de Su Tian, China

În anul 2011, L-am acceptat pe Dumnezeu Atotputernic împreună cu mama mea. Deoarece, la acea vreme, încă eram la școală, participam la adunări doar duminica. În anul 2016, după ce am absolvit liceul, am venit să îmi fac îndatoririle în biserică.

În luna august a anului 2018, aveam douăzeci și doi de ani. Din cauza faptului că PCC îi persecutase și îi arestase dintotdeauna pe creștini, am plănuit să merg să cred în Dumnezeu într-o țară liberă și democratică. Dar, în mod neașteptat, am fost arestat la aeroport. Ca să mă forțeze să vând informații despre biserică, polițiștii m-au obligat să stau în picioare, cu picioarele apropiate, în fiecare zi de la ora 06:00 la ora 00:00, timp de șase sau șapte zile la rând. Am stat în picioare atât de mult încât am devenit amețit, picioarele mă dureau și erau amorțite, iar respirația îmi era rapidă. În plus, polițiștii m-au amenințat, spunând: „Dacă nu vorbești, te vom atârna și îți vom arăta ce înseamnă «flăcările gemene de gheață și foc». Mai întâi, vom folosi un aparat cu temperatură înaltă ca să te ardem, apoi vom da cu apă pe tine și vom repeta într-una acest proces. Însă atunci, nu vei mai putea să vorbești nici dacă ai vrea.” Gândindu-mă la frații mei și la surorile mele care fuseseră torturați de poliție, am simțit un val de frică în inima mea: „Voi putea să îndur dacă mă torturează?” M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu în inima mea, cerându-I să îmi dea putere și credință. Văzând că nu spuneam nimic, polițiștii mi-au apăsat capul în jos și au ținut un muc de țigară aprins lângă nările mele. Fumul gros și căldura mi-au intrat în nări, înăbușindu-mă și îngreunându-mi respirația. Simțeam că mă sufoc. În plus, mi-au ars pielea de sub nări și am simțit o durere ascuțită. Apoi, mi-au ridicat brațul, au aprins o brichetă și mi-au ars brațul cu flacăra. Instinctiv, am încercat să îmi trag mâna, dar polițiștii o țineau strâns și nu mă lăsau să mă mișc. Mi-au ars brațele timp de câteva zeci de secunde și simțeam ca și cum cineva îmi smulgea pielea. Durerea era insuportabilă și, după ce mi-au ars brațele, am rămas cu leziuni de dimensiunea unui ou. Polițiștii chiar zâmbeau diabolic și îmi aruncau priviri răutăcioase, iar eu am fost copleșit de furie, de ranchiună și de frică. Acești diavoli erau capabili de orice și nu știam cum aveau să mă tortureze în continuare. Mă simțeam foarte slăbit și voiam să plec din acest loc infernal cât mai curând posibil. Însă, în inima mea, știam că nu puteam să fiu o iudă și să îmi trădez frații și surorile ca să-mi prelungesc existența vrednică de plâns. Prin urmare, m-am rugat în inima mea lui Dumnezeu, jurând că nu voi trăda interesele casei lui Dumnezeu nici măcar dacă aș muri, și am promis solemn să nu devin niciodată o iudă. Câteva zile mai târziu, polițiștii mi-au adus familia ca să mă convingă să semnez „Cele trei declarații”, spunând că aveau să îmi dea drumul dacă semnam. Tatăl meu, indus în eroare de marele balaur roșu, a spus că, dacă nu semnam, avea să mă dezmoștenească din calitatea de fiu al său. Am știut că acesta era tertipul Satanei și am refuzat să semnez. Apoi, polițiștii m-au amenințat, spunând: „Îți vom da o ultimă șansă în noaptea asta, dar dacă nici mâine nu semnezi, te vom duce undeva și ne vom ocupa de tine cum trebuie!” M-am speriat când am auzit acest lucru: „Sunt capabili de orice și, în special față de cei care cred în Dumnezeu Atotputernic, sunt chiar mai nemiloși. Dacă refuz în continuare să semnez, cine știe cum mă vor tortura?” Gândul de a suferi mai rău decât moartea era terifiant: „Dacă nu pot îndura tortura și devin o iudă, trădându-L pe Dumnezeu? În acest caz, aș jigni firea lui Dumnezeu și nu aș mai avea niciodată șansa să fiu mântuit. Dacă semnez «Cele trei declarații» din înțelepciune, dar inima mea nu Îl trădează pe Dumnezeu, îmi va da El încă o șansă?” Într-un final, nu am putut să-mi înfrâng slăbiciunea interioară și am semnat „Cele trei declarații”.

