de Xincheng, China

Când eram copil, mama nu era responsabilă doar pentru ceea ce mâncam și ceea ce purtam, ci trebuia să meargă să lucreze și pe câmp. Când termina lucrul, trebuia să se întoarcă acasă și să se ocupe de treburile casnice. Prin urmare, am crezut că femeile trebuiau să ducă o astfel de viață pentru a fi soții bune și mame iubitoare. După ce m-am căsătorit, la fel ca mama mea, am pregătit trei mese pe zi pentru soțul și fiul meu, am avut grijă de nevoile lor de bază și m-am ocupat de toate treburile casnice. Cu toate acestea, când fiul meu avea un an, soțul meu a murit într-un accident de mașină. Am suferit foarte mult atunci și am crezut că viața nu mai avea niciun sens, dar am continuat să trăiesc pentru fiul meu. Pentru a-i oferi fiului meu o familie completă, m-am căsătorit cu al doilea soț. Faptul că era foarte grijuliu față de fiul meu mi-a adus o mică alinare în inimă. După ce am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, deseori am participat la adunări, am mâncat și am băut cuvintele lui Dumnezeu împreună cu frații și cu surorile. Am ajuns să înțeleg unele adevăruri și am început să-mi fac datoria. Mai târziu, deoarece se știa în sat că eu credeam în Dumnezeu, poliția a început să mă supravegheze și a trebuit să plec de acasă ca să-mi fac datoria. L-am lăsat pe fiul meu în grija soțului și a părinților lui. Cât timp am fost plecată să-mi fac datoria, mi-a lipsit mult fiul meu și întotdeauna am simțit că nu îmi îndeplineam responsabilitatea de mamă. Așteptam cu nerăbdare momentul în care, dacă împrejurările o permiteau, mă puteam întoarce acasă ca să-mi onorez obligația față de fiul meu.

În luna iulie a anului 2023, am făcut o călătorie secretă acasă și am aflat că soțul meu depusese deja cererea de divorț. El a mai spus că fiul meu nu depunea destul efort și nu reușea să păstreze niciun loc de muncă pentru mult timp și că, dacă continuam să nu am grijă de el, ar fi terminat. Părinții mei m-au învinuit că nu am avut grijă de fiul meu și că i-am compromis perspectivele de viitor. Auzind asta, m-am gândit în sinea mea: „Dacă stau acasă și îl presez puțin, oare nu va începe să se ocupe de lucrurile cuvenite și nu va păși pe calea cea dreaptă?” Având în vedere situația fiului meu și confruntându-mă cu criticile celor din jur, m-am simțit și mai vinovată față de el. Într-o zi, a venit în vizită mătușa mea și mi-a spus că verișoara mea își ajutase fiul să deschidă un magazin în care vindea pui fript. Cu toate acestea, fiul ei considera că munca era prea murdară și își petrecea toată ziua acasă, jucând jocuri pe computer. El nu asculta, orice-ar fi zis verişoara mea. Ascultând povestea mătușii mele, mi-am amintit de un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „«Eșecul copiilor de a urma calea cea dreaptă are legătură cu părinții lor.» Oricine ar fi, dacă este un anumit tip de persoană, va merge pe o anumită cale. Nu este acest lucru o certitudine? (Ba da.) Calea pe care o urmează o persoană determină cine este aceasta. Depinde de ea ce cale urmează și ce tip de persoană devine. Acestea sunt lucruri care sunt predestinate, înnăscute și au legătură cu natura persoanei. Așadar, care este rostul educației părintești? Poate guverna natura unei persoane? (Nu.) Educația părintească nu poate guverna natura umană și nu poate rezolva problema căii pe care o urmează o persoană. Care este singura educație pe care o pot oferi părinții? Câteva comportamente simple în viața de zi cu zi a copiilor, câteva gânduri și reguli de conduită personală destul de superficiale – acestea sunt lucrurile care au legătură cu părinții. Înainte să ajungă la maturitate copiii lor, părinții ar trebui să-și îndeplinească responsabilitatea care le revine, aceea de a-i educa să urmeze calea cea dreaptă, să învețe pe brânci și să se străduiască să fie capabili să se ridice mai presus decât restul după ce cresc, să nu facă lucruri rele și să nu devină oameni răi. De asemenea, părinții ar trebui să reglementeze comportamentul copiilor lor, să-i învețe să fie politicoși și să-și salute bătrânii de câte ori îi văd și să-i învețe alte lucruri legate de comportament – aceasta este responsabilitatea pe care se cuvine să o îndeplinească părinții. Să aibă grijă de viața copilului lor și să-l educe cu niște reguli de bază de conduită personală – asta