de Su Li, China

Încă de când eram mică, am admirat-o foarte mult pe mama. A îndurat multe greutăți pentru mine și pentru frații mei. Ori de câte ori mă trezeam în toiul nopții, o vedeam cosând haine din bumbac pentru noi, la lumina unei mici lămpi cu ulei, iar a doua zi tot trebuia să urce pe munte, pentru munci agricole. Ca să aibă grijă de toată familia, a muncit până s-a îmbolnăvit. Tata nu era foarte responsabil, iar când fratele meu mai mare a ajuns la vârsta căsătoriei, mama a organizat totul. Toți sătenii o lăudau pe mama ca fiind o soție și o mamă bună. În inima mea, o vedeam pe mama ca pe un model de urmat, considerând că acțiunile ei defineau ceea ce înseamnă să fii o mamă care corespunde standardului.

După ce m-am căsătorit, am fost exact ca mama – i-am pus mereu pe primul loc pe soțul și pe copiii mei în tot ceea ce făceam și, atât timp cât ei erau bine, orice suferință de-a mea merita. Iarna, mă trezeam mereu devreme, aprindeam soba și pregăteam ceva de mâncare și așteptam să se încălzească în casă, înainte să-mi trezesc soțul și copiii pentru micul dejun. Îmi aducea o mare mulțumire să îi văd pe ei bine îngrijiți. Soacra și cumnata mea mai vârstnică mă lăudau și ele, spunând că sunt o soție bună, iar eu credeam că aceasta este menirea unei femei. Însă, spre surprinderea mea, soțul meu s-a îmbolnăvit brusc și a murit, iar povara întregii familii a căzut numai pe umerii mei. Am hotărât în sinea mea: „Trebuie să mă asigur că termină copiii școala și se așază la casa lor.” Așa că am început o mică afacere la piață, pentru a susține educația celor doi copii ai mei. În anul 1999, am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles multe adevăruri și am depășit și suferința provocată de moartea soțului meu. Mai târziu, mi-am făcut cât am putut de bine datoria în biserică. În anul 2003, din cauza trădării unei persoane rele, poliția locală a venit la mine acasă să mă aresteze. Din fericire, la momentul respectiv nu eram acasă și am evitat nenorocirea. Pentru a scăpa de arestarea de către PCC, a trebuit să plec de acasă ca să-mi fac datoria. Gândul de a-mi părăsi copilul îmi umplea inima de durere. Soțul meu murise înainte de vreme, deci dacă eu plecam, ce avea să se întâmple cu cei doi copii ai mei? Fiul meu avea aproape 18 ani, apropiindu-se de vârsta însurătorii, deci dacă eu plecam, cine avea să-l ajute să se așeze la casa lui? Dar dacă nu plecam, puteam fi arestată în orice moment, și atunci tot nu aș fi avut cum să am grijă de ei. Și fiica mea a spus: „Mamă, aș prefera să ne părăsești, decât să te văd arestată.” Văzându-mi fiica grijulie, mă durea și mai tare inima și, într-un final, am plecat de acasă cu ochii în lacrimi. Deși plecasem de acasă, inima mea era mereu alături de cei doi copii ai mei și mă întrebam: „Oare sunt bine? Au suficienți bani? Pot să-și găsească locuri de muncă? Cine va organiza nunta fiului meu? Oare îmi vor purta pică și vor spune că i-am abandonat?” Ori de câte ori mă gândeam la aceste lucruri, mă durea inima. Simțeam că nu-mi îndeplinisem responsabilitățile de mamă și că îi dezamăgisem cu adevărat pe copiii mei. Îmi doream foarte mult să mă întorc și să am grijă de ei, dar mă temeam să nu fiu arestată. Inima mea era foarte chinuită. Atunci am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Cine poate să se consume cu adevărat și complet pentru Mine și să-și ofere totul de dragul Meu? Sunteți cu toții fără tragere de inimă, gândurile vă umblă de colo colo, vă gândiți la casă, la lumea de afară, la mâncare și îmbrăcăminte. În ciuda faptului că te afli aici, înaintea Mea, făcând lucruri pentru Mine, adânc în sinea ta încă te mai gândești la soția ta, la copiii tăi și la părinții tăi de acasă. Sunt toate aceste lucruri proprietatea ta? De ce nu îi încredințezi mâinilor Mele? Nu ai încredere în Mine? Sau te temi cumva că voi face aranjamente nepotrivite pentru tine?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 59). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am simțit inima mult mai luminată. Oare nu ar fi mai bine să-mi încredințez copiii lui Dumnezeu decât să am eu grijă de ei? Totul este sub suveranitatea lui Dumnezeu și dacă cei doi copii ai mei o duceau bine sau nu, totul era în mâinile lui Dumnezeu. Gândindu-mă la asta, nu m-am mai simțit atât de supărată.

