de Qin Yue, China

Am copilărit și am crescut lângă mama. Am văzut-o muncind din greu pentru slujbe, pentru căsnicii și pentru viața mea și a fraților mei. Deși acum suntem toți căsătoriți și avem copii, ea încă dedică foarte mult timp și energie pentru a ne ajuta să avem grijă de copiii noștri. Soacra mea este la fel. Nu doar că și-a crescut propriii copii, dar acum ajută la creșterea fiecăruia dintre nepoți, câștigând respectul familiei și laudele celor din jur. Am crezut că aceasta este responsabilitatea unei mame și că eu ar trebui să le urmez exemplul. Treptat, să fiu o soție bună și o mamă iubitoare a devenit țelul meu.

În 2005, am acceptat Evanghelia lui Dumnezeu din zilele de pe urmă și, din cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că Dumnezeu S-a întrupat și că exprimă adevărul pentru a judeca și a purifica oamenii, permițându-le să cunoască sursa păcatului, să se elibereze de firile lor corupte și să obțină mântuirea din partea lui Dumnezeu. Eram foarte încântată. Am văzut atât de mulți oameni care nu auziseră glasul lui Dumnezeu și nu veniseră înaintea Lui, așa că m-am alăturat lucrării de predicare a Evangheliei. În 2013, am fost denunțată de o persoană rea în timp ce predicam Evanghelia și am fost forțată să plec de acasă și să merg altundeva pentru a-mi face datoria.

Zece ani întregi au zburat pe nesimțite. În aprilie 2023, m-am întors acasă și am aflat de la mama că fiica mea se căsătorise deja și că bebelușul ei împlinise deja două luni. M-am dus în orașul în care locuia fiica mea și m-am întâlnit în sfârșit cu ea. Fiica mea mi-a spus că, odată, ea și cumnata ei dormeau în aceeași cameră și că, în somn, ea tot striga: „Mama… mama…” Auzind acestea, am simțit o durere în inimă. Nu i-am fost alături fiicei mele în timpul sarcinii sau când a născut și nu mi-am îndeplinit responsabilitatea de mamă. Chiar îmi doream să rămân și să îmi ajut fiica, să îi ofer mai multă căldură și grijă și să mă revanșez pentru datoria pe care o aveam față de ea. Soțul meu m-a rugat și el să rămân. M-am gândit în sinea mea: „Dacă accept o altă datorie și mă întorc pentru a fi cu ei, aș putea să îmi ajut fiica. Ea este slăbită și nu se poate ocupa de copil. Acesta este exact momentul în care are nevoie de ajutorul meu.” Am acceptat să iau în considerare posibilitatea de a rămâne. Dar mai târziu, mi-am dat seama cât de critică era această perioadă în răspândirea Evangheliei. În calitate de conducătoare de biserică, trebuia să mă ocup de multe lucruri. La momentul respectiv, nu am reușit să găsesc pe nimeni care să îmi preia îndatoririle, așa că, dacă abandonam și ignoram lucrarea bisericii pentru a mă ocupa de familia mea, asta nu se alinia la intenția lui Dumnezeu. Pe de o parte, era lucrarea bisericii, iar pe de alta, erau dificultățile fiicei mele. Habar nu aveam ce să aleg. Eram extrem de confuză. Prin urmare, am decis să îi ajut cât puteam de mult cât timp le eram alături. Am căutat fragmente din cuvintele lui Dumnezeu pentru a avea părtășie cu fiica mea în timp ce făceam treburi casnice și mă ocupam de bebeluș, iar noaptea, mă trezeam să încălzesc laptele și să îmi hrănesc nepoțica. Deși nu mă puteam odihni bine în fiecare noapte și, uneori, eram atât de epuizată încât eram lac de sudoare și mă dureau spatele și mijlocul, simțeam o mulțumire, gândindu-mă că asta era ce ar trebui să fac. Timpul a zburat pe nesimțite și, înainte să îmi dau seama, sosise vremea plecării mele. Deși îmi doream să rămân, am plecat totuși, pentru că mă gândeam la datoria mea. Mai târziu, deși îmi făceam datoria, mă tot gândeam să mă întorc pentru a avea grijă de fiica mea. Nu prea mai aveam cine știe ce simț al poverii pentru datoria mea, iar când vedeam aspecte ale lucrării care trebuiau urmărite atent și problemele fraților și surorilor mele, nu făceam altceva decât să am o simplă părtășie cu ei și nu le rezolvam cu grijă și cu adevărat problemele. Chiar am vrut să găsesc pe cineva potrivit să mă înlocuiască rapid în datoria mea, ca să mă pot întoarce să îmi îngrijesc fiica. Pentru că îmi făceam datoria fără entuziasm, nu verificam activitățile de evanghelizare sau de udare la timp, întârziind lucrarea. Conducătorii superiori mi-au atras atenția asupra problemelor mele și mi-au spus că nu aveam niciun simț al poverii pentru datoria mea. Am reflectat asupra faptului că, în ultima vreme, trăisem cu sentimente de vinovăție față de fiica mea, că nu aveam nicio motivație să urmăresc atent lucrarea și că toate acestea se răsfrângeau negativ asupra lucrării. Eram foarte abătută. Mi-am dat seama că era ceva în neregulă cu starea mea, așa că am venit degrabă înaintea lui Dumnezeu în rugăciune. M-am rugat lui Dumnezeu să mă conducă să mă pot detașa de sentimentele mele, pentru a-mi putea face bine datoria.

Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Să presupunem că unul dintre voi ar spune: «Nu pot să renunț niciodată la copiii mei. Au o constituție firavă din naștere și sunt fricoși și timizi din fire. În plus, nu au un calibru foarte bun și sunt mereu agresați de alți oameni în societate. Nu pot să renunț la ei.» Faptul că nu poți renunța la copiii tăi nu înseamnă că nu ai terminat de îndeplinit responsabilitățile față de ei, ci este doar un efect al afecțiunii tale. Ai putea spune: «Sunt mereu îngrijorat și mă gândesc dacă ai mei copii mănâncă bine sau dacă au probleme cu stomacul. Dacă nu mănâncă la orele potrivite și continuă să comande mâncare la pachet pe termen lung, oare vor avea probleme cu stomacul? Vor căpăta vreo boală? Și, dacă sunt bolnavi, va fi cineva care să aibă grijă de ei, să le arate dragoste? Soții sau soțiile lor se preocupă și au grijă de copiii mei?» Îngrijorările tale apar doar din afecțiunea ta și din legătura de sânge pe care o ai cu copiii tăi, dar acestea nu sunt responsabilitățile tale. Responsabilitățile cu care i-a însărcinat Dumnezeu pe părinți sunt doar cele de a-și crește și a-și îngriji copiii înainte ca aceștia să devină adulți. După ce copiii lor devin adulți, părinții nu mai au nicio responsabilitate față de ei. Așa privim responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească părinții din perspectiva poruncii lui Dumnezeu. Înțelegeți acest lucru? (Da.) Indiferent cât de puternice sunt sentimentele tale sau când intervin instinctele tale părintești, nu înseamnă că îți îndeplinești responsabilitățile, este doar efectul sentimentelor tale. Efectele sentimentelor tale nu derivă din rațiunea umanității, din principiile învățate de om de la Dumnezeu sau din supunerea omului față de adevăr și, cu siguranță, nu derivă din responsabilitățile omului; în schimb, provin din sentimentele omului – ele se numesc sentimente. […] Doar trăiești printre sentimentele tale, abordându-ți copiii potrivit sentimentelor tale, în loc să trăiești după definiția responsabilităților părintești dată de Dumnezeu. Nu trăiești potrivit cuvintelor lui Dumnezeu, pur și simplu simți, privești și gestionezi toate aceste lucruri potrivit sentimentelor tale. Asta înseamnă că nu urmezi calea lui Dumnezeu. Acest lucru este evident. Responsabilitățile tale părintești – așa cum le-ai învățat de la Dumnezeu – s-au încheiat în momentul în care copiii tăi au devenit adulți. Nu este ușoară și simplă metoda de practicare pe care te-a învățat Dumnezeu? (Ba da.) Dacă practici potrivit cuvintelor lui Dumnezeu, nu vei depune eforturi inutile și le vei da copiilor tăi un anumit grad de libertate și o șansă de a se dezvolta, fără a le provoca necazuri sau supărări în plus și fără a-i încărca cu poveri suplimentare. Și, întrucât sunt adulți, procedând astfel le vei permite să se confrunte cu lumea, cu viețile lor și cu diversele probleme pe care le întâmpină în viețile și existențele lor cotidiene din perspectiva unui adult, cu metodele unui adult independent de a aborda și de a privi lucrurile și cu viziunea independentă asupra lumii a unui adult. Acestea sunt libertățile și drepturile copiilor tăi și, chiar mai mult, sunt lucrurile pe care ei ar trebui să le întreprindă ca adulți, iar acestea nu au nicio