de Chongsheng, China

De la o vârstă fragedă, mi-a plăcut întotdeauna să mă uit la drame romantice și am fost mereu invidioasă pe relațiile de iubire dintre personajele principale. Prin urmare, am ajuns să cred că nimic nu m-ar putea face mai fericită decât să am un soț care să mă iubească și să aibă grijă de mine. Când aveam șaptesprezece ani, l-am cunoscut pe viitorul meu soț. Aspectul lui se potrivea perfect gusturilor mele, era o persoană relativ candidă iar în interacțiunile noastre, am văzut că era destul de grijuliu și atent cu mine, așa că ne-am căsătorit pur și simplu. După căsătorie, soțul meu a continuat să fie foarte bun cu mine și era foarte binevoitor. Făcea treburi prin casă și îmi cumpăra tot ce îmi doream. Uneori, dacă eram tristă, mă înveselea și era tolerant cu toanele mele. M-am gândit că sunt tare norocoasă să am un soț care să aibă grijă de mine și să mă iubească așa cum o făcea el, așa că am hotărât să prețuiesc căsnicia noastră.

În 2019, în timpul pandemiei, mama mi-a predicat Evanghelia lui Dumnezeu a zilelor de pe urmă. După aceea, am început să-mi fac datoria cât am putut de bine. Soțul meu era ateu și orice mențiune a credinței în Dumnezeu îl înfuria. În plus, condamnarea, arestările și defăimarea Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic de către partidul comunist chinez îl făcuseră să se opună credinței mele în Dumnezeu. Într-o zi, frații și surorile s-au adunat la noi acasă, iar soțul meu s-a întors pe nepusă masă. Când i-a văzut pe toți frații și surorile acolo, s-a înfuriat teribil și i-a amenințat cu răutate: „Dacă se mai întâmplă, chem poliția!” Și a ieșit afară, trântind ușa. Nu îmi mai văzusem niciodată soțul atât de furios, Era ca și când ar fi devenit un cu totul alt om. Speriată să îmi văd soțul împotrivindu-se atât de vehement credinței mele, m-am gândit: „Ce ar trebui să fac? Dacă ne prinde din nou, chiar va suna la poliție? Își va vărsa nervii pe mine în seara asta, când va ajunge acasă? Cum să-i explic asta fără să pun în pericol relația noastră?” La momentul respectiv, o conducătoare de biserică mi-a povestit experiența ei personală în cadrul părtășiei și mi-a citit următorul pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „În fiecare stadiu al lucrării pe care Dumnezeu o face asupra oamenilor, la exterior pare că sunt interacțiuni între oameni, ca și cum s-ar fi născut din aranjamente sau tulburări umane. Dar, în spatele scenei, fiecare etapă a lucrării și tot ceea ce se întâmplă reprezintă un pariu făcut de Satana în fața lui Dumnezeu și cere oamenilor să rămână fermi în mărturia lor față de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că, deși aparent soțul meu era cel care îmi punea piedici, în realitate, în spatele acestui lucru se afla planul Satanei. Satana se folosea de amenințarea soțului meu pentru a sădi în mine îngrijorarea și teama și chiar pentru a mă face să mă îndepărtez de Dumnezeu, să-l trădez și să-mi abandonez credința și datoria pentru a menține relația noastră. Soțul meu ne-a surprins adunarea cu permisiunea lui Dumnezeu. Dumnezeu a sperat că voi rămâne fermă în mărturia mea în acea situație, iar eu trebuie să rămân alături de Dumnezeu și să nu cedez în fața Satanei. Odată ce am înțeles intenția lui Dumnezeu, am simțit o credință reînnoită. Soțul meu a fost într-adevăr foarte supărat când a venit acasă. A spus că are de gând să instaleze camere de supraveghere și că dacă mă mai prinde o dată va suna la poliție și va divorța de mine. Auzindu-l spunând toate astea, m-am simțit incredibil de tristă, iar lacrimile îmi șiroiau pe față. Chiar atunci, mi-am amintit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Tot ceea ce se întâmplă reprezintă un pariu făcut de Satana în fața lui Dumnezeu și cere oamenilor să rămână fermi în mărturia lor față de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). Satana lucra prin soțul meu pentru a mă face să nu mai cred în Dumnezeu. Trebuia să văd dincolo de complotul său malefic. Așa că am afirmat cu hotărâre: „Dacă îți faci griji că credința mea te va băga în bucluc, nu te pot forța să rămâi cu mine. Dacă vrei să divorțăm, atunci așa să fie, pentru că eu nu pot renunța la credința mea.” S-a înfuriat atât de tare încât ochii i s-au injectat și a bătut cu pumnii în pat. Poate că nu cedasem atunci în fața soțului meu, dar tot îmi era frică de divorț și nu voiam ca relația noastră să fie periclitată de credința mea.