Fiindcă perioada petrecută departe de casă se prelungea, fiul meu avea deja peste douăzeci de ani și era la vârsta potrivită pentru însurătoare, iar pe mine mă preocupa gândul dacă va reuși să se însoare. Copiii mei deja își pierduseră tatăl, iar eu nu eram acolo, ca să am grijă de ei, așa că îmi părea foarte rău pentru ei. În 2007, fiind conducătoare de district, am fost demisă pentru că îmi lipsea simțul poverii în datoria mea. Am auzit că îmi plecaseră copiii să lucreze în orașul unde locuiau frații mei și surorile mele, așa că m-am întors, ca să fiu cu ei. Când m-a văzut fiul meu, a fost foarte rece și nu a vrut să discute cu mine. Mi-a spus că îmi păsa doar de credința mea și că-i abandonasem. M-am simțit foarte vinovată și am considerat că resentimentele lui erau îndreptățite. Au venit să mă vadă și frații mei și surorile mele mai mici. Fratele meu m-a certat cu asprime, spunând: „În toți acești ani în care ai fost plecată, copiilor tăi le-a fost foarte greu. De data asta, să nu cumva să pleci din nou. Acum sunt mari, așa că trebuie să te grăbești să-l ajuți pe fiul tău să se căsătorească – asta este ceea ce contează cu adevărat.” Sora mea a spus: „În anii în care ai fost plecată, ne-am făcut griji pentru fiul tău și chiar l-am ajutat să-și găsească un loc de muncă.” Auzind asta, m-am simțit chiar mai vinovată și mai supărată. Simțeam că nu eram o mamă bună și că nu-mi îndeplinisem responsabilitățile. Fiul meu a fost nevoit să-și câștige singur existența la 17 sau 18 ani, iar fiica mea, deși era mică și firavă, făcea muncă grea. Dacă aș fi fost acasă, nu ar fi fost nevoiți să înceapă să lucreze atât de devreme. Ca să mă revanșez față de ei, mă străduiam să le gătesc mâncărurile preferate și să le spăl hainele și îmi dădeam toată silința în orice lucru puteam face pentru ei. Ca să economisesc bani pentru nunta fiului meu, am început să lucrez acasă, cosând haine la normă. Lucram noaptea și livram comenzi dimineața, iar în timpul zilei, puteam în continuare să-i ud pe nou-veniți, să particip la adunări și să-mi fac datoria fără întrerupere. În 2008, am fost aleasă conducătoare de biserică, dar, la momentul respectiv, aveam sentimente amestecate. Știam că ar trebui să iau în considerare intențiile lui Dumnezeu și să mă supun, dar îmi făceam griji că să fiu conducătoare îmi va consuma prea mult timp și că nu-mi va mai rămâne timp să câștig bani, iar fără bani și fără casă, cine ar fi vrut să-l ia de soț pe fiul meu? Soțul meu murise înainte de vreme, așadar, ca mamă, aveam și mai multe responsabilități. Dacă nu-mi ajutam fiul să economisească bani, nu ar fi putut să se căsătorească. Atunci, nu ar zice alții că sunt o mamă iresponsabilă? Gândindu-mă la asta, am refuzat să preiau datoria de conducătoare și am continuat să-i ud pe nou-veniți.

Timpul a zburat și curând a venit anul 2010. Acum, fiul meu avea 25 de ani și toți cei de vârsta lui erau deja căsătoriți, dar el încă nu era. Eram foarte îngrijorată. Cu toate că lucram ca să câștig bani în timp ce-mi făceam datoria, banii pe care îi economisisem pentru nunta lui erau încă departe de a fi suficienți. Pentru a economisi mai mulți bani, am preluat și mai multe comenzi. Deoarece tot mai mulți nou-veniți acceptau adevărata cale, îmi făceam datoria în timpul zilei și lucram până noaptea târziu, așa că aveam mai puțin timp și mai puțină energie să-i ud pe nou-veniți, rareori mă gândeam cum să am părtășie într-un mod care să-i ajute să prindă rădăcini pe adevărata cale și nu aveam un simț al poverii în legătură cu rezolvarea dificultăților sau problemelor nou-veniților. Pentru că începeam să lucrez la ora 5 după-amiaza, uneori, lucram până la miezul nopții sau chiar până la ora 1, iar apoi trebuia să predau munca până la ora 4 dimineața. A doua zi, mă simțeam amețită și confuză când îmi făceam datoria. După ceva vreme, unii dintre nou-veniții pe care îi udam au încetat să participe în mod regulat la adunări. Fiindcă îmi lipsea simțul poverii în datoria mea, în cele din urmă, am fost demisă. Am fost foarte supărată. M-am gândit la cum refuzasem datoria de conducătoare înainte, iar acum, nu făcusem treabă bună nici măcar cu udarea nou-veniților. Mi-a fost prea rușine chiar și să mă rog lui Dumnezeu. Chiar dacă acum, neavând o datorie, puteam să lucrez cu normă întreagă și să economisesc bani pentru fiul meu, îmi simțeam inima întunecată și neliniștită.