legătură cu tine” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. „Părinții nu sunt bonele gratuite sau sclavii copiilor lor. Indiferent ce așteptări au părinții de la copiii lor, nu este cazul să-i lase să le dea ordine la întâmplare fără nicio compensație sau să devină servitorii, slujnicele sau sclavii copiilor lor. Oricare ar fi sentimentele tale față de copiii tăi, ești în continuare o persoană independentă. N-ar trebui să-ți asumi responsabilitatea pentru viețile lor de adult ca și cum ar fi întru totul corect să faci asta, doar pentru că sunt copiii tăi. Nu e nevoie să faci asta. Sunt adulți; ți-ai îndeplinit deja responsabilitatea de a-i crește. E treaba lor dacă vor trăi bine sau rău în viitor, dacă vor fi bogați sau săraci și dacă vor avea vieți fericite sau nefericite. Aceste lucruri nu au nicio legătură cu tine. Ca părinte, n-ai nicio obligație de a schimba acele lucruri. […] Părinții n-ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru bunul mers al slujbelor, carierelor, familiilor sau căsătoriilor copiilor lor după ce aceștia devin adulți. Poți fi preocupat de aceste lucruri și poți întreba de ele, dar nu e nevoie să ți le asumi în totalitate, legând copiii cu lanțuri de tine, luându-i cu tine oriunde mergi, privindu-i oriunde mergi și gândindu-te la ei: «Oare mănâncă bine astăzi? Sunt fericiți? Le merge bine la serviciu? Îi apreciază șeful? Îi iubește soțul sau soția lor? Sunt copiii lor ascultători? Primesc copiii note bune?» Ce legătură au aceste lucruri cu tine? Copiii tăi își pot rezolva problemele, n-ai de ce să te implici. De ce întreb ce legătură au aceste lucruri cu tine? Prin asta, vreau să spun că acele lucruri nu au nicio legătură cu tine. Ți-ai îndeplinit responsabilitățile față de copiii tăi, i-ai crescut până au ajuns adulți, așa că ar trebui să te retragi. După ce faci asta, nu înseamnă că nu vei avea nimic de făcut. Sunt încă atât de multe lucruri pe care se cuvine să le faci. Când vine vorba de misiunile pe care trebuie să le duci la bun sfârșit în această viață, pe lângă creșterea copiilor tăi până devin adulți, ai și alte misiuni de îndeplinit. Pe lângă faptul că ești părinte pentru copiii tăi, ești și o ființă creată. Ar trebui să vii înaintea lui Dumnezeu și să-ți accepți datoria de la El. Care este datoria ta? Ai finalizat-o? Te-ai dedicat ei? Ai pășit pe calea mântuirii? Acestea sunt lucrurile la care ar trebui să te gândești. Lucruri precum unde vor merge copiii tăi după ce devin adulți, cum vor fi viețile lor, cum vor fi circumstanțele lor, dacă vor fi fericiți și veseli nu au nicio legătură cu tine. Copiii tăi sunt deja independenți, atât în termeni practici, cât și mental. Ar trebui să-i lași să fie independenți, să le dai drumul și să nu încerci să-i controlezi. Fie că este vorba de termeni practici, de afecțiune sau de relațiile de rudenie, ți-ai îndeplinit deja responsabilitățile și nu mai există nicio relație între tine și copiii tăi. […] Când copiii tăi sunt independenți, înseamnă că ți-ai îndeplinit toate responsabilitățile față de ei. Prin urmare, indiferent ce faci pentru copii când o permit circumstanțele, indiferent dacă le acorzi atenție sau le porți de grijă, este doar afecțiune și este de prisos. Sau, dacă ai tăi copii îți cer să faci ceva, și acest lucru este de prisos, nu ai obligația morală de a-l face. Ar trebui să înțelegi asta” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. Am reflectat asupra mea în lumina cuvintelor lui Dumnezeu. Când venea vorba de copiii mei, eram influențată în continuare de propriile sentimente și nu puteam vedea lucrurile conform cuvintelor lui Dumnezeu. Dumnezeu spune că responsabilitatea părinților este doar să își facă datoria de a-și educa și îngriji copiii înainte ca aceștia să ajungă adulți, dar odată ce aceștia cresc și ajung la maturitate, părinții și-au îndeplinit responsabilitățile. Eu crezusem însă, în mod greșit, că părinții ar trebui să aibă întotdeauna grijă de copiii lor și că, atunci când aceștia întâmpină dificultăți, părinții ar trebui să le fie mereu alături, ajutându-i să le depășească, astfel încât ei să simtă căldură și fericire. Crezusem că așa ar trebui să facă o mamă bună. Mai cu seamă atunci când mă gândisem că nu fusesem prin preajmă când fiica mea se căsătorise sau făcuse copii și că nu primise grija pe care aș fi vrut să i-o ofer, fusesem cuprinsă de un sentiment de vinovăție față de fiica mea și îmi dorisem să rămân pentru a avea grijă de ea. Pentru că trăisem cu această perspectivă greșită, nu am putut să văd lucrurile rațional. Fiica mea era deja adultă, dar eu încă voiam să am grijă de ea. Mă gândisem chiar să îmi ajustez îndatoririle ca să îi pot fi alături și să am grijă de ea. Din acest motiv, îmi îndeplinisem mecanic și absent îndatoririle și conducătorii fuseseră nevoiți să îmi tot amintească despre unele aspecte ale lucrării și să mă zorească, iar acest lucru se răsfrânsese negativ asupra lucrării. Întotdeauna îmi dorisem să mă ocup de toate când venea vorba de fiica mea, gândindu-mă că nu ar putea face față vieții fără ajutorul meu. Eram doar excesiv de sentimentală și nu puteam vedea lucrurile pe baza cuvintelor lui Dumnezeu. Acum am ajuns să înțeleg că eu îmi îndeplinisem deja responsabilitățile. Fiica mea avea 32 de ani și era deja adult, o femeie în toată firea cu propriile gânduri, care era perfect capabilă să își trăiască propria viață. Trebuia să experimenteze și ea greutățile creșterii copiilor. Mai mult, nu este ca și când aș fi bona ei neplătită. Aș fi nesăbuită să-mi dedic tot timpul și toată energia fiicei mele. De fapt, nu este un lucru rău pentru copii să înfrunte unele dificultăți. Le face bine. Trebuia să învăț să mă detașez de ea și să îmi las fiica să crească liberă. Gândindu-mă la trecut, chiar îmi îngrijisem întotdeauna fiica, încă din copilăria ei. Nu o lăsam să facă niciun fel de treburi prin casă, pentru a se putea concentra pe învățat, iar când a crescut, nu știa încă să gătească în adevăratul sens al cuvântului. Când m-am întors de data aceasta, am văzut că fiica mea învățase să facă supă de pui și că începuse să se deprindă cu diferite sarcini zilnice. Dacă aș fi fost acasă, aș fi preluat totul, iar fiica mea nu ar fi putut să se dezvolte în niciun fel. Ca mamă, trebuia să învăț să mă detașez și să îi ofer fiicei mele posibilitatea de a crește și de a se dezvolta. Sunt o ființă creată, nu servitoarea copilului meu, și am propria mea misiune de îndeplinit. Ar trebui să îndeplinesc datoria unei ființe create și să urmăresc adevărul pentru a obține mântuirea.