înseamnă influența părintească. Cât despre personalitatea copilului lor, părinții nu-l pot învăța asta. Unii părinți sunt relaxați și fac totul într-un ritm tihnit, pe când copiii lor sunt foarte nerăbdători și nu pot sta într-un loc nici măcar pentru scurt timp. Pleacă pe cont propriu ca să-și câștige traiul când au 14 sau 15 ani, iau propriile decizii în toate, nu au nevoie de părinții lor și sunt foarte independenți. Au învățat aceste lucruri de la părinții lor? Nu. Prin urmare, personalitatea unui om, firea și chiar esența lui, precum și calea pe care o va alege în viitor nu au nicio legătură cu părinții lui. […] Există o problemă cu această expresie: «A hrăni fără a educa este vina părintelui.» Deși părinții au responsabilitatea de a-și învăța copiii, destinul unui copil nu este determinat de părinții lui, ci de natura lui. Poate rezolva educația problema naturii unui copil? Nu o poate rezolva deloc. Calea pe care o urmează o persoană în viață nu este determinată de părinții ei, ci este predestinată de Dumnezeu. Se spune că «soarta omului este determinată de Ceruri», iar această zicală este rezumată de experiența umană. Înainte ca o persoană să ajungă la maturitate, nu-ți poți da seama ce cale va urma. Odată ce devine adult și are gânduri și poate reflecta asupra problemelor, va alege ce să facă în comunitatea mai largă. Unii oameni spun că vor să fie funcționari superiori, alții spun că vor să fie avocați și alții spun că vor să fie scriitori. Fiecare are alegerile și ideile proprii. Nimeni nu spune: «Pur și simplu voi aștepta ca părinții mei să mă educe. Voi deveni orice mă educă părinții mei să devin.» Nimeni nu este atât de nesăbuit. După ce oamenii devin adulți, ideile lor se stârnesc și se maturizează treptat și astfel calea și obiectivele pe care le au înainte devin tot mai clare. În acel moment, puțin câte puțin, devine evident și vizibil ce fel de persoane sunt și din ce grup fac parte. De acolo înainte, caracterul fiecărei persoane devine treptat clar definit, la fel ca firea ei, precum și calea pe care o urmează, direcția în viață și grupul de care aparține. Pe ce se bazează toate acestea? În cele din urmă, asta a predestinat Dumnezeu – nu are nicio legătură cu părinții” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea întâi)”]. Dumnezeu vorbește atât de clar. Dacă un copil urmează sau nu calea cea dreaptă nu depinde de educația pe care i-o dau părinții; acest lucru depinde de natura copilului. Părinții pot învăța un copil și îi pot corecta comportamentul superficial, dar nu pot schimba soarta copilului lor. Nu părinții pot schimba sau hotărî ce profesie va alege copilul lor și ce cale va urma acesta. De exemplu, verișoara mea și-a supravegheat fiul în fiecare zi și l-a disciplinat din plin, totuși fiul ei a devenit cine trebuia să fie, juca jocuri toată ziua și nici măcar nu mergea la școală. Verișoara mea i-a deschis un magazin, dorind ca acesta să se ocupe de lucrurile cuvenite, dar, după aceea, el a continuat să trândăvească, cerând, pur și simplu, bani de la părinți. M-am gândit și la cumnata mea, care se certa des cu soțul ei. Când se înfuria, se ducea să stea la mama ei și nu avea chef să-și educe copilul. Cu toate acestea, fiul ei lua mereu note foarte bune și era foarte înțelept pentru vârsta lui. Acest lucru nu s-a întâmplat deoarece cumnata mea l-a educat deosebit de bine; el avea, pur și simplu, o dorință înnăscută de a studia. Era capabil să depună eforturi în acest sens și să fie sârguincios. Când fiul meu era mic, l-am învățat adesea să studieze din greu și să urmeze calea cea dreaptă, dar el era genul de copil care nu reacționa bine la disciplină. După ce venea acasă de la școală, începea să se joace pe computer și nu asculta nimic din ce îi spuneam și, dacă încercam să fiu severă cu el, făcea o criză. Acum, el nu urma calea cea dreaptă sau nu se ocupa de lucrurile cuvenite, dar aceasta a fost alegerea lui, influențată de natura lui. Ce l-am învățat nu i-ar schimba alegerea și nici nu i-ar determina perspectivele viitoare. Înțelegând acest lucru, nu m-am mai învinovățit pentru că nu am fost alături de fiul meu și nu l-am educat și mi-am înțeles, de asemenea, propria aroganță și ignoranță. Mereu am vrut să mă bazez pe educarea fiului meu pentru a-i schimba viitorul și viața; nu aveam absolut nicio rațiune!

