de Xinche, Coreea de Sud

În iunie 2018, am participat la repetițiile pentru interpretarea corală a Imnului Împărăției. Crezând că voi urca pe scenă și voi cânta imnul pentru a-L slăvi pe Dumnezeu și a fi mărturie pentru El, am fost foarte onorată și mândră. De asemenea, m-am rugat lui Dumnezeu, spunând că voi face tot posibilul să exersez și să-mi îndeplinesc bine datoria. Când am început să-mi exersez expresiile faciale și mișcările de dans, am fost foarte sârguincioasă și am depus eforturi, dar deoarece nu știam nimic despre cântece și dans, expresiile mele erau cam rigide și exista o diferență clară între abilitățile mele și ale celorlalți. Instructoarea noastră îmi arăta mereu ce probleme am. După o vreme, am început să mă simt descurajată, să am impresia că, oricât de mult aș munci, nu aș deveni niciodată mai bună, iar când s-ar repartiza posturile, frații și surorile, care erau cântăreți și dansatori buni, ar fi, cu siguranță, în față, iar eu aș fi o rezervă pe rândul din spate. Treptat, am devenit mai puțin proactivă la repetiții și am început să întârzii de câte ori puteam. La prima filmare am fost pusă chiar în ultimul rând, la margine. Eram cam supărată și mă gândeam: „Nu sunt atât de bună la nimic dintre toate acestea și nu am cum să mă compar cu frații și surorile care știu să cânte și să danseze. Oricât de mult aș exersa, nu mă voi ridica niciodată la standardul rândului din față și sub nicio formă nu voi fi în fața camerei. De ce să depun atâta efort la repetiții? Dacă sunt satisfăcătoare e suficient.” Din acel moment, am fost tot mai puțin capabilă să-mi găsesc o motivare. Știu că nu executam bine mișcările, dar nu făceam eforturi să le corectez. Uneori, instructoarea ne spunea că trebuie să ne străduim mai mult și că, dacă expresiile și prezentarea unei singure persoane sunt desincronizate, asta ar compromite tot programul și ar duce la întârzierea filmărilor. Ascultarea acestor cuvinte a avut un impact asupra mea și am simțit că trebuie să mă gândesc la rezultatul general, dar apoi mă străduiam mai mult o vreme, după care redeveneam nemotivată. Doar repetam zilnic cântecul și mișcările fără tragere de inimă și fără să simt vreo îndrumare de la Dumnezeu. Erau niște mișcări pe care le-am repetat mult timp, dar pe care n-am reușit să le stăpânesc. Când am avut cu toții părtășie despre înțelegerea versurilor, nu am reușit să am părtășie luminoasă. Nu mă simțeam deloc emoționată nici când cântam, iar în film, privirea mea era inexpresivă, expresiile mele erau monotone. Nimănui nu i-ar fi plăcut să mă privească. Tot mai des aveam senzația că repetițiile erau plictisitoare și abia așteptam să se termine programul ca să pot trece la o altă îndatorire.

