de Jin’gen, China

M-am născut într-o familie de țărani în anii ‘60. Părinții mei se trezeau cu noaptea în cap și lucrau până după lăsarea întunericului pentru a câștiga bani, astfel încât fratele meu mai mare să poată să construiască o casă și să se căsătorească. Erau foarte epuizați. Sub condiționarea și influența părinților mei, am considerat că părinților le revine responsabilitatea de a se ocupa de căsătoriile copiilor lor. Eu și soțul meu am avut un fiu după ce ne-am căsătorit. I-am spus soțului meu: „Hai să facem niște bani cât încă suntem tineri. Trebuie cel puțin să îi cumpărăm o casă.” Mai târziu, soțul meu a acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. După aceea, a fost arestat de poliție pentru că a participat la adunări și și-a făcut datoria. A fost nevoit să plece de acasă și să fugă. Doi ani mai târziu, am acceptat și eu lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu. Deoarece directoarea Federației Femeilor venea constant la mine acasă să mă întrebe unde este soțul meu, nu puteam să îmi practic credința în Dumnezeu și nici să-mi fac datoria acasă. Neavând de ales, am plecat și eu de acasă. De atunci, eu și soțul meu am fost dezrădăcinați din orașul natal și am început o viață în exil, fără posibilitatea de a ne întoarce acasă.

Nici nu ne-am dat seama cum a zburat timpul. Dintr-o dată, fiul meu avea deja douăzeci și ceva de ani. Era la vârsta căsătoriei. În februarie 2013, eu și soțul meu am profitat de o ocazie întâmplătoare pentru a ne întoarce acasă în secret. Fiul nostru ne-a anunțat că se va căsători, spunând că își găsise o parteneră. Părinții partenerei sale erau nerăbdători să încheie căsătoria. I-au spus fiului meu: „Știm că familia ta nu are bani. Nu cerem un preț pentru mireasă, dar cel puțin trebuie să cumperi o casă! Cum veți trăi voi doi dacă nu aveți casă?” Când am auzit despre asta de la fiul meu, m-am îngrijorat foarte tare. Pentru că eu și soțul meu eram vânați de PCC, lipsiserăm de acasă, fugind ani de zile, îndeplinindu-ne datoria, și nu puteam ieși să lucrăm pentru a câștiga bani. Pur și simplu nu aveam cum să facem rost de bani pentru a cumpăra o casă. Când l-am văzut pe fiul meu suspinând și oftând, m-am îngrijorat și m-am agitat, gândindu-mă: „Dacă fiul meu nu se poate căsători pentru că nu facem rost de bani, nu se va plânge el de mine?” Când copiii altora se căsătoreau, părinții lor strângeau bani să le cumpere mașini și case, dar eu nu puteam strânge banii necesari și nu îmi îndeplinisem responsabilitatea de mamă. Cum aș putea să-i explic asta fiului meu? Simțeam că nu pot să-mi țin capul sus în fața lui și că nu pot să mă justific. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă îngrijoram mai tare. Ce să fac în legătură cu căsătoria fiului meu? La un moment dat, soacra mea ne-a spus mie și soțului meu: „Trebuie să vă gândiți la fiul vostru. Uitați-vă la fiul vecinului nostru, care se căsătorește. I-au cumpărat fiului lor o casă și i-au plătit familiei miresei zeci de mii de yuani ca dotă. Uitați-vă și la verișoara voastră. Când i s-a căsătorit fiul, i-a cumpărat o casă și a plătit pentru mireasă peste o sută de mii de yuani. Familia partenerei pe care și-a găsit-o fiul vostru este foarte înțelegătoare. Nu se așteaptă ca familia noastră să plătească un preț pentru mireasă, ci doar un avans pentru o casă. Nu se poate ca familia ei să fi crescut o fiică frumoasă pentru nimic, nu-i așa? În plus, cei doi se potrivesc foarte bine. Dacă nu se mai căsătorește fiul vostru pentru că nu putem strânge banii, nu ar fi păcat? Și am fi de râsul lumii!” După ce am ascultat discursul soacrei mele, m-am simțit tulburată, de parcă mi s-ar fi înfipt un pumnal în inimă. Au început să îmi curgă necontrolat lacrimile. Mi-am amintit cum, atunci când fiul meu avea 8 luni, tatăl său a plecat de acasă pentru că PCC îl vâna, iar el nu a apucat să se bucure de dragostea tatălui său. Mai târziu, a trebuit să părăsesc și eu casa din motive de siguranță, așa că am fost mai mult departe de fiul nostru decât alături de el. Nu îl mai văzusem deloc de când avea treisprezece ani. În toți acești ani, se bazase pe bunicii săi. Acum avea nevoie de bani pentru a se căsători, dar eu nu puteam să-i strâng. Nu îmi îndeplinisem niciuna dintre responsabilitățile care îmi reveneau. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât simțeam mai mult că îmi dezamăgisem fiul. Eram incompetentă în meseria mea de mamă. Fiul meu era prea demn de milă pentru că se născuse în familia noastră. Dacă nu ar fi fost arestările și persecuția PCC, nu am fi fost nevoiți să ne ascundem și, într-un fel sau altul, am fi reușit să câștigăm niște bani pentru copilul nostru. M-am gândit să împrumut bani de la fratele meu și sora mea mai mari, ca să pot plăti avansul pentru o casă și să nu mă mai bârfească soacra mea, rudele și prietenii. Dar apoi m-am gândit mai bine. Odată ce împrumutam banii, trebuia să lucrez pentru a-i restitui și nu mai puteam să-mi fac datoria. Eram responsabilă de lucrarea multor biserici. Dacă mi-aș abandona datoria pentru a câștiga bani, nu ar fi o trădare față de Dumnezeu? Dar fiul meu tot avea nevoie de bani pentru a se căsători. De unde aș putea face rost de atâția bani? Trăiam într-o stare de dilemă. Cu sufletul chinuit, am venit înaintea lui Dumnezeu să mă rog: „Dragă Dumnezeule, în perspectiva căsătoriei fiului meu, nu știu ce să fac. Știu că nu pot renunța la datoria mea. Nu pot să Te trădez ca să câștig bani pentru ca fiul să se poată căsători. Dar statura mea este prea mică. Sunt constrânsă de această căsătorie. Sunt dispusă să Îți încredințez acest lucru și să mă bazez pe Tine în această privință. Dragă Dumnezeule, Te rog, ajută-mă să nu Te trădez din cauza căsătoriei fiului meu.” După ce m-am rugat, inima mi s-a liniștit mult.

M-am întors în locul în care îmi îndeplineam datoria. Pe dinafară, eram ocupată în fiecare zi cu lucrarea bisericii. Dar, de îndată ce mă gândeam la căsătoria fiului meu, simțeam o durere în suflet. Mi-era teamă că fiul meu nu se va mai putea căsători pentru că nu aveam bani. Mă simțeam atât de chinuită și de nefericită. Simțeam că am o datorie față de fiul meu. În acea perioadă, nu reușeam să mănânc și să dorm cum trebuie. Eram neliniștită și supărată, aveam dureri de dinți și de gât. Uneori, îmi rătăcea mintea chiar și în timpul adunărilor și începeam involuntar să mă gândesc ce să fac în legătură cu căsătoria fiului meu. Mă simțeam mereu somnolentă, incapabilă să-mi ridic moralul. Sora cu care eram parteneră a văzut că starea mea nu este bună și că nu îmi port povara ca înainte în îndeplinirea datoriei. Ea a avut părtășie cu mine despre experiența sa cu fiul său. A mai spus că, în perioada în care a fost plecată de acasă, fiul ei a învățat să trăiască independent și și-a găsit o parteneră. Toate acestea sunt în contextul suveranității lui Dumnezeu. După ce am ascultat părtășia surorii, m-am gândit: „Asta pentru că fiul tău a găsit o parteneră bună.” După aceea, tot mă mai simțeam constrânsă din când în când. Dacă fiul meu nu reușea să se căsătorească, inima mea nu ar fi avut liniște pentru tot restul vieții. Trăiam în permanență în durere și chin. Simțeam că un bolovan îmi zdrobește inima. În acel moment, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am simțit o eliberare în inimă. Dumnezeu spune: „Căsătoria este o răscruce importantă în viața cuiva. Este produsul sorții unei persoane și un element crucial; nu se bazează pe voința individuală sau preferința niciunei persoane și nu este influențată de vreun factor extern, ci este complet determinată de destinele celor două părți, de aranjamentele Creatorului și de predeterminările pentru destinele ambilor membri ai cuplului” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că destinul vieții unei persoane a fost rânduit de Dumnezeu cu mult timp în urmă. Este cu atât mai adevărat că și căsătoria este rânduită de Dumnezeu și că nu este influențată de niciun factor extern. Dacă Dumnezeu a hotărât ca fiul meu și partenera