În acea perioadă, ascultam imnuri în timp ce lucram. Un imn din cuvintele lui Dumnezeu spune așa: „Vegheați! Vegheați! Timpul pierdut nu se va întoarce niciodată – să nu uitați acest lucru! În lume nu există niciun medicament care să vindece regretul! Așadar, cum ar trebui să vă vorbesc? Nu este cuvântul Meu demn de chibzuința voastră atentă, repetată?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 30). Cuvintele lui Dumnezeu chiar m-au emoționat. Dumnezeu a vorbit atât de mult și atât de sincer; totuși, de ce eram eu încă atât de intransigentă și de reticentă să mă întorc? În inima mea, m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă conducă să ies din această stare. Mă tot întrebam: „Trebuie să renunț la urmărirea adevărului doar ca să câștig bani pentru nunta fiului meu?” M-am gândit la un imn din cuvintele lui Dumnezeu care spune așa: „Fără să realizezi, viața ta va trece pe lângă tine; după aceea, vei mai avea tu acest tip de oportunitate de a-L iubi pe Dumnezeu?” „Dacă în viață nu suferi pentru adevăr sau nu urmărești să-l dobândești, se poate spune că-ți dorești să regreți acest lucru în ceasul morții tale? Dacă așa stau lucrurile, atunci de ce crezi în Dumnezeu?” Dumnezeu spune: „Pentru toți cei care sunt hotărâți și-L iubesc pe Dumnezeu, nu există adevăruri de neobținut și nu există dreptate pentru care să nu poată rămâne de neclintit. Cum ar trebui să-ți trăiești viața? Cum ar trebui să-L iubești pe Dumnezeu și să utilizezi această iubire pentru a-I satisface intențiile? Nu există vreo chestiune mai importantă în viața ta. Mai presus de toate, trebuie să ai acest tip de hotărâre și perseverență și nu ar trebui să fii precum cei fără coloană vertebrală și slabi. Trebuie să înveți cum să experimentezi o viață plină de semnificație și să experimentezi adevăruri pline de semnificație și nu ar trebui să te tratezi superficial în acel mod. Fără să realizezi, viața ta va trece pe lângă tine; după aceea, vei mai avea tu acest tip de oportunitate de a-L iubi pe Dumnezeu? Poate omul să-L iubească pe Dumnezeu după ce e mort? Trebuie să ai aceeași hotărâre și aceeași conștiință precum Petru; viața ta trebuie să fie plină de semnificație și nu trebuie să te joci cu tine însuți. Ca ființă umană și ca persoană care Îl urmărește pe Dumnezeu, trebuie să poți lua în considerare și să abordezi viața cu atenție – luând în considerare cum ar trebui să te oferi lui Dumnezeu, cum ar trebui să ai o credință mai semnificativă în Dumnezeu și cum, din moment ce Îl iubești pe Dumnezeu, ar trebui să-L iubești într-un mod care este mai pur, mai frumos și mai bun. […] Trebuie să nu renunți la adevăr de dragul de a te bucura de armonie în familie și nu trebuie să pierzi demnitatea și integritatea de o viață de dragul desfătărilor de moment. Ar trebui să urmărești tot ceea ce este bun și frumos și ar trebui să urmărești o cale în viață care este mai plină de înțeles. Dacă duci o asemenea viață lumească și pământească nu ai niciun obiectiv de urmărit, nu înseamnă oare irosirea vieții tale? Ce poți câștiga dintr-o asemenea viață? Ar trebui să te lepezi de toate desfătările trupului pentru un singur adevăr și nu ar trebui să renunți la toate adevărurile pentru un pic de desfătare. Oamenii de genul acesta nu au integritate sau demnitate; nu există nicio semnificație în existența lor!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). „Pe acest drum, mulți oameni pot vorbi despre multe cunoștințe, dar în ceasul morții lor, ochii li se umplu de lacrimi și se urăsc pentru că și-au irosit toată viața și au trăit degeaba până la o vârstă înaintată. Ei înțeleg doar doctrine, dar nu pot să pună adevărul în practică sau să aducă mărturie pentru Dumnezeu; doar aleargă de colo-colo la suprafață, ocupați ca o albină, și doar în ceasul morții văd ei în cele din urmă că le lipsește mărturia adevărată, că nu Îl cunosc deloc pe Dumnezeu. Și nu este oare prea târziu? De ce să nu profiți de prezent și să urmărești adevărul pe care îl iubești? De ce să aștepți până mâine? Dacă în viață nu suferi pentru adevăr sau nu urmărești să-l dobândești, se poate spune că-ți dorești să regreți acest lucru în ceasul morții tale? Dacă așa stau lucrurile, atunci de ce crezi în Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ar trebui să trăiești pentru adevăr întrucât crezi în Dumnezeu”). Această etapă a lucrării lui Dumnezeu este lucrarea finală de mântuire a omenirii. O prinsesem din urmă, dar nu o prețuiam, iar când lucrarea lui Dumnezeu se va încheia, dacă voi dori în acel moment să-mi fac datoria cum se cuvine, nu voi mai avea nicio șansă, iar atunci nu voi fi, totuși, eliminată? Cuvintele lui Dumnezeu sunt foarte clare. A crede în Dumnezeu, a urmări și a dobândi adevărul sunt lucrurile cele mai importante în viață și sunt și cele mai pline de înțeles. Dar eu am amânat preluarea datoriei de conducătoare pentru a fi o mamă bună, fiindcă mă temeam că a face datoria de conducătoare mi-ar întârzia câștigarea de bani pentru fiul meu. Nou-veniții care tocmai au acceptat lucrarea lui Dumnezeu au multe noțiuni despre care trebuie avută părtășie și care trebuie rezolvate, dar eu m-am gândit doar la cum să mă revanșez pentru dezamăgirea provocată fiului meu. Nu eram dispusă să mai petrec timp rezolvând problemele nou-veniților și pur și simplu acționam mecanic în timpul adunărilor. Acest lucru a avut ca urmare faptul că nou-veniții nu participau în mod regulat la adunări. Mă bucurasem atât de mult de udarea și de aprovizionarea din cuvântul lui Dumnezeu, iar El îmi oferise, de asemenea, o șansă la mântuire. Dar eu ce Îi dădusem înapoi lui Dumnezeu? Pe lângă faptul că îmi refuzasem datoria, fusesem și superficială și iresponsabilă. În ce fel aveam eu vreo fărâmă de umanitate? Acum, că mai și pierdusem singura datorie pe care o aveam, ce rost mai avea să trăiesc așa? Să trăiesc așa, făcându-mi datoria, dar încercând totodată să îi mulțumesc pe copiii mei, lipsită de loialitate față de datoria mea și încercând să împac și capra, și varza, în cele din urmă, ce aș câștiga? Lucrarea lui Dumnezeu nu așteaptă pe nimeni și, dacă nu o urmăream acum, o altă șansă nu mai aveam. Trebuia să las deoparte afecțiunea mea și să urmăresc adevărul. În scurt timp, mi-am reluat datoria.