În luna noiembrie a anului 2023, am luat legătura cu fiul meu. La acea vreme, el locuia singur în vechea noastră casă, nu cu soțul meu și părinții lui. Nu gătea, doar se ducea în oraș să cumpere mâncare, și nu-și făcea curat în cameră, lăsând hainele murdare să se adune pe pat. M-a durut sufletul când am văzut asta. A fost rece și indiferent când am vorbit cu el, urându-mă pentru că nu am avut grijă de el și nerecunoscându-mă ca mamă. M-am simțit și mai îndatorată față de el, gândindu-mă că, în calitate de mamă, nu avusesem grijă de el așa cum ar fi trebuit sau nu îmi îndeplinisem responsabilitatea față de el. Am făcut curat atât în camera lui, cât și afară și i-am spălat toate hainele. Adesea, nu mergea la muncă și rămânea acasă ca să joace jocuri pe computer, așa că i-am spus: „Ar trebui să faci unele lucruri cuvenite; nu-ți îngrijora mereu familia.” Cu toate acestea, nu a ascultat deloc; nu s-a schimbat după aceea. Mai târziu, soțul meu l-a ocolit pe fiul meu pentru că nu se ocupa de lucrurile cuvenite și nu a mai vrut să-l crească. M-am gândit în sinea mea: „Poate că ar trebui să-mi găsesc un loc de muncă și să lucrez în timp ce am grijă de fiul meu, îndeplinindu-mi responsabilitatea de mamă.” Dar tot trebuia să ud nou-veniții și, dacă găseam un loc de muncă pentru a câștiga bani și a avea grijă de fiul meu, întârziam lucrarea de udare. Eram foarte nehotărâtă. Gândindu-mă că datoria mea venea de la Dumnezeu și că nu puteam să acționez fără conștiință și să o abandonez, am decis să nu îmi caut de lucru. Cu toate acestea, nu puteam să renunț la fiul meu; când nu eram ocupată cu datoria mea, mergeam acasă și aveam grijă de el și mă gândeam la el în timp ce îmi făceam datoria. Unii nou-veniți nu se puteau aduna regulat, așa că voiam să mă liniștesc ca să caut și să cuget la soluționarea acestei probleme. Dar mereu îmi făceam griji și eram stresată din cauza fiului meu și nu eram în starea de spirit potrivită pentru a rezolva problema nou-veniților. Abia când nou-veniții au devenit atât de negativi încât au vrut să renunțe, m-am dus rapid să-i susțin. Mai târziu, din cauza cerințelor lucrării, a trebuit să merg să-mi fac datoria în altă parte a țării și am fost și mai puțin capabilă să renunț la fiul meu, fiind îngrijorată că, dacă eram departe de casă, nu puteam, sub nicio formă, să am grijă de el. Dar apoi m-am gândit cum extinderea Evangheliei Împărăției avea nevoie de cooperarea oamenilor. Îmi făcusem datoria de câțiva ani, primind ceva instruire și înțelegând unele adevăruri, și nu puteam fi lipsită de conștiință când mă confruntam cu harul lui Dumnezeu, așa că am fost de acord să mă duc să-mi fac datoria în alt loc. Dar nu mă așteptam să fie în aceeași perioadă în care fiul meu și-a găsit un loc de muncă unde îi plăcea. Se ducea la muncă și câștiga bani, putea să-și acopere cheltuielile de trai proprii, iar soțul meu l-a acceptat din nou. M-a luat, într-adevăr, prin surprindere.