Când a apărut tabelul cu poziționarea pe scenă, am văzut că, în unele situații, nu aveam să fiu în fața camerei și m-am simțit și mai mult respinsă. Mi-am zis: „Nu excelez la nimic din toate acestea, dar nu sunt nici atât de rea. Chiar dacă nu pot fi pe rândul din față, n-aș putea fi măcar în fața camerei în aceste cadre? De ce sunt exclusă? Nu am repetat oare degeaba în tot acest timp? Dacă aș fi știut de la început, nu m-aș fi deranjat să exersez toate aceste mișcări.” După aceea, de câte ori eram în fața camerei, participam cu bucurie, dar altminteri nu puneam suflet și doar mă prefăceam că repet. Când s-au terminat filmările, m-am simțit neliniștită când i-am auzit pe ceilalți discutând la o adunare despre ceea ce dobândiseră. Făcusem aceeași îndatorire, iar ei dobândiseră ceva cu toții, așadar, de ce mă simțeam neîmplinită, de parcă nu câștigasem nimic? Mă temeam puțin și mă întrebam dacă nu-L dezgustasem în vreun fel pe Dumnezeu. După aceea, am început să cercetez și să mă rog lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume ca să mă cunosc mai bine. Într-o zi, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Oamenii spun mereu că Dumnezeu Se uită adânc în inima cuiva și observă totul. Totuși, oamenii nu știu nicicând de ce unii nu dobândesc niciodată luminarea de la Duhul Sfânt, de ce nu dobândesc niciodată har, de ce niciodată nu au bucuria, de ce sunt mereu negativiști și deprimați și de ce sunt incapabili să fie pozitivi. Uitați-vă la stările lor. Vă garantez că nici unul dintre acești oameni nu are o conștiință funcțională sau o inimă onestă” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Oferă-ți inima sinceră lui Dumnezeu și poți dobândi adevărul”). „Componentele fundamentele și cele mai importante ale umanității unei persoane sunt conștiința și rațiunea. Ce fel de persoană este aceea care nu are conștiință și nu are rațiunea umanității normale? În general, este o persoană lipsită de umanitate, una cu umanitate slabă. Să analizăm îndeaproape asta. În ce fel manifestă această persoană o umanitate stricată, de spun oamenii că nu are umanitate? Ce trăsături au asemenea oameni? Ce manifestări specifice prezintă? Astfel de oameni sunt superficiali în acțiunile lor și sunt rezervați față de orice lucru care nu îi privește personal. Ei nu iau în considerare interesele casei lui Dumnezeu și nici nu arată considerație pentru voia lui Dumnezeu. Nu-și asumă povara de a mărturisi pentru Dumnezeu sau de a-și îndeplini datoriile și nu au niciun simț al responsabilității. La ce se gândesc de fiecare dată când fac ceva? Primul lor gând este: «Va ști Dumnezeu dacă fac asta? Este vizibil pentru alți oameni? Dacă alți oameni nu văd că am făcut tot acest efort și că m-am comportat sincer și dacă nici Dumnezeu nu vede, atunci nu este are nici un rost să fac acest efort și să sufăr pentru asta.» Nu este acesta egoism? În același timp, este un tip de intenție foarte infamă. Când ei gândesc și acționează astfel, joacă conștiința vreun rol? Este vreo parte de conștiință în asta? Există chiar oameni care, atunci când văd o problemă în îndeplinirea datoriei lor, rămân tăcuți. Ei văd că ceilalți cauzează întreruperi și tulburări și, totuși, nu fac nimic pentru a-i opri. Ei nu țin seama, câtuși de puțin, de interesele casei lui Dumnezeu și nici nu se gândesc la propriile datorii sau responsabilități în care sunt angajați. Ei vorbesc, acționează, ies în evidență, depun eforturi și consumă energie doar pentru vanitatea, prestigiul, poziția, interesele și onoarea lor. Acțiunile și intențiile unor asemenea persoane sunt clare pentru toată lumea: răsar de fiecare dată când există șansa la onoruri sau de a se bucura de binecuvântare. Dar, când nu este o șansă la onoruri sau imediat ce există un timp al suferinței, dispar din vedere precum țestoasa își retrage capul în carapace. Are o asemenea persoană conștiință și rațiune? O persoană fără conștiință și rațiune, ce se comportă în acest mod, simte oare remușcare? Conștiința unei asemenea persoane nu servește niciunui scop, iar ea nu a simțit niciodată remușcarea. Astfel, poate ea simți reproșul și disciplina Duhului Sfânt? Nu, nu poate” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Oferă-ți inima sinceră lui Dumnezeu și poți dobândi adevărul”). Citirea acestor cuvinte ale lui Dumnezeu m-a emoționat. Așadar, fusesem negativistă și pasivă în îndatorirea