În 2011, am fost aleasă diaconiță de udare. La momentul respectiv, încă aveam oarecum sentimente amestecate. Să fiu diaconiță de udare ar constitui o mare responsabilitate și aș avea mai puțin timp să câștig bani pentru fiul meu. Totuși, m-am gândit și la cum muncisem cu disperare în ultimii câțiva ani pentru a strânge bani pentru nunta fiului meu. Nu avusesem simțul poverii pentru datoria mea, întârziasem lucrarea bisericii și suferisem și eu pierderi în viața personală. Cu toate acestea, Dumnezeu tot îmi dăduse o datorie atât de importantă. Nu mă mai puteam răzvrăti împotriva Lui și trebuia să-mi fac datoria cât de bine puteam. Așa că am acceptat-o. Dar sentimentul de vinovăție pe care îl aveam față de fiul meu nu a pălit niciodată. În 2014, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu care mi-a schimbat unele perspective legate de copiii mei. Dumnezeu Atotputernic spune: „Când o persoană ajunge la maturitate, aceasta este capabilă să-și lase părinții și să se descurce singură, și în acest punct o persoană începe cu adevărat să-și joace propriul rol, ceața se ridică și misiunea sa în viață devine, treptat, deslușită. Oficial, cineva încă rămâne strâns legat de părinții săi, dar pentru că misiunea sa și rolul pe care îl joacă în viață nu au nimic de-a face cu mama și tatăl său, în esență, această legătură strânsă se rupe pe măsură ce persoana devine independentă. Din perspectivă biologică, oamenii tot nu pot evita să depindă de părinții lor în subconștient, dar, obiectiv vorbind, odată ce s-au maturizat pe deplin, ei au vieți complet separate de părinții lor și vor juca rolurile pe care și le asumă în mod independent. În afară de naștere și de creșterea copilului, responsabilitatea părinților în viața copiilor lor este doar de a le asigura în exterior un mediu în care să crească și atâta tot, pentru că nimic, cu excepția predeterminării Creatorului, nu afectează soarta unei persoane. Nimeni nu poate controla ce fel de viitor va avea cineva; este predeterminat cu mult timp înainte și nici măcar părinții cuiva nu îi pot schimba soarta. În ceea ce privește soarta, fiecare este independent și fiecare are propria soartă. Deci părinții niciunei persoane nu îi pot împiedica deloc acesteia soarta în viață și părinții niciunei persoane nu o pot îmboldi câtuși de puțin când vine vorba de rolul pe care îl joacă în viață. Se poate spune că indiferent în ce familie îi este predeterminat cuiva să se nască și în ce mediu crește acea persoană, acestea nu sunt altceva decât precondiții pentru îndeplinirea misiunii sale în viață. Acestea nu determină în niciun fel soarta unei persoane în viață sau genul de destin în cadrul căruia acea persoană își îndeplinește misiunea. Și astfel, părinții niciunei persoane nu o pot asista pe aceasta la îndeplinirea misiunii sale în viață, și, de asemenea, nicio rudă nu o poate ajuta să-și îndeplinească bine rolul în viață. Cum își îndeplinește cineva misiunea și în ce fel de mediu de trai își joacă rolul sunt lucruri determinate în întregime de soarta pe care o are în viață. Cu alte cuvinte, nicio condiție obiectivă nu poate influența misiunea unei persoane, care este predeterminată de către Creator. Toți oamenii se maturizează în mediile particulare în care cresc; apoi treptat, pas cu pas, pornesc pe propriile drumuri în viață și își împlinesc destinele planificate pentru ei de către Creator. În mod firesc, involuntar, intră în marea imensă a omenirii și își asumă propriile poziții în viață, unde încep să-și îndeplinească responsabilitățile de ființe create de dragul predeterminării Creatorului, de dragul suveranității Lui” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au luminat atât de mult inima! Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că responsabilitatea mea era doar să-mi aduc copiii pe lume, să le ofer un mediu în care să se dezvolte și să-i cresc până la maturitate. Dar, pe măsură ce cresc, copiii își trăiesc viața complet separat de părinți. Toți avem propriile misiuni. Eu sunt o ființă creată și obligația mea este să-mi îndeplinesc datoria de ființă creată, nu să-mi trăiesc mereu viața pentru copiii mei. De-a lungul acelor ani, lucrasem din greu ca să câștig bani și să compensez datoria pe care simțeam că o am față de fiul meu, sperând să-l ajut să se însoare și să-și întemeieze o familie, crezând că doar procedând astfel puteam să mă revanșez față de el. Ca să câștig bani, am refuzat până și datoria de conducătoare și am fost iresponsabilă în udarea nou-veniților. Asta a dus la înregistrarea de pierderi în intrarea mea în viață și în lucrarea bisericii. Acum am înțeles că nu depindea de mine dacă fiul meu se va putea însura sau nu, că a câștiga bani ca să-i cumpăr o mașină sau o casă nu ar garanta acest lucru și că Dumnezeu deja predestinase când avea să se însoare fiul meu. Eu nu puteam schimba asta. M-am gândit la un vecin: atât soțul, cât și soția erau persoane cu dizabilități și nu aveau nici mașină, nici casă și totuși, fiul lor s-a căsătorit și și-a întemeiat o familie de la o vârstă fragedă. Am și eu o rudă a cărei familie are economii de milioane și are și mașină, și casă, dar al cărei copil, care are peste 30 de ani, încă nu este căsătorit. Din asta, am înțeles că o căsătorie nu este hotărâtă de avere și că totul se află în mâinile lui Dumnezeu. Înțelegând acest lucru, m-am simțit mult mai împăcată în inima mea și am decis să-mi fac datoria cum se cuvine, să-I încredințez în totalitate lui Dumnezeu căsătoria fiului meu și să mă supun suveranității și rânduielilor Lui.