lui să formeze o familie, atunci nimic nu îi va putea despărți. Dacă nu le este dat să formeze o familie, atunci, în cele din urmă, căsătoria nu va reuși. De Dumnezeu depinde dacă va reuși sau nu, nu de câți bani cheltuiesc eu. În trecut, știam în mod doctrinar că mariajul este rânduit de Dumnezeu. Dar când a venit momentul căsătoriei fiului meu, m-am gândit că fără bani nu se va putea căsători cu partenera lui. Când sora cu care cooperam a avut părtășie cu mine despre experiența ei și despre suveranitatea lui Dumnezeu, în inima mea, nu am crezut. M-am gândit că explicația era că fiul ei avusese noroc. Fiul meu, pe de altă parte, nu se putea căsători fără bani. În special, când vedeam în societatea contemporană tot mai mulți copii din familii sărace care nu își puteau găsi o soție, eram și mai convinsă că oamenii pur și simplu nu se pot căsători fără bani. Eram atât de stresată de căsătoria fiului meu, încât nu reușeam să mănânc și să dorm bine și nici măcar nu aveam motivația necesară pentru a-mi face datoria. Abia după ce am citit cuvintele lui Dumnezeu mi s-a luminat inima. Am înțeles că tot ceea ce ține de căsătorie este rânduit de Dumnezeu. Să ne gândim, de exemplu, la sora mea mai mare. Are mulți bani, dar nepotul ei pur și simplu nu a reușit să-și găsească o soție, oricât a încercat. În plus, o familie pe care o cunoșteam avea mai mulți băieți. Nu aveau bani, dar toți băieții și-au găsit o soție. Se întâmplă des astfel de lucruri. Cuvintele lui Dumnezeu sunt absolut adevărate. Căsătoria este rânduită de Dumnezeu. Nu este determinată de bani. Credeam în Dumnezeu, dar nu vedeam lucrurile în conformitate cu spusele Lui, nu credeam în suveranitatea Lui și chiar urmam tendințele non-credincioșilor, fără niciun semn de credință în Dumnezeu. Nu este aceasta perspectiva unui neîncrezător? Căsătoria este rânduită de Dumnezeu. Ea nu are nicio legătură nici cu mediul familial, nici cu factori externi. Nu aveam dreptate crezând că, dacă avem bani, căsătoria fiului meu va reuși, iar dacă nu avem bani, va eșua. Când am înțeles acest lucru, mi-am simțit dintr-o dată inima limpede și luminoasă. Am reușit să renunț întrucâtva la subiectul căsătoriei fiului meu.

După aceea, am cugetat: de ce simțeam constant că îmi dezamăgisem fiul și îmi era neliniștită inima? Am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Oamenii care trăiesc în această societate adevărată au fost profund corupți de Satana. Indiferent dacă sunt sau nu educați, mare parte din cultura tradițională este înrădăcinată în gândurile și părerile oamenilor. În special, femeilor li se cere să aibă grijă de soții lor și să-și crească și copiii, să fie soții bune și mame iubitoare, devotându-și întreaga viață soților și copiilor lor și trăind pentru aceștia, asigurându-se că familia are trei mese pe zi și spălând, făcând curățenie și făcând bine toate celelalte treburi gospodărești. Acesta este standardul acceptat pentru a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Fiecare femeie crede, de asemenea, că așa ar trebui să fie făcute lucrurile și dacă nu le face așa, atunci nu este o femeie bună și a încălcat conștiința și standardele de moralitate. Faptul că au încălcat aceste standarde morale va avea un mare impact asupra conștiinței unor oameni; vor simți că și-au dezamăgit soții și copiii și că nu sunt femei bune. Însă după ce crezi în Dumnezeu, ai citit mult din cuvintele Lui, ai înțeles unele adevăruri și ai văzut adevărul despre unele chestiuni, te vei gândi: «Sunt o ființă creată și ar trebui să-mi fac datoria ca atare și să mă sacrific pentru Dumnezeu.» În acest moment, există un conflict între a fi o soție bună și o mamă iubitoare și a-ți îndeplini datoria de ființă creată? Dacă vrei să fii o soție bună și o mamă iubitoare, atunci nu-ți poți îndeplini datoria cu normă întreagă, dar dacă vrei să-ți îndeplinești datoria cu normă întreagă, atunci nu poți fi o soție bună și o mamă iubitoare. Ce faci acum? Dacă alegi să-ți faci datoria bine și să răspunzi