Mai târziu, am reflectat asupra mea, întrebându-mă: „Care este cauza principală pentru care nu pot să renunț la fiul meu?” Am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Oamenii care trăiesc în această societate adevărată au fost profund corupți de Satana. Indiferent dacă sunt sau nu educați, mare parte din cultura tradițională este înrădăcinată în gândurile și părerile oamenilor. În special, femeilor li se cere să aibă grijă de soții lor și să-și crească și copiii, să fie soții bune și mame iubitoare, devotându-și întreaga viață soților și copiilor lor și trăind pentru aceștia, asigurându-se că familia are trei mese pe zi și spălând, făcând curățenie și făcând bine toate celelalte treburi gospodărești. Acesta este standardul acceptat pentru a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Fiecare femeie crede, de asemenea, că așa ar trebui să fie făcute lucrurile și dacă nu le face așa, atunci nu este o femeie bună și a încălcat conștiința și standardele de moralitate. Faptul că au încălcat aceste standarde morale va avea un mare impact asupra conștiinței unor oameni; vor simți că și-au dezamăgit soții și copiii și că nu sunt femei bune. Însă după ce crezi în Dumnezeu, ai citit mult din cuvintele Lui, ai înțeles unele adevăruri și ai văzut adevărul despre unele chestiuni, te vei gândi: «Sunt o ființă creată și ar trebui să-mi fac datoria ca atare și să mă sacrific pentru Dumnezeu.» În acest moment, există un conflict între a fi o soție bună și o mamă iubitoare și a-ți îndeplini datoria de ființă creată? Dacă vrei să fii o soție bună și o mamă iubitoare, atunci nu-ți poți îndeplini datoria cu normă întreagă, dar dacă vrei să-ți îndeplinești datoria cu normă întreagă, atunci nu poți fi o soție bună și o mamă iubitoare. Ce faci acum? Dacă alegi să-ți faci datoria bine și să răspunzi de lucrarea bisericii, să fii devotată lui Dumnezeu, atunci trebuie să renunți la ideea de a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Ce ai crede acum? Ce fel de dezacord ar apărea în mintea ta? Ai simți că ți-ai dezamăgit copiii, soțul? De unde vine acest sentiment de vinovăție și de neliniște? Când nu-ți îndeplinești datoria de ființă creată, simți că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu? Nu ai un simț al vinovăției sau al blamării, fiindcă, în inima și în mintea ta, nu există nici măcar cea mai mică urmă de adevăr. Așadar, ce înțelegi? Cultura tradițională și a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Astfel, va lua naștere în mintea ta noțiunea că: «Dacă nu sunt o soție bună și o mamă iubitoare, atunci nu sunt o femeie bună sau decentă.» Începând din acel moment, vei fi înrobită și încătușată de această noțiune și aceste tipuri de noțiuni te vor menține așa chiar după ce vei crede în Dumnezeu și-ți vei îndeplini datoria. Când există un conflict între a-ți îndeplini datoria și a fi o soție bună și o mamă iubitoare, deși este posibil să alegi, reticentă, să-ți îndeplinești datoria, având, poate, puțină loialitate față de Dumnezeu, tot va exista în inima ta un sentiment de neliniște și vinovăție. Prin urmare, când vei avea puțin timp liber, în timp ce-ți faci datoria, vei căuta ocazii de a avea grijă de copiii și de soțul tău, dorind și mai mult să te revanșezi față de ei, și vei crede că este în regulă chiar dacă trebuie să suferi mai mult, atât timp cât ai liniște sufletească. Nu este această atitudine provocată de influența ideilor și teoriilor din cultura tradițională despre a fi o soție bună și o mamă iubitoare? Acum, ai câte un picior în ambele tabere, dorind să-ți îndeplinești bine datoria, dar și să fii o soție bună și o mamă iubitoare. Însă înaintea lui Dumnezeu, avem o singură responsabilitate și obligație, o singură misiune: să ne îndeplinim în mod corespunzător datoria de ființă creată. Ți-ai îndeplinit bine această datorie? De ce te-ai abătut iar de la cale? Chiar nu ai în inimă niciun simț al vinovăției sau vreun reproș? Pentru că adevărul încă nu a pus o temelie în inima ta și încă nu o stăpânește, poți să te abați de la