de Li Xin, China

Eram responsabilă de lucrarea privitoare la predici a bisericii. În iulie 2023, am plecat de acasă pentru a-mi face datoria, iar la momentul respectiv, fiica mea se căsătorise, făcuse un copil și își avea familia ei. Ginerele meu lucra în altă parte, iar fiica mea și nepotul meu de 4 ani locuiau acasă la mine. Când eram pe punctul să plec, m-am simțit un pic neliniștită, deoarece, în timpul cât aș fi lipsit de acasă, dacă cel mic ar fi avut o durere de cap sau febră, n-ar fi fost nimeni acolo s-o ajute pe fiica mea. Dar apoi m-am gândit cât de importantă era datoria mea, așa că am plecat să mi-o îndeplinesc.

Am venit acasă o dată în noiembrie, iar fiica mea mi-a spus că se dusese la spital pentru un control și că fusese diagnosticată cu depresie. Am fost șocată și am întrebat-o: „Cum ai ajuns să ai depresie? Ce te frământă?” Fiica mea mi-a răspuns pe un ton iritat: „Nici nu știu de unde să încep!” Am întrebat repede: „Ce simptome ai? Cât de gravă e situația?” Fiica mea mi-a răspuns: „Deseori, nu pot să dorm noaptea, iar în timpul zilei mă copleșesc continuu gândurile. Mă simt cumplit de nefericită și vreau, pur și simplu, să plâng. Mi se pare că viața nu are niciun sens, iar uneori mă gândesc chiar că nu vreau să trăiesc. Doctorul a spus că pot încă să-mi controlez gândurile, dar că, dacă ajung să nu mai fiu în stare să mi le controlez, voi fi în pericol.” Auzind-o pe fiica mea spunând că îi trecea prin minte chiar și gândul că nu mai vrea să trăiască, m-am speriat oarecum, așa că am alinat-o: „Nu te lua după doctor! Poate că ți-a pus un diagnostic greșit?” Fiica mea a spus: „Îmi cunosc boala. Am vrut doar să te anunț. Doctorul mi-a prescris un medicament pe care trebuie să-l iau timp de șase luni, dar după ce îl iau, vomit și mă simt rău. Fiind singură acasă, mi-a fost frică și voiam să rămâi aici câteva zile.” După ce a spus asta, fiica mea s-a întors în camera ei să se odihnească. Multă vreme, nu m-am putut liniști, gândindu-mă: „Depresia nu e o boală care se dezvoltă într-un timp scurt. Oare câtă durere o fi îndurat fiica mea, de a ajuns să dezvolte această boală?” Nu m-am putut abține să n-o compătimesc pe fiica mea și m-am gândit că nu mă îngrijisem suficient de ea. De fiecare dată când mergeam acasă, mă preocupam doar să fac mai multe treburi casnice ca s-o ajut; abia dacă stăteam vreodată de vorbă ca de la suflet la suflet și întotdeauna plecam în grabă. Dacă aș fi rămas să-mi fac datoria acasă, aș fi avut suficient timp să vorbesc cu ea, iar ea mi-ar fi putut povesti despre lucrurile care o frământau. Aș fi putut s-o sfătuiesc ceva mai mult și poate că boala ei nu s-ar fi agravat așa. De când Îl găsisem pe Dumnezeu, fiica mea mă susținuse mereu în credința mea și în îndatoririle mele, mă ajutase să mă ocup de gospodărie și mă scutise de multe dintre grijile mele, dar acum că fiica mea avea această boală, mă simțeam cu-adevărat vinovată, ca și cum n-aș fi fost o mamă bună și nu mi-aș fi îndeplinit responsabilitatea ca mamă. Mă gândeam, de asemenea, la acele situații în care oameni cu depresie s-au sinucis ori s-au aruncat de pe clădiri și mă simțeam realmente speriată. Eram îngrijorată în legătură cu ce s-ar fi întâmplat dacă boala ei s-ar fi agravat, iar ea ar fi făcut ceva periculos cât eram plecată de acasă. Ce s-ar fi ales de nepoțelul meu dacă ar fi rămas fără mamă? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai speriată și mai îndurerată. M-am gândit că, în momentul de față, fiica mea avea nevoie să i se poarte de grijă, că trebuia să rămân acasă câteva zile și că, odată ce boala ei s-ar fi stabilizat, aveam să mă întorc la îndeplinirea datoriei mele. Așa că am rămas acasă două zile și am dus-o pe fiica mea la un doctor de medicină tradițională chineză. Fiica mea mi-a spus că ea și soțul ei aveau probleme în căsnicie, că se certau atât de mult, încât ajunseseră să se gândească la divorț și că socrii ei nu se ocupau de copil. Se simțea nedreptățită și trăia cu un sentiment constant de reprimare. Fiica mea a plâns cât și-a descărcat sufletul de toate nemulțumirile care o apăsau. Văzându-mi fiica plângând atât de amar, m-am simțit și mai îndurerată, și mai vinovată, gândindu-mă că o dezamăgisem. Simțeam că, dacă m-aș fi arătat mai preocupată de ea și aș fi ajutat-o să aibă grijă de copil, n-ar fi dezvoltat sentimente de reprimare și de nedreptățire atât de intense. Acum, că era bolnavă, simțeam că n-o puteam ignora, pur și simplu, și că trebuia să am mare grijă de ea, așa încât să își poată reveni în urma acestei boli. Prin urmare, am avut părtășie cu fiica mea, spunându-i că toată această durere era provocată de Satana și că doar crezând în Dumnezeu ar putea dobândi grija și ocrotirea Lui. De asemenea, am căutat pentru fiica mea unele dintre cuvintele lui Dumnezeu și câteva videoclipuri cu mărturii bazate pe experiențe, iar ea a fost de acord să se uite la ele. Dar tot nu mă puteam liniști și mă gândeam: „Dacă mi-aș face datoria acasă, aș putea să-mi văd fiica în fiecare zi, iar faptul că aș vorbi mai mult cu ea i-ar ridica în mod sigur moralul. Însă în datoria mea sunt foarte multe de făcut, iar dacă rămân acasă, voi fi distrasă, iar datoria mea va avea de suferit. Dar având în vedere în ce stare se află fiica mea, oare n-ar crede că sunt lipsită de inimă dacă nu rămân acasă? De o parte, o am pe fiica mea, de cealaltă, am datoria mea. Ambele sunt importante pentru mine.” Mă simțeam pusă în dilemă. După o reflecție profundă, simțeam în continuare că boala fiicei mele nu era o chestiune neînsemnată. Așa că am decis să am grijă de fiica mea acasă, făcându-mi în același timp și datoria; odată ce fiica mea s-ar fi simțit mai bine, aveam să plec din nou de acasă pentru a-mi face datoria.

După aceea, m-am întors la locuința de găzduire și i-am povestit conducătoarei despre fiica mea. După ce m-a ascultat, conducătoarea mi-a spus: „Înțeleg cum te simți. În faptul că te confrunți cu această situație se află intenția lui Dumnezeu, iar noi trebuie să căutăm adevărul.” După aceea, am citit împreună un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent dacă ai lor copii sunt adulți sau nu, viețile părinților le aparțin doar lor, nu le aparțin copiilor lor. Este de la sine înțeles că părinții nu sunt bonele gratuite sau sclavii copiilor lor. Indiferent ce așteptări au părinții de la copiii lor, nu este cazul să-i lase să le dea ordine la întâmplare fără nicio compensație sau să devină servitorii, slujnicele sau sclavii copiilor lor. Oricare ar fi sentimentele tale față de copiii tăi, ești în continuare o persoană independentă. N-ar trebui să-ți asumi responsabilitatea pentru viețile lor de adult ca și cum ar fi întru totul corect să faci asta, doar pentru că sunt copiii tăi. Nu e nevoie să faci asta. Sunt adulți; ți-ai îndeplinit deja responsabilitatea de a-i crește. E treaba lor dacă vor trăi bine sau rău în viitor, dacă vor fi bogați sau săraci și dacă vor avea vieți fericite sau nefericite. Aceste lucruri nu au nicio legătură cu tine. Ca părinte, n-ai nicio obligație de a schimba acele lucruri. Dacă viețile lor sunt nefericite, nu ești obligat să spui: «Ești nefericit – o să mă gândesc cum pot să remediez acest lucru, o să vând tot ce am, o să-mi folosesc toată energia vieții ca să te fac fericit.» Nu e necesar să faci asta. Trebuie doar să-ți îndeplinești responsabilitățile, asta-i tot. Dacă vrei să-i ajuți, îi poți întreba de ce sunt nefericiți și îi poți ajuta să înțeleagă problema la nivel teoretic și psihologic. Dacă îți acceptă ajutorul, e și mai bine. Dacă nu, trebuie doar