După ce mi-am conștientizat gândurile și perspectivele greșite, am început să cuget: „De unde venea această perspectivă greșită despre ce însemna «să fii o soție bună și o mamă iubitoare»?” Am văzut acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Oamenii care trăiesc în această societate adevărată au fost profund corupți de Satana. Indiferent dacă sunt sau nu educați, mare parte din cultura tradițională este înrădăcinată în gândurile și părerile oamenilor. În special, femeilor li se cere să aibă grijă de soții lor și să-și crească și copiii, să fie soții bune și mame iubitoare, devotându-și întreaga viață soților și copiilor lor și trăind pentru aceștia, asigurându-se că familia are trei mese pe zi și spălând, făcând curățenie și făcând bine toate celelalte treburi gospodărești. Acesta este standardul acceptat pentru a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Fiecare femeie crede, de asemenea, că așa ar trebui să fie făcute lucrurile și dacă nu le face așa, atunci nu este o femeie bună și a încălcat conștiința și standardele de moralitate. Faptul că au încălcat aceste standarde morale va avea un mare impact asupra conștiinței unor oameni; vor simți că și-au dezamăgit soții și copiii și că nu sunt femei bune. Însă după ce crezi în Dumnezeu, ai citit mult din cuvintele Lui, ai înțeles unele adevăruri și ai văzut adevărul despre unele chestiuni, te vei gândi: «Sunt o ființă creată și ar trebui să-mi fac datoria ca atare și să mă sacrific pentru Dumnezeu.» În acest moment, există un conflict între a fi o soție bună și o mamă iubitoare și a-ți îndeplini datoria de ființă creată? Dacă vrei să fii o soție bună și o mamă iubitoare, atunci nu-ți poți îndeplini datoria cu normă întreagă, dar dacă vrei să-ți îndeplinești datoria cu normă întreagă, atunci nu poți fi o soție bună și o mamă iubitoare. Ce faci acum? Dacă alegi să-ți faci datoria bine și să răspunzi de lucrarea bisericii, să fii devotată lui Dumnezeu, atunci trebuie să renunți la ideea de a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Ce ai crede acum? Ce fel de dezacord ar apărea în mintea ta? Ai simți că ți-ai dezamăgit copiii, soțul? De unde vine acest sentiment de vinovăție și de neliniște? Când nu-ți îndeplinești datoria de ființă creată, simți că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu? Nu ai un simț al vinovăției sau al blamării, fiindcă, în inima și în mintea ta, nu există nici măcar cea mai mică urmă de adevăr. Așadar, ce înțelegi? Cultura tradițională și a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Astfel, va lua naștere în mintea ta noțiunea că: «Dacă nu sunt o soție bună și o mamă iubitoare, atunci nu sunt o femeie bună sau decentă.» Începând din acel moment, vei fi înrobită și încătușată de această noțiune și aceste tipuri de noțiuni te vor menține așa chiar după ce vei crede în Dumnezeu și-ți vei îndeplini datoria. Când există un conflict între a-ți îndeplini datoria și a fi o soție bună și o mamă iubitoare, deși este posibil să alegi, reticentă, să-ți îndeplinești datoria, având, poate, puțină loialitate față de Dumnezeu, tot va exista în inima ta un sentiment de neliniște și vinovăție. Prin urmare, când vei avea puțin timp liber, în timp ce-ți faci datoria, vei căuta ocazii de a avea grijă de copiii și de soțul tău, dorind și mai mult să te revanșezi față de ei, și vei crede că este în regulă chiar dacă trebuie să suferi mai mult, atât timp cât ai liniște sufletească. Nu este această atitudine provocată de influența ideilor și teoriilor din cultura tradițională despre a fi o soție bună și o mamă iubitoare? Acum, ai câte un picior în ambele tabere, dorind să-ți îndeplinești bine datoria, dar și să fii o soție bună și o mamă iubitoare. Însă înaintea lui Dumnezeu, avem o singură responsabilitate și obligație, o singură misiune: să ne îndeplinim în mod corespunzător datoria de ființă creată. Ți-ai îndeplinit bine această datorie? De ce te-ai abătut iar de la cale? Chiar nu ai în inimă niciun simț al vinovăției sau vreun reproș? Pentru că adevărul încă nu a pus o temelie în inima ta și încă nu o stăpânește, poți să te abați de la cale, când îți îndeplinești datoria. Deși acum ești capabilă să-ți îndeplinești datoria, în realitate, încă nu te ridici la standardele adevărului și ale cerințelor lui Dumnezeu. Acum poți vedea clar acest fapt? Ce vrea Dumnezeu să spună atunci când zice că «Dumnezeu este sursa vieții omului»? Spune asta ca să-i