de Zhao Fan, China

Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Oamenii nu își pot schimba singuri firea; ei trebuie să fie supuşi judecății, mustrării, suferinței și rafinării cuvintelor lui Dumnezeu sau să fie tratați, disciplinaţi și emondați prin cuvintele Lui. Doar după aceea pot să ajungă la ascultarea și devotamentul față de Dumnezeu și să nu mai fie superficiali față de El. Sub rafinarea cuvintelor lui Dumnezeu se schimbă firile oamenilor. Doar prin dezvăluirea, judecata, disciplinarea și tratarea cuvintelor Lui nu vor mai îndrăzni ei să acționeze nechibzuit și, în schimb, vor deveni calmi și liniştiți. Cel mai important lucru este că sunt capabili să se supună cuvintelor actuale ale lui Dumnezeu și lucrării Sale şi, chiar dacă nu este conform noțiunilor umane, ei pot să lase la o parte aceste noțiuni şi să se supună de bunăvoie” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei a căror fire s-a schimbat sunt aceia care au intrat în realitatea cuvintelor lui Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu sunt atât de practice! Fără judecata, mustrarea, emondarea și tratarea lor asupra noastră, nu ne-am putea transforma firile satanice și nu am putea trăi o umanitate normală. Eram deosebit de arogantă. La muncă, întotdeauna mă simțeam mai capabilă și mai bună decât ceilalți, astfel încât credeam că trebuie să asculte de mine cu toții. După ce mi-am dobândit credința, această fire arogantă a fost revelată în mine frecvent. Mereu voiam să am ultimul cuvânt în toate, le țineam prelegeri și-i constrângeam pe ceilalți cu un aer de superioritate. Acest lucru era sufocant și dăunător pentru frații și surorile mele. Numai prin judecata, mustrarea, emondarea și tratarea lui Dumnezeu asupra mea, am câștigat o oarecare înțelegere a naturii mele arogante și am fost capabilă să mă căiesc și să mă disprețuiesc. Mai târziu, am început să nu mai atrag atenția asupra mea în interacțiunile mele și atunci când mă coordonam cu ceilalți ca să ne îndeplinim datoriile. Am învățat să caut, conștiincios, adevărul și să țin cont de sugestiile oamenilor. Abia atunci am trăit puțină asemănare umană.

Îmi amintesc că, în 2015, am fost aleasă să slujesc drept conducătoare a bisericii. La acea vreme, m-am simțit foarte fericită. M-am gândit: „Faptul că atât de mulți oameni din biserică m-au votat arată că sunt cea mai bună de aici. Trebuie să muncesc din greu ca să îndeplinesc această datorie, astfel încât frații și surorile să vadă că nu au ales persoana greșită.” După aceea, mi-am găsit de lucru în fiecare zi; ori de câte ori vedeam că un frate sau o soră are vreun fel de problemă, căutam repede niște pasaje relevante din cuvintele lui Dumnezeu și, apoi, aveam părtășie cu ei pentru a rezolva problema. A trecut ceva timp și viața noastră bisericească se îmbunătățise considerabil. Era multă muncă de făcut pentru biserică, dar eram capabilă să administrez fiecare parte din ea îngrijit și ordonat. Când am văzut că viața în biserica noastră era puțin mai bună decât în alte biserici, am fost deosebit de încântată. Mai târziu, conducătorii au văzut că lucrarea din biserica noastră mergea destul de bine și chiar au determinat alte biserici să ne urmeze exemplul. Mai mult decât atât, biserica avea niște lucrări importante la care voia să iau parte. M-am gândit: „Până și conducătorii au o părere bună despre mine și-mi laudă priceperea; aparent, calibrul meu nu e chiar atât de rău și, cu siguranță, mai bun decât majoritatea!” Fără să-mi dau seama, devenisem plină de mine. Simțeam, pur și simplu, că le puteam face pe toate și că înțelegeam tot. De asemenea, în cazul în care colegii mei aveau vreo sugestie, abia îi dădeam atenție; mereu simțeam că le sunt cu mult superioară și le dădeam ordine. Când nu făceau ceea ce voiam eu, nu mă puteam abține să nu-i