de Cheng Na, China

Fostul meu soț a divorțat de mine pentru că nu pot rămâne însărcinată. Mai târziu, l-am întâlnit pe actualul meu soț. La acea vreme, avea doi fii mici. M-am gândit: „Dacă întrețin bine această căsnicie, voi avea pe cineva pe care să mă bazez la bătrânețe.” Așa că am avut grijă de acești doi băieți ca și cum ar fi fost ai mei. De asemenea, am avut grijă și de soacra mea, care era nevăzătoare. Eu și soțul meu am construit o seră de legume și am plantat culturi comerciale. Făceam toată munca pe care o fac bărbații. Plecam la piață înainte de ivirea zorilor și stăteam până noaptea târziu să vând legume și să câștig bani pentru familie. Eforturile mi-au fost răsplătite: soțul meu manifesta grijă și considerație față de mine, iar copiii îmi spuneau mereu „mamă”. Acest lucru mi-a dat speranța că, atât timp cât voi avea grijă de familia mea, voi avea oameni pe care să mă pot baza la bătrânețe. Nu am cerut nimic altceva. Nu m-am așteptat niciodată că, zece ani mai târziu, voi suferi brusc o tromboză cerebrală. Eram paralizată în pat și nu puteam să mă îngrijesc singură. Soțul meu și-a frământat mintea să găsească modalități de a mă ajuta să-mi tratez boala. Când am fost în spital, a avut mare grijă de mine. Cu toate acestea, indiferent ce tratament am încercat, nu am reușit să mă vindec. Mă simțeam foarte nefericită. Nu puteam face nimic singură și părea că va trebui să mă bazez pe îngrijirea soțului meu în viitor. El avea să fie sprijinul meu pentru tot restul vieții. După un timp, am început să am îndoieli: „Deși soțul meu se poartă foarte bine cu mine acum, dacă nu mă voi vindeca niciodată de boala mea, atunci, după mult timp, nu va ajunge el să mă antipatizeze și să nu mă mai vrea? La urma urmei, copiii nu sunt copiii mei biologici. Nu am nici măcar o rudă care să-mi fie alături. Pe cine mă voi baza la bătrânețe?” Mă îngrijora în permanență această problemă și chiar mi-am pierdut curajul de a mai trăi.

Tocmai când eram cuprinsă de durere și de neputință, în 2013, am acceptat mântuirea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles o parte din adevăr și mi-am dat seama că destinul meu este în mâinile lui Dumnezeu și că El este singurul pe care mă pot baza. M-am simțit mult mai liberă și fericită în inima mea. Nu mai plângeam de durere pentru aceste lucruri. Încet, boala mea s-a ameliorat și am reușit să mă îngrijesc din nou singură. Eram plină de recunoștință față de Dumnezeu. Soțul meu a văzut că boala mea s-a ameliorat mult, așa că mi-a susținut credința în Dumnezeu. Mai târziu, soțul meu a aflat că credința în Dumnezeu în China poate duce la arestare și la închisoare și a crezut și zvonurile nefondate răspândite de PCC. Se temea că aș putea fi arestată pentru credința mea în Dumnezeu și că acest lucru ar afecta serviciul fiilor săi și perspectivele nepoților săi, așa că a început să mă împiedice să cred în Dumnezeu. De asemenea, s-a alăturat fiilor și rudelor sale pentru a mă persecuta și a mă face să renunț la credința mea în Dumnezeu. M-am gândit: „Dacă nu-mi ascult soțul și continui să cred în Dumnezeu, îi voi jigni pe soțul și pe fiii mei. Voi mai avea eu o viață bună în viitor?” Așa că nu am mai îndrăznit să merg la adunări și nici să-mi mai fac datoria. Voiam pur și simplu, din toată inima, să păstrez această familie. Când soțul meu a văzut că nu mai merg la adunări, atitudinea lui față de mine s-a îmbunătățit mult. Eu însă mi-am pierdut viața bisericească și nu mai puteam să am părtășie cu frații și cu surorile despre cuvintele lui Dumnezeu. Îmi simțeam inima goală. Trăiam într-un chin extrem. Câteva zile mai târziu, un conducător a venit să mă ajute și să mă sprijine și a avut părtășie cu mine despre intenția lui Dumnezeu de a mântui oamenii. Am simțit dragostea lui Dumnezeu și am început să particip din nou la adunări în secret. Însă binele nu a ținut mult. La sfârșitul anului, soțul meu s-a întors acasă de la serviciu și a descoperit că eu încă mai cred în Dumnezeu. El i-a convins pe fratele meu și pe sora mea mai mici să mă supună la o întâlnire critică pentru a mă obliga să renunț la credința mea în Dumnezeu. Când a văzut că nu voi face compromisuri, a plecat de acasă, luând cu el toți banii și carnetele de economii. Eram slabă și bolnăvicioasă, lăsată singură acasă, fără nimeni care să aibă grijă de mine. Nu aveam nici bani pentru trai. La acea vreme am simțit cu adevărat că nu mai pot continua să trăiesc. Eram extrem de tristă și plină de sentimente contradictorii. Dacă aș fi continuat să cred, după ce soțul meu ar fi divorțat de mine, nu aș mai fi avut nicio familie. Îmbătrâneam și aveam sănătatea șubredă. Cum aș fi putut trăi singură? Cine avea să aibă grijă de mine la bătrânețe? Dar dacă aș fi încetat să cred în Dumnezeu, ar fi însemnat să-L trădez și aș fi pierdut orice șansă de a fi mântuită. Mai târziu, o soră a venit să mă ajute și să mă sprijine. Am înțeles că, atunci când se abate asupra mea persecuția familiei, trebuie să mă bazez pe Dumnezeu și să rămân fermă în mărturia mea față de Dumnezeu. După aceea, am mai citit câteva cuvinte ale lui Dumnezeu și nu m-am mai simțit atât de tristă. M-am gândit: „Indiferent ce se întâmplă, nu pot să-L părăsesc pe Dumnezeu.” Soțul meu s-a întors după câteva zile, dar eu am insistat să merg la adunări. Mă furișam pur și simplu de fiecare dată și nu îndrăzneam să-i spun soțului meu.

În primăvara anului 2016, conducătorii au vrut să îndeplinesc datorie bazată pe texte. În sinea mea, eram și fericită, și îngrijorată. Faptul că mi s-a permis să îndeplinesc o îndatorire atât de importantă era un har de la Dumnezeu pentru mine, prin care Dumnezeu mă înălța. Nu voiam să pierd această șansă de instruire, dar aveam și unele rețineri: pentru a-mi îndeplini datoria bazată pe texte, uneori aveam să fiu nevoită să plec de acasă pentru câteva zile. Dacă se întâmpla să vină soțul meu acasă și să afle, iar apoi ar profita de ocazie pentru a scăpa de mine, ce aveam să fac eu? Aveam să rămân fără casă? Cum aveam să-mi trăiesc restul zilelor? Gândindu-mă la aceste lucruri, am refuzat datoria. După aceea însă, am avut frecvent mustrări de conștiință în inima mea. Simțeam că șansa de a îndeplini o datorie bazată pe texte mi-ar permite să mă înzestrez cu mai mult adevăr. Eu însă nu prețuisem această șansă și o refuzasem. Mă lăsam aservită și constrânsă de soțul meu cu voia mea. Nu mă înjoseam eu astfel?

În august 2023, un conducător de biserică mi-a spus: „Acum, mulți frați și surori au fost arestați și este greu să găsim familii gazdă. Poți găzdui o soră să locuiască în casa ta?” M-am gândit: „Soțul meu lucrează în alt oraș. Vine acasă doar când sunt treburi de făcut prin casă. De obicei, doar eu sunt acasă. Nu pot îndeplini alte îndatoriri din cauza sănătății mele, dar nu va fi nicio problemă să găzduiesc o soră. Sora va putea să-și facă datoria când se va muta, iar eu voi putea să pregătesc fapte bune la rândul meu.” Dar apoi m-am gândit din nou: „Ce voi face când se va întoarce soțul meu și o va vedea? Soțul meu se opune din capul locului credinței mele în Dumnezeu și aduce vorba despre divorț din te miri ce. Dacă acest lucru îl va nemulțumi atât de tare pe soțul meu, încât nu mă va mai vrea, merită oare? Fără căsnicie și fără familie, pe cine mă pot baza să aibă grijă de mine la bătrânețe? Unde aș putea să mă duc dacă nu am nici familie, nici serviciu?” Mi-am amintit cum, în trecut, soțul meu mă obligase să renunț la credința mea în Dumnezeu și m-au cuprins îngrijorarea și teama. Dar apoi m-am gândit cum era vânată sora de către PCC și nu reușea să găsească o familie gazdă potrivită, iar casa mea era relativ sigură. Așa că am acceptat.

Nu m-am așteptat ca, la doar trei-patru zile după mutarea surorii, să se întoarcă și soțul meu. Am fost cuprinsă de zbucium: „Ce să-i spun soțului meu? Oare va căuta pretext de ceartă? Ce vom face dacă se supără și ne dă afară pe mine și pe soră? În plus, atmosfera este tensionată în acest moment. Dacă sora mea nu are o locuință potrivită și este arestată, ce se va întâmpla? Atunci nu doar că nu voi fi pregătit fapte bune, ci voi fi făcut chiar rău.” Apoi m-am gândit din nou: „În trecut, mi-am refuzat datoria și Îi datorez mult lui Dumnezeu. Acum, am citit multe cuvinte ale lui Dumnezeu și înțeleg o parte din adevăr. Dacă nu-mi fac datoria, mai sunt demnă de a fi om? Nu pot continua să mă eschivez de la datorie.” Apoi, m-am rugat lui Dumnezeu cu ardoare în inima mea, cerându-I să-mi deschidă o cale de ieșire. După aceea, mi-am folosit înțelepciunea și i-am spus soțului meu că o rugasem pe soră să stea doar câteva zile. Auzind asta, soțul meu nu a spus nimic. Chiar mi-a spus să o invit la cină. Am simțit că mi se luase o mare greutate de pe inimă. Pentru a întreține această familie, îmi serveam soțul cu multă grijă. Îi pregăteam mâncărurile preferate în diferite feluri, de teamă să nu-l nemulțumesc. La câteva zile după ce s-a întors soțul meu, am luat o răceală de la el. Aveam febră, tușeam și mă durea tot corpul, eram slăbită. Chiar dacă eram bolnavă, tot voiam să-mi slujesc bine soțul. Eram îngrijorată că, odată cu trecerea timpului, nu mă va mai lăsa să o găzduiesc pe sora mea. Îi urmăream expresia feței la fiecare mișcare. Când era mulțumit, eram mai amabilă cu sora, dar când era nemulțumit, mă simțeam agitată și neliniștită. Mă temeam că, dacă îl supăr, mă va da afară. Inima mea era plină de suferință, anxietate și îngrijorare. În plus, eram grav bolnavă la momentul respectiv. Așa că regretam îndeplinirea acestei datorii și chiar speram ca sora mea să se mute repede în altă parte. Mi-am pierdut răbdarea cu sora și nu am mai fost la fel de primitoare cu ea ca înainte. Mai târziu, s-a îmbolnăvit și sora. Mi-a părut foarte rău și mă simțeam vinovată față de ea.

Într-o zi, conducătorul mi-a scris o scrisoare în care mi-a arătat câteva pasaje din cuvintele lui Dumnezeu referitoare la starea mea de a fi constrânsă de soțul meu. Iată ce scria într-unul dintre pasaje: „Dumnezeu ți-a dat căsnicia, ți-a dat un partener și ți-a dat un alt mediu de viață. În acest fel de mediu de viață și în acest fel de situație, El îți determină partenerul să împărtășească și să înfrunte totul împreună cu tine, astfel încât tu să trăiești mai liber și mai ușor, permițându-ți, în același timp, să apreciezi o altă etapă a vieții. Totuși, Dumnezeu nu te-a păcălit în legătură cu căsnicia. Ce vreau să spun prin acest lucru? Vreau să spun că Dumnezeu nu ți-a luat viața, soarta, misiunea, calea pe care o urmezi în viață, direcția pe care o alegi în viață și felul de credință pe care o ai și i le-a dat pe toate partenerului tău, ca să le stabilească pentru tine. El nu a spus că felul de soartă, ceea ce urmărești, calea în viață și perspectiva asupra vieții pe care le are o femeie trebuie hotărâte de către soțul ei, sau că felul de soartă, ceea ce caută, calea în viață și perspectiva asupra vieții pe care le are un bărbat trebuie hotărâte de către soția lui. Dumnezeu nu a spus niciodată astfel de lucruri și nu a poruncit ca lucrurile să fie astfel. Vezi tu, a spus Dumnezeu așa ceva atunci când a consacrat căsnicia pentru omenire? (No.) Dumnezeu nu a spus niciodată că urmărirea fericirii conjugale este misiunea unei femei sau a unui bărbat în viață și că trebuie să-ți întreții bine fericirea căsniciei, pentru ca misiunea vieții tale să fie îndeplinită, iar tu să te comporți cu succes ca o ființă creată – Dumnezeu nu a spus niciodată un astfel de lucru” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că destinul fiecărei persoane în viață și în căsnicie este hotărât de Dumnezeu. Dumnezeu rânduiește căsnicia pentru oameni pentru ca soțul și soția să poată avea grijă unul de celălalt, să se ajute și să se sprijine reciproc și să împărtășească toate lucrurile. În acest fel, ei au o viață mai relaxată și mai liniștită. Însă Dumnezeu nu le cere oamenilor să se vândă pentru căsnicie. De asemenea, Dumnezeu nu ne cere să considerăm menținerea căsniciei noastre ca fiind misiunea noastră în viață. Oamenii au dreptul să aleagă calea pe care să o urmeze și credința pe care să o aibă. Nu înseamnă că doar unul dintre soți are dreptul să decidă totul. Dar, pentru a avea o căsnicie împlinită și o familie fericită, eu mă vândusem căsniciei. Eram roaba soțului meu cu voia mea, muncind din greu fără să mă plâng. Eu făceam toată munca în gospodărie; inclusiv munca bărbaților. Când ajungeam acasă, trebuia să-mi slujesc bine soțul. După ce am început să cred în Dumnezeu, pentru a mă îngriji cum se cuvine de căsnicia mea și a avea pe cine să mă bazez la bătrânețe, nu îndrăzneam să merg la adunări, darămite să plec de acasă pentru a-mi îndeplini datoria. Când mi-am îndeplinit datoria de găzduire, eram îngrijorată că soțul meu își va pierde răbdarea văzând-o pe soră la noi acasă și că nu mă va mai vrea sau nu va mai ține la mine. Mă simțeam constrânsă din acest motiv. Deși, cu reticență, o găzduiam totuși pe soră, eram mereu atentă la expresia soțului meu înainte să fac ceva. Când vedeam că este mulțumit, eram mai amabilă cu sora, dar când era nemulțumit, mă simțeam agitată și neliniștită. Ba chiar regretam că o găzduiesc pe soră și speram să se mute repede, ca să nu mai trebuiască să sufăr așa. Ca să-i fac pe plac soțului meu, eram constrânsă de el la fiecare pas. Pur și simplu nu eram deloc în stare să-mi îndeplinesc bine datoria. Gândindu-mă la perioada când am fost bolnavă, la momentul în care am simțit cea mai mare durere și neputință, Dumnezeu a fost Cel care a rânduit ca o soră să-mi predice Evanghelia și numai aprovizionarea și îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu mi-au dat curajul să trăiesc mai departe. Când eram negativă și slabă, tot Dumnezeu a rânduit ca o soră să vină să mă ajute și să mă sprijine în mai multe rânduri. Acest lucru m-a ajutat să mă întremez treptat. Ar trebui să-mi fac bine datoria de ființă creată și să răsplătesc mântuirea primită prin harul lui Dumnezeu. Așa este corect să fac. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și curaj. Eram dispusă să Îi dau totul lui Dumnezeu. Era dreptul meu să cred în Dumnezeu, iar soțul meu nu avea dreptul să se amestece. Misiunea mea era să-mi fac bine datoria și asta trebuia să fac. Când am înțeles acest lucru, i-am spus surorii: „Nu-ți face griji. Rămâi să locuiești în casa mea fără nicio grijă. Indiferent ce îmi va face soțul meu, nu mă voi lăsa constrânsă de el. Chiar dacă va divorța de mine, tot te voi găzdui.”

Într-o seară, puțin după ora zece, am tușit, speriindu-l și trezindu-l pe soțul meu. S-a enervat pe mine și mi-a spus multe cuvinte aspre. Mi-era teamă că sora mea va auzi și se va simți constrânsă, așa că nu am îndrăznit să ripostez. M-am rugat cu ardoare lui Dumnezeu în inima mea. După puțin timp, a sunat telefonul. Șeful soțului meu i-a spus că trebuie să se întoarcă la serviciu a doua zi. Am fost foarte bucuroasă. Știam că aceasta e calea de ieșire pe care mi-o deschide Dumnezeu. Ulterior, deoarece soțul meu se întorcea uneori, sora s-a simțit constrânsă locuind aici, așa că biserica i-a găsit o altă casă de găzduire, iar sora s-a mutat câteva zile mai târziu. Am avut mustrări de conștiință și m-am simțit vinovată față de ea. M-am gândit cum, pe vremea când era aici sora, eram constant constrânsă de soțul meu și mă concentram doar pe a mă ocupa bine de el. Singurul lucru pe care îl luam în considerare era cum să-mi păstrez căsnicia și familia. Nu îmi făceam din inimă datoria. Acum chiar îmi pierdusem datoria. Mai târziu, am cugetat: „De ce sunt constrânsă de soțul meu la fiecare pas? Care este cauza principală a problemei?” M-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă lumineze și să mă conducă, astfel încât să pot să reflectez asupra mea, să mă înțeleg pe mine însămi și să învăț din greșelile mele. În căutările mele, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Când sunt căsătoriți, unii oameni sunt pregătiți să dedice tot ce pot face ei vieții lor conjugale și se pregătesc să facă eforturi, să lupte și să muncească din greu pentru căsnicia lor. Unii câștigă bani muncind în disperare și suferă și, bineînțeles, îi încredințează și mai mult partenerului fericirea vieții lor. Cred că fericirea și bucuria lor în viață depind de felul în care este partenerul lor, dacă este o persoană bună, dacă personalitatea și interesele sale se potrivesc cu ale lor, dacă e o persoană care poate aduce bani în casă și poate întreține o familie, dacă este cineva care le poate asigura necesitățile de bază în viitor și care le poate oferi o familie fericită, stabilă, minunată și dacă este cineva care-i poate alina când se confruntă cu orice durere, frământare sau obstacol. […] În astfel de condiții de viață, soțul și soția rareori încearcă să discearnă ce fel de persoană este partenerul lor, trăind cufundați în totalitate în sentimentele lor pentru partener și folosindu-și sentimentele pentru a avea grijă de el, a-l tolera, a face față tuturor greșelilor, defectelor și căutărilor acestuia, chiar până în punctul de a-i sta permanent la dispoziție. De exemplu, soțul unei femei spune: «Adunările tale durează prea mult. Du-te doar o jumătate de oră și apoi întoarce-te acasă.» Ea răspunde: «Voi face tot posibilul.» Și bineînțeles, data următoare merge la o adunare, stă o jumătate de oră și apoi se întoarce acasă, iar soțul ei spune acum: «Așa mai zic și eu. Data viitoare, mergi și fă doar act de prezență și apoi întoarce-te.» Ea spune: «Ah, deci atât de dor îți este de mine! Bine, o să fac tot posibilul.» Bineînțeles, nu-l dezamăgește data următoare când merge la o adunare și vine acasă după vreo zece minute. Soțul ei este foarte mulțumit și fericit și spune: «E mai bine așa!» […] Ca să-ți determini partenerul să fie mulțumit de tine și să fie de acord să citești din când în când cuvintele lui Dumnezeu sau să participi la câte o adunare, te trezești foarte devreme în fiecare zi, ca să pregătești micul-dejun, să faci ordine și curățenie, să hrănești găinile și câinele și să te ocupi de tot felul de sarcini epuizante – chiar și de cele făcute în mod normal de bărbați. Pentru a-ți mulțumi soțul, muncești neobosit ca o servitoare bătrână. Înainte să vină acasă, îi lustruiești pantofii din piele și-i aranjezi papucii, iar după ce ajunge acasă, te grăbești să-l scuturi de praf și să-l ajuți să-și scoată haina și s-o pună în cuier, întrebând: «Este foarte cald azi. Ți-e cald? Ți-e sete? Ce ai vrea să mănânci azi? Ceva acrișor sau ceva picant? Ai nevoie să-ți schimbi hainele? Scoate-ți hainele pe care le porți și am să ți le spăl.» Ești ca o servitoare bătrână sau ca o sclavă, depășind deja sfera responsabilităților pe care ar trebui să le îndeplinești în cadrul căsniciei. Ești la dispoziția soțului tău și-l consideri stăpânul tău. Într-o astfel de familie, există o diferență evidentă între statuturile celor doi parteneri: unul este sclav, celălalt este stăpânul; unul este servil și umil, celălalt pare fioros și impunător; unul face temenele, celălalt pocnește de aroganță. În mod clar, statutul celor doi oameni în cadrul căsniciei este inegal. De ce se întâmplă asta? Nu se înjosește această sclavă? (Ba da.) Sclava se înjosește. Nu ai reușit să susții responsabilitatea față de căsnicie pe care Dumnezeu a poruncit-o pentru omenire și ai mers prea departe. Soțul tău nu îndeplinește nicio responsabilitate și nu face nimic și, cu toate acestea, tot i-ai sta la dispoziție unui asemenea partener și te-ai supune autorității acestuia, devenind de bunăvoie sclava și servitoarea lui, și ai face totul pentru el – ce fel de persoană ești? Exact cine este Domnul tău? De ce nu practici în acest fel pentru Dumnezeu? Dumnezeu a poruncit ca partenerul tău să te întrețină; este un lucru pe care el ar trebui să-l facă, tu nu-i datorezi nimic. Tu faci ce se cuvine să faci și îndeplinești responsabilitățile și obligațiile pe care se cuvine să le îndeplinești – el face asta? Face el ce se cuvine? Într-o căsnicie, ideea nu este că acela care este cel formidabil este stăpânul, iar cel care poate munci din greu și poate face cele mai multe lucruri ar trebui să fie sclavul. Într-o căsnicie, ambele persoane ar trebui să-și îndeplinească responsabilitățile una față de cealaltă și să se însoțească una pe cealaltă. Ambele persoane au o responsabilitate una față de cealaltă și ambele au obligații de respectat și lucruri de făcut în cadrul căsniciei. Ar trebui să acționezi conform rolului tău; oricare ar fi rolul tău, ar trebui să faci ce se cuvine în cadrul acelui rol. Dacă nu faci asta, atunci îți lipsește umanitatea normală. În termeni colocviali, nu mai valorezi nici cât o ceapă degerată. Atunci, dacă un om nu valorează nici cât o ceapă degerată și poți să-i stai totuși la dispoziție și să-i fii sclav, de bunăvoie, acesta este un lucru profund nesăbuit și te face lipsit de valoare. Ce este rău la a crede în Dumnezeu? Este credința ta în Dumnezeu un act de răutate? Este ceva în neregulă cu a citi cuvintele lui Dumnezeu? Toate acestea sunt lucruri cinstite și onorabile de făcut. Ce demonstrează faptul că guvernul îi persecută pe oamenii care cred în Dumnezeu? Demonstrează că omenirea este foarte rea și că reprezintă forțe rele și pe Satana. Nu reprezintă nici adevărul, nici pe Dumnezeu. Prin urmare, a crede în Dumnezeu nu înseamnă că ești mai prejos decât alții sau le ești inferior. Dimpotrivă, credința ta în Dumnezeu te face mai nobil decât oamenii din lumea laică, urmărirea adevărului te face onorabil în ochii lui Dumnezeu, iar El te consideră lumina ochilor Lui. Și totuși, te înjosești și devii în mod altruist sclava soțului tău, doar pentru a te da bine pe lângă cealaltă persoană din căsnicia ta. De ce nu acționezi astfel atunci când îndeplinești datoria unei ființe create? De ce nu reușești asta? Nu este aceasta o expresie a smereniei umane? (Ba da.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au străpuns inima ca o sabie ascuțită. Ele expuneau exact starea mea. De când m-am căsătorit cu soțul meu, pentru a întreține bine această căsnicie și pentru a-mi asigura un cămin stabil, pe care să mă pot baza la bătrânețe, am făcut tot ce am putut pentru a-l mulțumi. Eram dispusă să fac orice muncă, indiferent cât de murdară sau de obositoare era. M-am chinuit să-l ajut să construiască o seră și să planteze culturi comerciale pentru a câștiga bani. Am crescut cu multă trudă doi copii. Am dus toată munca grea fără să mă plâng. Am îngrijit-o zi și noapte pe soacra mea nevăzătoare. Am fost de bunăvoie servitoarea întregii lor familii. Atât timp cât soțul și fiii mei erau mulțumiți, înduram bucuroasă și de bunăvoie orice suferință sau oboseală. După ce am început să cred în Dumnezeu, soțul meu a fost influențat de zvonurile nefondate ale guvernului PCC și s-a opus vehement credinței mele în Dumnezeu. Ca să fie totul bine în căsnicia și în familia mea, eram prudentă, servilă și umilă în fața lui în toate privințele: am fost de bunăvoie sclava familiei. Nu am îndrăznit să-mi fac datoria pentru că eram constrânsă și subjugată de soțul meu. Chiar și când mergeam la adunări, voiam mereu să mă întorc devreme, ca să pot să pregătesc cina și să-mi servesc bine soțul. Și, mai mult decât atât, nu îndrăzneam să plec de acasă pentru a-mi face datoria. Pur și simplu mă temeam că soțul meu va divorța de mine și că nu voi avea pe nimeni care să aibă grijă de mine la bătrânețe. M-am simțit constrânsă chiar și când am îndeplinit datoria de găzduire, care era pe deplin în limitele capacităților mele. Eram profund controlată de otrăvurile satanice „La bătrânețe, omul trebuie să aibă pe cineva pe care să se bazeze” și „Crește-ți copiii ca să te întrețină la bătrânețe” și trăiam fără pic de demnitate. De fapt, Dumnezeu rânduiește căsătoria pentru oameni astfel încât două persoane să se poată însoți, să aibă grijă una de alta și să se sprijine reciproc. Nu înseamnă că soțul meu este atât de extraordinar încât să fie domnul și stăpânul meu, iar eu să trebuiască să-l ascult în toate și să fiu mereu atentă la expresia lui în tot ce fac. În această familie, tot ce trebuie să fac este să-mi îndeplinesc responsabilitățile de soție. Pe lângă asta, am propria mea misiune, aceea de a-mi îndeplini datoria de ființă creată. Nu mai puteam să fiu servilă și smerită și să fiu o sclavă a soțului meu și a copiilor mei. Trebuie să prețuiesc șansa pe care mi-a dat-o Dumnezeu de a-mi îndeplini bine datoria.

Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „De la crearea lumii, am început să predestinez și să aleg acest grup de oameni – adică pe voi, cei de astăzi. Temperamentul, calibrul, înfățișarea, statura, familia în care te-ai născut, slujba și căsnicia ta – tu în întregime, chiar și culoarea părului și a pielii, și momentul nașterii tale – au fost rânduite toate de mâinile Mele. Chiar și lucrurile pe care le faci și persoanele pe care le întâlnești în fiecare zi sunt rânduite de mâinile Mele, ca să nu mai spun că, de fapt, tot rânduiala Mea te-a adus astăzi în prezența Mea. Nu te tulbura; ar trebui să acționezi calm. Lucrul de care îți permit astăzi să te bucuri este o parte din ceea ce meriți, și ți-a fost predestinat de Mine de la crearea lumii” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 74). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că faptul că pot trăi în zilele de pe urmă și că pot accepta lucrarea lui Dumnezeu este harul lui Dumnezeu. Tot Dumnezeu a rânduit ca eu să nu pot avea copii, iar în spatele acestui lucru se află intenția lui Dumnezeu. Ideile tradiționale „Crește-ți copiii ca să te întrețină la bătrânețe” și „Fii o soție bună și o mamă iubitoare” erau foarte puternice în inima mea. Dacă aș fi avut propriii mei copii, atunci aș fi făcut toate planurile ținând cont din toată inima de copiii mei și de familia mea. Mi-aș fi dedicat tot timpul și toate eforturile soțului și copiilor mei, dând totul pentru ei de bunăvoie. Aș fi considerat că întreținerea căsniciei și a familiei și îngrijirea copiilor mei sunt misiunea mea în această viață. În acest caz, nu aș fi ajuns să cred în Dumnezeu. Dumnezeu a creat acest mediu pentru ca eu să trăiesc experiența unor suferințe, ceea ce m-a forțat să vin înaintea lui Dumnezeu și să mă bazez pe Dumnezeu și mi-a dat șansa să aud glasul lui Dumnezeu, să caut adevărul și să primesc mântuirea lui Dumnezeu. Aceasta a fost o binecuvântare de la Dumnezeu. În trecut, nu înțelesesem intenția lui Dumnezeu și mă plânsesem că am un destin nefericit. Acum, am înțeles intenția minuțioasă a lui Dumnezeu de a mă mântui și am înțeles că Dumnezeu m-a făcut să mă nasc în zilele de pe urmă, nu pur și simplu pentru a avea copii, ci pentru a veni înaintea lui Dumnezeu și a-mi îndeplini datoria de ființă creată. Aceasta era responsabilitatea și misiunea mea.

Am continuat să citesc cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Dumnezeu ți-a rânduit partenerul de viață actual și poți trăi împreună cu el. Dacă Dumnezeu Și-a schimbat dispoziția și a rânduit pe altcineva pentru tine, ai putea să trăiești în continuare la fel de bine, deci partenerul tău actual nu este unicul pentru tine și nici nu este destinația ta. Numai Dumnezeu este Singurul căruia Îi este încredințată destinația ta și numai Dumnezeu este Singurul căruia Îi este încredințată destinația omenirii. Poți în continuare să supraviețuiești și să trăiești dacă îți părăsești părinții și, bineînțeles, poți trăi în continuare la fel de bine dacă îți părăsești partenerul. Părinții tăi nu sunt destinația ta și nici partenerul tău nu este” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că destinele oamenilor sunt în mâinile Creatorului. Indiferent cât de multă considerație a arătat soțul meu față de mine și câtă grijă a avut de mine, el nu îmi putea controla destinul. Numai Dumnezeu este Cel Căruia I-am încredințat destinația mea. Numai Dumnezeu este Cel pe Care mă pot baza cu adevărat. Când am avut tromboză cerebrală, soțul meu a încercat tot ce a putut să mă trateze, dar fără niciun rezultat. Oricât de mult a avut grijă de mine, nu a putut să-mi vindece boala. După ce am început să cred în Dumnezeu, mi-am pus boala în mâinile Lui și am încetat să mă mai gândesc dacă va trece sau nu. Încet, boala mea s-a ameliorat și am reușit să mă îngrijesc din nou singură. Nu era oare totul suveranitatea și orchestrarea lui Dumnezeu? Să ne gândim, de asemenea, la mulți dintre frații și surorile din biserică. Ei au renunțat la căsniciile și la familiile lor pentru a-și îndeplini îndatoririle și a răspândi Evanghelia lui Dumnezeu. Acești oameni trăiesc sub îngrijirea și ocrotirea lui Dumnezeu și nu își fac griji pentru hrană sau îmbrăcăminte. Dimpotrivă, duc vieți relaxate, fericite, libere și eliberate. Exact cum a spus Domnul Isus: „Uitați-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră și nici nu adună în hambare. Și totuși Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai valoroși decât ele?” (Matei 6:26). Păsările cerului, pe care Dumnezeu le-a creat, nu seamănă și nu culeg, dar Dumnezeu le hrănește; cu atât mai mult omenirea, care a fost creată de Dumnezeu. Mi-era teamă că, dacă îmi pierd căsnicia, familia și soțul, nu voi mai avea pe nimeni pe care să mă bazez și nu va avea nimeni grijă de mine la bătrânețe. Astfel, eram adesea constrânsă de soțul meu și nu îndrăzneam să merg la adunări, cu atât mai mult să-mi fac datoria. Aveam prea puțină credință în Dumnezeu. Acum aveam o oarecare înțelegere a suveranității lui Dumnezeu și aveam credința necesară pentru a merge mai departe, bazându-mă pe Dumnezeu. Soțul meu nu credea în Dumnezeu și mă persecuta. El I se împotrivea lui Dumnezeu, iar eu nu puteam continua să-l ascult în toate și să fiu sclava lui. Nu după mult timp, câțiva frați și surori de la biserică au fost arestați. Conducătorul mi-a scris și m-a întrebat dacă pot găzdui două surori în casa mea. Fără să mă gândesc prea mult, i-am răspuns imediat: „Da, pot.” Am început să-mi îndeplinesc din nou datoria de găzduire. De data aceasta, nu m-am mai temut nici că soțul meu va vedea, nici că va divorța de mine. Am simțit o mare eliberare în inimă. Într-o zi, soțul meu m-a sunat și mi-a spus că se întoarce. Surorile au spus că vor să plece și să se ascundă, dar eu le-am spus cu calm: „Nu e nevoie. Deși se opune credinței mele în Dumnezeu, nu ar merge până la a chema poliția.” Când soțul meu a venit acasă și le-a văzut pe surori aici, nu a spus nimic. După două zile, soțul meu s-a supărat și a țipat la mine pentru un lucru mărunt: „Voi, credincioșii în Dumnezeu, nu mai aveți voie aici de acum înainte. Dacă mai veniți aici, vă dau afară!” M-am gândit cum, în trecut, mă temeam că l-aș putea ofensa pe soțul meu și mă supuneam lui în toate și cum mi-am pierdut datoria și am trăit fără integritate și demnitate. Acum înțelegeam adevărul și aveam inima plină de încredere. Am spus: „Credința mea în Dumnezeu nu este ilegală și nu este o infracțiune. Am și eu o parte din această casă. Nu ai tu ultimul cuvânt.” Când m-a auzit, a ieșit furios. Nu mă mai temeam că mă va ignora sau că va divorța de mine. Ba chiar m-am gândit că ar fi mai bine dacă nu s-ar mai întoarce: fără piedicile lui, aș fi mai liberă să-mi fac datoria și nu ar mai trebui să fiu sclava lui. Mai târziu, soțul meu nu a spus nimic când surorile mele au stat la mine acasă. Uneori, când veneau alte surori, le invita chiar să rămână la cină. Am văzut că, atunci când mi-am îndreptat inima, s-a schimbat și atitudinea soțului meu. Mai târziu, relația cu soțul meu s-a îmbunătățit și ea într-o oarecare măsură. Am făcut tot ce am putut pentru a-mi îndeplini responsabilitatea față de familia mea și, când aveam de mers la o adunare, mergeam. În inima mea, nu mai eram constrânsă de el. Tratând căsătoria și familia în concordanță cu vorbele lui Dumnezeu, viața noastră nu este obositoare și, în plus, este demnă.

După această experiență, am înțeles că nu pot să mă bazez pe soțul meu, pe fiii mei sau pe vreun membru al familiei. Nu pot controla modul în care voi suferi în restul zilelor mele; Dumnezeu este suveran peste toate și le rânduiește pe toate. Numai pe Dumnezeu mă pot baza. Acum pot să mă eliberez de constrângerile și de legăturile căsătoriei și să-mi îndeplinesc puțin din datoria de ființă creată. Acestea sunt rezultatele pe care le-au avut asupra mea cuvintele lui Dumnezeu. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru mântuirea mea!