facă pe toți să realizeze următorul lucru: viețile și sufletele noastre provin de la Dumnezeu și au fost create de El – nu provin de la părinții noștri și, cu siguranță, nu de la natură, ci ne-au fost date de Dumnezeu. Numai trupul nostru s-a născut din părinții noștri, la fel cum copiii noștri se nasc din noi, dar soarta lor este în întregime în mâinile Lui. Faptul că putem crede în Dumnezeu este o oportunitate pe care El ne-a dat-o; este predeterminat de El și de harul Lui. Prin urmare, nu este nevoie să-ți îndeplinești obligația sau responsabilitatea față de altcineva; ar trebui doar să-ți îndeplinești datoria față de Dumnezeu, ca o ființă creată. Asta trebuie să facă oamenii, mai presus de orice, lucrul principal care ar trebui să fie înfăptuit ca preocupare de bază în viața unui om. Dacă nu îți îndeplinești bine datoria, nu ești o ființă creată calificată. În ochii celorlalți, poate că ești o soție bună și o mamă iubitoare, o gospodină excelentă, un copil cu sentimente filiale și o membră integră a societății, dar înaintea lui Dumnezeu, tu ești cineva care se răzvrătește împotriva Lui, care nu și-a îndeplinit deloc obligația sau datoria, cineva care a acceptat, însă nu a dus până la capăt, însărcinarea de la Dumnezeu, care a renunțat la jumătatea drumului. Poate o astfel de persoană să câștige aprobarea lui Dumnezeu? Oamenii de acest fel sunt lipsiți de valoare” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Prin expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, am reflectat asupra problemelor mele. Nu putusem să am grijă de fiica mea din cauza persecuției PCC, întrucât fusesem nevoită să plec de acasă pentru a-mi face datoria, așa că trăisem sub imperiul unui sentiment de vinovăție față de fiica mea. Adevărul era că fusesem influențată de cultura tradițională. Crezusem că o femeie trebuia să își croiască viața în jurul soțului și al copiilor ei, să se ocupe cum trebuie de mesele lor zilnice și de rutinele cotidiene ale vieții. Mă gândisem chiar să cresc și să îngrijesc bine următoarea generație a copiilor mei, că acest lucru însemna să îmi îndeplinesc responsabilitățile și că, altminteri, aș fi criticată pentru faptul că nu sunt o femeie de ispravă. „Să fii o soție bună și o mamă iubitoare” era standardul pe baza căruia se măsura conduita morală a unei femei, generație după generație. Așadar, când fiica mea s-a căsătorit și a făcut copii, mă gândisem, firește, că trebuia să îi cresc copiii și să mă asigur că au îmbrăcăminte, mâncare, un acoperiș deasupra capului și transport, permițându-i fiicei mele să se bucure de ocrotirea și de grija unei mame și să fie fericită. Simțisem că asta însemna să îmi îndeplinesc responsabilitatea de mamă. Când fiica mea nu s-a putut bucura de aceste lucruri, mă simțisem vinovată față de ea, așa că îmi dorisem să fiu realocată în datoria mea și să mă întorc la fiica mea pentru a avea mai multă grijă de ea. Îmi pierdusem chiar și motivația de a-mi face datoria. Am înțeles că nu Îi fusesem loială și supusă lui Dumnezeu și că familia și fiica mea ocupaseră un loc mai important decât Dumnezeu în inima mea. Cum mă puteam numi o credincioasă? Gândindu-mă la asta acum, chiar dacă aș fi avut grijă de fiica mea, neputând în același timp să îmi fac datoria bine, neavând timpul și energia pentru a urmări adevărul și ocupându-mi zilele trăind sub imperiul sentimentelor omenești, până la urmă, aș fi murit și mi-aș fi trăit viața în van. Ce valoare sau însemnătate ar avea o astfel de viață? Dumnezeu era Cel care îmi dăduse viață și îngăduise să am o familie și o fiică. Tot Dumnezeu era Cel care își revărsase harul asupra mea și îmi îngăduise să Îi aud glasul, permițându-mi să înțeleg adevărul, să știu cum să mă port și cum să discern tot felul de oameni, evenimente și lucruri, speranța Lui fiind că mă voi putea elibera în curând de sub robia și corupția Satanei, că voi putea dobândi adevărul și, în final, voi fi mântuită. Dar eu nu am înțeles intenția minuțioasă a lui Dumnezeu. Mă gândeam neîncetat la interesele fiicei și ale familiei mele și nu luam în considerare lucrarea bisericii. Trăiam în propriile mele sentimente; nu aveam niciun simț al poverii pentru datoria mea și nu simțeam că Îi datorez ceva lui Dumnezeu. Chiar nu aveam niciun dram de conștiință sau de rațiune și eram nedemnă să fiu numită om! Fusesem prea profund otrăvită de ideile tradiționale ale Satanei. Fără adevăr, eram cu adevărat demnă de milă!