critic și să nu le țin prelegeri. Odată, o soră alături de care coordonam, era pe cale să răspundă la o întrebare. După ce a avut ceva dificultăți, a vrut să o discute cu mine. M-am gândit: „Ce e de discutat? Nu e o întrebare grea; de asta te-am lăsat să practici răspunsul. Dacă nu poți rezolva nici măcar o problemă atât de măruntă, atunci nu ești capabilă pentru treaba asta. Dacă eram în locul tău, o rezolvam cât ai zice pește.” Așadar, am spus pe un ton arogant: „Nu-ți face griji; răspund eu la întrebare.” Drept urmare, sora s-a simțit constrânsă de mine și, ori de câte ori s-a confruntat cu alte probleme, n-a îndrăznit să vină la mine pentru ajutor. Altă dată, am recomandat-o pe sora Wang pentru o anume datorie. Sora Chen a sugerat: „Această datorie este foarte importantă; ne trebuie o idee clară asupra comportamentului obișnuit al surorii Wang înainte să putem fi siguri.” M-am simțit puțin ofensată de acest lucru. M-am gândit: „În trecut, m-am ocupat adesea de sarcini de tipul acesta, iar tu crezi că nu le înțeleg? În plus, țin legătura cu ea permanent, deci cum poți să spui că n-o înțeleg? Vrei să întreb pe toată lumea despre ea, dar oare asta nu va întârzia lucrurile?” I-am spus foarte aspru: „Nu mai pierde vremea. Hai să trecem, pur și simplu, peste.” Văzând cât eram de insistentă, sora Chen a tăcut. Am văzut că era puțin constrânsă în acel moment, dar, pur și simplu, nu mi-a păsat. De atunci, ori de câte ori un frate sau o soră avea o sugestie, credeam, întotdeauna, că nu sunt suficient de buni sau suficient de maturi, așa că foloseam tot felul de scuze ca să le resping punctele de vedere, iar apoi exprimam ceea ce eu consideram a fi niște idei sclipitoare și încercam să-i determin pe toți să facă așa cum spuneam eu. De-a lungul timpului, au devenit, cu toții, constrânși de mine și, în timp ce discutam lucrarea, aveau tendința să rămână tăcuți. Mai târziu, abia dacă mai discutam lucrurile cu ei, crezând că era numai o formalitate și o pierdere de timp. Așadar, mi-am făcut datoria pe baza firii mele arogante și am devenit din ce în ce mai impulsivă și despotică.

Odată, când am văzut că un conducător de echipă nu avea succes în datoria lui, m-am gândit că probabil e incapabil să facă muncă adevărată și că trebuia să fie schimbat. Ar fi fost rezonabil să discut acest lucru cu colegii mei, dar m-am răzgândit: „De fapt, las-o baltă. Chiar și după ce voi discuta acest lucru cu ei, vor sfârși, oricum, prin a fi de acord cu mine.” Așadar, pur și simplu l-am înlocuit direct pe acel conducător de echipă. După ce m-am întors, le-am spus colegilor mei cum mă ocupasem de lucruri. Șocată, sora Chen a spus: „Au existat niște probleme cu lucrarea acelui conducător de echipă, dar el e un om care caută adevărul; nu este un credincios de mult timp, deci are o înțelegere cam superficială a adevărului și au existat câteva carențe și omisiuni în datoriile lui, dar acest lucru este normal. Ar trebui să-l ajutăm având părtășie mai mult despre adevăr. Să-l înlocuim acum, în felul acesta, nu ar fi în conformitate cu principiile.” Nu tocmai convinsă, am replicat: „L-am înlocuit numai pentru că am observat că era incapabil să facă vreo lucrare practică. M-am mai ocupat de astfel de lucruri în trecut. Vrei să spui că nu sunt perspicace?” Văzând că nu mă las înduplecată, sora Chen n-a mai spus nimic. Mai târziu, colegii mei au mers să evalueze și să înțeleagă chestiunea. Au stabilit că n-o tratasem în conformitate cu principiile și au reinstituit datoriile acelui conducător de echipă. Lucrarea echipei a fost perturbată de faptul că datoriile erau predate încoace și încolo și, la acel moment, m-am simțit puțin rușinată. Puteam vedea că am fost arogantă și că nu acționasem conform principiilor, dar tot nu am căutat adevărul și nu m-am angajat în auto-reflecție.