După ce a aflat despre credința mea în Dumnezeu, soțul meu nu s-a mai purtat frumos cu mine, se răstea tot timpul la mine și se lua de defectele mele: „Ce faci acasă toată ziua? Cum poate cineva de vârsta ta să creadă în Dumnezeu? Uită-te la soțiile altora, care petrec toată ziua acasă cercetând ce mâncare delicioasă să pregătească și care știu să gătească de toate. La ce-mi ești de folos? Mi-ar fi mai bine cu un câine! Nu faci tot posibilul să câștigi bani. Copilul nostru va trebui să meargă la școală într-o zi și va avea nevoie de tratament atunci când se va îmbolnăvi. Dacă nu economisești niște bani, lasă-l pe Dumnezeu să te întrețină când vei fi bătrână! Dacă te arestează din cauza credinței tale în Dumnezeu, asta va afecta șansele copilului nostru de a merge în armată și de a intra la universitate. În China, trebuie să asculți de Partidul Comunist; cei slabi nu-i pot învinge pe cei puternici…” M-am simțit foarte jignită în fața unui astfel de tratament nedrept din partea soțului meu. După ce am început să cred în Dumnezeu, mă schimbasem oarecum în toate privințele. Înainte, fusesem foarte egoistă și rareori găteam, făceam ordine sau curățenie și de multe ori îmi pierdeam cumpătul cu el; acum, pentru că aveam credință în Dumnezeu, înțelegeam adevărul și practicam conform cuvintelor lui Dumnezeu, reușeam să trăiesc o umanitate normală puțin câte puțin. Înainte de a crede în Dumnezeu, cheltuiam toți banii pe care îi câștigam pentru a-mi cumpăra cosmetice și pentru a mă aranja; după ce am ajuns să cred în Dumnezeu, am continuat să lucrez și, deși câștigam mai puțini bani, am încercat să economisesc cât mai mult, folosind tot salariul meu pentru a acoperi cheltuielile cu traiul familiei. Așadar, de unde i-a venit ideea a putut crede că nu mai câștig bani? Dar inima soțului meu părea de fier, nereușind să observe nicio schimbare în mine. Chiar m-a amenințat, spunându-mi: „Îți rup picioarele și te închid în casă, să vedem apoi dacă mai crezi în Dumnezeu!” O dată, m-a apucat de gât și mi-a spus: „O să te strâng de gât și să vedem dacă Dumnezeul tău vine să te salveze!” În acea noapte, gândindu-mă la cât de grijuliu obișnuia să fie soțul meu cu mine și cum acum se lua de defectele mele în fiecare zi pentru că eu credeam în Dumnezeu, m-am simțit atât de nedreptățită și am izbucnit în lacrimi. În dimineața următoare, ochii îmi erau încă umflați de la plâns, dar soțul meu nu a avut nicio reacție când m-a văzut. Când m-am gândit că, dacă nu aș fi crezut în Dumnezeu, soțul meu nu m-ar fi tratat așa, am devenit puțin ezitantă, dar apoi m-am gândit la cum venise Dumnezeu să își facă lucrarea și să mântuiască omenirea și că trebuia să practic bine credința și să merg pe calea cea dreaptă, așa că am știut că nu-mi puteam abandona credința pentru soțul meu. Dar nu voiam nici să îmi pierd căsnicia. După aceea, am întreținut cu grijă relația noastră și m-am gândit la modalități de a-mi îmbuna soțul. Știind că soțul meu era deranjat de credința mea, am încercat să ascund cărțile mele conținând cuvintele lui Dumnezeu departe de ochii lui, iar după adunări făceam curat în cameră și nu lăsam nici cea mai mică urmă a întâlnirii. Indiferent cât de obosită eram pentru că mă ocupam de copil, îmi făceam mereu timp să curăț casa și să pregătesc mese. Îmi făceam devoționalele doar atunci când soțul meu nu era acasă de teamă să nu-mi găsească vreo vină. Uneori, când soțul meu lucra peste program, profitam de ocazie pentru a citi cuvintele lui Dumnezeu, dar nu mă puteam concentra pentru că îmi era teamă că se va întoarce mai devreme acasă. Stăteam întotdeauna cu urechea ciulită la ușă și imediat ce se deschidea, închideam panicată computerul și îmi puneam cărțile deoparte. După aceea, soțul meu nu m-a mai surprins practicând credința sau citind cuvintele lui Dumnezeu, iar atitudinea lui față de mine s-a îmbunătățit treptat. În 2021, când fetița mea era ceva mai mare, soacra mea a început să aibă grijă de ea, iar eu m-am putut ocupa de udarea nou-veniților. Puțin mai târziu, am fost aleasă diaconiță de udare. Pentru că purtam o oarecare povară în datoria mea, în martie 2023, am fost aleasă conducătoare de biserică. În calitate de conducătoare, a trebuit să organizez adunări, iar volumul meu de muncă a crescut. Uneori trebuia să răspund noaptea la întrebările din scrisori, dar chiar nu îndrăzneam să mă ocup de ele noaptea. Mă gândeam: „El nu știe că eu încă mai practic credința și îmi fac datoria. Relația noastră abia a început să se îmbunătățească, dar dacă ar afla că încă am credință și îmi fac datoria, nu ar reîncepe să-mi găsească defecte toată ziua, ca înainte? Nu-i nimic dacă nu pot lucra noaptea, voi lucra mai mult ziua.” Pentru că nu îndrăzneam să răspund la scrisori noaptea și aveam adunări zilnice, scrisorile necitite au început să se adune. Lucrarea de purificare și de excludere a bisericii a tot fost amânată, iar progresul lucrării noastre de evanghelizare a încetinit și el. Eram foarte neliniștită în legătură cu asta, dar m-am gândit: „Având în vedere că soacra și socrul meu locuiesc cu noi, dacă află despre credința mea și fac echipă cu soțul meu pentru a mă necăji sau a-l încuraja să divorțeze de mine, ce mă fac?” Pentru că nu voiam să îmi pierd căsnicia, m-am simțit constrânsă când îmi făceam datoria.