În 2017, fiul meu s-a însurat și s-a mutat cu familia soției lui. Nora mea nu a cerut daruri de logodnă și nici nu a avut vreo pretenție. I-am dat doar 30 000 de yuani și nu a avut loc nicio ceremonie de nuntă oficială. Rudele și prietenii doar s-au adunat la masă și evenimentul s-a desfășurat într-un mod simplu. Ar fi trebuit să fiu fericită, dar tot aveam în inimă un sentiment de vinovăție, simțind că nu îi organizasem fiului meu o nuntă mare, că îi oferisem doar o sumă derizorie și că nu-mi îndeplinisem responsabilitățile de mamă, ceea ce m-a umplut de regrete. În 2019, nora mea a rămas însărcinată și m-a rugat să am grijă de ea. La momentul respectiv, eram responsabilă cu lucrarea bazată pe texte a mai multor biserici, așa că, dacă aș fi mers să am grijă de nora mea, acest lucru mi-ar fi întârziat îndatoririle. Dar apoi, m-am gândit la faptul că nu îi oferisem multe lucruri fiului meu de-a lungul anilor și la faptul că îi dădusem soției lui doar 30 000 de yuani pentru nunta lor. Acum fiul meu era plecat la lucru pentru a câștiga bani, iar eu simțeam că îngrijirea nurorii mele însărcinate era un lucru pe care ar trebui să-l fac și că, dacă nu l-aș putea ajuta să-și ușureze povara de data asta, l-aș dezamăgi. Atunci, nu m-ar numi rudele mele o mamă foarte iresponsabilă? Nu reușeam să mă liniștesc și nu-mi puteam concentra inima asupra îndatoririlor mele, ceea ce a dus la o mică scădere a eficacității lucrării bazate pe texte. Supraveghetorul a aflat despre acest lucru și apoi mi-a găsit câteva cuvinte ale lui Dumnezeu legate de starea mea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Oamenii care trăiesc în această societate adevărată au fost profund corupți de Satana. Indiferent dacă sunt sau nu educați, mare parte din cultura tradițională este înrădăcinată în gândurile și părerile oamenilor. În special, femeilor li se cere să aibă grijă de soții lor și să-și crească și copiii, să fie soții bune și mame iubitoare, devotându-și întreaga viață soților și copiilor lor și trăind pentru aceștia, asigurându-se că familia are trei mese pe zi și spălând, făcând curățenie și făcând bine toate celelalte treburi gospodărești. Acesta este standardul acceptat pentru a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Fiecare femeie crede, de asemenea, că așa ar trebui să fie făcute lucrurile și dacă nu le face așa, atunci nu este o femeie bună și a încălcat conștiința și standardele de moralitate. Faptul că au încălcat aceste standarde morale va împovăra mult conștiința unor oameni; vor simți că și-au dezamăgit soții și copiii și că nu sunt femei bune. Însă după ce crezi în Dumnezeu, ai citit mult din cuvintele Lui, ai înțeles unele adevăruri și ai văzut adevărul despre unele chestiuni, te vei gândi: «Sunt o ființă creată și ar trebui să-mi fac datoria ca atare și să mă consum pentru Dumnezeu.» În acest moment, există un conflict între a fi o soție bună și o mamă iubitoare și a-ți îndeplini datoria de ființă creată? Dacă vrei să fii o soție bună și o mamă iubitoare, atunci nu-ți poți îndeplini datoria cu normă întreagă, dar dacă vrei să-ți îndeplinești datoria cu normă întreagă, atunci nu poți fi o soție bună și o mamă iubitoare. Ce faci acum? Dacă alegi să-ți faci bine datoria, să răspunzi de lucrarea bisericii și să fii devotată lui Dumnezeu, atunci trebuie să renunți la ideea de a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Ce ai crede acum? Ce fel de dezacord ar apărea în mintea ta? Ai simți că ți-ai dezamăgit copiii, soțul? De unde vine acest sentiment de vinovăție și de neliniște? Când nu-ți îndeplinești datoria de ființă creată, simți că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu? Nu ai un simț al vinovăției sau al blamării, fiindcă, în inima și în mintea ta, nu există nici măcar cea mai mică urmă de adevăr. Așadar, ce înțelegi? Cultura tradițională și a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Astfel, va lua naștere în mintea ta noțiunea că: «Dacă nu sunt o soție bună și o mamă iubitoare, atunci nu sunt o femeie bună sau decentă.» Începând din acel moment, vei fi înrobită și încătușată de această noțiune și aceste tipuri de noțiuni te vor menține așa chiar după ce vei crede în Dumnezeu și-ți vei îndeplini datoria. Când există un conflict între a-ți îndeplini datoria și a fi o soție bună și o mamă iubitoare, deși este posibil să alegi, reticentă, să-ți îndeplinești datoria, arătând, poate, puțin devotament față de Dumnezeu, tot va exista în inima ta un sentiment de neliniște și vinovăție. Prin urmare, când vei avea puțin timp liber, în timp ce-ți faci datoria, vei căuta ocazii de a avea grijă de copiii și de soțul tău, dorind și mai mult să te revanșezi față de ei, și vei crede că este în regulă chiar dacă trebuie să suferi mai mult, atât timp cât ai liniște sufletească. Nu este această atitudine provocată de influența ideilor și teoriilor din cultura tradițională despre a fi o soție bună și o mamă iubitoare?