să-ți îndeplinești responsabilitățile de părinte și nimic mai mult. În situația în care copiii tăi vor să sufere, este treaba lor. Nu ai de ce să te îngrijorezi sau să te superi din cauza asta și nici de ce să nu poți mânca sau dormi cum trebuie. Să procedezi astfel ar fi excesiv. De ce ar fi excesiv? Pentru că sunt adulți. Ar trebui să învețe să gestioneze singuri tot ce întâmpină în viețile lor. Dacă ești îngrijorat pentru ei, este doar afecțiune; dacă nu ești îngrijorat pentru ei, nu înseamnă că nu ai inimă sau că nu ți-ai îndeplinit responsabilitățile. Sunt adulți, iar adulții se cuvine să se confrunte cu probleme de adulți și să se ocupe de tot ceea ce cade în sarcina adulților. N-ar trebui să se bazeze pe părinții lor pentru tot. Desigur, părinții n-ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru bunul mers al slujbelor, carierelor, familiilor sau căsătoriilor copiilor lor după ce aceștia devin adulți. Poți fi preocupat de aceste lucruri și poți întreba de ele, dar nu e nevoie să ți le asumi în totalitate, legând copiii cu lanțuri de tine, luându-i cu tine oriunde mergi, privindu-i oriunde mergi și gândindu-te la ei: «Oare mănâncă bine astăzi? Sunt fericiți? Le merge bine la serviciu? Îi apreciază șeful? Îi iubește soțul sau soția lor? Sunt copiii lor ascultători? Primesc copiii note bune?» Ce legătură au aceste lucruri cu tine? Copiii tăi își pot rezolva problemele, n-ai de ce să te implici. De ce întreb ce legătură au aceste lucruri cu tine? Prin asta, vreau să spun că acele lucruri nu au nicio legătură cu tine. Ți-ai îndeplinit responsabilitățile față de copiii tăi, i-ai crescut până au ajuns adulți, așa că ar trebui să te retragi. După ce faci asta, nu înseamnă că nu vei avea nimic de făcut. Sunt încă atât de multe lucruri pe care se cuvine să le faci. Când vine vorba de misiunile pe care trebuie să le duci la bun sfârșit în această viață, pe lângă creșterea copiilor tăi până devin adulți, ai și alte misiuni de îndeplinit. Pe lângă faptul că ești părinte pentru copiii tăi, ești și o ființă creată. Ar trebui să vii înaintea lui Dumnezeu și să-ți accepți datoria de la El. Care este datoria ta? Ai finalizat-o? Te-ai dedicat ei? Ai pășit pe calea mântuirii? Acestea sunt lucrurile la care ar trebui să te gândești. Lucruri precum unde vor merge copiii tăi după ce devin adulți, cum vor fi viețile lor, cum vor fi circumstanțele lor, dacă vor fi fericiți și veseli nu au nicio legătură cu tine. […] Cât despre dificultățile cu care se confruntă la serviciu sau în viețile lor, fă tot posibilul să-i ajuți oricând poți. Dacă ajutorul oferit lor ți-ar afecta îndeplinirea datoriei, poți refuza – este dreptul tău. Întrucât nu le mai datorezi nimic, întrucât nu mai ai nicio responsabilitate față de ei și sunt deja adulți independenți, își pot gestiona propriile vieți. Nu e nevoie să-i servești necondiționat sau în orice moment. Dacă îți cer ajutorul și nu ești dispus să-i ajuți sau dacă acest lucru va afecta îndeplinirea datoriei tale, poți spune «nu». Este dreptul tău” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles cum ar trebui să trateze părinții relația cu urmașii lor. Adevărul este că, după ce își cresc copiii până la vârsta adultă, părinții și-au îndeplinit deja responsabilitatea de a-i crește. După ce copiii devin adulți, dacă ei se confruntă sau nu în viață cu piedici și cu greutăți ori dacă trăiesc sau nu o viață fericită este ceva care ține cu totul de suveranitatea și de rânduielile lui Dumnezeu și care face parte din ceea ce trebuie să experimenteze ei, iar aceste lucruri nu mai au nimic de-a face cu părinții lor. Când am aflat de boala fiicei mele, pentru că nu cunoșteam suveranitatea lui Dumnezeu, m-am gândit că nu mă îngrijisem suficient de ea, că ea nu avea pe nimeni căruia să-i împărtășească