O lună mai târziu, biserica a avut o treabă importantă și cineva potrivit avea să fie ales din grupul nostru de colegi. La momentul acela, am fost foarte fericită; crezând că, în materie de calibru și experiență de muncă, eram mai bună decât ceilalți, mi-am închipuit că vor vota pentru mine. Cu toate acestea, spre surprinderea mea, când rezultatele au fost anunțate, eu nu mă calificasem. Nu primisem nici măcar un vot. Mi s-a pus o piatră pe inimă și, deodată, am simțit că mi se întoarce lumea cu susul în jos. Cum s-a putut întâmpla așa ceva? De ce nu mă votase nimeni? Oare pentru că le lipsea discernământul? În adâncul inimii, chiar voiam să știu de ce, așa că le-am cerut să-mi spună care îmi erau defectele. Când sora Zhou a vrut să spună ceva, dar a ezitat, le-am spus: „Dacă m-ați văzut greșind undeva, spuneți; haideți să vorbim deschis cu toții!” Abia atunci și-a adunat curajul să spună: „Cred că ești deosebit de arogantă și neprihănită de sine și nu vrei să accepți sugestiile altora. De asemenea, mereu ne domini și, ori de câte ori sunt cu tine, mă simt puțin speriată și constrânsă de tine.” O altă soră a plecat capul și a spus: „Și eu sunt constrânsă de tine. Cred că ești foarte arogantă, de parcă îi privești pe toți de sus. Parcă ai fi singura care poate prelua lucrarea bisericii, de parcă poți face orice și crezi că nimeni altcineva nu este câtuși de puțin capabil…” Apoi, sora Chen a adăugat: „Cred că ești foarte îngâmfată și că nu cauți adevărul sau principiile în lucrarea ta. De asemenea, nici nu vrei să accepți părerile altora și crezi că ar trebui să ai ultimul cuvânt în toate. Ai tendința de a decide lucrurile despotic, de una singură…” Una câte una, toate surorile cu care am lucrat au spus că eram arogantă și că fuseseră constrânse de mine. Refuzând să accept acest lucru, m-am gândit: „Spuneți toate că sunt arogantă și că vă constrâng; păi, atunci, de ce nu recunoașteți că nu v-ați asumat responsabilitatea pentru datoria voastră? Bine, atunci. De acum, orice s-ar întâmpla, îmi voi ține gura închisă. Faceți, toate, ce vreți!” În seara aceea, m-am zvârcolit în pat fără să pot dormi. Mă considerasem întotdeauna de un calibru bun și o lucrătoare capabilă, așa că era normal să fiu puțin arogantă. Frații și surorile mele ar trebui să creadă că nu sunt chiar atât de rea. Nu-mi imaginasem niciodată că mă considerau în felul acela: arogantă și lipsită de orice rațiune. Cine ar fi crezut că se vor simți atât de constrânși și răniți? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai supărată deveneam. Frații și surorile mele aveau atât de multă antipatie și ură față de mine, încât mă simțeam ca un șobolan de pe stradă, urâtă și disprețuită de ceilalți. Dumnezeu nu avea, sub nicio formă, să mântuiască un om ca mine. Am devenit foarte negativă. În agonia mea, m-am rugat neîncetat lui Dumnezeu. Am spus: „Dumnezeule, sufăr atât de mult și nu știu cum să experimentez acest lucru. Te rog, luminează-mă ca să-Ți pot înțelege voia…”

Dimineața următoare, am deschis computerul și am ascultat o lectură a cuvintelor lui Dumnezeu: „Faptul de a fi eșuat și căzut de mai multe ori nu este ceva rău, după cum nu este nici a fi expus. Fie că ai avut parte de răfuială, ai fost emondat sau dat în vileag, trebuie să-ți amintești întotdeauna: a fi dat în vileag nu înseamnă că ești condamnat. A fi expus este ceva bun; este cea mai bună oportunitate ca să ajungi să te cunoști. Poate să-ți aducă o schimbare în bine în experiența ta de viață. Fără așa ceva, nu vei avea nici oportunitatea, nici condiția și nici contextul