de lucrarea bisericii, să fii devotată lui Dumnezeu, atunci trebuie să renunți la ideea de a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Ce ai crede acum? Ce fel de dezacord ar apărea în mintea ta? Ai simți că ți-ai dezamăgit copiii, soțul? De unde vine acest sentiment de vinovăție și de neliniște? Când nu-ți îndeplinești datoria de ființă creată, simți că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu? Nu ai un simț al vinovăției sau al blamării, fiindcă, în inima și în mintea ta, nu există nici măcar cea mai mică urmă de adevăr. Așadar, ce înțelegi? Cultura tradițională și a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Astfel, va lua naștere în mintea ta noțiunea că: «Dacă nu sunt o soție bună și o mamă iubitoare, atunci nu sunt o femeie bună sau decentă.» Începând din acel moment, vei fi înrobită și încătușată de această noțiune și aceste tipuri de noțiuni te vor menține așa chiar după ce vei crede în Dumnezeu și-ți vei îndeplini datoria. Când există un conflict între a-ți îndeplini datoria și a fi o soție bună și o mamă iubitoare, deși este posibil să alegi, reticentă, să-ți îndeplinești datoria, având, poate, puțină loialitate față de Dumnezeu, tot va exista în inima ta un sentiment de neliniște și vinovăție. Prin urmare, când vei avea puțin timp liber, în timp ce-ți faci datoria, vei căuta ocazii de a avea grijă de copiii și de soțul tău, dorind și mai mult să te revanșezi față de ei, și vei crede că este în regulă chiar dacă trebuie să suferi mai mult, atât timp cât ai liniște sufletească. Nu este această atitudine provocată de influența ideilor și teoriilor din cultura tradițională despre a fi o soție bună și o mamă iubitoare?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Cuvintele lui Dumnezeu ne-au expus gândirea și viziunea greșite despre „a fi o soție bună și o mamă iubitoare”. Cultura tradițională le impunea femeilor să „își îngrijească soții și copiii, să fie o soție bună și o mamă iubitoare” și să sacrifice totul pentru soții și copiii lor. Toată lumea considera că acesta este standardul după care este judecată o femeie adevărată. Cine nu se ridica la acest standard nu era o femeie bună sau o mamă bună. În copilărie, îmi vedeam părinții trezindu-se cu noaptea în cap și lucrând până după lăsarea întunericului ca să câștige bani pentru ca fratele meu mai mare să se poată căsători. Indiferent cât de mult sufereau sau cât se oboseau, tot aveau de purtat această povară. Consideram că, în calitate de părinți, avem datoria să ne creștem copiii până la maturitate și să îi ajutăm să se căsătorească și să își construiască o carieră. Numai în felul acesta ne puteam îndeplini responsabilitatea părintească și puteam fi demni de a fi considerați părinți buni. Trăind după acest gând și această viziune, am simțit că nu sunt o mamă bună. Când fiul meu era mic, a trebuit să fug din cauza persecuției marelui balaur roșu și nu am putut să fiu alături de el și să am grijă de el. Când fiul meu a crescut și se pregătea să se căsătorească și avea nevoie să cumpere o casă, ca mamă, nu am putut să strâng banii necesari sau să-l ajut în vreun fel, așa că m-am simțit îndatorată față de fiul meu. M-am gândit chiar să renunț la datoria mea ca să câștig bani, pentru ca familia și prietenii să nu râdă de mine, iar fiul meu să nu se plângă de mine. Ideea de „a fi o soție bună și o mamă iubitoare” îmi controla gândurile și îmi dirija comportamentul. Sufeream pentru că nu-mi puteam mulțumi fiul și chiar m-am plâns de Dumnezeu și L-am înțeles greșit în inima mea. Am fost absorbită de căsătoria fiului meu și constrânsă de aceasta, suferind nespus. Nu am reușit nici să îmi fac datoria cu mintea împăcată. Am văzut că ideea culturală tradițională de „a fi o soție bună și o mamă iubitoare” nu face decât să încătușeze oamenii. Nu poate decât să-i facă pe oameni să se îndepărteze de Dumnezeu și să-L trădeze. După ce am ajuns să-mi înțeleg într-o oarecare măsură propria viziune, am continuat să caut în cuvintele lui Dumnezeu.