O dată, în timpul unei adunări, am auzit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Când sunt căsătoriți, unii oameni sunt pregătiți să dedice tot ce pot face ei vieții lor conjugale și se pregătesc să facă eforturi, să lupte și să muncească din greu pentru căsnicia lor. Unii câștigă bani muncind în disperare și suferă și, bineînțeles, îi încredințează și mai mult partenerului fericirea vieții lor. Cred că fericirea și bucuria lor în viață depind de felul în care este partenerul lor, dacă este o persoană bună, dacă personalitatea și interesele sale se potrivesc cu ale lor, dacă e o persoană care poate aduce bani în casă și poate întreține o familie, dacă este cineva care le poate asigura necesitățile de bază în viitor și care le poate oferi o familie fericită, stabilă, minunată și dacă este cineva care-i poate alina când se confruntă cu orice durere, frământare sau obstacol. Pentru a verifica aceste lucruri, ei acordă o atenție specială partenerului lor, când locuiesc împreună. Cu multă grijă și atenție, observă și consemnează gândurile, punctele de vedere, vorba și comportamentul partenerului lor, fiecare mișcare pe care o fac, precum și oricare dintre punctele forte și slăbiciunile acestuia. Rețin în detaliu toate gândurile, punctele de vedere, cuvintele și comportamentele dezvăluite de partenerul lor de viață, ca să-l poată înțelege mai bine. În același timp, speră și să fie înțeleși mai bine de către partenerul lor, îi fac acestuia loc în inima lor, iar ei își fac loc în inima lui, ca să se poată controla reciproc mai bine, sau ca să poată fi prima persoană care apare înaintea partenerului lor oricând se întâmplă ceva, prima persoană care-l ajută, prima care-l susține, prima care-l încurajează și care îi oferă un sprijin solid. În astfel de condiții de viață, soțul și soția rareori încearcă să discearnă ce fel de persoană este partenerul lor, trăind cufundați în totalitate în sentimentele lor pentru partener și folosindu-și sentimentele pentru a avea grijă de el, a-l tolera, a face față tuturor greșelilor, defectelor și căutărilor acestuia, chiar până în punctul de a-i sta permanent la dispoziție. De exemplu, soțul unei femei spune: «Adunările tale durează prea mult. Du-te doar o jumătate de oră și apoi întoarce-te acasă.» Ea răspunde: «Voi face tot posibilul.» Și bineînțeles, data următoare merge la o adunare, stă o jumătate de oră și apoi se întoarce acasă, iar soțul ei spune acum: «Așa mai zic și eu. Data viitoare, mergi și fă doar act de prezență și apoi întoarce-te.» Ea spune: «Ah, deci atât de dor îți este de mine! Bine, o să fac tot posibilul.» Bineînțeles, nu-l dezamăgește data următoare când merge la o adunare și vine acasă după vreo zece minute. Soțul ei este foarte mulțumit și fericit și spune: «E mai bine așa!» Dacă el vrea ca ea să meargă în Est, ea nu îndrăznește să meargă în Vest; dacă el vrea ca ea să râdă, ea nu îndrăznește să plângă. El o vede citind cuvintele lui Dumnezeu și ascultând imnuri, urăște acest lucru și se simte scârbit și spune: «Ce sens are să citești acele cuvinte și să cânți acele cântece tot timpul? Nu poți, pur și simplu, să nu citești acele cuvinte și să nu cânți acele cântece cât sunt eu acasă?» Ea răspunde: «Bine, bine, nu le mai citesc.» Nu îndrăznește să mai citească din cuvintele lui Dumnezeu sau să mai asculte imnurile. Din cererile soțului ei, în sfârșit înțelege că lui nu-i place că ea crede în Dumnezeu și că-I citește cuvintele, așa că-i ține companie când este el acasă, uitându-se împreună la televizor, mâncând, discutând și chiar ascultându-l vărsându-și năduful. Ea va face orice pentru el, atât timp cât asta îl face fericit. Crede că acestea sunt responsabilitățile pe care se cuvine să le îndeplinească o consoartă. Așadar, când citește cuvintele lui Dumnezeu? Așteaptă ca soțul ei să iasă, apoi încuie ușa după el și începe degrabă să citească. Când aude pe cineva la ușă, ascunde repede cartea și este atât de speriată, că nu mai îndrăznește să citească. Și când deschide ușa, vede că nu este soțul ei întors acasă – a fost o alarmă falsă, așa că citește în continuare. Continuând să citească, se simte agitată, este stresată și temătoare, gândindu-se: «Și dacă el chiar vine acasă? Mai bine nu mai citesc, pentru moment. Îl sun și-l întreb unde este și când se va întoarce.» Așa că îl sună, iar el spune: «Sunt cam ocupat la muncă astăzi, deci e posibil să nu mă întorc acasă înainte de ora trei sau patru.» Asta o calmează, dar se poate liniști mintea ei, astfel încât să reușească să citească din cuvintele lui Dumnezeu? Nu se poate liniști; mintea ei a fost tulburată. Vine degrabă înaintea lui Dumnezeu să se roage; și ce spune? Spune că e lipsită de convingere credința ei în Dumnezeu, că se teme de soțul ei și că nu-și poate liniști mintea, pentru a citi cuvintele lui Dumnezeu? Simte că nu poate spune aceste lucruri, așa că nu are ce-I zice lui Dumnezeu. Dar apoi, închide ochii, și-și împreunează mâinile. Se calmează și nu se simte foarte agitată, așa că merge să citească din cuvintele lui Dumnezeu, dar nu le pătrunde. Se gândește: «Ce citeam acum? Unde am ajuns, în contemplările mele? Mi-am pierdut complet firul gândirii.» Cu cât se gândește mai mult la asta, cu atât se simte mai iritată și mai îngrijorată: «Pur și simplu nu voi citi azi. Nu e mare lucru dacă ratez o dată devoțiunile spirituale.» Ce părere ai? Îi merge bine în viață? (Nu.) Este aceasta tulburare conjugală sau fericire conjugală? (Tulburare.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. Cuvintele lui Dumnezeu au expus exact starea mea. Este perfect firesc și justificat ca oamenii să practice credința și să își îndeplinească îndatoririle. Dar când soțul meu mi-a pus piedici, pentru a menține relația noastră, pentru a mă bucura în continuare de grija și de atenția lui și fiindcă nu voiam să îmi pierd căsnicia, nu m-a deranjat să-mi las datoria deoparte și am făcut tot ce am putut pentru a-i intra în grații. Pentru că soțului meu nu-i plăcea să-mi practic credința, nu îndrăzneam să mănânc și să beau cuvintele lui Dumnezeu în timp ce el era acasă, iar când îl auzeam că ajunge acasă, mă speriam și îmi ascundeam panicată cărțile. Dacă nu ar fi fost soțul meu, seara, când ajungeam acasă, aș fi putut să fac devoționale în mod regulat, să revizuiesc greșelile din lucrarea mea, să mănânc și să beau cuvintele lui Dumnezeu pentru a-mi corecta firea coruptă, iar viața mea s-ar fi îmbunătățit mai rapid. Acest lucru ar fi fost benefic și pentru datoria mea. Dar, pentru a-mi menține căsnicia fericită, mi-am lăsat datoria și urmărirea adevărului deoparte și abia dacă făceam câteva devoționale acasă. Pentru că nu puteam rezista anumitor tendințe lumești malefice, ajungeam adesea să fiu absorbită de vizionarea de videoclipuri și de filme non-credincioase; relația mea cu Dumnezeu a devenit distantă și pătrunderea mea în viață a fost afectată. Mai mult, noaptea nu puteam răspunde la scrisori în timp util și, astfel, o mare parte din lucrare era amânată și rămânea neefectuată până nu venea conducătorul să mă verifice și să mă preseze. Am văzut că îmi păsa doar de mine. Nu-mi păsa dacă interesele bisericii erau compromise, atât timp cât îmi puteam menține căsnicia și, drept urmare, multe proiecte au fost amânate. Îmi lipseau cu adevărat conștiința și rațiunea și eram atât de egoistă și de detestabilă!

După aceea, am văzut următorul pasaj: „Dumnezeu ți-a poruncit să te căsătorești doar ca să poți învăța să-ți îndeplinești responsabilitățile, să înveți să trăiești în pace cu altă persoană și să aveți o viață împreună și ca să experimentezi cum este viața trăită cu partenerul tău și cum să faceți față împreună tuturor lucrurilor cu care vă confruntați, făcându-ți viața mai bogată și mai deosebită. Totuși, El nu te amăgește în legătură cu căsnicia și, bineînțeles, nu te vinde partenerului tău, ca să-i fii sclav. Nu ești sclavul lui și nici el nu este stăpânul tău. Sunteți egali. Ai doar responsabilitățile unei soții sau ale unui soț față de partenerul tău, iar când îndeplinești aceste responsabilități, Dumnezeu te consideră o soție sau un soț mulțumitor. Partenerul tău nu are nimic în plus față de tine, iar tu nu ești mai prejos de el. Dacă tu crezi în Dumnezeu și urmărești adevărul, dacă îți poți face datoria, participi adesea la adunări, citești în rugăciune cuvintele lui Dumnezeu și vii înaintea Lui, acestea sunt lucruri pe care El le acceptă și reprezintă ceea ce ar trebui să facă o ființă creată și viața normală pe care o ființă creată ar trebui să o trăiască. Nu este nimic rușinos la asta și nici nu trebuie să simți că îi datorezi ceva partenerului tău fiindcă trăiești o astfel de viață – nu îi datorezi nimic. […] În ceea ce privește relațiile pământești, în afara părinților tăi, persoana care îți este cea mai apropiată în această lume este partenerul tău de viață. Însă fiindcă tu crezi în Dumnezeu, el te tratează ca pe un dușman, te atacă și te persecută. Obiectează la participarea ta la adunări, dacă aude vreo bârfă, vine acasă să te dojenească și să se poarte urât cu tine. Chiar și atunci când te rogi sau citești cuvintele lui Dumnezeu acasă și nu afectezi cu nimic normalitatea vieții sale, tot te va dojeni și ți se va opune, ba chiar te va bate. Spune-Mi, ce fel de lucru este acesta? Nu este el un demon? Este aceasta persoana cea mai apropiată de tine? Merită o astfel de persoană ca tu să îndeplinești vreo responsabilitate față de ea? (Nu.) Nu, nu merită! Și astfel, unii oameni care au o asemenea căsnicie încă sunt la dispoziția partenerului lor, dispuși să sacrifice totul, să sacrifice timpul pe care ar trebui să-l petreacă făcându-și datoria, ocazia de a-și face datoria, ba chiar și ocazia de a obține mântuirea. Nu ar trebui să facă aceste lucruri și ar trebui măcar să abandoneze asemenea idei” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că Dumnezeu rânduiește căsătoria pentru a-i ajuta pe oameni să învețe să conviețuiască pașnic, să se însoțească și să aibă grijă unul de celălalt și să învețe să-și îndeplinească responsabilitățile. Ideea este de a avea pe cineva cu care să ne consultăm atunci când întâmpinăm dificultăți, pe cineva cu care să rezolvăm problemele în cadrul căsătoriei. Dumnezeu nu mă vinde căsătoriei, iar eu nu sunt sclava soțului meu. Suntem cu toții ființe create, suntem egali. După ce am crezut în Dumnezeu, am continuat să fac tot posibilul pentru a avea grijă de soțul meu. Când a întâmpinat dificultăți, i-am fost alături și când s-a îmbolnăvit am avut grijă de el. Mi-am îndeplinit în întregime responsabilitatea în căsnicia noastră, nu-i datoram nimic. De fapt, el a fost cel care s-a luat constant de defectele mele și m-a amenințat cu divorțul, el nu a prețuit căsnicia noastră și totuși eu m-am străduit prostește să o mențin. Ba chiar am fost constrânsă de el și nu am îndrăznit să practic credința și să urmăresc adevărul. Cât de proastă am fost! Am văzut lucrurile mult mai limpede după ce am citit cuvintele lui Dumnezeu. Nu îl deranjam deloc atunci când participam la adunări în afara casei sau când mâncam și beam cuvintele lui Dumnezeu acasă, cu toate acestea, soțul meu nu numai că nu mă susținea, ci chiar mă presa și îmi ridica piedici constant, amenințându-mă cu divorțul și cu apeluri la poliție. Acest lucru arăta că soțul meu avea o umanitate slabă și că era, în esență, un demon. Nu merita bunătatea mea față de el și cu siguranță nu trebuia să renunț la a mânca și a bea cuvintele lui Dumnezeu, la a urmări adevărul, la a-mi face datoria și chiar la șansa de a fi mântuită, doar pentru el. Când m-am întors acasă, m-am gândit: „Nu mai pot fi constrânsă de soțul meu.” Chiar a doua zi, am început să-mi fac datoria acasă. Când am început să cooperez, practic, soțul meu a încetat să mai creeze probleme. Sigur, mai făcea câte o remarcă nepotrivită pe ici, pe colo, dar eu nu mai eram constrânsă și puteam să-mi fac datoria în mod normal.

Mai târziu, am reflectat asupra motivului pentru care am acordat atât de multă importanță unei căsnicii fericite, ba chiar o consideram principalul lucru de urmărit în viață. Am văzut două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu: „Mai întâi, unele opinii privind căsnicia devin populare în societate, iar apoi, diverse opere literare transmit ideile și opiniile autorilor cu privire la căsnicie; când aceste opere literare sunt transformate în programe de televiziune și filme pentru marele ecran, expun și mai viu diversele opinii ale oamenilor despre căsnicie, despre diversele lor lucruri pe care le urmăresc, idealuri și dorințe despre ea. Fie mai mult, fie mai puțin, vizibil sau invizibil, aceste lucruri vă sunt insuflate încontinuu. Înainte să aveți vreun concept precis despre căsnicie, aceste opinii și mesaje societale despre căsnicie dau naștere unor prejudecăți în voi, iar voi le acceptați; atunci, începeți să visați la cum va fi propria căsnicie și cum va fi jumătatea voastră. Fie că accepți aceste mesaje prin intermediul programelor de televiziune, al filmelor și romanelor sau prin cercurile tale sociale și prin oamenii din viața ta – indiferent de sursă, toate aceste mesaje vin de la oameni, de la societate și de la lume sau, mai precis, evoluează și se dezvoltă din tendințe ticăloase. Bineînțeles, chiar mai exact, vin de la Satana. Nu este așa? (Ba da.) […] Aceste opinii ale societății cu privire la căsnicie – aceste lucruri care afectează gândurile oamenilor și adâncul sufletului lor – sunt, în principal, despre iubirea romantică. Aceste opinii le sunt insuflate oamenilor, făcându-i să înceapă să aibă tot felul de fantezii despre căsnicie. De exemplu, visează la cine va fi persoana pe care o vor iubi, ce fel de persoană va fi și care sunt cerințele lor de la un partener conjugal. Există în special mesaje cu multe aspecte venite din partea societății, care le spun că trebuie să iubească neapărat acea persoană și că acea persoană trebuie să-i iubească pe ei, că doar aceasta este adevărata iubire romantică, că numai iubirea romantică poate duce la căsnicie, că doar căsnicia bazată pe iubire romantică este bună și fericită și că o căsnicie fără iubire romantică este imorală” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (10)”]. „Pentru mulți oameni, fericirea vieții lor depinde de căsnicia lor, iar scopul lor, în urmărirea fericirii, este urmărirea fericirii și perfecțiunii în căsnicie. Ei cred că dacă au o căsnicie fericită și sunt fericiți cu partenerul lor, atunci vor avea o viață fericită și, prin urmare, privesc fericirea căsniciei lor ca pe o misiune de o viață, care trebuie îndeplinită prin eforturi neîncetate. […] Prin urmare, când casa lui Dumnezeu le cere celor care urmăresc fericirea în căsnicie mai presus de orice să plece de acasă și să meargă într-un loc îndepărtat pentru a răspândi Evanghelia și a-și îndeplini datoria, ei se simt adesea frustrați, neajutorați și chiar neliniștiți cu privire la faptul că în curând și-ar putea pierde fericirea conjugală. Unii oameni își abandonează sau refuză să-și îndeplinească îndatoririle pentru a-și păstra fericirea conjugală, iar unii refuză chiar și rânduielile importante ale casei lui Dumnezeu. Există și unii care, pentru a-și păstra fericirea conjugală, încearcă adesea să afle sentimentele partenerului lor de viață. Dacă partenerul lor se simte ușor nemulțumit sau arată chiar și o umbră de nemulțumire sau dezamăgire cu privire la credința sa, la calea credinței în Dumnezeu, pe care a ales-o și la îndeplinirea datoriei sale, aceștia schimbă imediat direcția și fac concesii. Ca să-și păstreze fericirea conjugală, adesea fac concesii partenerului de viață, chiar dacă acest lucru înseamnă să renunțe la șanse de a-și îndeplini datoria și la timpul pentru adunări, citirea cuvintelor lui Dumnezeu și îndeplinirea devoțiunilor spirituale, ca să le arate partenerului că sunt acolo, ca să-l împiedice să se simtă singur și stingher și ca să-l facă să le simtă dragostea; ei preferă să facă asta, în loc să piardă dragostea partenerului lor sau să trăiască fără ea. Asta se întâmplă fiindcă simt că, dacă renunță la dragostea partenerului de dragul credinței lor sau al căii credinței în Dumnezeu, pe care au ales-o, atunci, asta înseamnă că și-au abandonat fericirea conjugală și că nu o vor mai putea simți niciodată și, atunci, vor fi persoane stinghere, demne de milă și jalnice. Ce înseamnă să fii o persoană jalnică și demnă de milă? Înseamnă să fii cineva fără dragostea și adorația altei persoane. Chiar dacă acești oameni înțeleg unele doctrine și însemnătatea faptului că Dumnezeu Își realizează lucrarea de mântuire și, că, bineînțeles, în calitate de ființe create ar trebui să îndeplinească datoria unei ființe create, fiindcă îi încredințează partenerului propria fericire și în plus, desigur, fac ca propria fericire să depindă de fericirea lor conjugală, deși înțeleg și știu ce ar trebui să facă, tot nu pot să renunțe la urmărirea fericirii conjugale. Ei consideră în mod greșit urmărirea fericirii conjugale ca fiind misiunea pe care ar trebui să o urmărească în această viață și ca pe acea misiune pe care o ființă creată ar trebui să o urmărească și să o împlinească. Nu este aceasta o greșeală? (Ba da, este.