ca să poți dobândi o înțelegere a adevărului despre corupția ta. Dacă poți ajunge să cunoști lucrurile dinlăuntrul tău, toate acele aspecte ascunse în adâncul tău care sunt greu de recunoscut și dificil de dezgropat, atunci acesta este un lucru bun. A deveni capabil să te cunoști cu adevărat pe tine însuți este cea mai bună oportunitate de a-ți drege căile și de a deveni o persoană nouă; este pentru tine cea mai bună ocazie să obții nouă viață. Odată ce te cunoști cu adevărat pe tine însuți, vei putea vedea că, atunci când adevărul devine viața cuiva, este, cu adevărat, un lucru de mare preț, și vei înseta după adevăr și vei pătrunde în realitate. Acesta este un lucru nespus de măreț! Dacă poți să profiți de această oportunitate, să reflectezi cu seriozitate asupra ta și să câștigi o cunoaștere autentică de sine ori de câte ori dai greș sau cazi, atunci, în mijlocul a tot ceea ce este negativ și slăbiciune, vei putea să te ridici înapoi pe picioare. Odată trecut de acest prag, vei putea să faci un pas mare înainte și să pătrunzi în realitatea adevărului” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Pentru a dobândi adevărul, trebuie să înveți de la oamenii, de la chestiunile și de la lucrurile din jurul tău”). În timp ce reflectam asupra cuvintelor lui Dumnezeu, eram foarte emoționată, iar lacrimile continuau să-mi șiroiască. Am simțit că, prin crearea unui astfel de mediu, în care frații și surorile mele mă emondaseră și mă trataseră atât de aspru, Dumnezeu nu mă elimina și nu mă făcea de râs dinadins. În schimb, întrucât chiar eram atât de arogantă și încăpățânată, Dumnezeu a vrut să folosească acest fel de mustrare pentru a mă trezi și a mă forța să reflectez, la timp, asupra mea, să fiu capabilă să mă căiesc și să mă schimb. Acesta era felul în care Dumnezeu mă mântuia. Realizând acest lucru, m-am simțit, cu adevărat, eliberată și nu L-am mai înțeles greșit pe Dumnezeu. M-am rugat Lui, dispusă să folosesc acest prilej pentru a reflecta asupra mea și a ajunge să mă cunosc.

Apoi am căutat câteva dintre cuvântările lui Dumnezeu în care vorbește despre firea arogantă a omului. Dumnezeu spune: „Dacă, în realitate, deții adevărul înăuntrul tău, calea pe care mergi va fi, în mod natural, calea cea dreaptă. Fără adevăr, este ușor să faci rău și o vei face în pofida felului tău de a fi. De exemplu, dacă în tine ar fi existat aroganță și vanitate, ți s-ar părea imposibil să te abții să nu-L sfidezi pe Dumnezeu; te-ai simți obligat să-L sfidezi. Nu ai face-o intenționat; ai face-o sub stăpânirea naturii tale arogante și vanitoase. Aroganța și vanitatea ta te-ar face să-L disprețuiești pe Dumnezeu și să-L vezi ca neavând nicio importanță; te-ar determina să te înalți pe tine însuți, să te expui pe tine însuți în mod constant și, în cele din urmă, să te așezi în locul lui Dumnezeu și să fii mărturie pentru tine. În final, ți-ai transforma propriile tale idei, propria ta gândire și propriile tale noțiuni în adevăruri pentru a fi divinizate. Vezi cât de mult rău este făcut de oameni sub autoritatea naturii lor arogante și vanitoase!” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin urmărirea adevărului poți obține schimbări în firea ta”). „Aroganța este rădăcina firii corupte a omului. Cu cât oamenii sunt mai aroganți, cu atât sunt mai predispuși să I se împotrivească lui Dumnezeu. Cât de gravă este această problemă? Nu numai că oamenii cu firi arogante îi consideră pe toți ceilalți inferiori, dar cel mai grav este că sunt chiar condescendenți față de Dumnezeu. Chiar dacă, din afară, e posibil ca unii să pară că ei cred în Dumnezeu și că Îl urmează, nu Îl tratează deloc ca pe Dumnezeu. Simt întotdeauna că au adevărul și au o părere foarte bună despre ei înșiși. Acestea sunt rădăcina și esența firii arogante și vin de la Satana. Prin urmare, problema aroganței trebuie rezolvată. A crede că unul este mai bun decât ceilalți este o chestiune banală. Problema esențială este că firea arogantă a omului îl împiedică pe acesta să se supună lui Dumnezeu, stăpânirii Lui și rânduielilor Sale; o astfel de persoană se simte mereu înclinată să concureze cu Dumnezeu pentru puterea asupra altora. Acest tip de persoană nu-L slăvește câtuși de puțin pe Dumnezeu, ca să nu mai spunem că nu-L iubește și nici nu I se supune” (Părtășia lui Dumnezeu). În timp ce citeam cuvintele lui Dumnezeu, mă simțeam extrem de mâhnită, stânjenită și puțin înfricoșată. Am văzut cum trăisem pe baza firii mele arogante, nu doar constrângând, rănind oameni și fiind incapabilă să interacționez cum trebuie cu ei, dar, în primul rând, nu fusese niciun loc pentru Dumnezeu în inima mea și nu-L venerasem. Eram înclinată să fac rău și să mă împotrivesc Lui oricând. M-am gândit cum, de când îmi făceam datoria în calitate de conducător, mă gândisem că aveam puțin calibru, că eram capabilă să termin ceva treabă, așadar aveam o părere foarte bună despre mine. Când lucram alături de alții, mereu credeam că le sunt superioară, dându-le ordine și constrângându-i. Când colegii mei au sugerat ceva diferit, n-am căutat niciodată principiile adevărului. Am crezut pur și simplu, că, întrucât aveam experiență și ochiul format, puteam sili oamenii să facă ce spuneam. Parcă îmi văzusem punctul de vedere drept adevăr, drept standard, așa că toți ceilalți trebuiau să mi se supună. Mai de speriat a fost cum îi constrânsesem pe ceilalți până în punctul în care nu îndrăzniseră să-și exprime propriile păreri. Însă fusesem complet inconștientă, gândindu-mă chiar că ceilalți erau de acord cu mine. Părerea mea foarte bună despre mine și priceperea mea mă făcuse să mă situez, involuntar, deasupra fraților și surorilor mele, până în punctul în care înlocuisem un conducător de echipă fără ca măcar să discut problema cu ai mei colegi. Când sora mea a adus în discuție acest lucru, l-am infirmat și nu am fost de acord. Am văzut că fusesem, într-adevăr, extrem de arogantă. Nu aveam niciun strop de venerație sau supunere față de Dumnezeu și nici nu mă gândisem dacă acest lucru aduce sau nu beneficii lucrării din casa lui Dumnezeu. Pur și simplu, am acționat unilateral și arbitrar, în conformitate cu firea mea arogantă, perturbând lucrarea casei lui Dumnezeu și făcându-le atât de mult rău fraților și surorilor mele. Așa îmi îndeplineam eu datoria? Acum că mă gândesc la asta, credeam că-mi asumasem responsabilitatea în lucrarea mea, dar, de fapt, eram doar un dictator arogant încercând să-mi satisfac lăcomia de putere. Făceam rău și mă împotriveam lui Dumnezeu! Mai târziu, m-am întrebat de nenumărate ori: cum fusesem capabilă de o asemenea aroganță neînfrânată încât pășisem pe calea facerii de rău și a împotrivirii față de Dumnezeu? Abia în timp ce reflectam asupra mea, am realizat că fusesem dominată de otrăvuri satanice precum: „Sunt propriul meu domn în cer și pe întregul pământ” și „Să te distingi și să aduci onoare străbunilor tăi” până în punctul în care, încă de când eram mică, îmi plăcuse întotdeauna să-i domin pe ceilalți și, în tot ce făcusem, încercasem să-i fac pe ceilalți să mă asculte și să se învârtă în jurul meu, concentrându-se asupra mea. Parcă era