După ce le-am semnat, poliția m-a lăsat să merg acasă. La întoarcerea acasă, m-am simțit neliniștit. Cu toate că eram de părere că semnarea „Celor trei declarații” a fost făcută din înțelepciune, totuși le semnasem și, în ochii lui Dumnezeu, acesta era un semn al trădării. Mă va mai mântui Dumnezeu? Mai târziu, tatăl meu a vrut să mă trimită la lucru și a adus cu el rude și prieteni din apropiere, ca să mă convingă. M-am gândit în sinea mea: „Nu pot să plec. Dacă plec, frații mei și surorile mele nu vor putea să mă găsească. Atunci, nu voi mai avea niciodată șansa să revin în casa lui Dumnezeu.” Mă simțeam ca o pasăre pierdută, așteptând absolut singur un răspuns necunoscut. O jumătate de lună mai târziu, frații mei și surorile mele m-au găsit și au avut părtășie cu mine despre îndeplinirea îndatoririlor mele. Văzând că încă mai aveam o șansă de a reveni în casa lui Dumnezeu și de a-mi face îndatoririle, am fost atât de emoționat încât aproape am plâns, și am dat repede din cap, aprobator. După aceea, indiferent ce datorie îmi atribuia biserica, făceam tot posibilul ca să o îndeplinesc. Însă, ocazional, îi auzeam pe frați și pe surori discutând chestiunea semnării „Celor trei declarații”. Aceștia spuneau: „Categoric nu putem semna «Cele trei declarații». Să semnezi «Cele trei declarații» înseamnă să Îl trădezi pe Dumnezeu și lasă în noi semnul fiarei.” De fiecare dată când auzeam acest lucru, mă durea inima, în special când am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Față de cei care nu Mi-au arătat niciun strop de credință în vremuri de necaz nu voi mai fi milostiv, pentru că îndurarea Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am nicio slăbiciune pentru cineva care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place să Mă asociez cu cei care vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea, indiferent de cine ar putea fi persoana. Trebuie să vă spun: oricine Îmi va frânge inima, nu va primi de la Mine îndurare a doua oară, și oricine Mi-a fost credincios va rămâne în inima Mea pentru totdeauna” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Am văzut că firea lui Dumnezeu este dreaptă, măreață și nu tolerează jignirea, precum și că Dumnezeu nu va mai arăta milă niciunuia dintre cei care Îl trădează și Îi rănesc inima. M-am gândit la modul în care semnasem „Cele trei declarații” și în care Îl trădasem pe Dumnezeu: „Am fost deja eliminat de Dumnezeu? Înseamnă aceasta că nu pot să fiu niciodată mântuit de Dumnezeu, chiar dacă eu cred până la final?” În special în videoclipurile cu mărturii bazate pe experiențe, din casa lui Dumnezeu, am văzut frați și surori care, după ce au fost capturați, au rămas fermi în mărturia lor în ciuda tuturor tipurilor de torturi, refuzând cu hotărâre să semneze „Cele trei declarații”. Însă eu am semnat „Cele trei declarații” ca să evit tortura. Pe lângă faptul că nu I-am adus mărturie lui Dumnezeu, am lăsat în urmă un semn al rușinii, permițându-i Satanei să își bată joc de mine. Am simțit că Dumnezeu trebuie să fi fost cu adevărat dezamăgit de mine. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai negativ deveneam, iar inima mă durea de parcă ar fi fost străpunsă de un cuțit. Nu mă puteam abține să nu mă gândesc: „Îmi doresc să nu fi semnat «Cele trei declarații». Dar ce-i făcut e bun făcut. Nu are rost să plângi după laptele vărsat.” Mai târziu, casa lui Dumnezeu a început să îi cerceteze pe cei care semnaseră „Cele trei declarații” și am început să îmi fac griji că eu aș putea fi următoarea persoană îndepărtată. Chiar dacă, într-un final, nu am fost îndepărtat, continuam să trăiesc în negativitate. De multe ori, când îi vedeam pe frații parteneri și pe surorile partenere vorbind unii cu alții despre scrierea articolelor cu mărturii bazate pe experiențe sau despre intrarea în viață, simțeam că eram diferit de ei, că ei erau cu toții frați și surori și că toți