frământările și că de asta ajunsese să se simtă realmente reprimată, căci altminteri n-ar fi căzut în depresie. Puneam pe seama mea întreaga vină pentru boala ei. Mi-am dat seama că această perspectivă nu se alinia la fapte. Îmi crescusem fiica până la vârsta adultă, iar responsabilitățile mele fuseseră îndeplinite. Fiica mea era acum căsătorită și avea un copil, iar faptul dacă trăia fericită sau suferea și se frământa era ceva ce trebuia să experimenteze. Eu puteam s-o ajut și s-o sfătuiesc atunci când aveam timp, și să o duc s-o vadă un doctor, dar, în momentul de față, aveam o datorie de făcut și trebuia să-mi investesc timpul și energia în datoria respectivă. În aceasta constau responsabilitatea și obligația mea. Dar în speranța că boala fiicei mele avea să se amelioreze cât mai repede cu putință, deși știam că, stând acasă, nu m-aș putea dedica pe deplin datoriei mele și că asta ar afecta progresul verificării predicilor, mie nu îmi păsa. În inima mea, o puneam pe fiica mea înaintea datoriei mele, iar sufletul îmi era complet absorbit de gândul la ea. Nu mă gândeam deloc cum să-mi îndeplinesc datoria și să-L mulțumesc pe Dumnezeu. Eram foarte egoistă! Erau încă predici pe care trebuia să le verific cât mai repede cu putință pentru predicarea Evangheliei, așa că trebuia să mă axez pe îndeplinirea cu sârguință a datoriei mele. După aceea, m-am dus să-mi fac datoria.

Dar atunci când datoria mea nu mă solicita prea mult și mă gândeam la faptul că fiica mea era atât de tânără și că suferea de o asemenea boală, mă simțeam încă foarte îngrijorată. Nu știam dacă avea să se recupereze în urma tratamentului și mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă situația s-ar înrăutăți. Când mă gândeam la aceste lucruri, inima mi-era dintr-odată cuprinsă de anxietate și mă grăbeam să ajung acasă să văd cum se simte, iar când vedeam că e bine, mă simțeam mai liniștită. Dacă lipseam de acasă câteva zile, nu-mi puteam domoli inima în datoria mea. Întrucât inima mea nu se putea concentra asupra datoriei, rezultatele lucrării mele au fost slabe în perioada aceea. Știam că nu mi-o puteam scoate din minte pe fiica mea, așa că am reflectat cum să-mi corectez starea. În căutarea mea, m-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu și l-am găsit pentru a-l citi. Dumnezeu Atotputernic spune: „Indiferent ce sau cât de multe faci pentru copiii tăi, nu le poți schimba destinul sau alina suferința. Fiecare om care încearcă să se descurce în societate, fie că urmărește faima și câștigul sau merge pe calea corectă în viață, ca adult, trebuie să-și asume responsabilitatea pentru propriile dorințe și aspirații și să plătească din propriul buzunar. Nimeni n-ar trebui să-și asume ceva pentru el; nici măcar părinții lui, oamenii care i-au dat naștere și l-au crescut, cei mai apropiați oameni de el, nu sunt obligați să-l întrețină sau să-i împărtășească suferința. Părinții nu sunt diferiți în această privință, deoarece nu pot schimba nimic. Așadar, orice faci pentru copiii tăi e în zadar. Întrucât e în zadar, ar trebui să renunți la acest plan de acțiune. […] Destinul fiecărei persoane este determinat de Dumnezeu; prin urmare, câte binecuvântări sau suferințe cunosc în viață, ce fel de familie, căsnicie și copii au, prin ce experiențe trec în societate și prin ce evenimente trec în viață – nici măcar ei înșiși nu pot anticipa sau schimba astfel de lucruri, iar părinții au și mai puțin capacitatea de a le schimba. Așadar, în cazul în care copiii se confruntă cu dificultăți, părinții ar trebui să ajute în mod pozitiv și proactiv dacă au această posibilitate. Dacă nu, cel mai bine este să se relaxeze și să privească aceste chestiuni din perspectiva ființelor create, tratându-și deopotrivă copiii ca pe niște ființe create. Suferința