singurul mod de a arăta că sunt capabilă și acela era singurul mod de viață valoros și semnificativ. Acum am descoperit, în cele din urmă că, întrucât trăiam mereu pe baza acestor otrăvuri satanice, natura mea arogantă scăpase de sub control, iar eu trăiam fără cea mai mică fărâmă de umanitate. Nu doar constrânsesem și rănisem oamenii atât de mult, ci perturbasem și lucrarea bisericii. Abia atunci am știut cu adevărat că „Sunt propriul meu domn în cer și pe întregul pământ” și „Să te distingi și să aduci onoare străbunilor tăi”, aceste otrăvuri ale Satanei, sunt erezii. Sunt absurde, malefice și pot doar să corupă și să rănească oamenii. Obișnuiam să cred mereu că a fi superioară și a determina oamenii să orbiteze în jurul meu erau lucruri îmbucurătoare. Apoi, în cele din urmă, am văzut clar că a trăi pe baza acestor otrăvuri satanice era ca și cum aș trăi ca o stafie. Nimeni nu voia să se apropie de mine. Îi enervam pe ceilalți, iar Dumnezeu mă disprețuia și mai mult. Acestea erau roadele amare ale traiului pe baza otrăvurilor Satanei! M-am gândit cum, la început, arhanghelul fusese extrem de arogant și, încercând să fie pe picior de egalitate cu Dumnezeu, încercase să preia controlul asupra tuturor lucrurilor. În cele din urmă, a ofensat firea lui Dumnezeu, a fost blestemat de El și a fost aruncat în neant. Să-mi constrâng, cu atâta aroganță, frații și surorile, să cred mereu că alții trebuie să asculte de mine, nu era această fire a mea una și aceeași cu cea a arhanghelului? La gândul acela, mi-am dat seama, în cele din urmă, cât de înfricoșător era să trăiesc cu o fire arogantă. Dacă Dumnezeu nu aranja acest tip de mediu pentru mine, cu siguranță, încă mi-aș îndeplini datoria pe baza aroganței mele și nu se știe cât rău aș fi comis, ofensând, în final, firea lui Dumnezeu și fiind pedepsită. După ce am realizat acest lucru, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu mai vreau să trăiesc pe baza unei firi arogante, împotrivindu-mă Ție. Vreau să caut adevărul pentru a-mi rezolva aroganța și să mă căiesc Ție, cu adevărat.”

Am citit un pasaj al cuvintelor lui Dumnezeu care spune: „O natură arogantă te face încăpățânat. Când oamenii au această fire încăpățânată, nu sunt oare predispuși să fie îndărătnici? Așadar, cum îți înlături îndărătnicia? Când ai o idee, o expui și spui ce gândești și ce crezi despre această chestiune, iar apoi, comunici cu toată lumea despre asta. În primul rând, poți să-ți clarifici viziunea și să cauți adevărul; acesta este primul pas de pus în practică pentru a birui această fire îndărătnică. Al doilea pas are loc atunci când alte persoane își exprimă păreri contrare – la ce practică poți să apelezi ca să nu fii îndărătnic? Mai întâi, trebuie să ai o atitudine smerită, să lași deoparte ceea ce ți se pare că este corect și să le permiți tuturor să aibă părtășie. Chiar dacă tu crezi în corectitudinea căii tale, nu ar trebui să tot insiști în acest sens. Acesta este, în primul rând, un tip de pas înainte; arată atitudinea celui care caută adevărul, care se neagă pe sine și care împlinește voia lui Dumnezeu. Odată ce ai această atitudine și, în același timp, nu rămâi fidel propriei opinii, te rogi. Deoarece nu deosebești binele de rău, Îi permiți lui Dumnezeu să îți dezvăluie și să îți spună care este cel mai bun și cel mai potrivit lucru de făcut. Pe măsură ce toată lumea se alătură părtășiei, Duhul Sfânt vă aduce luminare tuturor” (Părtășia lui Dumnezeu). În cuvintele lui Dumnezeu, am găsit o cale de a practica: indiferent de situația pe care o întâmpin, trebuie să