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri greșite se poate obține cu adevărat o transformare”). „Satana folosește acest fel de cultură tradițională și aceste noțiuni de moralitate pentru a-ți înrobi gândurile, mintea și inima, făcându-te incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu; ai fost stăpânit de aceste lucruri ale Satanei și făcut incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu. Când vrei să practici cuvintele lui Dumnezeu, aceste lucruri provoacă tulburări în tine, te fac să te opui adevărului și cerințelor lui Dumnezeu și te fac incapabil să scapi de jugul culturii tradiționale. După ce te lupți o vreme, faci un compromis: preferi să crezi că noțiunile tradiționale ale moralității sunt corecte și în acord cu adevărul, așa că respingi cuvintele lui Dumnezeu sau te lepezi de ele. Nu accepți cuvintele lui Dumnezeu drept adevărul și nu ți se pare ceva neobișnuit să fii mântuit, simțind că încă trăiești în această lume și poți supraviețui doar bazându-te pe aceste lucruri. Incapabil să înduri condamnarea societății, ai alege mai degrabă să renunți la adevăr și la cuvintele lui Dumnezeu, abandonându-te noțiunilor tradiționale ale moralității și influenței Satanei, preferând să-L ofensezi pe Dumnezeu și să nu practici adevărul. Spune-Mi, nu este deplorabil omul? Nu are el nevoie de mântuirea de la Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri greșite se poate obține cu adevărat o transformare”). Cuvintele lui Dumnezeu au descris exact starea mea. Ideea tradițională din cultura chineză despre „o soție bună și o mamă iubitoare” este un lanț cu care Satana le-a legat pe femei, făcându-i pe oameni să creadă că o femeie bună trebuie să trăiască pentru soțul și pentru copiii ei și să-i pună mereu pe primul loc și că, atât timp cât poate să-și mulțumească soțul și copiii, indiferent cât de greu sau de obositor este un lucru, ea ar trebui să-l facă, iar dacă nu-l face, nu este nici o soție bună, nici o mamă iubitoare și va fi batjocorită de alții. Încă din copilărie, am văzut-o pe mama muncind de dimineața până seara ca să se asigure că familia noastră trăia bine și s-a ocupat și de pregătirile de nuntă ale fratelui meu mai mare. Toți sătenii o lăudau pe mama ca fiind o soție și o mamă bună. Influențată de mama, după căsătorie, am avut mare grijă de soțul și de copiii mei. Soțul meu spunea că sunt o soție virtuoasă, iar copiii mei ziceau că sunt o mamă bună și iubitoare. După moartea soțului meu, am luat asupra mea și responsabilitățile unui tată și am lucrat din greu ca să câștig bani și să-mi trimit copiii la școală și, indiferent cât de greu a fost, am suportat totul singură. După ce L-am găsit pe Dumnezeu, din cauza persecuției PCC, am fost nevoită să plec de acasă și, deși îmi făceam datoria în altă parte, inima mea era mereu alături de copiii mei și trăiam cu un sentiment de îndatorare față de ei. Mai ales când l-am văzut pe fiul meu ajungând la vârsta însurătorii și nu am putut să-i ofer sprijin financiar, am simțit chiar și mai puternic faptul că eșuasem ca mamă. După ce am fost aleasă conducătoare de biserică, am știut că ar trebui să iau în considerare intențiile lui Dumnezeu, dar m-am temut să nu cumva să întârzii câștigarea banilor pentru nunta fiului meu, așa că am refuzat această datorie. Chiar și atunci când îi udam pe nou-veniți, nu o făceam din inimă, pentru că toată atenția mea era concentrată pe a câștiga bani pentru fiul meu, iar ca urmare, nou-veniții nu au beneficiat de udare la timp. Acum, confruntându-mă cu îngrijirea nurorii mele, chiar dacă nu mă dusesem la ea, inima mea deja se îndepărtase de Dumnezeu. Trăiam într-o stare de îndatorare față de fiul meu și nu aveam energie sufletească să-mi îndeplinesc datoria. Asta a dus la o scădere a eficacității lucrării mele bazate pe texte. Eram înrobită de ideea tradițională de a fi „o soție bună și o mamă iubitoare”, așa că ori de câte ori datoria mea intra în conflict cu această idee, nu mă puteam gândi decât cum să nu-mi dezamăgesc copiii, iar de interesele bisericii nu-mi păsa deloc. Credeam în Dumnezeu de mulți ani și mă bucurasem de foarte multă udare și aprovizionare din cuvintele Lui și totuși, făceam lucruri care se răzvrăteau împotriva Lui și I se împotriveau. Chiar eram lipsită de orice umanitate! Acum am înțeles că aceste idei culturale tradiționale sunt unelte pe care Satana le folosește pentru a-i înrobi pe oameni, făcându-mă să trăiesc doar pentru a câștiga reputația de mamă bună și să fiu în cele din urmă eliminată pentru că nu am reușit să-mi îndeplinesc datoria de ființă creată. Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat să discern intențiile sinistre ale Satanei. Nu mai puteam să fiu înrobită și constrânsă de cultura tradițională și trebuia să practic potrivit cuvintelor lui Dumnezeu.

