de Zheng Qi, China

După ce am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic, mâncând și bând cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că numai crezând în Dumnezeu și închinându-se Lui poate omenirea să aibă o soartă și o destinație bune și am înțeles că, în această lume întunecată și rea, credința în Dumnezeu este singura cale dreaptă din viață. Pe atunci, fiul meu era elev de gimnaziu. Îi vorbeam adesea despre credința în Dumnezeu, spunându-i că oamenii au fost creați de Dumnezeu, motiv pentru care ar trebui să creadă în El și să I se închine, iar în inima mea, speram că fiul meu mi se va alătura în credința în Dumnezeu. Astfel, ar fi putut beneficia de grija și de ocrotirea lui Dumnezeu și avea o destinație bună. La scurt timp după ce L-am găsit pe Dumnezeu, am început să-mi fac datoria în biserică, dar, din cauză că PCC aresta și persecuta creștinii și răspândea peste tot zvonuri nefondate, soțul meu a început să îmi pună piedici și să mă persecute, temându-se că aș putea fi arestată din cauza credinței mele și că asta s-ar răsfrânge și asupra familiei mele. Se certa deseori cu mine. Însă fiul meu îmi susținea puternic credința și încerca adesea să-și convingă tatăl să nu-mi stea în cale. De fiecare dată când fiul meu venea acasă la sfârșit de săptămână, îi împărtășeam povestiri din Biblie și citeam cuvintele lui Dumnezeu cu el ori de câte ori aveam timp. Uneori, când îl vedeam uitându-se la televizor și necitind în mod activ cuvintele lui Dumnezeu, deveneam neliniștită și îi tot ceream să le citească împreună cu mine. Fiul meu era de acord din vorbe, dar apoi doar stătea acolo fără să se urnească, iar eu mă enervam și, uneori, îl dojeneam aspru. Când vedea că m-am înfuriat, venea repede la mine, să citim câteva fragmente din cuvintele lui Dumnezeu. Îmi dădeam seama că fiul meu doar făcea lucrurile mecanic, de gura mea, dar simțeam că, în orice caz, era mai bine decât să nu citească deloc cuvintele lui Dumnezeu. După ce fiul meu a intrat la liceu, am început să-mi fac datoria într-o biserică din apropiere și, când venea weekend-ul, făceam tot ce-mi stătea în putință ca să merg acasă și să discut cu el despre credința în Dumnezeu. Mai târziu, fiul meu a plecat la universitate, iar eu i-am cumpărat un MP5 player pe care să-l ia la cursuri și să găsească timp să citească din cuvintele lui Dumnezeu. După o vreme, îl sunam ca să-i reamintesc, spunându-i să „ia niște suplimente”, ceea ce însemna să citească mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu. Când venea vacanța și fiul meu se întorcea acasă, primul lucru pe care-l întrebam era: „Ai citit cuvintele lui Dumnezeu la universitate?” Când îmi spunea că le-a citit când a avut timp, mă simțeam ușurată.

În primăvara lui 2011, cineva m-a denunțat autorităților pentru credința mea și, ca să nu fiu arestată de PCC, a trebuit să plec de acasă pentru a-mi face îndatoririle. Pe atunci, fiul meu era student în anul II la o universitate departe de casă, iar eu călătoream zeci de kilometri doar ca să folosesc un telefon public pentru a-l suna și a-i reaminti, spunându-i „să nu uite să-și «ia suplimentele»”. Când îl auzeam promițând că așa va face, mă simțeam liniștită. Sperasem mereu ca, după absolvire, să poată să vină și să mi se alăture în credința în Dumnezeu și adesea mă rugam Lui, cerându-I să atingă inima fiului meu și să-l călăuzească să creadă în El. Dar lucrurile nu au decurs așa cum mi-am dorit. În toamna lui 2013, după absolvire, fiul meu s-a înscris la academia militară. Am fost neliniștită atunci, gândind: „PCC este un partid ateu, care nu le permite cadrelor militare să aibă credință. De vreme ce fiul meu s-a înscris la academie, nu numai că i se va interzice să citească din cuvintele lui Dumnezeu, dar va fi supus și spălării pe creier zilnice din partea PCC și va fi îndoctrinat cu idei ateiste. Dacă situația continuă, cu siguranță se va îndepărta tot mai mult de Dumnezeu. Va mai putea ajunge să creadă în Dumnezeu?” În acei ani, sperasem mereu că fiul meu va ajunge să creadă în Dumnezeu și să aibă o destinație bună, dar acum, această dorință a mea fusese complet spulberată. Când mă gândeam că fiul meu se va duce în locul acela infect, nu puteam să mănânc sau să dorm și nu mă puteam abține să nu plâng. M-am gândit la momentele în care, în timpul anilor de liceu, venea acasă o dată la două săptămâni, iar, adesea, eu