Într-o zi, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Faptul că putem crede în Dumnezeu este o oportunitate pe care El ne-a dat-o; este predeterminat de El și de harul Lui. Prin urmare, nu este nevoie să-ți îndeplinești obligația sau responsabilitatea față de altcineva; ar trebui doar să-ți îndeplinești datoria față de Dumnezeu, ca o ființă creată. Asta trebuie să facă oamenii, mai presus de orice, lucrul principal care ar trebui să fie înfăptuit ca preocupare de bază în viața unui om. Dacă nu îți îndeplinești bine datoria, nu ești o ființă creată calificată. În ochii celorlalți, poate că ești o soție bună și o mamă iubitoare, o gospodină excelentă, un copil cu sentimente filiale și o membră integră a societății, dar înaintea lui Dumnezeu, tu ești cineva care se răzvrătește împotriva Lui, care nu și-a îndeplinit deloc obligația sau datoria, cineva care a acceptat, însă nu a dus până la capăt, însărcinarea de la Dumnezeu, care a renunțat la jumătatea drumului. Poate o astfel de persoană să câștige aprobarea lui Dumnezeu? Oamenii de acest fel sunt lipsiți de valoare” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). „În afară de naștere și de creșterea copilului, responsabilitatea părinților în viața copiilor lor este doar de a le asigura în aparență un mediu în care să crească și atât, pentru că nimic cu excepția predestinării Creatorului nu afectează soarta unei persoane. Nimeni nu poate controla ce fel de viitor va avea cineva; este predeterminat cu mult timp înainte și nici măcar părinții cuiva nu îi pot schimba destinul. În ceea ce privește destinul, fiecare este independent și fiecare are propriul său destin. Deci părinții niciunei persoane nu îi pot împiedica acesteia destinul în viață, nici nu o pot îmboldi câtuși de puțin când vine vorba de rolul pe care îl joacă în viață. Se poate spune că familia în care cineva este menit să se nască și mediul în care acea persoană crește nu sunt altceva decât precondiții pentru îndeplinirea misiunii sale în viață. Acestea nu determină în niciun fel soarta persoanei în viață sau genul de destin în care acea persoană își îndeplinește misiunea. Și astfel, părinții niciunei persoane nu o pot asista pe aceasta la îndeplinirea misiunii sale în viață, și, de asemenea, nicio rudă nu poate ajuta pe cineva să-și asume rolul în viață. Cum își îndeplinește cineva misiunea și în ce fel de mediu de trai își joacă rolul sunt determinate în întregime de soarta pe care o are în viață. Cu alte cuvinte, nicio altă condiție obiectivă nu poate influența misiunea unei persoane, care este predestinată de către Creator. Toți oamenii se maturizează în mediile personale în care cresc; apoi treptat, pas cu pas, își stabilesc propriile drumuri în viață și își împlinesc destinele planificate pentru ei de către Creator. În mod firesc, involuntar, intră în marea imensă a omenirii și își asumă propriile poziții în viață, unde încep să-și îndeplinească responsabilitățile de ființe create de dragul predestinării Creatorului, de dragul suveranității Lui” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că posibilitatea mea de a crede în Dumnezeu și de a îndeplini îndatoriri este o șansă pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Este tot un har de la Dumnezeu. Îndeplinirea datoriei de ființă creată este prioritatea supremă în viața unei persoane. Este mai importantă ca orice altceva. Dacă îmi îndeplinesc doar responsabilitățile de mamă pentru a-mi mulțumi fiul, deși ceilalți mă vor considera o soție bună și o mamă iubitoare, dacă nu îmi îndeplinesc îndatoririle de ființă creată, asta nu demonstrează loialitate față de Dumnezeu, ci înseamnă a fi o persoană care se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu. De asemenea, am înțeles că fiecare își are propria sa misiune și că destinul fiecăruia este independent. Deși eu l-am născut pe fiul meu, destinul lui este în mâinile lui Dumnezeu. Părinții nu au nicio influență asupra acestui lucru. Nimeni nu poate