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. Cuvintele lui Dumnezeu au dezvăluit modul în care părerile false ale oamenilor despre căsătorie erau sădite de Satana. Mi-am amintit că, atunci când eram mică, se auzeau cântece romantice în tot cartierul. De fiecare dată când auzeam acele cântece, mereu speram și visam să am o căsnicie fericită. Idei și păreri de genul: „Fie ca eu să câștig o inimă credincioasă mie și să nu ne despărțim niciodată până la sfârșitul zilelor noastre” și „ținându-se de mână și îmbătrânind împreună” au fost inoculate treptat în sistemul meu de credințe. Am ajuns să cred că soțul meu mă va însoți pe tot parcursul vieții mele și că nimic nu era mai important decât să am un soț care să mă iubească și să aibă grijă de mine. După ce am ajuns să cred în Dumnezeu, am citit multe dintre cuvintele lui Dumnezeu referitoare la îndeplinirea îndatoririlor și știam, în principiu, că am fost norocoasă că m-am născut în zilele de pe urmă, că a-mi face bine datoria ca ființă creată ar trebui să fie principala mea preocupare în viață și era cel mai semnificativ dintre toate lucrurile. Dar am fost limitată și îngrădită de aceste idei și puncte de vedere lumești. Am crezut că soțul meu ar trebui să mă însoțească pe tot parcursul vieții mele și că o căsnicie fără dragoste ar fi jalnică și tristă. Așa că atunci când soțul meu a încetat să aibă grijă de mine și să mă iubească din cauza credinței mele, pur și simplu nu am putut suporta. Mă îngrozea gândul că, dacă mariajul meu se va destrăma, voi ajunge în situația lamentabilă de a nu avea pe nimeni care să mă iubească și să aibă grijă de mine. Așa că am făcut tot ce am putut pentru a recâștiga dragostea soțului meu. Văzând că el se opunea credinței mele, am cedat în fața lui și am fost dispusă să petrec mai puțin timp mâncând și bând cuvintele lui Dumnezeu și să întârzii lucrările bisericești pentru a-mi menține căsnicia. Cât de egoistă și de detestabilă am fost! M-am gândit la cum din momentul în care am început să cred în Dumnezeu, soțul meu s-a schimbat complet și a început să se ia tot timpul de defectele mele și mă amenința adesea cu divorțul sau cu chemarea poliției. Am văzut că faptul că soțul meu mă trata bine nu era dragoste adevărată, era doar o prefăcătorie care se baza pe capacitatea mea de a-i dărui un copil și de a întreține gospodăria. Când credința mea i-a amenințat interesele, el și-a dat jos masca și și-a dezvăluit esența de demon. Dragostea romantică și o căsnicie fericită nu sunt altceva decât păcăleli create de Satana pentru a ademeni și a prinde oamenii în capcană. Dacă îmi tratam mereu datoria cu superficialitate pentru că încercam să mențin fericirea conjugală, nu aveam să ajung niciodată la adevăr și, în cele din urmă, aveam să fiu eliminată de Dumnezeu.

În iunie 2023, am fost aleasă conducătoare de district. Știam că aceasta este înălțarea lui Dumnezeu, dar, după o lună de îndeplinire a acestei datorii, am observat că adesea mă urmărea cineva suspect. Într-o astfel de situație, singura modalitate de a-mi face datoria în siguranță era să plec de acasă. Cu toate acestea, știam că, dacă plecam de acasă, soțul meu ar fi putut divorța de mine, așa că m-am afundat în îngrijorare și indecizie. Căutând, am găsit aceste două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent de rolul tău în familie sau în societate – fie că este ca soție, soț, copil, părinte, angajat sau orice altceva – și indiferent dacă rolul tău în viața conjugală este sau nu unul important, ai o singură identitate înaintea lui Dumnezeu și aceea este cea de ființă creată. Nu ai o a doua identitate înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare, când te cheamă casa lui Dumnezeu, acela este momentul când ar trebui să-ți îndeplinești misiunea. Cu alte cuvinte, ca ființă creată, ideea nu este că ar trebui să-ți îndeplinești misiunea doar când este îndeplinită condiția de a-ți întreține fericirea conjugală și integritatea căsniciei, ci mai degrabă că, atât timp cât ești o ființă creată, atunci misiunea pe care ți-o dă și pe care ți-o încredințează Dumnezeu ar trebui să fie îndeplinită necondiționat; indiferent de împrejurări, întotdeauna îți revine sarcina de a da prioritate misiunii încredințate ție de către Dumnezeu, în timp ce misiunea și responsabilitățile date ție de căsnicie sunt secundare. Misiunea pe care ar trebui să o îndeplinești ca ființă creată, pe care ți-a dat-o Dumnezeu, ar trebui să fie întotdeauna prioritatea ta absolută în orice condiții și în orice împrejurări. Prin urmare, indiferent cât de mult îți dorești să întreții fericirea căsniciei tale sau cum este situația ta conjugală, sau cât de mare este prețul pe care îl plătește partenerul tău pentru căsnicia voastră, niciunul dintre acestea nu este un motiv de a refuza misiunea pe care ți-a încredințat-o Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (10)”]. „Dacă faptul că urmărești fericirea conjugală îți afectează, împiedică sau chiar compromite îndeplinirea datoriei unei ființe create, atunci ar trebui să abandonezi nu doar urmărirea fericirii conjugale, ci și întreaga ta căsnicie. Care este scopul și înțelesul final al părtășiei despre aceste aspecte? Este ca fericirea conjugală să nu îți împiedice pașii, să nu îți lege mâinile, să nu îți orbească ochii, să nu îți deformeze vederea, să nu îți perturbe și să nu îți ocupe mintea; este ca urmărirea fericirii conjugale să nu îți umple calea vieții și însăși viața și ca tu să abordezi corect responsabilitățile și obligațiile pe care ar trebui să le îndeplinești în căsnicie și să faci alegerile corecte cu privire la responsabilitățile și obligațiile pe care ar trebui să le îndeplinești. Un mod mai bun de a practica este să dedici mai mult timp și mai multă energie datoriei tale, să realizezi datoria care îți revine și să execuți misiunea pe care ți-a încredințat-o Dumnezeu. Nu trebuie să uiți niciodată că ești o ființă creată, că Dumnezeu este Cel care te-a călăuzit în viață până în acest moment, că Dumnezeu ți-a dat căsnicia, ți-a dat o familie și că Dumnezeu este Cel care ți-a oferit responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinești în cadrul căsniciei și că nu tu ai ales căsnicia; ideea nu este că ai ajuns să fii căsătorit din senin sau că îți poți întreține fericirea conjugală bazându-te pe propriile abilități și pe propria forță” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (10)”]. Citind cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că deși în propria mea casă eram soție și mamă, eram și o ființă creată, zămislită de Dumnezeu și când mi se atribuia o datorie, trebuia să o accept necondiționat și să fac din ea prioritatea mea numărul unu. Îndeplinirea datoriei mele ca ființă creată este singura mea misiune în viață. Dumnezeu m-a înzestrat cu viață, El nu numai că a creat cerul, pământul şi toate lucrurile, asigurându-le oamenilor toate cele necesare, ci El exprimă toate adevărurile pentru a mântui omenirea, ne învață cum să ne comportăm, cum să scăpăm de ravagiile corupției Satanei și cum să trăim o adevărată înfățișare umană. Dacă mi-aș respinge datoria pentru a-mi menține căsnicia, acest lucru ar fi incredibil de inconștient și nerezonabil. Dacă asta nu mi-ar întârzia datoria ca ființă creată, mi-aș putea îndeplini responsabilitățile în cadrul căsătoriei, dar pentru că urmărirea unei căsnicii fericite îmi influența datoria, trebuia să las deoparte căsnicia mea, să investesc mai multă energie și mai mult timp în îndeplinirea datoriei mele ca ființă creată și să nu mai fiu reținută de căsătoria mea. Atunci am înțeles clar că trebuia să încetez să mai sacrific progresul în datoria mea de dragul căsniciei mele. Așa că am hotărât să plec de acasă pentru a-mi face datoria. Când i-am spus soțului meu că trebuie să plec de acasă, să mă ascund pentru o perioadă, el a vrut imediat să divorțeze. El a spus: „Te-aș putea aștepta dacă ai fi arestată și întemnițată pentru câțiva ani, dar dacă pleci de acasă, am terminat.” Am fost profund dezamăgită să aud asta. Nu-mi venea să cred că soțul meu ar fi preferat să fiu arestată și închisă decât să mă lase să mă ascund. Am văzut că soțul meu avea o esență care îl ura pe Dumnezeu. Mi-am șters lacrimile și i-am răspuns hotărâtă: „Omul este creat de Dumnezeu și de aceea ar trebui să ne închinăm Lui. Chiar dacă mă arestează, voi continua să cred după ce voi ieși. Dacă poți accepta asta, putem rămâne împreună; dacă nu, atunci vom merge fiecare pe drumul său.” Chiar a doua zi am semnat actele de divorț.

Acum că sunt departe de casă și soțul meu nu îmi mai pune piedici, am și mai mult timp să citesc cuvintele lui Dumnezeu și să-mi fac datoria. Ori de câte ori am probleme, îi pot căuta imediat pe frații și surorile mele pentru părtășie și cercetare. Când dezvălui o fire coruptă în datoria mea și frații și surorile mele mi-o semnalează, acum am mai mult timp să mă liniștesc și să reflectez. De asemenea, am mai mult timp să verific lucrarea și să rectific prompt orice problemă pe care o găsesc. Ca urmare, am început să obținem rezultate mai bune în lucrarea noastră. Acum îmi dau seama că obișnuiam să trăiesc după părerile și ideile inoculate de Satana și că am pierdut multe oportunități de a atinge adevărul și nu mi-am făcut bine datoria. Numai datorită călăuzirii cuvintelor lui Dumnezeu am reușit să mă eliberez de lanțurile și de constrângerile căsătoriei. Slavă lui Dumnezeu!