pe care o cunoști trebuie să o cunoască și ei; viața pe care o trăiești trebuie să o trăiască și ei; procesul prin care ai trecut crescându-ți copiii trebuie să-l parcurgă și ei; suișurile și coborâșurile, înșelăciunea și amăgirea pe care le întâmpini în societate și printre oameni, încurcăturile emoționale și conflictele interpersonale și fiecare lucru asemănător prin care ai trecut, vor trece și ei prin acestea. La fel ca tine, și ei sunt ființe umane corupte, purtate de curenții răului, corupte de Satana; nu poți scăpa de asta și nici ei nu pot scăpa. În consecință, dorința de a-i ajuta să evite toate suferințele și să se bucure de toate binecuvântările din lume este o iluzie stupidă și o idee prostească. Oricât de lungi ar fi aripile unui vultur, tot nu-i pot proteja puiul pe durata întregii sale vieți. În cele din urmă, puiul de vultur va ajunge în punctul în care va trebui să crească și să-și ia zborul. Când puiul va decide să-și ia zborul, nimeni nu știe unde va fi bucățica lui de cer sau unde va alege să zboare. Prin urmare, cea mai rațională atitudine pentru părinți, după ce le cresc copiii, este să le dea drumul, să-i lase să cunoască viața pe cont propriu, să-i lase să trăiască independent și să se confrunte cu diversele provocări din viață, să se ocupe de acestea și să le rezolve singuri. Dacă îți cer ajutorul și ai posibilitatea și condițiile, desigur că poți să le dai o mână de ajutor și să le oferi sprijinul necesar. Cu toate acestea, trebuie să înțelegi un lucru: indiferent ce ajutor le oferi, fie că este financiar sau psihologic, acesta poate fi doar temporar și nu poate schimba niciun aspect esențial. Copiii trebuie să meargă pe propriul drum în viață, iar tu n-ai nicio obligație să-ți asumi vreo problemă sau consecință de-a lor. Aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o aibă părinții față de copiii lor adulți” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. Pe când cugetam la cuvintele lui Dumnezeu, dintr-odată inima mi s-a luminat. Tipul de căsnicie, familia și numărul de binecuvântări și de suferințe pe care le experimentează cineva în viață au fost deja predestinate de Dumnezeu, iar aceste lucruri nu le poate schimba nimeni. Oricât de multe ar face părinții pentru copiii lor, ei nu pot schimba destinul acestora și nici nu le pot ușura suferința. Am reflectat asupra mea. După ce am auzit că fiica mea suferă de depresie, eram mereu îngrijorată că boala ei se va agrava și că și-ar putea pierde voința de a trăi, așa că am vrut să mă duc acasă și să-mi fac datoria acolo, să vorbesc des cu ea și să o sfătuiesc, astfel încât boala fiicei mele să se amelioreze mai repede și să nu se agraveze. Mi-am dat seama că această perspectivă a mea era greșită. În realitate, tot ce ține de fiica mea se află sub controlul lui Dumnezeu, iar boala ei nu avea nimic de-a face cu faptul dacă eu eram sau nu acasă; nu aveam niciun control asupra faptului dacă boala ei avea să avanseze sau a momentului în care avea să se recupereze. Aceste lucruri țineau toate de suveranitatea lui Dumnezeu, iar îngrijorările și temerile mele erau inutile. Deoarece ginerele meu și fiica mea aveau probleme în căsnicie și voiau să divorțeze, fiica mea trăia în suferință și era chinuită de Satana. Ea simțea că viața ei n-are niciun sens și se gândea chiar să-și pună capăt zilelor. Însă, fără îngăduirea lui Dumnezeu, Satana nu poate lua viața cuiva. Să o sfătuiesc pe fiica mea acasă nu putea fi decât o soluție temporară, iar calea vieții ei era ceva ce trebuia să experimenteze ea însăși; nu depindea de mine dacă această cale cuprindea binecuvântări sau suferință. După ce am înțeles asta, inima mi s-a mai luminat și, având mult mai puține îngrijorări și temeri, m-am putut concentra mai bine asupra datoriei mele.