păstrez venerația și supunerea înaintea lui Dumnezeu. Mai întâi, trebuie să mă rog lui Dumnezeu, să caut adevărul și, apoi, să-mi expun ideile înaintea fraților și a surorilor mele ca să putem căuta și avea părtășie împreună. Deși cred că am dreptate, trebuie să mă neg și să mă lepăd de mine, cu conștiinciozitate, să ascult mai mult părerile fraților și surorilor mele, să văd ce va fi în conformitate cu adevărul și va aduce beneficii lucrării bisericii. După aceea, într-o adunare, mi-am deschis sufletul în fața fraților și surorilor mele, revelându-mi corupția și mi-am cerut iertare pentru felul în care îi rănisem și constrânsesem. N-au făcut mare caz din asta. Și-au deschis, cu toții, sufletul și au avut părtășie cu mine, iar eu am simțit că mi se ia o piatră de pe inimă. După aceea, în discuțiile despre muncă, le ceream, în mod activ, celorlalți să-și exprime punctele de vedere, iar atunci când apăreau diferite sugestii, căutam și aveam părtășie împreună până ajungeam la un consens. Treptat, frații și surorile mele au încetat să se mai simtă constrânși de mine, iar atmosfera din cooperarea noastră a devenit mult mai armonioasă.

Într-o zi, discutam lucrarea cu sora cu care fusesem repartizată. A spus că le scrisese o scrisoare conducătorilor despre niște probleme din cadrul bisericii, povestindu-le dificultățile pe care le avuseserăm în datoriile noastre și cum le experimentaserăm. La asta, firea mea arogantă a reapărut. M-am gândit: „E suficient că am vorbit despre asta în adunările noastre recente. Nu e nevoie să scriem o scrisoare.” Când eram gata să o contrazic, mi-am amintit cât de incredibil de arogantă fusesem în trecut. Mereu voiam ca ceilalți să mă asculte în toate, așa că frații și surorile mele se simțeau, cu toții, constrânși de mine, iar eu nu trăiam deloc o asemănare umană. Prin urmare, m-am rugat, în tăcere, lui Dumnezeu, întorcându-mi mie spatele, fără să vreau să mai trăiesc pe baza firii mele arogante. Trebuia să practic adevărul. După aceea, mi-am dat seama ce grozav era că această soră își asumase responsabilitatea de a comunica despre lucrarea noastră conducătorilor, așa că nu trebuia s-o împiedic. Trebuia s-o ajut să scrie bine acea scrisoare. Odată ce am realizat acest lucru, tonul meu s-a îndulcit, iar eu am fost capabilă să comunic cu ea, cu răbdare, despre problemele din lucrarea noastră și să-i ascult mai mult părerile. În unele locuri, am crezut că greșește puțin, dar m-am abținut de la a emite judecăți orbește. Am socotit că ar trebui să caut înainte să vorbesc. Atunci am descoperit că nu mă gândisem niciodată la unele dintre lucrurile pe care le adusese în discuție. M-am simțit puțin rușinată. Am văzut cât de incredibil de arogantă fusesem, constrângându-i mereu pe frați și surori astfel încât să nu-și poată aduce contribuția la datoriile lor. De fapt, toți aveau puncte forte. Dacă n-ar fi fost acolo să lucreze cu mine, n-aș fi putut îndeplini niciodată datoriile de una singură. După aceea, am pregătit împreună un rezumat al problemelor și, după ce am revizuit scrisoarea, am trimis-o. După aceea, în îndeplinirea datoriilor noastre, ori de câte ori natura mea arogantă reapărea, mă rugam conștiincios lui Dumnezeu și mă lepădam de mine, discutând și având părtășie mai mult cu ceilalți. Cooperarea noastră a mers mult mai bine și m-am simțit deosebit de ușurată și în largul meu. Am simțit că a-mi face datoria în acel fel era grozav. Faptul că o persoană atât de arogantă ca mine s-a schimbat puțin chiar era rodul experimentării judecății și mustrării cuvintelor lui Dumnezeu.