mea și nu am reușit să obțin lucrarea Duhului Sfânt, în principal deoarece nu am fost sinceră în sinea mea. În îndatorirea mea am luat în considerare doar prestigiul și statutul meu, în locul intereselor casei lui Dumnezeu și al responsabilităților mele. Dumnezeu detestă acest tip de atitudine în îndatorirea cuiva. Amintindu-mi repetițiile, am văzut că nu eram la același nivel cu ceilalți frați și surori, iar când am fost pusă chiar în spate, unde nu mă puteam evidenția, am devenit negativistă și pasivă și nu am vrut să mă străduiesc să-mi exersez expresiile și mișcările. M-am mulțumit cu „suficient” și nu m-am gândit deloc cum să devin mai bună. Când am văzut că nu eram în anumite cadre, am avut tendința să mă plâng și să caut ceartă, crezând că toate strădaniile mele fuseseră în zadar și nu am mai vrut să exersez. După aceea, la filmări, când eram în cadru, îmi făceam treaba, dar, când nu eram, o lăsam mai moale și făceam ceva de mântuială. Când m-am gândit la asta, m-am simțit vinovată. Filmele corului casei lui Dumnezeu au menirea de a fi mărturie pentru Dumnezeu, așa că șansa mea de a lua parte la unul însemna că Dumnezeu mă înălța. Ar fi trebui să depun toate eforturile și să lucrez alături de ceilalți pentru a-mi îndeplini bine datoria. În schimb, atunci când dorința mea de prestigiu și statut nu a fost satisfăcută, am devenit necugetată, negativistă și leneșă. Chiar nu am avut pic de conștiință sau rațiune. Am fost o persoană egoistă, vicleană, abjectă și meschină. Dumnezeu cercetează profunzimea inimilor oamenilor, deci cum să nu fi fost El dezgustat de atitudinea mea față de însărcinarea Lui pentru mine? Când mi-am dat seama de acest lucru, am fost cuprinsă de regrete și vinovăție și am spus următoarea rugăciune pentru Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Am greșit. Am regrete cu privire la rolul meu în acest program și acum nu mai am cum să repar lucrurile. De acum înainte chiar voi căuta adevărul și nu mă voi mai gândi la prestigiul și statutul meu. Vreau cu fermitate să-mi fac bine datoria.”

Pe atunci credeam că nu am ce face decât să aștept, plină de regrete, ca programul să fie încărcat pe internet, dar, spre surprinderea mea, am fost nevoiți să facem niște filmări în plus, din mai multe motive. Când am auzit asta, m-au cuprins tot felul de sentimente. Am simțit că era ocazia mea de a mă căi. Am hotărât că, de data asta, cu siguranță îmi voi face bine datoria ca să-L mulțumesc pe Dumnezeu. Am început să-mi dau toată silința la repetiții și, după puțin timp, am văzut o oarecare îmbunătățire în expresiile și mișcările mele. Am crezut că urma să începem filmările, dar apoi totul a fost amânat din cauza unor circumstanțe neprevăzute. Regizorul ne-a spus să nu ne îngrijorăm și să continuăm să exersăm. La început, am reușit să continui să muncesc din greu în fiecare zi, dar după o vreme am început să mă gândesc: „Nu știm când vom filma sau cât timp vom rămâne la repetiții. Ultima dată nu am fost în fața camerei la unele cadre, deci, probabil, așa va fi și de data aceasta. Și apoi, am deja noțiuni de bază despre cântece și mișcări, așa că, dacă voi continua să exersez în fiecare zi, ar trebui să fie suficient.” Instructoarea ne-a avertizat de multe ori să nu o lăsăm mai moale cu repetițiile înainte de filmări și că aranjamentele scenice se pot schimba în orice moment. Dar nu am acordat atenție acestui lucru, crezând că: „Nu există aproape nicio șansă să fiu pusă în față, deci, chiar dacă voi continua să muncesc din greu la repetiții, nu e sigur că voi apărea în film. De ce să mă mai deranjez?” Când instructoarea mi-a arătat ce probleme am la repetiții, nu eram dispusă să lucrez cu adevărat la ele, ci doar am găsit scuze: „Frații și surorile din față vor fi văzuți cu toții în film, așadar e normal ca ei să repete mult. Dar eu voi fi în spate și nici măcar nu voi fi recunoscută. Nu e nevoie să fie atât de mofturoasă.” După aceea, m-am simțit mereu obosită la repetiții și ca și cum erau foarte solicitante. De multe ori nici nu voiam să merg. Mi-am dat seama că vechea mea problemă revenea, iar asta nu mă bucura deloc. A trebuit să mă întreb: „De ce sunt mereu atât de indiferentă în datoria mea? De ce nu pot să mă străduiesc, pur și simplu, să-L mulțumesc pe Dumnezeu?” M-am rugat lui Dumnezeu în legătură cu starea mea adevărată, cerându-I să mă îndrume să mă cunosc mai bine.

