! Când cântam, slăvindu-L pe Dumnezeu, pe scenă, cu atitudinea asta, am simțit o pace și o plăcere pe care nu le experimentasem înainte. Am simțit și o asemenea mândrie și dreptate!

Imnul Împărăției, o lucrare corală de amploare, a ajuns online în scurt timp. Cu toții, frați și surori, am urmărit clipul încântați. Faptul că i-am văzut pe atât de mulți dintre aleșii lui Dumnezeu în picioare în fața Muntelui Măslinilor, cântând cu mândrie: „Mulțimile Îl ovaționează pe Dumnezeu, mulțimile Îl laudă pe Dumnezeu”, m-a zdruncinat realmente și am fost atât de impresionată încât nu m-am putut abține să nu vărs lacrimi de recunoștință. Gândindu-mă retrospectiv la tot ce s-a întâmplat, de la faptul că am fost atât de afectată de locul meu inițial, încât nu am putut pune suflet în datoria mea, până la, în cele din urmă, a fi neinteresată de reputație și statut, indiferent dacă locul meu era în față sau în spate, ci doar luând locul unei ființe create, care cântă liber și Îi este martoră lui Dumnezeu, toate acestea au fost roadele muncii lui Dumnezeu în mine. Slavă Ție, Dumnezeule!

Anterior: 30. N-a fost ușor să renunț la statut

Înainte: 32. Sufletul meu eliberat

Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2024!

Conținut similar

3. Încercarea unui contrast

de Xingdao, Coreea de Sud„O, Dumnezeule! Indiferent dacă am statut sau nu, acum mă înțeleg. Dacă statutul meu este înalt, aceasta se...

32. Sufletul meu eliberat

Mibu, Spania„În viața Sa, dacă omul dorește să fie curățat și să obțină schimbări în firea sa, dacă el dorește să trăiască o viață plină de...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte