de Yiping, China

Pe când eram la școală, îmi plăcea să ascult cântece și să citesc poezii vechi. Majoritatea acestor opere aveau ca temă dragostea. Am fost condiționată de concepții despre dragoste precum „Iubirea este supremă” și „ținându-se de mână și îmbătrânind împreună”. Mă simțeam atrasă de ideea unei căsnicii cu un romantism de durată și eram nerăbdătoare să întâlnesc pe cineva care să aibă grijă de mine și să îmbătrânească alături de mine. După ce am început să lucrez, l-am cunoscut pe soțul meu. După ce ne-am căsătorit, a fost foarte atent și a avut grijă de mine. Uneori, insista să merg la spital pentru tratament chiar dacă aveam doar o afecțiune minoră, precum o durere de cap sau febră. Când mergeam pe stradă, mă punea mereu să merg în dreapta lui, de teamă să nu fiu lovită de o mașină. Ori de câte ori existau mici divergențe în viața noastră, el mă menaja și mă tolera. În plus, era extrem de romantic. De fiecare dată când se întorcea dintr-o călătorie de afaceri și de fiecare sărbătoare, oricât de mică, îmi cumpăra cadouri. Când vedeam cum mă trata soțul meu cu atâta grijă, mă simțeam cea mai fericită femeie din lume. I-am încredințat lui toată fericirea mea din această viață.

În iulie 2013, am început să cred în Dumnezeu. Din cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că Dumnezeu Atotputernic este Cel care a creat cerul, pământul și toate lucrurile și că este suveran peste toate. El este Mântuitorul omenirii. Eu sunt o ființă creată și ar trebui să cred cum se cuvine în Dumnezeu, să-L urmez și să-mi îndeplinesc datoria. La acea vreme, citeam cuvintele lui Dumnezeu și predicam activ Evanghelia ori de câte ori eram liberă. Soțul meu nu s-a opus credinței mele în Dumnezeu. În iunie 2014, a auzit zvonurile nefondate ale PCC care discreditau Biserica lui Dumnezeu Atotputernic. Se temea că se va face de rușine din cauza credinței mele în Dumnezeu Atotputernic și a început să-mi pună piedici în calea credinței în Dumnezeu. I-am spus adevărul și l-am rugat să nu creadă zvonurile nefondate. A văzut că nu îl ascultasem și, de atunci, s-a certat cu mine constant.

În iunie 2018, într-o seară, pe la ora zece, soțul meu s-a întors acasă beat. A deschis ușa dormitorului cu o lovitură de picior, m-a apucat de păr și m-a tras din pat pe podea, înainte de a începe să mă lovească în cap. Aplica loviturile cu multă forță și fiecare palmă îmi făcea capul să țiuie. Apoi a început să mă pălmuiască, iar după ce a terminat, s-a dus să ia un cuțit din bucătărie. Proferând injurii, a spus: „Dacă mai crezi în Dumnezeu, te omor și apoi mă omor și eu.” În timp ce vorbea, a apăsat dosul cuțitului pe gâtul meu. În inima mea, Îl chemam constant pe Dumnezeu. Nu am îndrăznit să mă zbat fizic. După ceea ce a părut o veșnicie, a lăsat cuțitul jos. Când am văzut cum soțul meu, odinioară grijuliu și iubitor, devenise atât de violent, inima mi s-a sfărâmat. A doua zi, și-a cerut scuze și a spus că a greșit. Mi-a cerut iertare. M-am gândit în sinea mea: „Suntem căsătoriți de mulți ani și el a fost mereu bun cu mine. De data asta, a fost probabil pentru că era beat și impulsiv.” Așa că l-am iertat. Totuși, de atunci, am început să mă simt constrânsă când participam la adunări și îmi făceam datoria. De fiecare dată când mă întorceam de la o adunare și vedeam că soțul meu nu era acasă, răsuflam ușurată. Dacă era acasă și avea o expresie posomorâtă, încruntată, eu intram în vorbă cu el sau îl întrebam ce voia să mănânce și mă grăbeam la bucătărie să-i pregătesc. Eram și mai atentă cu el decât înainte.

În iunie 2019, am fost aleasă conducătoare în biserică. La auzul acestei vești, am fost foarte fericită și m-am gândit că, în calitate de conducătoare, aș avea multe oportunități de instruire și aș dobândi, de asemenea, mult adevăr. Totuși, eram și plină de îndoieli: „Înainte, soțul meu se uita mereu urât la mine sau se plângea când mergeam la adunări. Dacă devin conducătoare, voi avea mai multă lucrare de făcut și va trebui să ies des la adunări. Va încerca să-mi pună și mai multe piedici? Dacă se întâmplă asta, atunci nu vom mai avea niciodată o viață armonioasă și fericită.” De o parte, datoria mea; de cealaltă, căsnicia mea. Eram într-o dilemă. M-am rugat lui Dumnezeu, căutând, și m-am gândit la cuvintele Lui: „Dacă joci un rol important în răspândirea Evangheliei și-ți părăsești postul fără permisiunea lui Dumnezeu, nu există o fărădelege mai mare. Nu este acesta considerat un act de trădare față de Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Predicarea Evangheliei este datoria pe care toți credincioșii sunt obligați să o îndeplinească”). Dacă aș fi refuzat să-mi fac datoria pentru a-mi menține căsnicia, aceasta ar fi fost o fărădelege gravă. Sunt o ființă creată, iar a-mi face datoria este responsabilitatea și obligația mea. Nu pot renunța la datoria mea pentru a-mi trăi viața măruntă și liniștită. Prin urmare, am acceptat datoria de conducătoare. Chiar în acea perioadă, s-a întâmplat ca soțul meu să fie în concediu. El mă vedea plecând devreme și întorcându-mă târziu în fiecare zi și se certa cu mine la fiecare câteva zile. De multe ori, mi se punea în cale la ușă și nu mă lăsa să merg la adunări. Ba chiar a spus că nu aveam grijă de familia noastră și nici de el, și că, dacă aș continua să cred în Dumnezeu, va divorța de mine. Deși gura mea a rostit cuvintele: „Ei bine, atunci divorțează de mine!”, inima îmi era slabă. Mi-era teamă că soțul meu chiar avea să divorțeze de mine. Cum avea să fie viața mea după aceea? De îndată ce m-am gândit la divorț, am simțit că nu voi mai avea parte de nicio fericire după aceea. Inima mă durea atât de tare, de parcă ar fi fost înjunghiată cu un cuțit. Nu mai voiam să ies în fiecare zi să-mi fac datoria. Cu toate acestea, eram conducătoare în biserică și trebuia să port pe umeri lucrarea bisericii. Dacă mi-aș fi abandonat datoria, aș fi fost cu adevărat lipsită de conștiință. Trebuia doar să-mi adun curajul și să merg mai departe. La adunări, doar bifam formalitățile, întrebam de starea fiecăruia și mă informam sumar despre lucrare. Aveam o părtășie simplă, dar nu căutam rezultate. Uneori, implementarea lucrării nu fusese finalizată, dar de îndată ce vedeam că era timpul să închei adunarea, mă grăbeam să ajung acasă. Asta însemna că stările fraților și surorilor mele nu erau corectate la timp, iar o parte din lucrare nu putea fi implementată în timp util.

Odată, sora mea mai mare m-a urmărit până la casa unei surori pentru a mă opri din a crede în Dumnezeu. Pentru siguranța acestei surori, conducătorii superiori mi-au cerut să stau acasă o vreme, să nu iau legătura cu frații și cu surorile și să-mi fac datoria în măsura în care puteam, în circumstanțele date. În primele câteva zile petrecute acasă, m-am simțit pierdută și tristă pentru că nu puteam să-mi fac îndatoririle. Cu toate acestea, când l-am văzut pe soțul meu gătind pentru mine în fiecare zi și străduindu-se să mă înveselească, în scurt timp, m-am lăsat din nou cucerită de căsnicia fericită pe care o urmărisem. Eram conștientă că sora cu care lucram fusese aleasă de curând și că nu era familiarizată cu lucrarea bisericii. Erau multe elemente ale lucrării care necesitau urgent ca noi două să lucrăm împreună pentru a le implementa și a le monitoriza. Mai mult, soțul meu nu-mi urmărea fiecare mișcare. Am avut ocazii să ies și să-mi fac datoria, dar mi-era teamă că soțul meu s-ar fi supărat dacă ar fi aflat și că relația noastră, recent refăcută, s-ar fi deteriorat din nou. Nu am vrut să distrug această situație fericită și, prin urmare, nu mi-am făcut datoria în măsura în care aș fi putut. Timp de două luni, nu m-am interesat de lucrarea bisericii, folosind ca scuză „protejarea mediului”. Aceasta însemna că toate elementele lucrării au fost afectate în diferite măsuri. Conducătorii superiori au văzut că trăiam complet în trup și pentru familie și că nu făceam lucrarea bisericii și m-au demis din cauza performanței mele. La momentul acela, am plâns. Avusesem șanse să-mi fac datoria în aceste două luni, dar nu mă ținusem de datorie. Nu eram oare o dezertoare? Am simțit mustrări de conștiință și vinovăție în inima mea. La o adunare, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, pe care încă mi-l amintesc de parcă ar fi fost ieri. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă aș pune chiar acum niște bani în fața voastră și v-aș da libertatea să alegeți – și dacă nu v-aș condamna pentru alegerea voastră – atunci majoritatea dintre voi ați alege banii și v-ați lepăda de adevăr. Aceia dintre voi care sunt mai buni ar renunța la bani și ar alege cu reticență adevărul, în timp ce alții, aflați la mijloc, ar lua banii într-o mână și adevărul în cealaltă. Oare adevărata voastră față nu ar ieși, astfel, la iveală? Atunci când alegeți între adevăr și orice altceva căruia îi sunteți loiali, ați alege toți în acest mod și atitudinea voastră ar rămâne aceeași. Nu-i așa? Nu sunt oare mulți printre voi care au șovăit între bine și rău? În toate luptele dintre pozitiv și negativ, dintre alb și negru – dintre familie și Dumnezeu, copii și Dumnezeu, armonie și ruptură, bogăție și sărăcie, statut și simplitate, a fi susținuți și a fi respinși și așa mai departe – cu siguranță nu sunteți ignoranți cu privire la alegerile pe care le-ați făcut! Între o familie armonioasă și una destrămată, ați ales-o pe cea dintâi și ați făcut-o fără nicio ezitare; între bogăție și datorie, din nou ați ales-o pe cea dintâi, chiar lipsiți de voința de a vă întoarce la țărm; între lux și sărăcie, ați ales prima opțiune; când ați ales între fiii, fiicele, soțiile, soții voștri și Mine, i-ați ales pe cei dintâi; și între noțiune și adevăr, ați ales-o tot pe cea dintâi. Fiind confruntat cu toate tipurile voastre de fapte rele, pur și simplu Mi-am pierdut încrederea în voi, pur și simplu am fost uimit. Inimile voastre sunt neașteptat de incapabile să fie înmuiate” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cui îi ești credincios?”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au judecat și nu m-am putut opri din plâns. Eram una dintre acele persoane prinse la mijloc, pe care Dumnezeu le-a expus. Cu o mână, mă agățam strâns de căsnicia și de familia mea, nevrând să renunț; cu cealaltă, țineam de mântuirea lui Dumnezeu, nevrând să fiu părăsită. Când eram conducătoare, în aparență, ieșeam să-mi fac datoria în fiecare zi. Dar nu voiam ca această credință a mea în Dumnezeu să-l mânie pe soțul meu și să ne afecteze relația. Când ieșeam să-mi fac datoria, doar bifam formalitățile. Nu am investit niciun efort în a avea părtășie și a rezolva stările fraților și surorilor mele, precum și dificultățile și problemele cu care se confruntau în lucrarea lor. Când eram acasă, protejând mediul, am profitat de ocazie să-mi las datoria deoparte, bucurându-mă de așa-zisa viață fericită pe care o urmărisem. În cele două luni în care am stat izolată acasă, eram pe deplin conștientă că sora cu care lucram tocmai fusese aleasă conducătoare și că nu se putea ocupa singură de toată acea lucrare. Soțul meu nu mă supraveghea în fiecare zi, așa că aș fi putut coopera cu sora mea pentru a face o parte din lucrare. Cu toate acestea, mi-a fost teamă să nu-mi stric relația cu soțul meu și nu m-am preocupat deloc de lucrarea bisericii. Prinsă între datoria mea și o familie armonioasă, am ales să-mi mențin familia și am renunțat cu ușurință la îndatoririle mele. Nu am avut deloc loialitate față de Dumnezeu, iar în acele două luni în care îmi mențineam familia, nu am simțit nici cea mai mică urmă de mustrare de conștiință sau de vinovăție. Citisem atât de multe dintre cuvintele lui Dumnezeu, dar când un mediu chiar s-a abătut asupra mea, spre șocul meu, m-am comportat în acest fel. L-am dezamăgit cu adevărat pe Dumnezeu și mi-a lipsit și cea mai mică fărâmă de conștiință sau de rațiune! Dumnezeu a spus: „Fiind confruntat cu toate tipurile voastre de fapte rele, pur și simplu Mi-am pierdut încrederea în voi, pur și simplu am fost uimit. Inimile voastre sunt neașteptat de incapabile să fie înmuiate.” În calitate de conducătoare în biserică, aveam o responsabilitate grea. Ar fi trebuit să-mi asum răspunderea pentru diversele elemente ale lucrării din biserică pentru a mă asigura că progresează normal și ar fi trebuit să-i ajut pe frații și pe surorile mele să înțeleagă adevărul și să-și facă bine îndatoririle. Dar, în schimb, nu mi-a păsat dacă intrarea în viață a fraților și surorilor mele era afectată sau dacă lucrarea bisericii era prejudiciată. M-am gândit doar la menținerea propriei căsnicii și familii și mi-am abandonat datoria cu nonșalanță. Eram cu adevărat prea egoistă și abjectă! Eram o persoană nedemnă de încredere. Era doar vina mea că am fost demisă. Am simțit un mare regret și am hotărât în secret că, dacă datoria mă va chema din nou, nu o voi abandona de dragul menținerii căsniciei și familiei mele. Mai târziu, am început din nou să fac îndatoriri în biserică. Soțul meu a folosit și biciul, și zăhărelul pentru a mă convinge să renunț. Când a văzut că nu ascultam, a continuat să menționeze subiectul divorțului în fiecare zi pentru a mă amenința. M-am rugat lui Dumnezeu și L-am implorat să-mi dea credință și putere. Astfel, am persistat mereu în a merge la adunări și a-mi face datoria. Încetul cu încetul, soțul meu a încetat să mă mai controleze atât de strict, cerându-mi doar să vin acasă în fiecare zi.

În iulie 2023, conducătorii mi-au rânduit o datorie. Deoarece lucrarea presupunea destul de multe chestiuni, nu aș fi putut veni acasă decât cam o dată la două săptămâni. M-am simțit puțin constrânsă: „Dacă vin acasă doar o dată la două săptămâni sau așa, oare nu voi întrece din nou măsura în privința soțului meu? Dacă nu sunt acasă în mod regulat și nu sunt alături de el să-i țin companie și să am grijă de el, atunci căsnicia noastră se va destrăma încet și inevitabil.” Cu toate acestea, mi-am amintit de experiența mea anterioară, când nu reușisem să-mi fac datoria. De data aceasta, nu am vrut să rămân cu regrete și am fost de acord să fac această datorie. După un timp, eram puțin îngrijorată: „Dacă nu mă întorc acasă în fiecare zi, relația mea cu soțul meu va deveni tot mai distantă. Dacă afecțiunea lui se va îndrepta în altă parte, atunci căsnicia noastră se va sfârși. Dacă îmi pierd căsnicia, voi mai putea avea o viață fericită în viitor?” În aparență, eram ocupată cu lucrarea în fiecare zi, dar inima mea era constant tulburată. De îndată ce lucrarea era gata, începeam să număr zilele până când puteam merge acasă. M-am gândit chiar să le cer conducătorilor să-mi schimbe datoria cu una care să-mi permită să stau acasă. În acest fel, aș avea timp să-mi mențin căsnicia. Totuși, mi-am dat seama că asta însemna să-mi aleg datoria după bunul plac. Nu era rezonabil, așa că nu am suflat o vorbă despre asta. Neputincioasă, I-am mărturisit lui Dumnezeu gândurile mele cele mai intime și L-am implorat să mă lumineze și să mă îndrume.

Într-o zi, în timpul devoționalelor mele, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care mi-a fost de mare ajutor. Dumnezeu spune: „Sunt chiar unii oameni care, după ce au început să creadă în Dumnezeu, își acceptă datoria și însărcinarea dată lor de casa lui Dumnezeu, dar pentru a întreține fericirea și satisfacția în căsnicia lor, nu se ridică deloc la standardele necesare când vine vorba de îndeplinirea datoriei lor. Inițial, ar fi trebuit să meargă într-un loc îndepărtat pentru a predica Evanghelia, întorcându-se acasă o dată pe săptămână sau chiar mai rar, sau ar fi putut să plece de acasă și să-și îndeplinească datoria cu normă întreagă, în conformitate cu diversele lor calibre și condiții, dar se tem că partenera lor va fi nemulțumită de ei, că nu va fi fericită căsnicia lor sau că-și vor pierde de tot căsnicia și, de dragul întreținerii fericirii lor conjugale, renunță la mult timp pe care ar trebui să-l petreacă îndeplinindu-și datoria. În special când își aud partenera plângându-se, părând nemulțumită sau văitându-se, devin și mai precauți cu întreținerea căsniciei lor. Fac tot ce pot pentru a-și satisface partenera și muncesc din greu pentru a aduce fericire în căsnicia lor, ca aceasta să nu se destrame. Bineînțeles, chiar mai grav este faptul că unii oameni refuză chemarea casei lui Dumnezeu și refuză să-și îndeplinească datoria, pentru a-și menține fericirea conjugală. Când ar trebui să plece de acasă pentru a-și îndeplini datoria, fiindcă nu suportă să se despartă de consoarta lor sau fiindcă părinții acesteia se opun credinței lor în Dumnezeu și ideii ca ei să-și abandoneze slujba și să plece de acasă pentru a-și îndeplini datoria, fac compromisuri și-și abandonează datoria, alegând, în schimb, să-și întrețină fericirea conjugală și integritatea căsniciei lor. Pentru a-și întreține fericirea conjugală și integritatea căsniciei lor și pentru a împiedica destrămarea și încheierea căsniciei lor, aleg doar să își îndeplinească responsabilitățile și obligațiile în viața conjugală și să abandoneze misiunea unei ființe create. Nu îți dai seama că, indiferent de rolul tău în familie sau în societate – fie că este ca soție, soț, copil, părinte, angajat sau orice altceva – și indiferent dacă rolul tău în viața conjugală este sau nu unul important, ai o singură identitate înaintea lui Dumnezeu și aceea este cea de ființă creată. Nu ai o a doua identitate înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare, când te cheamă casa lui Dumnezeu, acela este momentul când ar trebui să-ți îndeplinești misiunea. Cu alte cuvinte, ca ființă creată, ideea nu este că ar trebui să-ți îndeplinești misiunea doar când este îndeplinită condiția de a-ți întreține fericirea conjugală și integritatea căsniciei, ci mai degrabă că, atât timp cât ești o ființă creată, atunci misiunea pe care ți-o dă și pe care ți-o încredințează Dumnezeu ar trebui să fie îndeplinită necondiționat; indiferent de împrejurări, întotdeauna îți revine sarcina de a da prioritate misiunii încredințate ție de către Dumnezeu, în timp ce misiunea și responsabilitățile date ție de căsnicie sunt secundare” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (10)”]. După ce am citit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, a fost ca și cum o rază de lumină mi-ar fi pătruns în inimă. M-am simțit brusc limpede și luminată. Exact cum spune Dumnezeu, acordam o importanță deosebită integrității și fericirii căsniciei mele. Voiam să-mi fac datoria doar cu condiția să pot menține fericirea căsniciei mele. De îndată ce datoria îmi afecta căsnicia, nu mi-o mai puteam face cu inima împăcată și chiar voiam să renunț la datorie pentru a-mi păstra căsnicia. Nu am pus pe primul loc îndatoririle unei ființe create. Mi-am amintit de perioada școlii, când am fost profund afectată de viziuni asupra căsniciei precum „să ne ținem de mână și să îmbătrânim împreună” și „să-ți dorești să câștigi inima cuiva și să rămâneți împreună până la căruntețe”. Mi-am dorit mereu să-mi întâlnesc jumătatea, care să mă trateze cu sinceritate, să-mi arate considerație, să aibă grijă de mine și să mă însoțească de-a lungul vieții. Din acest motiv, mi-am tratat căsnicia ca pe cel mai important lucru și m-am străduit mereu să o mențin. După ce am început să cred în Dumnezeu, soțul meu a ascultat zvonuri nefondate și a încercat să mă oprească. Eram îngrijorată de apariția fisurilor în căsnicia noastră, așa că am căutat modalități de a-i intra în voie. Când îndeplineam îndatoririle de conducătoare, eram superficială și doar bifam formalitățile. În fiecare zi, veneam și plecam la fel de punctual ca și cum aș fi mers la serviciu. Implementarea unor sarcini nu era finalizată, dar când mă gândeam că soțul meu probabil terminase munca și se întorsese acasă, încheiam în grabă adunarea și plecam acasă. În drum spre casă, mă gândeam chiar și la cum să-i intru în grații soțului meu și să mențin relația cu el. În cele două luni petrecute acasă, protejând mediul, aș fi putut face unele îndatoriri. Cu toate acestea, pentru a-mi menține relația cu soțul meu, am ignorat complet lucrarea bisericii. Acest lucru nu numai că a întârziat intrarea în viață a fraților și surorilor mele, dar a și prejudiciat lucrarea bisericii. În plus, când am ieșit de data aceasta să-mi fac datoria, am acceptat-o doar de fațadă; nu am făcut-o din toată inima. De îndată ce aveam timp liber, începeam să calculez când voi merge acasă. M-am gândit chiar să cer să mi se schimbe datoria, astfel încât să pot merge acasă în fiecare zi. Am tratat fericirea și integritatea căsniciei mele cu mult prea multă importanță; era ca și cum pierderea căsniciei ar fi fost un eveniment la fel de important ca prăbușirea cerului. Sunt o ființă creată. Dumnezeu a fost Cel care mi-a dat viață și mi-a dăruit totul. Este misiunea mea să fac bine datoria de ființă creată. Dar, pentru a menține fericirea căsniciei mele, mi-am făcut constant datoria într-un mod superficial. Eram atât de rușinată înaintea lui Dumnezeu! Nu aveam nici cea mai mică urmă de conștiință și de rațiune a unei ființe create. Când am înțeles acest lucru, am simțit mustrări de conștiință și un disconfort în inima mea. Am hotărât în secret: în viitor, eram dispusă să practic adevărul, să răsplătesc dragostea lui Dumnezeu și să-mi dedic tot timpul și toate gândurile datoriei mele.

Într-o zi de septembrie 2023, m-am întors acasă. Soțul meu a venit acasă seara, după ce băuse, și m-a întrebat agresiv: „Nu ești acasă în mod regulat. Unde stai? Ce faci?” Mi-a spus, de asemenea, să nu mai cred în Dumnezeu. Nu am fost de acord, așa că a început să mă lovească. Eram atât de furioasă încât am plecat de acasă. Într-o zi de noiembrie, m-am dus la casa mamei mele. Mama a spus: „Soțul tău a zis că nu mai poate trăi așa. Vrea să te întorci acasă și să demarați procedurile de divorț.” Când am auzit asta, am scos un lung oftat de ușurare. M-am gândit în sinea mea: „Deși mi-a arătat multă bunătate și grijă în toți acești ani, m-a și persecutat mult și a încercat să mă oprească din a crede în Dumnezeu. Dacă divorțăm, pot să cred liber în Dumnezeu și nu voi mai fi constrânsă de el.” Cu toate acestea, când am ieșit pe ușă și am văzut toate cuplurile căsătorite plimbându-se pe stradă, m-am gândit că eram căsătorită cu el de douăzeci de ani. Dacă divorțam, asta însemna că, de atunci încolo, nu ar mai fi existat nicio relație între noi doi. Dacă m-aș fi îmbolnăvit, cine ar fi avut grijă de mine? Fără compania lui, ar fi fost a doua jumătate a vieții mele pustie și singuratică? Chiar puteam să pun capăt la douăzeci de ani de căsnicie așa, pur și simplu? Când m-am gândit la asta, mi-am simțit inima pârjolită, iar ochii îmi înotau în lacrimi. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag, știu că nu mai este necesar să-mi mențin căsnicia cu soțul meu. Sunt dispusă să divorțez de el, dar de îndată ce mă gândesc să divorțez efectiv, simt o durere insuportabilă în inimă. Dumnezeule drag, fie ca Tu să-mi dai credință și putere ca să pot face alegerea corectă.”

După aceea, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu ți-a poruncit să te căsătorești și ți-a dat un partener. Te căsătorești, dar identitatea și statutul tău înaintea lui Dumnezeu nu se schimbă – rămâi același. Indiferent dacă ești femeie sau bărbat, există un lucru pe care îl aveți în comun, și anume faptul că sunteți amândoi ființe create înaintea Creatorului. În cadrul căsniciei, vă tolerați și vă iubiți unul pe altul, vă ajutați și vă susțineți reciproc, iar asta înseamnă că vă îndepliniți responsabilitățile. Însă înaintea lui Dumnezeu, responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinești și misiunea pe care ar trebui s-o duci la bun sfârșit nu pot fi înlocuite de responsabilitățile pe care le îndeplinești față de partenerul tău. Prin urmare, când responsabilitățile tale față de partenerul tău intră în conflict cu datoria pe care o ființă creată ar trebui s-o îndeplinească înaintea lui Dumnezeu, ce ar trebui să alegi ar fi să faci datoria unei ființe create, și nu să-ți îndeplinești responsabilitățile față de partenerul tău. Acestea sunt direcția și scopul pe care ar trebui să le alegi și, bineînțeles, aceasta este și misiunea pe care ar trebui s-o îndeplinești. Însă unii oameni transformă, în mod greșit, urmărirea fericirii conjugale sau îndeplinirea responsabilităților față de partenerul de viață și ocrotirea, îngrijirea și prețuirea și protejarea partenerului lor în misiunea vieții lor și-și consideră partenerul ca fiind raiul lor, viața lor – nu este bine. […] Cât privește căsnicia, tot ce pot face oamenii este să o accepte de la Dumnezeu și să respecte definiția căsniciei pe care El a poruncit-o pentru oameni, în care atât soțul, cât și soția își îndeplinesc responsabilitățile și obligațiile reciproce. Ce nu pot face este să hotărască destinul, viața anterioară, viața prezentă sau viața următoare a partenerului lor, cu atât mai puțin eternitatea acestuia. Destinația ta, destinul și calea pe care o urmezi pot fi hotărâte doar de către Creator. Prin urmare, ca ființă creată, indiferent dacă rolul tău este de soție sau de soț, fericirea pe care ar trebui să o urmărești în această viață își are originea în faptul că faci datoria unei ființe create și duci la bun sfârșit misiunea unei ființe create. Nu își are originea în căsnicia în sine și cu atât mai puțin în faptul că îndeplinești responsabilitățile unei soții sau ale unui soț în cadrul căsniciei. Bineînțeles, calea pe care alegi să o urmezi și perspectiva asupra vieții pe care o adopți nu ar trebui să se bazeze pe fericirea conjugală și în niciun caz nu ar trebui stabilite de vreunul din membrii cuplului căsătorit – se cuvine să înțelegi acest lucru” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. „În ceea ce privește căsnicia, atât timp cât nu este în dezacord sau nu intră în conflict cu urmărirea adevărului de către tine, atunci, obligațiile pe care ar trebui să le îndeplinești, misiunea pe care ar trebui să o duci la capăt și rolul pe care ar trebui să-l joci în cadrul căsniciei nu se vor schimba. Prin urmare, a-ți cere să renunți la urmărirea fericirii conjugale nu înseamnă a-ți cere să abandonezi căsnicia sau să divorțezi, ca formalitate, ci mai degrabă înseamnă a-ți cere să-ți îndeplinești misiunea ca ființă creată și să îndeplinești în mod adecvat datoria care îți revine, plecând de la premisa îndeplinirii responsabilităților care îți revin în căsnicie. Bineînțeles, dacă faptul că urmărești fericirea conjugală îți afectează, împiedică sau chiar compromite îndeplinirea datoriei unei ființe create, atunci ar trebui să abandonezi nu doar urmărirea fericirii conjugale, ci și întreaga ta căsnicie. […] Dacă vrei să fii cineva care urmărește adevărul, atunci, cel mai mult ar trebui să te gândești la modul în care să renunți la lucrurile la care îți cere Dumnezeu să renunți și la modul în care să realizezi ce îți cere Dumnezeu să realizezi. Dacă vei rămâne fără căsnicie și fără partenerul tău alături în viitor, în zilele care urmează, poți să trăiești până la bătrânețe și să trăiești bine. Însă dacă abandonezi această ocazie, atunci acest lucru este echivalent cu a abandona datoria și misiunea pe care ți le-a încredințat Dumnezeu. Atunci, pentru Dumnezeu, tu nu vei fi cineva care urmărește adevărul, cineva care Îl dorește cu adevărat pe Dumnezeu, sau cineva care urmărește mântuirea. Dacă-ți dorești în mod activ să abandonezi ocazia și dreptul tău de a dobândi mântuirea și misiunea ta și, în schimb, alegi căsnicia, alegi să rămâneți uniți ca soț și soție, alegi să fii cu partenerul tău și să îl mulțumești pe el și alegi să îți păstrezi căsnicia intactă, atunci, în final, tu vei câștiga unele lucruri și vei pierde altele. Înțelegi ce vei pierde, nu-i așa? Căsnicia nu este totul pentru tine, și nici fericirea conjugală nu este – acestea nu îți pot decide soarta, nu îți pot decide viitorul și cu atât mai puțin îți pot decide destinația” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (10)”]. După ce am terminat de citit cuvintele lui Dumnezeu, am simțit că inima mi-a devenit extrem de luminată și de limpede. Dumnezeu a poruncit că, pentru oameni, sensul căsniciei este doar să le permită să se însoțească și să aibă grijă unul de altul. Eu intrasem într-o căsnicie și, în cadrul căsniciei, îmi puteam îndeplini responsabilitatea de a-l însoți și de a avea grijă de jumătatea mea. Dar responsabilitățile căsniciei nu pot înlocui misiunea unei ființe create. Când datoria mă cheamă, ar trebui să prioritizez îndeplinirea corectă a datoriei de ființă creată. Dacă îmi abandonez datoria pentru a urmări o căsnicie fericită, nu voi putea dobândi adevărul și nu voi primi mântuirea lui Dumnezeu. La sfârșit, voi cădea în marile catastrofe și voi fi distrusă. În trecut, mă gândeam doar la urmărirea unei căsnicii fericite. Am investit mult timp și efort în menținerea relației cu soțul meu. Am vrut să țin de căsnicia mea cu o mână și de adevăr cu cealaltă. Am vrut să mă ocup de ambele. În cele din urmă, tot nu am înțeles adevărul, deși am crezut în Dumnezeu mulți ani. Irosisem mult timp. Pentru a menține așa-zisa fericire a căsniciei mele, m-am obosit până la epuizare totală. Unde mai este fericirea în asta!? Mi-am dat seama, de asemenea, că a crede în Dumnezeu este absolut firesc și justificat. Soțul meu nu credea în Dumnezeu și a încercat și să mă oprească să cred. De îndată ce menționam ceva legat de credința în Dumnezeu, se enerva pe mine. Ba chiar îmi aducea acuzații, mă bătea și mă blestema și adesea mă amenința cu divorțul. În esență, el este un demon. Exact așa cum spune Dumnezeu: „Credincioșii și non-credincioșii nu sunt compatibili; mai degrabă, sunt opuși unii altora” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Eram două tipuri incompatibile de oameni și mergeam pe două căi radical diferite. Pur și simplu, nu există nicio posibilitate ca eu să îmbătrânesc mână în mână cu un demon care I se împotrivește lui Dumnezeu, așa cum este soțul meu. Dar eu tot am urmărit o căsnicie de durată cu el, în care să îmbătrânim împreună. În mod nesăbuit, am menținut cu meticulozitate această căsnicie. Oare nu însemna asta a urma orbește un demon? Eram prea buimacă! Prea neghioabă! Menținerea relației mele cu un demon nu putea duce decât la a-L respinge pe Dumnezeu, a-L trăda și a-mi anula propria șansă la mântuire. Bazându-mă pe o perspectivă greșită asupra iubirii, am considerat urmărirea unei căsnicii fericite drept misiunea mea, iar afecțiunile trupești mi-au învăluit inima. Nu eram dispusă să-l discern pe soțul meu conform naturii sale esență. Dacă Dumnezeu nu ar fi rânduit mediul și fără luminarea și îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, încă nu aș fi fost capabilă să deslușesc lucrurile; aș fi fost în continuare inflexibilă și stupidă. Eram cu adevărat oarbă și ignorantă! Nu puteam continua să trăiesc în aceste gânduri și concepții greșite. Chiar dacă soțul meu voia să divorțeze de mine, tot trebuia să-mi fac datoria de ființă creată. Aceasta este cu adevărat misiunea mea!

În timpul devoționalelor mele, am auzit un imn al cuvintelor lui Dumnezeu care m-a mișcat cu adevărat.

Lasă-L pe Dumnezeu în inima ta!

Dumnezeu poate veni în inima ta doar dacă o deschizi față de El. Poți vedea ceea ce Dumnezeu are și este și poți vedea planurile Lui pentru tine doar dacă a venit în inima ta.

1  În acel moment, vei descoperi că totul la Dumnezeu este foarte valoros, că ceea ce El are și este reprezintă un lucru demn de prețuire. În comparație cu acel lucru, abia merită menționați oamenii, evenimentele și lucrurile din jurul tău și chiar persoanele tale dragi, partenerul tău și lucrurile pe care le iubești. Acestea sunt așa de mici, de modeste; vei simți că niciun obiect material nu va mai putea vreodată să te atragă din nou și că nu te mai poate face să plătești niciun preț pentru el vreodată. În smerenia lui Dumnezeu, vei vedea măreția și supremația Sa. În plus, într-o faptă de-a lui Dumnezeu pe care înainte o considerai destul de mică, vei vedea înțelepciunea Lui infinită și toleranța Sa și vei vedea răbdarea, îngăduința și înțelegerea Lui pentru tine. În tine, asta va da naștere unei adorații față de El.

2  În acea zi, vei simți că omenirea trăiește într-o lume foarte murdară, că oamenii care îți sunt alături și lucrurile care se petrec în viața ta și chiar cei pe care îi iubești, iubirea lor pentru tine și așa-zisa lor protecție sau grijă pentru tine nici măcar nu merită menționate – că doar Dumnezeu este iubitul tău și că doar pe El Îl prețuiești cel mai mult. Iubirea lui Dumnezeu este foarte mare și esența Sa este foarte sfântă – în Dumnezeu, nu există înșelăciune, rău, invidie sau discordie, ci doar dreptate și autenticitate și tot ceea ce Dumnezeu are și este ar trebui să fie aspirația oamenilor. Oamenii ar trebui să se străduiască și să aspire la acest lucru.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Am fost cu adevărat mișcată când am auzit acest imn al cuvintelor lui Dumnezeu. Dragostea dintre oameni are la bază un schimb. Când îi țineam companie soțului meu și aveam grijă de el și de copii, mă trata bine; când nu am mai avut timp să am grijă de el, a început să se supere și a vrut să divorțeze pentru că nu mai obținea niciun beneficiu de la mine. Odată ce oamenii au fost corupți de Satana, cu toții pun profitul pe primul loc. Nu există dragoste adevărată între oameni. Chiar dacă există o fărâmă de așa-zisă iubire, aceasta este condusă tot de beneficii. În acei ani, mi-am lăsat o dată datoria deoparte și L-am trădat pe Dumnezeu pentru a menține fericirea căsniciei mele. Cu toate acestea, Dumnezeu nu m-a tratat conform modului în care am acționat eu. Dumnezeu tot mi-a arătat milă și har, a rânduit în mod practic un mediu pentru a mă mântui și a-mi da șansa să mă pocăiesc și a folosit cuvintele Sale pentru a mă lumina, ca să pot desluși vicleniile Satanei. El m-a condus să ies din perspectivele mele greșite asupra căsniciei, astfel încât să nu mai fiu vătămată de Satana. Mi-am dat seama că numai Dumnezeu îi iubește cel mai mult pe oameni și că numai dragostea lui Dumnezeu este autentică și sfântă.

Mai târziu, am fost de acord să divorțez de soțul meu, dar el nu a mai vrut. Ba chiar a spus că, atât timp cât mă voi întoarce acasă, mă va trata bine, așa cum o făcuse înainte, și nu va mai încerca să mă oprească să cred în Dumnezeu. M-am gândit la cum soțul meu folosise amenințări, violență și blesteme pentru a mă forța să-mi abandonez credința în Dumnezeu. Când a văzut că acele trucuri nu funcționaseră, a folosit cuvinte mieroase pentru a mă păcăli. Indiferent cum i se schimbau trucurile, esența lui este cea a unui diavol. Esența lui de dușman al lui Dumnezeu nu se va schimba niciodată. Încercase timp de un deceniu să mă oprească să cred în Dumnezeu. Dacă ar fi fost capabil de schimbare, s-ar fi schimbat de mult. Dacă aș fi crezut din nou ce a spus, aș fi căzut în plasă și aș fi sfârșit prin a fi păcălită, și mi-aș fi pierdut propria șansă de a fi mântuită de Dumnezeu. Așa că am ignorat ce a spus. M-am gândit: „Chiar dacă nu divorțăm, nu-l pot lăsa să-mi împiedice credința în Dumnezeu și îndeplinirea îndatoririlor mele.” După aceea, mi-am făcut mereu îndatoririle în biserică, iar inima mea a devenit liniștită. Am încetat să mă mai gândesc cum să-mi mențin căsnicia și familia și am putut în sfârșit să mă eliberez de robia și de constrângerile soțului meu. Acum sunt liberă să cred în Dumnezeu și să-mi fac datoria. Acest lucru a fost foarte benefic pentru progresul meu în viață. Slavă lui Dumnezeu pentru mântuirea Sa!