Apoi, am mai citit din cuvintele lui Dumnezeu: „Ce vrea Dumnezeu să spună atunci când zice că «Dumnezeu este sursa vieții omului»? Spune asta ca să-i facă pe toți să realizeze următorul lucru: viețile și sufletele noastre provin de la Dumnezeu și au fost create de El – ele nu provin de la părinții noștri și, cu siguranță, nu de la natură, ci ne-au fost date de Dumnezeu; este vorba doar de faptul că trupul nostru s-a născut din părinții noștri, iar copiii noștri se nasc din noi, totuși, soarta copiilor noștri este în întregime în mâinile Lui. Faptul că putem crede în Dumnezeu este o oportunitate pe care El ne-a dat-o; este predeterminat de El și este harul Lui. Prin urmare, nu este nevoie să-ți îndeplinești obligația sau responsabilitatea față de altcineva; ar trebui doar să îndeplinești datoria față de Dumnezeu, pe care se cuvine s-o îndeplinești ca ființă creată. Asta trebuie să facă oamenii, mai presus de orice, este lucrul principal și preocuparea de bază pe care oamenii se cuvine cel mai mult să le completeze în viața lor. Dacă nu îți îndeplinești bine datoria, nu ești o ființă creată care e conform standardului. În ochii celorlalți, poate că ești o soție bună și o mamă iubitoare, o gospodină excelentă, un copil cu sentimente filiale și o membră integră a societății, dar înaintea lui Dumnezeu, tu ești cineva care se răzvrătește împotriva Lui, care nu și-a îndeplinit deloc obligația sau datoria, cineva care a acceptat, însă nu a dus până la capăt, însărcinarea de la Dumnezeu, care a renunțat la jumătatea drumului. Poate o astfel de persoană să câștige aprobarea lui Dumnezeu? Oamenii de acest fel sunt lipsiți de valoare” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri greșite se poate obține cu adevărat o transformare”). Când am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu, inima mi s-a luminat mai mult. Sunt o ființă creată și a-mi îndeplini îndatoririle bine este responsabilitatea mea. Dacă nu pot să-mi fac bine îndatoririle, nu sunt demnă să primesc mântuirea de la Dumnezeu. Chiar dacă sunt o soție bună și o mamă iubitoare, asta nu înseamnă că dețin adevărul și nu întrunește aprobarea lui Dumnezeu. Înainte, trăiam conform culturii tradiționale, mereu prinsă în lupta dintre a fi o soție bună și o mamă iubitoare și a-mi face îndatoririle. Asta mă epuiza atât fizic, cât și psihic și trăiam o suferință de nedescris. Acum înțelegeam intenția lui Dumnezeu. Totul în viața unei persoane vine de la Dumnezeu, nu-i datoram nimic niciunei persoane, iar lui Dumnezeu Îi eram cel mai îndatorată. Doar urmărirea adevărului și îndeplinirea îndatoririlor mele sunt lucrurile cele mai pline de sens. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu, încredințând-o pe nora mea în mâinile Lui, și mai întâi am ales să-mi fac datoria bine. Ulterior, am aflat că nora mea născuse fără probleme, iar ea și fiul meu nu m-au învinovățit pentru nimic. I-am mulțumit lui Dumnezeu în inima mea!