cale, când îți îndeplinești datoria. Deși acum ești capabilă să-ți îndeplinești datoria, în realitate, încă nu te ridici la standardele adevărului și ale cerințelor lui Dumnezeu. […] Faptul că putem crede în Dumnezeu este o oportunitate pe care El ne-a dat-o; este predeterminat de El și de harul Lui. Prin urmare, nu este nevoie să-ți îndeplinești obligația sau responsabilitatea față de altcineva; ar trebui doar să-ți îndeplinești datoria față de Dumnezeu, ca o ființă creată. Asta trebuie să facă oamenii, mai presus de orice, lucrul principal care ar trebui să fie înfăptuit ca preocupare de bază în viața unui om. Dacă nu îți îndeplinești bine datoria, nu ești o ființă creată calificată. În ochii celorlalți, poate că ești o soție bună și o mamă iubitoare, o gospodină excelentă, un copil cu sentimente filiale și o membră integră a societății, dar înaintea lui Dumnezeu, tu ești cineva care se răzvrătește împotriva Lui, care nu și-a îndeplinit deloc obligația sau datoria, cineva care a acceptat, însă nu a dus până la capăt, însărcinarea de la Dumnezeu, care a renunțat la jumătatea drumului. Poate o astfel de persoană să câștige aprobarea lui Dumnezeu? Oamenii de acest fel sunt lipsiți de valoare” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au permis să înțeleg că, atunci când am văzut că femeile din jurul meu urmăreau să fie soții și mame bune, și eu am considerat acest lucru ca un etalon pentru a fi o femeie bună. Am crezut că o femeie bună avea grijă de copilul și de soțul ei, păstrând ordinea în toate activitățile gospodărești. După ce m-am căsătorit, am preluat toate treburile casnice, crezând că ar trebui să fac acest lucru oricât de obositor ar fi. Când am plecat să-mi fac datoria și nu am putut să-i pregătesc fiului meu trei mese pe zi sau să am grijă de el în viața de zi cu zi, am crezut că nu am reușit să-mi îndeplinesc responsabilitatea de mamă; îmi făceam reproșuri și eram supărată, simțindu-mă datoare fiului meu. Când am fost criticată și judecată de oamenii din lume, am simțit și mai mult că am fost neglijentă și nu m-am gândit la nimic altceva decât cum să am grijă de fiul meu, să-l fac să sufere mai puțin și să fac tot posibilul să îmi onorez obligația față de el. Când am văzut că nou-veniții nu se puteau aduna în mod obișnuit, nu am găsit rapid adevărurile relevante pentru a le rezolva problemele și i-am susținut doar atunci când au devenit atât de negativi încât voiau să renunțe. Viețile nou-veniților au avut de pierdut. Pusesem pe primul loc complimentele oamenilor din lume și îndeplinirea responsabilităților mele față de fiul meu, fără a lua în considerare lucrarea bisericii și fiind superficială în datoria mea. Chiar dacă mi-aș fi îndeplinit responsabilitatea de mamă și aș fi pregătit trei mese pe zi pentru fiul meu, nu aș fi reușit să-mi îndeplinesc datoria pe care o aveam ca ființă creată. M-am gândit la toți sfinții și profeții de-a lungul veacurilor, precum și la mulți frați și multe surori, care își abandonaseră familiile și carierele pentru a predica Evanghelia și a da mărturie lui Dumnezeu, aducând mai mulți oameni înaintea Lui, astfel încât aceștia să poată accepta mântuirea Lui. Acesta este un lucru pe care Dumnezeu îl aprobă, o faptă bună și dreaptă, și a duce o astfel de viață are valoare și sens. Viața mea și tot ce aveam mi-au fost date de Dumnezeu. M-am bucurat atât de mult de udarea și de aprovizionarea din cuvintele lui Dumnezeu și toate acestea erau iubirea și harul Lui. Aceasta însemna că ar trebui, în special, să îmi fac datoria bine și să-I răsplătesc dragostea lui Dumnezeu. Totuși, când nu mi-am făcut datoria bine, nu m-am simțit îndatorată față de Dumnezeu, în schimb, m-am simțit îndatorată față de fiul meu. Oare aveam vreun dram de conștiință sau de umanitate? Am observat că, deși să urmăresc să fiu o mamă bună în ochii altora putea să-i mulțumească pe oameni și să-i facă să mă aprecieze, acest lucru însemna să trăiesc doar pentru familie și trup; era doar o pierdere de timp și nu mi-ar fi permis să duc o viață care să aibă sens.

Mai târziu, am citit încă două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o cale de a practica modul de tratare a copiilor. Dumnezeu Atotputernic spune: „Indiferent dacă ai lor copii sunt adulți sau nu, viețile părinților le aparțin doar lor, nu le aparțin copiilor lor. Este de la sine înțeles că părinții nu sunt bonele gratuite sau sclavii copiilor lor. Indiferent ce așteptări au părinții de la copiii lor, nu este cazul să-i lase să le dea ordine la întâmplare fără nicio compensație sau să devină servitorii, slujnicele sau sclavii copiilor lor. Oricare ar fi sentimentele tale față de copiii tăi, ești în continuare o persoană independentă. N-ar trebui să-ți asumi responsabilitatea pentru viețile lor de adult ca și cum ar fi întru totul corect să faci asta, doar pentru că sunt copiii tăi. Nu e nevoie să faci asta. Sunt adulți; ți-ai îndeplinit deja responsabilitatea de a-i crește. E treaba lor dacă vor trăi bine sau rău în viitor, dacă vor fi bogați sau săraci și dacă vor avea vieți fericite sau nefericite. Aceste lucruri nu au nicio legătură cu tine. Ca părinte, n-ai nicio obligație de a schimba acele lucruri. Dacă viețile lor sunt nefericite, nu ești obligat să spui: «Ești nefericit – o să mă gândesc cum pot să remediez acest lucru, o să vând tot ce am, o să-mi folosesc toată energia vieții ca să te fac fericit.» Nu e necesar să faci asta. Trebuie doar să-ți îndeplinești responsabilitățile, asta-i tot. Dacă vrei să-i ajuți, îi poți întreba de ce sunt nefericiți și îi poți ajuta să înțeleagă problema la nivel teoretic și psihologic. Dacă îți acceptă ajutorul, e și mai bine. Dacă nu, trebuie doar să-ți îndeplinești responsabilitățile de părinte și nimic mai mult. În situația în care copiii tăi vor să sufere, este treaba lor. Nu ai de ce să te îngrijorezi sau să te superi din cauza asta și nici de ce să nu poți mânca sau dormi cum trebuie. Să procedezi astfel ar fi excesiv. De ce ar fi excesiv? Pentru că sunt adulți. Ar trebui să învețe să gestioneze singuri tot ce întâmpină în viețile lor. Dacă ești îngrijorat pentru ei, este doar afecțiune; dacă nu ești îngrijorat pentru ei, nu înseamnă că nu ai inimă sau că nu ți-ai îndeplinit responsabilitățile. Sunt adulți, iar adulții se cuvine să se confrunte cu probleme de adulți și să se ocupe de tot ceea ce cade în sarcina adulților. N-ar trebui să se bazeze pe părinții lor pentru tot. Desigur, părinții n-ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru bunul mers al slujbelor, carierelor, familiilor sau căsătoriilor copiilor lor după ce aceștia devin adulți. Poți fi preocupat de aceste lucruri și poți întreba de ele, dar nu e nevoie să ți le asumi în totalitate, legând copiii cu lanțuri de tine, luându-i cu tine oriunde mergi, privindu-i oriunde mergi și gândindu-te la ei: «Oare mănâncă bine astăzi? Sunt fericiți? Le merge bine la serviciu? Îi apreciază șeful? Îi iubește soțul sau soția lor? Sunt copiii lor ascultători? Primesc copiii note bune?» Ce legătură au aceste lucruri