Când aveam ceva timp liber, cugetam la starea mea și mă întrebam: „Voiam să mă întorc acasă să am grijă de fiica mea și nu mă puteam concentra pe deplin asupra datoriei mele, dar care era cauza principală a acestor gânduri?” Ulterior, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Oamenii care trăiesc în această societate adevărată au fost profund corupți de Satana. Indiferent dacă sunt sau nu educați, mare parte din cultura tradițională este înrădăcinată în gândurile și părerile oamenilor. În special, femeilor li se cere să aibă grijă de soții lor și să-și crească și copiii, să fie soții bune și mame iubitoare, devotându-și întreaga viață soților și copiilor lor și trăind pentru aceștia, asigurându-se că familia are trei mese pe zi și spălând, făcând curățenie și făcând bine toate celelalte treburi gospodărești. Acesta este standardul acceptat pentru a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Fiecare femeie crede, de asemenea, că așa ar trebui să fie făcute lucrurile și dacă nu le face așa, atunci nu este o femeie bună și a încălcat conștiința și standardele de moralitate. Faptul că au încălcat aceste standarde morale va avea un mare impact asupra conștiinței unor oameni; vor simți că și-au dezamăgit soții și copiii și că nu sunt femei bune. Însă după ce crezi în Dumnezeu, ai citit mult din cuvintele Lui, ai înțeles unele adevăruri și ai văzut adevărul despre unele chestiuni, te vei gândi: «Sunt o ființă creată și ar trebui să-mi fac datoria ca atare și să mă sacrific pentru Dumnezeu.» În acest moment, există un conflict între a fi o soție bună și o mamă iubitoare și a-ți îndeplini datoria de ființă creată? Dacă vrei să fii o soție bună și o mamă iubitoare, atunci nu-ți poți îndeplini datoria cu normă întreagă, dar dacă vrei să-ți îndeplinești datoria cu normă întreagă, atunci nu poți fi o soție bună și o mamă iubitoare. Ce faci acum? Dacă alegi să-ți faci datoria bine și să răspunzi de lucrarea bisericii, să fii devotată lui Dumnezeu, atunci trebuie să renunți la ideea de a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Ce ai crede acum? Ce fel de dezacord ar apărea în mintea ta? Ai simți că ți-ai dezamăgit copiii, soțul? De unde vine acest sentiment de vinovăție și de neliniște? Când nu-ți îndeplinești datoria de ființă creată, simți că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu? Nu ai un simț al vinovăției sau al blamării, fiindcă, în inima și în mintea ta, nu există nici măcar cea mai mică urmă de adevăr. Așadar, ce înțelegi? Cultura tradițională și a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Astfel, va lua naștere în mintea ta noțiunea că: «Dacă nu sunt o soție bună și o mamă iubitoare, atunci nu sunt o femeie bună sau decentă.» Începând din acel moment, vei fi înrobită și încătușată de această noțiune și aceste tipuri de noțiuni te vor menține așa chiar după ce vei crede în Dumnezeu și-ți vei îndeplini datoria. Când există un conflict între a-ți îndeplini datoria și a fi o soție bună și o mamă iubitoare, deși este posibil să alegi, reticentă, să-ți îndeplinești datoria, având, poate, puțină loialitate față de Dumnezeu, tot va exista în inima ta un sentiment de neliniște și vinovăție. Prin urmare, când vei avea puțin timp liber, în timp ce-ți faci datoria, vei căuta ocazii de a avea grijă de copiii și de soțul tău, dorind și mai mult să te revanșezi față de ei, și vei crede că este în regulă chiar dacă trebuie să suferi mai mult, atât timp cât ai liniște sufletească. Nu este această atitudine provocată de influența ideilor și teoriilor din cultura tradițională despre a fi o soție bună și o mamă iubitoare? Acum, ai câte un picior în ambele tabere, dorind să-ți îndeplinești bine datoria, dar și să fii o soție bună și o mamă iubitoare. Însă înaintea lui Dumnezeu, avem o singură responsabilitate și obligație, o singură misiune: să ne îndeplinim în mod corespunzător datoria de ființă creată. […] Ce vrea Dumnezeu să spună atunci când zice că «Dumnezeu este sursa vieții omului»? Spune asta ca să-i facă pe toți să realizeze următorul lucru: viețile și sufletele