nu puteam să mă întorc la timp din pricina îndatoririlor mele. Mai târziu, când am plecat de acasă ca să-mi fac îndatoririle, nu am mai avut timp să am părtășie cu el. Am simțit că, dacă mi-aș fi făcut îndatoririle undeva în zonă, aș fi putut citi mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu cu el și l-aș fi putut îndruma mai mult și că, poate, n-ar fi apucat-o pe calea greșită. Când mă gândeam în felul acesta, simțeam că nu-mi îndeplinisem responsabilitățile de mamă și mă simțeam îndatorată față de fiul meu. Ba chiar mai mult, îmi făceam griji pentru viitorul și pentru soarta lui. Mai târziu, în biserică, am văzut mulți frați tineri și multe surori tinere care erau cam de vârsta fiului meu și i-am văzut crezând în Dumnezeu și mergând pe calea cea dreaptă, în timp ce fiul meu era prins în goana după cele lumești. Am avut întotdeauna regrete în ceea ce-l privește, făcându-mi mustrări de conștiință că nu mă ocupasem mai mult de el și că nu citisem mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu împreună. Când nu eram ocupată cu îndatoririle mele, mă gândeam la el și mă copleșeau vinovăția și mâhnirea.

Mai târziu, am citit două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu și am reușit să renunț la unele dintre îngrijorările mele pentru fiul meu. Dumnezeu Atotputernic spune: „În afară de naștere și de creșterea copilului, responsabilitatea părinților în viața copiilor lor este doar de a le asigura în aparență un mediu în care să crească și atât, pentru că nimic cu excepția predestinării Creatorului nu afectează soarta unei persoane. Nimeni nu poate controla ce fel de viitor va avea cineva; este predeterminat cu mult timp înainte și nici măcar părinții cuiva nu îi pot schimba destinul. În ceea ce privește destinul, fiecare este independent și fiecare are propriul său destin. Deci părinții niciunei persoane nu îi pot împiedica acesteia destinul în viață, nici nu o pot îmboldi câtuși de puțin când vine vorba de rolul pe care îl joacă în viață” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). „E greșit să spui: «Eșecul copiilor de a urma calea cea dreaptă are legătură cu părinții lor.» Oricine ar fi, dacă este un anumit tip de persoană, va merge pe o anumită cale. Nu este acest lucru o certitudine? (Ba da.) Calea pe care o urmează o persoană determină cine este aceasta. Depinde de ea ce cale urmează și ce tip de persoană devine. Acestea sunt lucruri care sunt predestinate, înnăscute și au legătură cu natura persoanei. Așadar, care este rostul educației părintești? Poate guverna natura unei persoane? (Nu.) Educația părintească nu poate guverna natura umană și nu poate rezolva problema căii pe care o urmează o persoană. Care este singura educație pe care o pot oferi părinții? Câteva comportamente simple în viața de zi cu zi a copiilor, câteva gânduri și reguli de conduită personală destul de superficiale – acestea sunt lucrurile care au legătură cu părinții. Înainte să ajungă la maturitate copiii lor, părinții ar trebui să-și îndeplinească responsabilitatea care le revine, aceea de a-i educa să urmeze calea cea dreaptă, să învețe pe brânci și să se străduiască să fie capabili să se ridice mai presus decât restul după ce cresc, să nu facă lucruri rele și să nu devină oameni răi. De asemenea, părinții ar trebui să reglementeze comportamentul copiilor lor, să-i învețe să fie politicoși și să-și salute bătrânii de câte ori îi văd și să-i învețe alte lucruri legate de comportament – aceasta este responsabilitatea pe care se cuvine să o îndeplinească părinții. Să aibă grijă de viața copilului lor și să-l educe cu niște reguli de bază de conduită personală – asta înseamnă influența părintească. Cât despre personalitatea copilului lor, părinții nu-l pot învăța asta. Unii părinți sunt relaxați și fac totul într-un ritm tihnit, pe când copiii lor sunt foarte nerăbdători și nu pot sta într-un loc nici măcar pentru scurt timp. Pleacă pe cont propriu ca să-și câștige traiul când au 14 sau 15 ani, iau propriile decizii în toate, nu au nevoie de părinții lor și sunt foarte independenți. Au învățat aceste lucruri de la părinții lor? Nu. Prin urmare, personalitatea unui om, firea și chiar esența lui, precum și calea pe care o va alege în viitor nu au nicio legătură cu părinții lui. […] Există o problemă cu această expresie: «A hrăni fără a educa este vina părintelui.» Deși părinții au responsabilitatea