schimba de câte suferințe sau binecuvântări va avea parte fiecare persoană în viața sa, ce fel de familie sau de căsnicie va avea, în ce mediu va crește sau ce experiențe va trăi. Părinții au și mai puțină putere de a schimba aceste lucruri. Totul este rânduit de Dumnezeu. Când am înțeles acest lucru, am reușit să mă detașez de căsătoria fiului meu și nu am mai simțit că îl dezamăgisem. Am reușit să las lucrurile să-și urmeze cursul. Mai târziu, i-am spus fiului meu: „Căsătoria este rânduită de Dumnezeu, iar reușita sau eșecul acesteia este în mâinile Lui. Nu contează cât de mulți bani le dai. Nu te gândi atât de mult la căsătorie. Când vine vremea să ne căsătorim, nu putem prevedea cum va rândui Dumnezeu acest lucru. Trebuie să învățăm să așteptăm momentul dat de Dumnezeu. Vorba aceea: «Ce e al tău e pus deoparte. Ce nu e al tău nu poți lua de la alții.»” După o vreme, fiul meu s-a mai liniștit și a încetat să mai menționeze chestiunea cumpărării unei case. Nu mai eram atât de îngrijorată pentru căsnicia lui și am reușit să-mi liniștesc inima când îmi îndeplineam îndatoririle. Îmi simțeam inima mult mai eliberată.

După câteva luni, fiul meu m-a sunat și mi-a spus fericit: „Mamă, e incredibil, am cumpărat o casă. Nu a trebuit să plătesc avans. Colegul meu avea nevoie urgentă de bani pentru că a fost transferat să lucreze în sud, așa că mi-a vândut-o cu 300.000 de yuani. Am împrumutat 400.000 de yuani de la bancă, ceea ce e suficient chiar și pentru a amenaja casa. Voi avea de rambursat puțin peste 1.000 de yuani pe lună. Așa că problema mea cu casa s-a rezolvat foarte ușor, pur și simplu!” Când am auzit această veste, am fost peste măsură de bucuroasă. I-am tot mulțumit lui Dumnezeu. Un an mai târziu, fiul meu și partenera lui și-au organizat nunta cu banii pe care îi economisiseră din munca lor. Nu a fost nevoie să ne facem griji și nici să cheltuim niciun bănuț. Fiul meu ne-a dat și niște bani de cheltuială pentru a rezolva dificultățile pe care le aveam în îndeplinirea îndatoririlor noastre. Ce m-a luat complet prin surprindere a fost că și fiul meu a început să creadă în Dumnezeu Atotputernic! Prin această experiență, am văzut faptele minunate ale lui Dumnezeu și am văzut cum căsătoria, inima și spiritul unei persoane sunt toate în mâinile lui Dumnezeu.

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am înțeles cum ar trebui părinții să-și trateze copiii adulți. Dumnezeu Atotputernic spune: „Destinul fiecărei persoane este determinat de Dumnezeu; prin urmare, câte binecuvântări sau suferințe cunosc în viață, ce fel de familie, căsnicie și copii au, prin ce experiențe trec în societate și prin ce evenimente trec în viață – nici măcar ei înșiși nu pot anticipa sau schimba astfel de lucruri, iar părinții au și mai puțin capacitatea de a le schimba. Așadar, în cazul în care copiii se confruntă cu dificultăți, părinții ar trebui să ajute în mod pozitiv și proactiv dacă au această posibilitate. Dacă nu, cel mai bine este să se relaxeze și să privească aceste chestiuni din perspectiva ființelor create, tratându-și deopotrivă copiii ca pe niște ființe create. Suferința pe care o cunoști trebuie să o cunoască și ei; viața pe care o trăiești trebuie să o trăiască și ei; procesul prin care ai trecut crescându-ți copiii trebuie să-l parcurgă și ei; suișurile și coborâșurile, înșelăciunea și amăgirea pe care le întâmpini în societate și printre oameni, încurcăturile emoționale și conflictele interpersonale și fiecare lucru asemănător prin care ai trecut, vor trece și ei prin acestea. La fel ca tine, și ei sunt ființe umane corupte, purtate de curenții răului, corupte de Satana; nu poți scăpa de asta și nici ei nu pot scăpa. În consecință, dorința de a-i ajuta să evite toate suferințele și să se bucure de toate binecuvântările din lume este o iluzie stupidă și o idee prostească. Oricât de lungi ar fi aripile unui vultur, tot nu-i pot proteja puiul pe durata întregii sale vieți. În cele din urmă, puiul de vultur va ajunge în punctul în care va trebui să crească și să-și ia zborul. Când puiul va decide să-și ia zborul, nimeni nu știe unde va fi bucățica lui de cer sau unde va alege să zboare. Prin urmare, cea mai rațională atitudine pentru părinți, după ce le cresc copiii, este să le dea drumul, să-i lase să cunoască viața pe cont propriu, să-i lase să trăiască independent și să se confrunte cu diversele provocări din viață, să se ocupe de acestea și să le rezolve singuri. Dacă îți cer ajutorul și ai posibilitatea și condițiile, desigur că poți să le dai o mână de ajutor și să le oferi sprijinul necesar. Cu toate acestea, trebuie să înțelegi un lucru: indiferent ce ajutor le oferi, fie că este financiar sau psihologic, acesta poate fi doar temporar și nu poate schimba niciun aspect esențial. Copiii trebuie să meargă pe propriul drum în viață, iar tu n-ai nicio obligație să-ți asumi vreo problemă sau consecință de-a lor. Aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o aibă părinții față de copiii lor adulți” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să înțeleg că, după ce părinții dau naștere copiilor și îi cresc până la maturitate, responsabilitățile lor sunt îndeplinite. După aceea ar trebui să se detașeze și își lase copiii să-și croiască propriul drum în lume, urmându-și propria cale în viață. Ar trebui să-și lase copiii să trăiască experiența vieții pe cont propriu și să înfrunte și să rezolve singuri diferitele probleme cu care se confruntă în viață. Când copiii întâmpină dificultăți, dacă părinții au condițiile și posibilitățile necesare, pot să le dea copiilor o mână de ajutor pentru rezolvarea unor dificultăți reale. Dacă părinții nu au condițiile necesare, ar trebui să lase lucrurile să-și urmeze cursul. Toată lumea merge pe calea hărăzită de Dumnezeu, iar părinții nu pot influența deloc destinul copiilor lor. În ceea ce privește căsătoria fiului meu, chiar dacă i-aș fi dat bani să se căsătorească, asta ar fi rezolvat doar o problemă temporară pentru el. Nu putea rezolva problema reușitei sau eșuării căsătoriei sale. Oricât de mari ar fi aripile unui vultur, el nu-și poate proteja puii pe tot parcursul vieții. Când copiii ajung la maturitate, își îndeplinesc misiunea în concordanță cu suveranitatea și cu rânduiala lui Dumnezeu. Nimeni nu poate schimba experiența suferințelor și a încercărilor pe care urmează să le trăiască pe parcursul vieții. Am înțeles, de asemenea, că fiecare om, fie el părinte sau copil, are propria misiune. Cu toții trebuie să caute adevărul și să urmărească mântuirea. În răstimpul limitat de care dispun, trebuie să-și folosească timpul și eforturile pentru a-și îndeplini datoria și a-și duce la îndeplinire misiunea. Acesta este singurul lucru care are valoare și sens. Dacă, doar pentru a satisface așteptările și cerințele copiilor lor, părinții sunt îngrijorați și neliniștiți pentru ei sau lucrează neobosit ca niște sclavi pentru copiii lor, abandonându-și propriile îndatoriri, atunci aceasta este o viață fără sens și fără valoare. Oricât ar face acest lucru, ei nu pot fi luați în seamă de Dumnezeu și nu pot schimba destinul copiilor lor. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, inima mea s-a umplut de lumină. Acum știam cum să-mi tratez fiul. Aveam să îl ajut dacă pot când are dificultăți și să las lucrurile să își urmeze cursul dacă nu pot. Aveam să îl las să trăiască pe cont propriu experiența vieții. Eu trebuia să îmi îndeplinesc datoria în măsura posibilităților mele și să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu. Aceasta este responsabilitatea pe care o am de îndeplinit.

Am fost influențată și constrânsă de cultura tradițională și am suferit mult în încercarea de a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care m-au eliberat de durere și m-au ajutat să găsesc o direcție și o cale de practică. Acum am principii pe baza cărora să-mi tratez fiul, iar viața mea este eliberată și neîngrădită. Slavă lui Dumnezeu!