Mai târziu, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a ajutat să înțeleg cum ar trebui să ne tratăm copiii adulți. Dumnezeu Atotputernic spune: „Fiind o persoană care crede în Dumnezeu, dacă vrei să urmărești adevărul și să atingi mântuirea, atunci ar trebui să-ți folosești energia și timpul pe care le ai în viața care ți-a mai rămas pentru datoria pe care o faci și ceea ce ți-a încredințat Dumnezeu; n-ar trebui să-ți petreci deloc timpul cu copiii tăi. Viața ta nu le aparține lor și n-ar trebui irosită pentru viețile sau supraviețuirea lor, nici pentru a-ți satisface așteptările de la ei. În schimb, ar trebui devotată datoriei și sarcinii pe care ți le-a încredințat Dumnezeu, precum și misiunii pe care ar trebui să o îndeplinești ca ființă creată. Aici se află valoarea și sensul vieții tale. Dacă ești dispus să-ți pierzi demnitatea și să devii sclavul copiilor tăi, să te îngrijorezi în privința lor și să faci orice pentru ei ca să-ți satisfaci propriile așteptări de la ei, toate acestea sunt lipsite de însemnătate și de valoare și nu vor fi ținute minte. Dacă insiști să procedezi astfel și nu renunți la aceste idei și acțiuni, înseamnă doar că nu ești cineva care urmărește adevărul, că nu ești o ființă creată care corespunde standardului și că ești destul de răzvrătit. Nu prețuiești nici viața, nici timpul pe care ți le-a dăruit Dumnezeu. Dacă îți folosești viața și timpul doar pentru trupul și afecțiunile tale și nu pentru datoria pe care ți-a încredințat-o Dumnezeu, viața ta este inutilă și lipsită de valoare. Nu meriți să trăiești, nu meriți să te bucuri de viața pe care ți-a dat-o Dumnezeu și de nimic din ce ți-a dat El. Dumnezeu ți-a dat copii doar ca să te bucuri de procesul de a-i crește, să dobândești din acesta experiență și cunoștințe de viață ca părinte și să ai speciala și extraordinara experiență de procreare a viitoarelor generații ale umanității. Desigur, scopul este și să-ți îndeplinești responsabilitatea de ființă creată ca părinte. Este responsabilitatea pe care Dumnezeu a poruncit să o îndeplinești față de generația următoare, precum și rolul de părinte pe care îl joci față de generația următoare. Într-o privință, Dumnezeu ți-a dăruit copii ca să-ți permită să experimentezi extraordinarul proces de creștere a copiilor și, în altă privință, să joci un rol în procrearea următoarelor generații. Odată ce este îndeplinită această obligație și copiii tăi devin adulți, dacă au un mare succes sau rămân doar indivizi de rând și obișnuiți nu are nicio legătură cu tine, deoarece destinul lor nu este ceva ce tu ai fi capabil să determini, nici nu este alegerea ta și, cu atât mai puțin le este dăruit de tine – este predeterminat de Dumnezeu. Întrucât este predeterminat de Dumnezeu, n-ar trebui să intervii sau să-ți bagi nasul în viața sau supraviețuirea lor. Obiceiurile, rutina zilnică și atitudinea lor față de viață, orice strategii de supraviețuire au, orice perspectivă asupra vieții, orice atitudine față de lume, orice cale urmăresc – acestea nu sunt în grija ta. Tu nu ai nicio obligație să suferi pentru că ți-ai asumat aceste chestiuni și, de asemenea, nu ai nicio modalitate de a te asigura că ei trăiesc fericiți în fiecare zi. Toate eforturile tale în acest sens sunt de prisos. […] Prin urmare, cea mai rațională atitudine pentru părinți, după ce le cresc copiii, este să le dea drumul, să-i lase să cunoască viața pe cont propriu, să-i lase să trăiască independent și să se confrunte cu diversele provocări din viață, să se ocupe de acestea și să le rezolve singuri. Dacă îți cer ajutorul și ai posibilitatea și condițiile, desigur că poți să le dai o mână de ajutor și să le oferi sprijinul necesar. Cu toate acestea, trebuie să înțelegi un lucru: indiferent ce ajutor le oferi, fie că este financiar sau psihologic, acesta poate fi doar temporar și nu poate rezolva nicio problemă esențială. Copiii trebuie să meargă pe propriul drum în viață, iar tu n-ai nicio obligație să-ți asumi vreo problemă sau consecință de-ale lor. Aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o aibă părinții față de copiii lor adulți” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să înțeleg că, în calitate de ființă creată, doar îndeplinindu-mi îndatoririle, viața mea poate avea valoare și sens. Scopul vieții mele nu este doar de a-i mulțumi pe copiii mei sau de a plăti un preț ori de a mă consuma pentru ei. Când copiii mei erau mici, am avut grijă de ei cu atenție; când au crescut, responsabilitățile mele de părinte s-au încheiat și atunci ar trebui să mă desprind și să le permit să experimenteze viața. După aceea, cum ar trebui să trăiască sau cum li se va desfășura viața nu mai ține de mine. Ar trebui să ajut dacă pot, dar dacă nu pot, nu ar trebui să mă simt îndatorată. Fiindcă soarta unei persoane este prestabilită de Dumnezeu, părinții nu pot să schimbe soarta propriilor copii. Acum, ar trebui să-mi concentrez toată energia asupra îndatoririlor mele, să mă înzestrez mai mult cu adevărurile-principii ca să-mi compensez deficiențele, să urmăresc adevărul ca să-mi înlătur firile corupte, să practic adevărul și să fac lucrurile conform principiilor. Asta Îl mulțumește pe Dumnezeu.

După această experiență, am înțeles că, dacă oamenii cred în Dumnezeu, dar nu privesc lucrurile conform cuvintelor Lui și dacă nu folosesc adevărul pentru a se elibera de cultura tradițională impusă de Satana, de filosofiile pentru interacțiuni lumești și de otrăvurile acesteia, atunci nu vor obține niciodată eliberarea. Doar trăind după cuvintele lui Dumnezeu poți să te eliberezi de înrobirea și de constrângerile Satanei și poți să dobândești eliberarea și libertatea adevărate. Slavă lui Dumnezeu pentru mântuirea Lui!