Am citit următoarele în cuvintele lui Dumnezeu: „De mulți ani, gândurile pe care oamenii s-au bazat pentru supraviețuirea lor le-au atacat inimile până în punctul în care au devenit înșelători, josnici și lași. Nu numai că le lipsesc voința și hotărârea, dar au devenit și lacomi, aroganți și încăpățânați. Le lipsește cu desăvârșire orice hotărâre care să depășească sinele și, cu atât mai mult, nici măcar nu au curaj să scape de constrângerile acestor influențe întunecate. Gândurile și viețile oamenilor sunt atât de putrede încât perspectivele lor despre credința în Dumnezeu sunt încă insuportabil de hidoase și, chiar și atunci când oamenii vorbesc despre perspectivele asupra credinței în Dumnezeu, este pur și simplu ceva insuportabil de auzit. Oamenii sunt toți lași, incompetenți, josnici și fragili. Ei nu simt dezgust față de forțele întunericului și nu simt dragoste pentru lumină și adevăr; în schimb, ei fac tot posibilul pentru a le elimina. […] Acum sunteți adepți și ați înţeles oarecum acest stadiu al lucrării. Cu toate acestea, încă nu ați lăsat la o parte dorința de statut. Când statutul vostru este înalt, căutați bine, dar când statutul vostru este umil, nu mai căutați. Binecuvântările statutului sunt întotdeauna în mintea voastră. De ce majoritatea oamenilor nu pot ieși singuri din negativitate? Răspunsul nu e oare, invariabil, din cauza perspectivelor sumbre?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „De ce nu ești dispus să fii un contrast?”). „Nu dați nicio atenție la ceea ce spune o asemenea persoană; trebuie să vedeți cum trăiește, ce dezvăluie și care îi este atitudinea când își îndeplinește datoriile, precum și care îi este starea lăuntrică și ce iubește. Dacă iubirea pentru propria faimă și avere depășește devotamentul său pentru Dumnezeu, dacă iubirea sa pentru propria faimă și avere depășește interesele lui Dumnezeu sau dacă iubirea sa pentru propria faimă și avere depășește considerarea pe care o arată lui Dumnezeu, atunci nu este o persoană cu umanitate. Comportamentul său poate fi văzut de către alții și de către Dumnezeu; astfel, este foarte dificil pentru o asemenea persoană să dobândească adevărul” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Oferă-ți inima sinceră lui Dumnezeu și poți dobândi adevărul”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dezvăluit, în mod tăios, motivele mele adânc înrădăcinate, abjecte și mi-au arătat de ce, dacă nu mă puteam făli în datoria mea, nu mă puteam abține să nu o îndeplinesc de mântuială și, chiar și atunci când știam că erau datoria și responsabilitatea mea, tot nu eram motivată. Motivul era că dorința mea de renume și statut era prea mare. Chiar dacă nu era evident că îmi doream o șansă să mă fălesc, asta demonstra mai ales faptul că nu eram atât de talentată, nu faptul că nu mi-o doream. Când am văzut că nu pot să-i depășesc pe ceilalți, oricât de mult am muncit, că nu aveam să ajung pe rândul din față, am abordat o atitudine negativistă față de întreaga situație și am depus foarte puțin efort în îndatorirea mea. Pur și simplu m-am prefăcut fără să încerc să fac o treabă bună. M-am gândit că, deoarece nu mă pot făli, n-are rost să sufăr atât de mult, așadar, astfel, nu aveam multe de pierdut. Otrăvurile Satanei, cum ar fi „Fiecare om pentru el însuşi şi diavolul îl ia pe cel mai din spate” și „Afirmându-se” erau deja adânc înrădăcinate în mine. Ele deveniseră principiile mele și îmi controlau fiecare acțiune, astfel încât mă gândeam doar la ce aveam de câștigat din tot ce făceam. Pentru faimă și câștig făceam orice, altminteri, nu. Acest lucru era valabil chiar și în îndatorirea mea. Munceam din greu când puteam să mă fălesc, dar, când dorințele mele nu se îndeplineau, făceam totul de mântuială, fără să iau deloc în considerare voia lui Dumnezeu sau interesele casei Lui. Trăiam în conformitate cu natura mea egoistă și vicleană, complotând mereu pentru un renume și o situație. Eram delăsătoare și amăgitoare în îndatorirea mea, fără dram de responsabilitate sau de conștiință, rațiune ori demnitate. Nu prezentam deloc încredere. M-am întrebat de ce atâția frați și surori pe care-i cunoșteam erau atât de curați și sinceri, încât, fie că erau în față sau în spate, se străduiau să se ridice la înălțimea cerințelor lui Dumnezeu. Cântecele și dansurile lor au devenit mai bune în timp și au avut parte de binecuvântările și îndrumarea lui Dumnezeu. Mai erau și cei din culise, care își îndeplineau sarcinile în liniște, chiar dacă nu aveau să fie văzuți niciodată. Spuneau că munca lor merita osteneala doar ca să vadă că ajunge programul pe internet. Dar când nu am putut să mă fălesc, nu mi-am îndeplinit nici măcar mica mea îndatorire. Îmi lipsea pe deplin umanitatea. Firea lui Dumnezeu este sfântă și dreaptă, așa că El nu poate decât să disprețuiască și urască o umanitate și un scop ca ale mele. Nu am putut să dobândesc lucrarea Duhului Sfânt în îndatorirea mea și nu am putut să fac progrese în viață. Știam că, dacă nu mă căiesc, nu voi dobândi niciodată niciun adevăr, chiar dacă aș avea credință până la sfârșit. Pur și simplu, aș fi eliminată de Dumnezeu! În acest moment al reflecției mele m-am temut puțin și m-am rugat lui Dumnezeu. „O, Dumnezeule, abia acum am văzut cât de nedemnă am fost, trăind în conformitate cu firea mea coruptă, fără pic de umanitate. Dumnezeule, vreau să mă căiesc și să mă schimb. Te rog, călăuzește-mă ca să mă lepăd de legăturile firii mele satanice și să mă concentrez la îndatorirea mea.”

Am citit aceste cuvinte de la Dumnezeu: „Dacă dorești să fii devotat în tot ceea ce faci pentru a împlini voia lui Dumnezeu, atunci nu poți doar să îndeplineși o singură datorie; trebuie să accepți orice însărcinare cu care Dumnezeu te învrednicește. Indiferent dacă aceasta corespunde sau nu gusturilor tale și dacă se încadrează în interesele tale, sau dacă este un lucru de care nu te bucuri sau ceva ce nu ai făcut niciodată, ori este ceva dificil, tot trebuie să o accepți și să te supui. Nu numai că trebuie să o accepți, dar trebuie să cooperezi proactiv, să te informezi în această privință și să dobândești pătrundere. Chiar dacă suferi și nu ai fost în stare să ieși în evidență și să strălucești, tot trebuie să îți dedici în continuare devotamentul. Trebuie să o privești ca pe datoria pe care o ai de îndeplinit; nu ca pe o afacere personală, ci ca pe datoria ta. Cum ar trebui oamenii să-și înțeleagă datoriile? Atunci când Creatorul, Dumnezeu, îi dă cuiva o sarcină de îndeplinit – acela este momentul când ia naștere datoria acelei persoane. Sarcinile pe care Dumnezeu ți le dă, însărcinările pe care Dumnezeu ți le dă – acestea sunt datoriile tale. Când le urmărești ca pe propriile scopuri și ai cu adevărat o inimă iubitoare de Dumnezeu, mai poți oare să refuzi însărcinarea lui Dumnezeu? Nu ar trebui să refuzi. Ar trebui să o accepți, nu? Aceasta este calea de a practica” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar o persoană onestă poate fi cu adevărat fericită”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat că datoria mea era însărcinarea lui Dumnezeu pentru mine și, fie că eram bună la asta ori mă puteam făli sau nu, trebuia să renunț la motivele și țelurile mele, să-mi asum această responsabilitate și să depun toate eforturile pentru cerințele lui Dumnezeu. Dacă ne gândim puțin, în orice situație, unii oamenii sunt în față, iar alții sunt în spate, dar, oriunde se află, își fac datoria. Dumnezeu ne analizează scopul și atitudinea referitoare la datoria noastră, vede dacă punem suflet în ea, dacă ne asumăm responsabilitatea și dacă practicăm adevărul pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. M-am gândit la faptul că nu eram talentată ca ceilalți interpreți, dar Dumnezeu tot mi-a dat șansa să exersez, astfel încât să-mi pot îmbunătăți atât abilitățile, cât și intrarea în viață. Aceasta a fost dragostea lui Dumnezeu pentru mine! Știam că nu pot fi atât de egoistă, abjectă și lipsită de inimă cum am fost înainte, când I-am sfâșiat inima lui Dumnezeu și L-am dezamăgit. Fie că eram în față sau în spate, fie că apăream pe ecran sau nu, trebuia să-mi ocup locul de ființă creată ca să-mi fac datoria curat și sincer și să răsplătesc dragostea lui Dumnezeu.

După aceea, am avut grijă să mă rog lui Dumnezeu și să mă bazez pe El și am muncit din greu să-mi fac treaba, indiferent ce repetam. Când citeam cuvintele lui Dumnezeu în adunările noastre, înainte de repetiții, mă gândeam mult la cerințele lui Dumnezeu și Îi puneam cuvintele în practică la repetiții. Când instructoarea a adus vorba despre problemele mele, am ascultat cu atenție și am implementat totul în antrenamentul meu. Apoi, mi-am socotit lacunele și mi-am folosit timpul liber pentru mai multe repetiții. Am încetat să mai urmăresc doar minimul necesar. Când mi-am pus ordine în motivele pentru repetiții, fiecare zi părea cu adevărat plină de satisfacții. Relația mea cu Dumnezeu s-a normalizat, simțeam cu adevărat îndrumarea Lui în datoria mea și nu mai eram atât de extenuată ca înainte. După o vreme, toate mișcările și expresiile mele s-au îmbunătățit, iar surorile spuneau că expresiile și cântările mele sunt mult mai bune. Am simțit în sinea mea cât de important este să-mi abordez datoria cu inima deschisă. Când Imnul Împărăției s-a terminat, Dumnezeu a spus că vocea curată și pură a unui copilaș trebuie să fie folosită pentru ultimul vers: „Ei îi oferă cele mai frumoase cântece lui Dumnezeu! ” Acest lucru m-a emoționat în mod special. Am văzut că Dumnezeu speră să dobândească o inimă pură și cinstită. Speră că ne putem întoarce către El și putem deveni asemenea copiilor puri, că Îi putem dărui cu adevărat inimile noastre și să Îi dedicăm ce e mai bun din noi. Odată ce am înțeles voia lui Dumnezeu, hotărârea mea de a-L mulțumi și de a practica adevărul a devenit mai puternică.

Pe aproape toată durata filmărilor, am fost pusă tot în spate și, uneori, nu voiam să dau ce e mai bun din mine, fiindcă nu eram filmată. Așa că am avut grijă să mă rog lui Dumnezeu și să mă gândesc cum să țin cont de voia Lui, cum să mă dedic fără întârziere. A durat o vreme, dar mentalitatea mi s-a îmbunătățit mult. Când eram în spate, mă rugam pentru frații și surorile mele aflați în față. Când nu am simțit nevoia să fiu în fața camerei, m-am oferit să-mi ajut surorile la costumație și coafură, făcând tot ce puteam pentru datoria mea. Când le-am văzut pe unele surori devenind negativiste și lipsite de tărie, fiindcă se aflau prea în spate, mi-am oferit părtășia despre voia lui Dumnezeu, pentru a le ajuta. Faptul că mi-am făcut datoria în acest fel m-a liniștit și starea mea a continuat să se îmbunătățească. Faptul că am putut să-mi las deoparte prestigiul și statutul și să practic o parte din adevăr, toate au venit din îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, iar eu Îi mulțumesc că m-a salvat.