noastre provin de la Dumnezeu și au fost create de El – nu provin de la părinții noștri și, cu siguranță, nu de la natură, ci ne-au fost date de Dumnezeu. Numai trupul nostru s-a născut din părinții noștri, la fel cum copiii noștri se nasc din noi, dar soarta lor este în întregime în mâinile Lui. Faptul că putem crede în Dumnezeu este o oportunitate pe care El ne-a dat-o; este predeterminat de El și de harul Lui. Prin urmare, nu este nevoie să-ți îndeplinești obligația sau responsabilitatea față de altcineva; ar trebui doar să-ți îndeplinești datoria față de Dumnezeu, ca o ființă creată. Asta trebuie să facă oamenii, mai presus de orice, lucrul principal care ar trebui să fie înfăptuit ca preocupare de bază în viața unui om. Dacă nu îți îndeplinești bine datoria, nu ești o ființă creată calificată. În ochii celorlalți, poate că ești o soție bună și o mamă iubitoare, o gospodină excelentă, un copil cu sentimente filiale și o membră integră a societății, dar înaintea lui Dumnezeu, tu ești cineva care se răzvrătește împotriva Lui, care nu și-a îndeplinit deloc obligația sau datoria, cineva care a acceptat, însă nu a dus până la capăt, însărcinarea de la Dumnezeu, care a renunțat la jumătatea drumului. Poate o astfel de persoană să câștige aprobarea lui Dumnezeu? Oamenii de acest fel sunt lipsiți de valoare” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Am reflectat asupra modului în care fusesem profund influențată de idei culturale tradiționale precum „Să fii o soție bună și o mamă iubitoare” și „O femeie trebuie să fie virtuoasă, bună la inimă, blajină și morală”. Consideram aceste idei drept reguli de supraviețuire și credeam că o mamă ar trebui să-și iubească odraslele, să se ocupe așa cum trebuie de nevoile lor de bază și să-și facă mereu griji pentru copii și să se gândească la ei. Simțeam că asta înseamnă să fii o mamă bună. Pentru că trebuia să-mi fac datoria, nu puteam sta acasă să am grijă de fiica mea sau s-o ajut să se îngrijească de copilul ei, așa că simțeam adesea că o dezamăgesc. După ce fiica mea a fost diagnosticată cu depresie, ca să mă revanșez față de ea, deși știam că a-mi face datoria de acasă ar însemna să nu fiu în stare să mă axez pe îndatoririle mele și că asta ar întârzia datoria mea, nu mi-a păsat niciun pic. Nu mă gândeam decât să fiu o mamă bună ca să mă revanșez pentru felul în care îmi dezamăgisem fiica. Atunci când interesele casei lui Dumnezeu au intrat în contradicție cu faptul de a fi o mamă bună, am vrut să aleg să fiu o soție bună și o mamă iubitoare. Cum Îi eram eu loială lui Dumnezeu, dacă făceam asta? Dacă m-aș fi dus acasă să am grijă de fiica mea și să fiu o mamă bună, dar nu mi-aș fi îndeplinit datoria, atunci toate acțiunile mele ar fi fost o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și lipsite de valoare în ochii Lui, iar eu mi-aș fi pierdut și șansa de mântuire. Abia atunci mi-am dat seama că această cultură tradițională a denaturat responsabilitățile și relația dintre părinți și copii, făcând o persoană să nu aspire decât la a fi o soție bună și o mamă iubitoare, nu la a-și face datoria unei ființe create pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu; astfel, fără ca ea să-și dea seama, o determină să se îndepărteze de Dumnezeu și să-L trădeze. M-am gândit cât de mulți sfinți, de-a lungul istoriei, s-au lepădat de familiile și de îndeletnicirile lor și au îndurat greutăți, călătorind în lung și-n lat pentru a predica Evanghelia. Non-credincioșilor li se părea că ei își neglijează familiile, însă, de fapt, ei își îndeplineau responsabilitățile de ființe create. Erau cu-adevărat oameni buni, înzestrați cu conștiință și cu rațiune. Fără părtășia oportună a conducătoarei, eram la un pas de a-mi abandona datoria. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, aproape că mi-am trădat datoria ca să fiu o soție bună și o mamă iubitoare. Îți mulțumesc pentru grija și ocrotirea Ta. Nu mai vreau să trăiesc potrivit culturii tradiționale. Tot ce-mi doresc e să practic în conformitate cu spusele Tale pentru a-mi îndeplini datoria.”