cu tine? Copiii tăi își pot rezolva problemele, n-ai de ce să te implici. De ce întreb ce legătură au aceste lucruri cu tine? Prin asta, vreau să spun că acele lucruri nu au nicio legătură cu tine. Ți-ai îndeplinit responsabilitățile față de copiii tăi, i-ai crescut până au ajuns adulți, așa că ar trebui să te retragi. După ce faci asta, nu înseamnă că nu vei avea nimic de făcut. Sunt încă atât de multe lucruri pe care se cuvine să le faci. Când vine vorba de misiunile pe care trebuie să le duci la bun sfârșit în această viață, pe lângă creșterea copiilor tăi până devin adulți, ai și alte misiuni de îndeplinit. Pe lângă faptul că ești părinte pentru copiii tăi, ești și o ființă creată. Ar trebui să vii înaintea lui Dumnezeu și să-ți accepți datoria de la El. Care este datoria ta? Ai finalizat-o? Te-ai dedicat ei? Ai pășit pe calea mântuirii? Acestea sunt lucrurile la care ar trebui să te gândești. Lucruri precum unde vor merge copiii tăi după ce devin adulți, cum vor fi viețile lor, cum vor fi circumstanțele lor, dacă vor fi fericiți și veseli nu au nicio legătură cu tine. Copiii tăi sunt deja independenți, atât în termeni practici, cât și mental. Ar trebui să-i lași să fie independenți, să le dai drumul și să nu încerci să-i controlezi. Fie că este vorba de termeni practici, de afecțiune sau de relațiile de rudenie, ți-ai îndeplinit deja responsabilitățile și nu mai există nicio relație între tine și copiii tăi” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. „Fiind o persoană care crede în Dumnezeu și urmărește adevărul și mântuirea, ar trebui să-ți folosești energia și timpul care ți-au rămas în viață pentru a-ți îndeplini datoria și orice ți-a încredințat Dumnezeu; n-ar trebui să-ți petreci deloc timpul cu copiii tăi. Viața ta nu le aparține lor și n-ar trebui irosită pentru viețile sau supraviețuirea lor, nici pentru a-ți satisface așteptările de la ei. În schimb, ar trebui devotată datoriei și sarcinii pe care ți le-a încredințat Dumnezeu, precum și misiunii pe care ar trebui să o îndeplinești ca ființă creată. Aici se află valoarea și sensul vieții tale. Dacă ești dispus să-ți pierzi demnitatea și să devii sclavul copiilor tăi, să te îngrijorezi în privința lor și să faci orice pentru ei ca să-ți satisfaci propriile așteptări de la ei, toate acestea sunt lipsite de însemnătate și de valoare și nu vor fi lăudate. Dacă insiști să procedezi astfel și nu renunți la aceste idei și acțiuni, înseamnă doar că nu ești cineva care urmărește adevărul, că nu ești o ființă creată calificată și că ești destul de răzvrătit. Nu prețuiești nici viața, nici timpul pe care ți le-a dăruit Dumnezeu. Dacă îți folosești viața și timpul doar pentru trupul și afecțiunile tale și nu pentru datoria pe care ți-a încredințat-o Dumnezeu, viața ta este inutilă și lipsită de valoare. Nu meriți să trăiești, nu meriți să te bucuri de viața pe care ți-a dat-o Dumnezeu și de nimic din ce ți-a dat El” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”].

Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că părinții au responsabilitatea și obligația de a-și crește copiii până devin adulți, învățându-i cum să se comporte. Odată ce copilul devine adult și are capacitatea de a trăi independent și de a gestiona probleme, părinții ar trebui să-l lase să fie liber. Dacă cineva urmărește să fie o soție și o mamă bună și își petrece întreaga viață trăind doar pentru familia sa și copiii săi, fără a-și îndeplini datoria de ființă creată, viața acesteia nu are nicio valoare sau nicio semnificație. Singura responsabilitate pe care o am față de fiul meu este să îl cresc până devine adult, luminându-i mintea și educându-l să meargă pe calea cea dreaptă și să se ocupe de lucrurile cuvenite. M-am gândit cum, atunci când fiul meu era mic, obișnuia să joace jocuri până noaptea târziu. I-am vorbit despre impactul negativ pe care jocurile online l-ar putea avea asupra oamenilor și l-am învățat să fie o persoană pragmatică, chiar povestindu-i cum a creat Dumnezeu cerul, pământul și toate lucrurile, dând mărturie despre adevărata existență a lui Dumnezeu. Totuși, el nu a ascultat și a urmărit doar plăcerea și distracția, așa că soțul meu l-a ocolit pentru că nu se ocupa de lucrurile cuvenite și nu a vrut să-l crească. Aceasta a fost consecința căii pe care a urmat-o și era suferința pe care trebuia să o îndure. Îmi îndeplinisem deja responsabilitatea de mamă și nu îi eram datoare. Dacă aș lua în considerare doar viața lui și aș renunța la datoria mea pentru a mă duce să am grijă de el, oferindu-i tot timpul meu și toată energia mea și preluând complet controlul asupra viitorului lui, mergând până acolo încât să-mi sacrific restul vieții ca să mă ocup de asta, într-adevăr aș fi prea nesăbuită! Mi-am dat seama de acest lucru: fiul meu este acum un adult. El își ia propriile decizii și își urmează propria cale în viață și are capacitatea de a trăi independent și de a-și rezolva problemele. Nu pot să am grijă de el toată viața, cu atât mai puțin să-i schimb soarta. Nu sunt doar mama fiului meu, ci sunt și o ființă creată. Ar trebui să trăiesc pentru a-mi duce la îndeplinire misiunea și a-mi face bine datoria. Acum, încă mai sunt mulți oameni care nu au venit înaintea lui Dumnezeu, precum și mulți nou-veniți care nu au prins încă rădăcini și trebuie să fie udați cât mai curând posibil. Aceasta este responsabilitatea și datoria mea și ar trebui să investesc mai mult timp și mai multă energie pentru a o face. În ceea ce-l privește pe fiul meu, nu pot decât să-I încredințez totul lui Dumnezeu și să mă supun suveranității și rânduielilor Lui.

Mai târziu, am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Destinul fiecărei persoane este determinat de Dumnezeu; prin urmare, câte binecuvântări sau suferințe cunosc în viață, ce fel de familie, căsnicie și copii au, prin ce experiențe trec în societate și prin ce evenimente trec în viață – nici măcar ei înșiși nu pot anticipa sau schimba astfel de lucruri, iar părinții au și mai puțin capacitatea de a le schimba” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că suferința pe care o îndură cineva în viață, fericirea de care se bucură și lucrurile pe care le experimentează sunt toate predestinate de Dumnezeu și nu pot fi schimbate de nimeni. Părinții nu-și pot schimba nici măcar propriile destine, cum ar putea ei să schimbe soarta copilului lor? Soarta unui copil în viață, precum și suișurile și coborâșurile și nenorocirile prin care trebuie să treacă, toate au fost predestinate de Dumnezeu cu mult timp în urmă. Este calea vieții lor și ceva ce trebuie să experimenteze singuri. Din cauza arestărilor și a persecuției marelui balaur roșu, acum nu pot să am grijă de fiul meu și nu-i pot oferi niciun sprijin financiar. Dar el este un adult acum și trebuie să trăiască independent, să se întrețină singur și să-și urmeze calea viitoare. Acum, că am o cale de practică, mă simt ușurată. Dacă împrejurările ar permite și aș găsi o oportunitate bună, m-aș duce acasă să-l văd, dar am investit mai mult timp și mai multă energie pentru a-mi îndeplini bine datoria. Doar trăind în acest fel, inima mea și-a găsit siguranța și liniștea.