Mai târziu, din cuvintele lui Dumnezeu am găsit o cale de practică în privința felului în care trebuie să ne tratăm copiii adulți. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă părinții vor mereu să facă totul pentru copiii lor și să suporte costul pentru greutățile acestora, devenind de bunăvoie sclavii lor, nu este ceva exagerat? Este inutil, pentru că depășește ceea ce este de așteptat din partea părinților. […] Destinul fiecărei persoane este determinat de Dumnezeu; prin urmare, câte binecuvântări sau suferințe cunosc în viață, ce fel de familie, căsnicie și copii au, prin ce experiențe trec în societate și prin ce evenimente trec în viață – nici măcar ei înșiși nu pot anticipa sau schimba astfel de lucruri, iar părinții au și mai puțin capacitatea de a le schimba. Așadar, în cazul în care copiii se confruntă cu dificultăți, părinții ar trebui să ajute în mod pozitiv și proactiv dacă au această posibilitate. Dacă nu, cel mai bine este să se relaxeze și să privească aceste chestiuni din perspectiva ființelor create, tratându-și deopotrivă copiii ca pe niște ființe create. Suferința pe care o cunoști trebuie să o cunoască și ei; viața pe care o trăiești trebuie să o trăiască și ei; procesul prin care ai trecut crescându-ți copiii trebuie să-l parcurgă și ei; suișurile și coborâșurile, înșelăciunea și amăgirea pe care le întâmpini în societate și printre oameni, încurcăturile emoționale și conflictele interpersonale și fiecare lucru asemănător prin care ai trecut, vor trece și ei prin acestea. La fel ca tine, și ei sunt ființe umane corupte, purtate de curenții răului, corupte de Satana; nu poți scăpa de asta și nici ei nu pot scăpa. În consecință, dorința de a-i ajuta să evite toate suferințele și să se bucure de toate binecuvântările din lume este o iluzie stupidă și o idee prostească. Oricât de lungi ar fi aripile unui vultur, tot nu-i pot proteja puiul pe durata întregii sale vieți. În cele din urmă, puiul de vultur va ajunge în punctul în care va trebui să crească și să-și ia zborul. Când puiul va decide să-și ia zborul, nimeni nu știe unde va fi bucățica lui de cer sau unde va alege să zboare. Prin urmare, cea mai rațională atitudine pentru părinți, după ce le cresc copiii, este să le dea drumul, să-i lase să cunoască viața pe cont propriu, să-i lase să trăiască independent și să se confrunte cu diversele provocări din viață, să se ocupe de acestea și să le rezolve singuri. Dacă îți cer ajutorul și ai posibilitatea și condițiile, desigur că poți să le dai o mână de ajutor și să le oferi sprijinul necesar. Cu toate acestea, trebuie să înțelegi un lucru: indiferent ce ajutor le oferi, fie că este financiar sau psihologic, acesta poate fi doar temporar și nu poate schimba niciun aspect esențial. Copiii trebuie să meargă pe propriul drum în viață, iar tu n-ai nicio obligație să-ți asumi vreo problemă sau consecință de-a lor. Aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o aibă părinții față de copiii lor adulți” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. „Dacă timpul, energia și mintea ta sunt ocupate doar de adevăr și principii, dacă te gândești doar la lucruri pozitive, de exemplu, cum să-ți îndeplinești datoria bine și cum să vii înaintea lui Dumnezeu, și dacă îți sacrifici energia și timpul pentru aceste lucruri pozitive, atunci ceea ce câștigi va fi diferit. Ce vei câștiga vor fi cele mai substanțiale beneficii. Vei ști cum să trăiești, cum să te comporți, cum să te confrunți cu fiecare tip de persoană, eveniment și lucru. Odată ce vei ști să te confrunți cu fiecare tip de persoană, eveniment și lucru, asta îți va îngădui în mare măsură să te supui în mod natural orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu. Când te vei putea supune în mod natural orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu, fără să-ți dai măcar seama, vei deveni tipul de persoană pe care Dumnezeu o acceptă și o iubește. Gândește-te la asta: nu e un lucru bun? Poate nu știi încă asta, dar în timp ce-ți trăiești viața și accepți cuvintele lui Dumnezeu și adevărurile-principii, vei ajunge pe nesimțite să trăiești, să privești oamenii și lucrurile și să te comporți și să acționezi conform cuvintelor lui Dumnezeu. Asta înseamnă că te vei supune fără să-ți dai seama cuvintelor lui Dumnezeu, te vei supune cerințelor Sale și le vei împlini. Atunci vei fi devenit deja tipul de persoană pe care Dumnezeu o acceptă, în care are încredere și pe care o iubește, fără să știi măcar acest lucru. Nu este minunat? (Ba da.) Prin urmare, dacă îți sacrifici energia și timpul pentru a urmări adevărul și a-ți îndeplini datoria bine, ce vei dobândi în final vor fi cele mai valoroase lucruri” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles cum trebuie să îți tratezi copiii adulți. Soarta tuturor este decisă de suveranitatea și predestinările lui Dumnezeu, iar suferința și binecuvântările pe care le vor experimenta copiii în viață sunt toate rânduite de Dumnezeu și asta nu este ceva ce pot schimba părinții. În calitate de părinți, ar trebui să ne tratăm copiii conform cuvintelor lui Dumnezeu. Exact așa cum a spus Dumnezeu, ne naștem într-o lume coruptă de Satana, ne confruntăm cu haosul, încurcăturile și complicațiile de a viețui printre alții și experimentăm viața cu toată amărăciunea și dulceața sa. Copiii trebuie să treacă și ei prin aceste lucruri și să învețe să facă față diferitelor dificultăți. Și, atunci când copiii noștri chiar au nevoie de ajutorul nostru, ar trebui să îi ajutăm după puterile noastre, fie îndrumându-i în gândirea lor, fie oferindu-le sprijin financiar. Dacă avem timp, putem ajuta la îngrijirea copiilor lor, dar dacă nu, nu ar trebui să forțăm acest lucru. Avem în continuare propriile noastre îndatoriri de îndeplinit și, în calitate de ființe create, ar trebui să ne îndeplinim datoria ce ține de lucrarea de evanghelizare, iar acesta este cel mai important lucru.

În iunie 2024, am mers acasă pentru a mă ocupa de niște lucruri. Am aflat că fiicei mele nu îi mergea bine la serviciu, că familia ei se confrunta cu probleme financiare majore și că ea voia să își deschidă o afacere. Ginerele meu își găsise o slujbă într-un alt oraș, dar nu avea unde să stea. Îmi făceam griji că vor suferi, așa că am încercat să mă gândesc cum să găsesc căi de a le rezolva dificultățile. Dar fiica mea mi-a spus: „Nu-ți face griji pentru mine. Găsesc eu o cale să-mi rezolv problemele.” Auzind-o pe fiica mea spunând asta, m-am simțit puțin rușinată și m-am gândit la ce a spus Dumnezeu: „Suferința pe care o cunoști trebuie să o cunoască și ei; viața pe care o trăiești trebuie să o trăiască și ei; […] Dorința de a-i ajuta să evite toate suferințele și să se bucure de toate binecuvântările din lume este o iluzie stupidă și o idee prostească” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. Da, crescuse deja și devenise independentă, iar eu nu mai trebuia să mă amestec în viața ei. Trebuia să mă detașez și să o las să își rezolve singură problemele. Gândindu-mă la aceste lucruri, m-am simțit împăcată. Ar trebui să îmi fac datoria bine și să încetez să îmi fac griji pentru ea. Deși uneori mă mai gândesc la dificultățile fiicei mele, știu în inima mea că este ceva ce ea trebuie să experimenteze și că eu ar trebui să îmi dedic inima datoriei mele. După ce am practicat în felul acesta, am avut un sentiment de eliberare și de libertate în inima mea.