Ulterior, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a ajutat să-mi gestionez corect relația cu fiica mea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Când copiii tăi au nevoie să ți se destăinuie, ar trebui să-ți pleci urechea și, după ce asculți, ar trebui să-i întrebi ce gândesc și ce intenționează să facă. Poți și să le oferi sugestiile tale. […] Dacă vor să te implici, poți face asta. Și să presupunem că, atunci când te implici, îți dai seama de următoarele: «E prea multă bătaie de cap! O să-mi afecteze îndeplinirea datoriei. Chiar nu pot să mă implic în asta; sunt credincios în Dumnezeu și, ca atare, nu pot să fac aceste lucruri.» Atunci ar trebui să te grăbești să ieși din acea chestiune. Să spunem că ei vor în continuare să intervii, iar tu îți spui: «N-am de gând să intervin. Ar trebui să te ocupi singur de asta. A fost destul de amabil din partea mea să te ascult cum îți verși nemulțumirile și toate prostiile astea. Deja mi-am îndeplinit responsabilitățile părintești. Nici nu se pune problema să intervin în chestiunea asta. E o groapă de foc și n-am de gând să sar în ea. Dacă vrei, n-ai decât să sari tu.» Nu e adecvat? Se numește a lua atitudine. N-ar trebui să renunți niciodată la principii sau la atitudinea ta. Acestea sunt lucrurile ce se cuvine să fie făcute de părinți. […] Care sunt beneficiile unui astfel de comportament? (Face viața foarte ușoară.) Cel puțin te vei fi ocupat corect și adecvat de chestiunea dragostei trupești, de familie. Universul tău mental și cel spiritual vor fi liniștite, nu vei face niciun sacrificiu inutil și nu vei plăti prețuri suplimentare; te vei supune orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu, lăsându-L să Se ocupe de aceste lucruri. Îți vei îndeplini fiecare dintre responsabilitățile ce se cuvine să fie îndeplinite de oameni și nu vei face niciunul dintre lucrurile pe care oamenii nu trebuie să le facă. Nu vei ridica mâna să te implici în lucruri pe care oamenii nu trebuie să le facă și vei trăi așa cum îți spune Dumnezeu. Modul în care le spune Dumnezeu oamenilor să trăiască este cea mai bună cale, le poate îngădui să trăiască vieți foarte relaxate, fericite, vesele și liniștite. Însă, cel mai important, trăind astfel nu doar că vei avea mai mult timp și energie la dispoziție pentru a-ți îndeplini bine datoria și a-ți arăta devotamentul față de datoria ta, ci vei avea și mai multă energie și mai mult timp pentru a depune eforturi în privința adevărului. În schimb, dacă energia și timpul tău sunt încurcate și ocupate de sentimentele, trupul, copiii și dragostea ta față de familie, nu vei avea energie suplimentară pentru a urmări adevărul” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. Cuvintele lui Dumnezeu ne-au clarificat faptul că, după ce copiii ajung la vârsta adultă, responsabilitățile părinților pot fi considerate încheiate. Copiii își au propriile vieți și propriile căi de urmat, iar indiferent ce se întâmplă, experiențele lor le sunt destinate exclusiv lor. Părinții nu trebuie să-și facă griji în legătură cu viețile copiilor lor sau să mai plătească vreun preț pentru ei. Atunci când nu sunt ocupați cu îndatoririle lor, părinții pot să își viziteze copiii și să-i ajute atât cât pot cu diverse lucruri, însă atunci când datoria unui părinte intră în conflict cu grija pentru copiii lui, interesele casei lui Dumnezeu ar trebui să primeze, iar ei ar trebui să se țină de datoria lor și să o facă în mod loial. După ce am înțeles principiile privind modul de a-ți trata copiii, am ajuns să știu cum să-mi gestionez relația cu fiica mea și am devenit dispusă să-mi încredințez fiica în mâinile lui Dumnezeu; indiferent dacă boala fiicei mele se ameliora sau nu, aveam să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu. După aceea, am fost capabilă să-mi îndeplinesc îndatoririle din toată inima și am văzut că acestea înregistrează progrese.

Acum, starea psihică a fiicei mele s-a ameliorat mult în urma tratamentului. De asemenea, când se ivea ocazia, aveam părtășie cu fiica mea pe baza cuvintelor lui Dumnezeu, iar ea a dobândit o înțelegere profundă cu privire la esența căsniciei, nu mai trăiește în suferință și înfruntă acum viața cu o atitudine pozitivă. Prin mijlocirea bolii fiicei mele, am căpătat discernământ asupra ideii tradiționale de „a fi o soție bună și o mamă iubitoare”. Am văzut clar că nu este un lucru pozitiv și nu mă mai agăț de el. Nu mă mai las copleșită de vinovăția față de fiica mea sau de sentimentul că am dezamăgit-o, iar inima mea și-a regăsit independența și eliberarea. Slavă lui Dumnezeu!