de a-și învăța copiii, destinul unui copil nu este determinat de părinții lui, ci de natura lui. Poate rezolva educația problema naturii unui copil? Nu o poate rezolva deloc. Calea pe care o urmează o persoană în viață nu este determinată de părinții ei, ci este predestinată de Dumnezeu. Se spune că «soarta omului este determinată de Ceruri», iar această zicală este rezumată de experiența umană. Înainte ca o persoană să ajungă la maturitate, nu-ți poți da seama ce cale va urma. Odată ce devine adult și are gânduri și poate reflecta asupra problemelor, va alege ce să facă în comunitatea mai largă. Unii oameni spun că vor să fie funcționari superiori, alții spun că vor să fie avocați și alții spun că vor să fie scriitori. Fiecare are alegerile și ideile proprii. Nimeni nu spune: «Pur și simplu voi aștepta ca părinții mei să mă educe. Voi deveni orice mă educă părinții mei să devin.» Nimeni nu este atât de nesăbuit. După ce oamenii devin adulți, ideile lor se stârnesc și se maturizează treptat și astfel calea și obiectivele pe care le au înainte devin tot mai clare. În acel moment, puțin câte puțin, devine evident și vizibil ce fel de persoane sunt și din ce grup fac parte. De acolo înainte, caracterul fiecărei persoane devine treptat clar definit, la fel ca firea ei, precum și calea pe care o urmează, direcția în viață și grupul de care aparține. Pe ce se bazează toate acestea? În cele din urmă, asta a predestinat Dumnezeu – nu are nicio legătură cu părinții” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea întâi)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că părinții sunt responsabili de nașterea și de creșterea copiilor lor, de asigurarea unui mediu propice pentru dezvoltarea lor, de educarea lor pentru a fi buni, a merge pe calea cea dreaptă și a nu face lucruri rele înainte de a ajunge la maturitate și de a-i învăța cele mai elementare principii de conduită. Cu toate acestea, soarta unui copil și calea pe care o apucă în viață sunt în întregime predeterminate de Dumnezeu, nu sunt lucruri pe care să le poată decide sau controla părinții. După ce copiii se transformă în adulți, au propriile idei și alegeri, iar lucruri precum ce fel de persoană sunt, grupul de care aparțin și calea pe care aleg să meargă devin evidente. Însă eu am crezut în mod greșit că, atunci când copilul meu a crescut și nu credea în Dumnezeu sau nu mergea pe calea cea dreaptă, însemna că am eșuat ca mamă și că asta era din cauză că nu îi citisem mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu sau că nu îl îndrumasem mai mult, ceea ce l-a făcut să o apuce pe calea lumii. În ultimii zece ani, trăisem cu un profund sentiment de vinovăție, simțindu-mă în permanență îndatorată față de el. Crezusem în Dumnezeu timp de mulți ani, dar nu priveam oamenii și lucrurile conform cuvintelor lui Dumnezeu. Mă comportam cu adevărat reprobabil! Faptul că fiul meu alegea să nu meargă pe calea credinței era, de asemenea, determinat de natura lui, care nu iubește adevărul. De fapt, acasă, îi vorbisem de multe ori despre credința în Dumnezeu, dar el nu era interesat de cuvintele lui Dumnezeu. De fiecare dată când îl sunam și îl îndemnam, el citea puțin din cuvintele lui Dumnezeu doar ca să-mi facă pe plac. Pe măsură ce a crescut, a ajuns să fie captivat de lume, de faimă și de câștig, prin urmare, în mod firesc, a căutat să o apuce pe calea lumii. Chiar dacă nu aș fi plecat de acasă pentru a-mi face datoria și aș fi rămas acasă pentru a-i citi în fiecare zi cuvintele lui Dumnezeu, el tot nu ar fi ajuns să creadă în Dumnezeu. Soarta lui și calea pe care merge nu sunt lucruri pe care eu, ca mamă, să le pot controla. Acestea sunt legate de natura lui și depind și de predestinarea lui Dumnezeu. Una dintre surori s-a dedicat în întregime îndeplinirii datoriei sale după ce a absolvit facultatea, dar a fost dată pe mâna poliției de tatăl ei non-credincios. După ce a fost eliberată, a continuat să creadă în Dumnezeu și să-și facă datoria. O altă soră s-a dus la o universitate de renume și, când a auzit cuvintele lui Dumnezeu, a fost profund emoționată și s-a hotărât să creadă în El, așa că a renunțat la studiile ei de licență și a început să-și facă datoria și să se consume cu normă întreagă pentru Dumnezeu. Aceste fapte m-au făcut să înțeleg că acea cale pe care aleg să o apuce oamenii nu depinde sub nicio formă de părinții lor.

Într-o zi, în timpul devoționalelor mele, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Cerințele pe care le au unii părinți de la copiii lor sunt: «Copiii noștri se cuvine să pășească pe calea cea dreaptă, ar trebui să creadă în Dumnezeu, să abandoneze lumea laică și să renunțe la slujbele lor. În caz contrar, când vom intra în Împărăție, ei nu vor putea să intre și vom fi separați de ei. Ar fi atât de minunat dacă întreaga noastră familie ar putea intra împreună în Împărăție! Am putea fi împreună în ceruri, așa cum suntem aici, pe pământ. Când vom fi în Împărăție, nu trebuie să ne abandonăm unii pe alții, trebuie să rămânem împreună de-a lungul epocilor!» Apoi, se dovedește că odraslele lor nu au credință în Dumnezeu, că urmăresc în schimb lucruri lumești și se străduiesc să câștige mulți bani și să devină foarte bogate; se îmbracă cu haine la modă, fac lucruri și vorbesc despre orice este în tendințe și nu împlinesc dorințele părinților lor. Ca urmare, acești părinți sunt supărați, se roagă și țin post din această cauză, postind o săptămână, 10 zile sau două săptămâni și depun multe eforturi de dragul copiilor în această privință. Le este deseori atât de foame încât amețesc și se roagă adesea lui Dumnezeu printre lacrimi, dar, oricum s-ar ruga sau oricât de mult efort ar depune, copiii lor sunt de neclintit și nu știu să se trezească. Cu cât refuză mai mult copiii să creadă, cu atât mai mult își spun părinții: «O, nu, am dat greș în privința copiilor mei, i-am dezamăgit. N-am reușit să le predic Evanghelia și nu i-am adus cu mine pe calea mântuirii. Neghiobii aceia – este calea spre binecuvântări!» Nu sunt neghiobi; pur și simplu nu au această nevoie. Acești părinți sunt neghiobi fiindcă încearcă să-și forțeze copiii pe această cale, nu-i așa? Dacă odraslele lor ar avea această nevoie, ar fi necesar ca părinții să vorbească despre aceste lucruri? Copiii lor ar ajunge singuri să creadă. Acești părinți își spun mereu: «Mi-am dezamăgit copiii. I-am încurajat să meargă la facultate de când erau mici și, după ce au mers la facultate, nu s-au întors. Urmăresc întruna lucruri lumești și, ori de câte ori se întorc, doar vorbesc despre serviciu, bani, cine a primit o promovare sau a cumpărat o mașină, cine s-a căsătorit cu cineva dintr-o familie bogată, cine a mers în Europa la studii aprofundate sau cu bursă și spun cât de grozave sunt viețile altor oameni. De fiecare dată când vin acasă, vorbesc despre aceste lucruri și eu nu vreau să le aud, dar nu pot face nimic în privința asta. Orice aș spune ca să încerc să-i fac să creadă în Dumnezeu, tot nu vor să asculte.» Drept urmare, se ceartă cu copiii lor. Oricând își văd copiii, se întunecă la față; oricând vorbesc cu copiii lor, expresiile lor se amărăsc. Unii copii nu știu ce să facă și își spun: «Nu știu ce e în neregulă cu părinții mei. Dacă nu cred în Dumnezeu, nu cred în El și gata. De ce mă tratează mereu cu atitudinea asta? Cu cât crede cineva mai mult în Dumnezeu, cu atât devine o persoană mai bună – asta credeam eu. Cum pot credincioșii în Dumnezeu să aibă atât de puțină afecțiune pentru familiile lor?» Acești părinți sunt atât de îngrijorați pentru copiii lor încât sunt pe punctul să le crape un vas de sânge și spun: «Nu sunt copiii mei! Am de gând să tai legăturile cu ei, să-i dezmoștenesc!» Spun asta, dar nu este de fapt ceea ce simt. Nu sunt nesăbuiți astfel de părinți? (Ba da.) Vor mereu să controleze și să acapareze totul, vor mereu să pună stăpânire pe viitorul copiilor, pe credința lor și pe căile pe care merg aceștia. E atât de nesăbuit! Nu este adecvat” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. Ceea ce expune Dumnezeu este absolut corect. Exact asta crezusem și eu în inima mea și exact așa mă comportasem. Pe când copilul meu era la școală, în inima mea, deja planificasem că, după absolvire, aveam să credem în Dumnezeu împreună și să intrăm în Împărăție ca mamă și fiu. Cât de minunat ar fi fost! Așadar, când copilul meu era acasă, îmi făceam timp să-i vorbesc despre credința în Dumnezeu, îndemnându-l iar și iar să citească vorbele lui Dumnezeu, iar când nu mă asculta, mă înfuriam și uneori chiar îl dojeneam cu asprime. Când studia la universitate în alt oraș, călătoream zeci de kilometri pentru a-l suna și a-i aduce aminte să citească din cuvintele lui Dumnezeu și mă rugam în mod irațional dinaintea lui Dumnezeu și emiteam pretenții de la El, cerându-I să atingă inima copilului meu și să-l conducă spre credință. Nu puteam să-mi controlez nici măcar propria soartă, și totuși încercam iar și iar să o orchestrez și să o manipulez pe cea a copilului meu, dorind să-l fac să urmeze calea pe care o stabilisem pentru el. Fusesem cu adevărat arogantă și mult prea încrezătoare în mine! Când am aflat că fiul meu alesese calea lumii, am devenit neliniștită, supărată, nu am putut să mănânc sau să dorm și am regretat că nu m-am străduit mai mult să-l îndrum să o apuce pe calea credinței. De fapt, neliniștea mea provenea din faptul că îmi era teamă că, dacă fiul meu nu credea în Dumnezeu, avea să cadă pradă dezastrului. Controlată de sentimentele mele, nu am ținut cont de intențiile lui Dumnezeu, ci doar am insistat să-mi târăsc copilul către credința în Dumnezeu împotriva voinței sale. Chiar m-am rugat în mod irezonabil lui Dumnezeu, să mă ajute să-mi împlinesc visul de a intra în Împărăție alături de fiul meu. Tot ceea ce făceam era cu adevărat nesăbuit și cu totul detestabil pentru Dumnezeu!

Mai târziu, am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Când vine vorba de atitudinea pe care ar trebui să o manifeste față de copiii lor adulți, pe lângă faptul că-i binecuvântează în gând și au așteptări bune de la ei, indiferent ce tip de existență duc copiii lor, ce tip de destin sau viață au, ca părinți, nu pot să se pună în calea acestor lucruri. Niciun părinte nu poate schimba nimic din acestea, nici nu le poate controla. Deși le-au dat naștere copiilor și i-au crescut, așa cum am discutat anterior, părinții nu sunt stăpâni asupra destinelor copiilor. Părinții le zămislesc trupul fizic și îi cresc până devin adulți, dar în ceea ce privește destinul pe care îl vor avea copiii, acesta nu este dat sau ales de părinți și, cu siguranță, nu este decis de ei. Îți dorești ca ai tăi copii să o ducă bine, dar este asta o garanție că vor reuși? Nu-ți dorești să întâmpine nenorociri, ghinioane și tot felul de evenimente nefericite, dar înseamnă asta că vor putea să le evite? Indiferent cu ce se confruntă copiii tăi, niciunul dintre acele lucruri nu depinde de voința umană, nici nu este determinat de nevoile sau așteptările tale. Așadar, ce îți spune asta? Întrucât copiii au devenit adulți, sunt capabili să-și poarte singuri de grijă, să aibă gânduri, opinii asupra lucrurilor, principii de conduită personală și perspective independente asupra vieții și nu mai sunt influențați, stăpâniți, constrânși sau conduși de părinții lor, atunci sunt cu adevărat adulți. Ce înseamnă că au devenit adulți? Înseamnă că părinții lor ar trebui să renunțe. În limbajul scris, se numește «a renunța», a-i lăsa pe copii să exploreze independent și să-și aleagă drumul în viață” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. „Fiind o persoană care crede în Dumnezeu și urmărește adevărul și mântuirea, ar trebui să-ți folosești energia și timpul care ți-au rămas în viață pentru a-ți îndeplini datoria și orice ți-a încredințat Dumnezeu; n-ar trebui să-ți petreci deloc timpul cu copiii tăi. Viața ta nu le aparține lor și n-ar trebui irosită pentru viețile sau supraviețuirea lor, nici pentru a-ți satisface așteptările de la ei. În schimb, ar trebui devotată datoriei și sarcinii pe care ți le-a încredințat Dumnezeu, precum și misiunii pe care ar trebui să o îndeplinești ca ființă creată. Aici se află valoarea și sensul vieții tale. Dacă ești dispus să-ți pierzi demnitatea și să devii sclavul copiilor tăi, să te îngrijorezi în privința lor și să faci orice pentru ei ca să-ți satisfaci propriile așteptări de la ei, toate acestea sunt lipsite de însemnătate și de valoare și nu vor fi ținute minte. Dacă insiști să procedezi astfel și nu renunți la aceste idei și acțiuni, înseamnă doar că nu ești cineva care urmărește adevărul, că nu ești o ființă creată care corespunde standardului și că ești destul de răzvrătit. Nu prețuiești nici viața, nici timpul pe care ți le-a dăruit Dumnezeu. […] Odată ce este îndeplinită această obligație și copiii tăi devin adulți, dacă au un mare succes sau rămân indivizi de rând, simpli și obișnuiți, nu are nicio legătură cu tine, deoarece destinul lor nu este determinat de tine, nici nu este alegerea ta și, în mod sigur, nu le-ai dat tu acest destin – este poruncit de Dumnezeu. Întrucât este poruncit de Dumnezeu, n-ar trebui să intervii sau să-ți bagi nasul în viața sau supraviețuirea lor. Obiceiurile, rutina zilnică și atitudinea lor față de viață, orice strategii de supraviețuire au, orice perspectivă asupra vieții, orice atitudine față de lume – acestea sunt alegerile lor și nu sunt în grija ta. Nu ai nicio obligație să le corectezi sau să suporți vreo suferință în numele lor, ca să te asiguri că sunt fericiți în fiecare zi. Toate aceste lucruri sunt inutile. Destinul fiecărei persoane este determinat de Dumnezeu; prin urmare, câte binecuvântări sau suferințe cunosc în viață, ce fel de familie, căsnicie și copii au, prin ce experiențe trec în societate și prin ce evenimente trec în viață – nici măcar ei înșiși nu pot anticipa sau schimba astfel de lucruri, iar părinții au și mai puțin capacitatea de a le schimba” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. Cuvintele lui Dumnezeu explică foarte clar cu ce atitudine ar trebui să ne tratăm copiii. Odată ce părinții și-au crescut copiii până la maturitate, responsabilitățile lor iau sfârșit. Cât despre calea pe care o apucă acești copii sau despre soarta pe care o au, acestea nu sunt lucruri pe care să le decidă părinții. Responsabilitățile mele față de fiul meu fuseseră îndeplinite de mult, așa că nu trebuia să mă amestec în mod irațional în viața copilului meu sau să interferez cu drumul pe care îl urmează. Trebuia să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și să accept totul ca venind de la Dumnezeu. M-am gândit la Iov. În calitate de tată, și el a sperat că urmașii lui vor crede în Dumnezeu și că I se vor închina Lui, la fel ca el, dar Iov avea principii după care își trata copiii. El doar le predica Evanghelia și își îndeplinea responsabilitatea de tată. Cât despre credința sau lipsa lor de credință în Dumnezeu, Iov nu a încercat să-i oblige să creadă împotriva voinței lor și nu a interferat cu drumul pe care l-au ales ei. El nu s-a rugat dinaintea lui Dumnezeu pentru copiii lui, cerându-I lui Dumnezeu să le atingă inima pentru a crede în El. El pur și simplu s-a supus suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. Iov a practicat în conformitate cu intențiile lui Dumnezeu. Comparându-mă cu Iov, m-am simțit rușinată. Mâncasem și băusem atât de multe dintre cuvintele lui Dumnezeu, dar nu aveam un loc pentru El în inima mea. Când mă confruntam cu o situație sau alta, nu căutam adevărul și nu pricepeam intențiile lui Dumnezeu, în schimb, acționam orbește, după cum aveam chef. Trebuia să urmez exemplul lui Iov și să-mi tratez fiul conform adevărurilor-principii.

Acum, fiul meu este încă antrenat în goana după cele lumești, dar eu nu-mi mai fac griji în legătură cu viitorul său sau cu soarta sa și nici nu mă mai simt tristă sau supărată pe el. Cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care mi-au îndreptat punctele de vedere false. Slavă lui Dumnezeu!