aveau șansa să urmărească adevărul și să fie mântuiți. Însă eu eram diferit. Îl trădasem pe Dumnezeu, iar El trebuie să fi fost complet dezgustat de mine. Simțeam că oamenii ca mine nu erau îndreptățiți să urmărească adevărul, că totul ar fi zadarnic, chiar dacă aș crede până la final, că aș putea să fiu doar un muncitor și că mântuirea nu avea să aibă nicio legătură cu mine. Trăiam într-o stare negativă și în fiecare zi îmi făceam pur și simplu mecanic îndatoririle, inima fiindu-mi plină de o durere de nedescris. La acea vreme, ascultam adeseori un imn bazat pe cuvintele lui Dumnezeu, „Dacă ești un prestator de servicii”. Dumnezeu ne întreabă: „Dacă ești, cu adevărat, un făcător de servicii, atunci poți să Îmi faci serviciu cu credință, fără vreun element de superficialitate sau negativitate? Dacă descoperi că nu te-am apreciat niciodată, vei mai fi în stare să rămâi și să Mă slujești pe viață?” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „O problemă foarte serioasă: trădarea (2)”]. De fiecare dată când auzeam acest cântec, mă emoționam foarte tare. Sunt o ființă creată, iar faptul că am credință în Dumnezeu și că îmi fac îndatoririle este absolut firesc și justificat. Chiar dacă Dumnezeu nu m-ar dori, tot aș crede în El până la final. Atât timp cât aveam încă o zi în care să îmi fac îndatoririle, aveam să fac tot posibilul ca să le îndeplinesc!

Într-o zi, am dat peste un fragment din cuvintele lui Dumnezeu care aborda perfect starea mea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Mai există un motiv pentru care oamenii se cufundă în deznădejde, iar acela este că anumite lucruri li se întâmplă oamenilor înainte ca ei să ajungă la maturitate sau după ce au crescut și au devenit adulți, adică, ei comit anumite fărădelegi sau fac niște lucruri stupide, nesăbuite și ignorante. Se cufundă în deznădejde din cauza acestor fărădelegi, a acestor lucruri stupide și ignorante pe care le-au făcut. Acest fel de deznădejde este o condamnare a propriei persoane și este și un mod de a caracteriza ce fel de oameni sunt. […] Unii oameni pot uneori să renunțe la deznădejdea și să o lase în urmă. Își direcționează toată sinceritatea și energia îndeplinirii datoriei lor, a obligațiilor și a responsabilităților și chiar își pot dedica pe deplin inima și mintea urmăririi adevărului și contemplării cuvintelor lui Dumnezeu și își concentrează toate eforturile asupra acestora. Cu toate acestea, în momentul în care apar situații sau circumstanțe speciale, îi cuprinde iar deznădejdea și îi face să se simtă din nou vinovați în adâncul inimii. Își spun: «Ai mai făcut asta și ai fost un astfel de om. Poți obține mântuirea? Are rost să practici adevărul? Ce crede Dumnezeu despre ceea ce ai făcut? Oare te va ierta pentru ceea ce ai făcut? Oare dacă plătești prețul în felul acesta, îți vei răscumpăra fărădelegea?» Își fac adesea reproșuri și se simt vinovați în sufletul lor, se îndoiesc mereu și se torturează cu aceste întrebări. Nu pot niciodată să lase în urmă sau să alunge această deznădejde și simt tot timpul o neliniște față de lucrul rușinos pe care l-au făcut. Așadar, deși cred în Dumnezeu de mulți ani, e ca și cum n-au ascultat și n-au înțeles nimic din ceea ce a spus El. E ca și cum nu știu dacă obținerea mântuirii are sau nu ceva de-a face cu ei, dacă pot fi absolviți și răscumpărați sau dacă se califică să primească judecata, mustrarea și mântuirea de la Dumnezeu. Nu știu nimic despre aceste lucruri. Întrucât nu primesc răspunsuri și un verdict precis, se simt mereu deznădăjduiți în sinea lor. În adâncul sufletului, își amintesc la nesfârșit ce au făcut, derulează la nesfârșit filmul întâmplărilor în mintea lor, amintindu-și cum a început și cum s-a terminat totul, amintindu-și totul de la început la sfârșit. Indiferent de felul în care își amintesc de acel lucru, ei se simt mereu păcătoși și, astfel, această chestiune îi face să fie deznădăjduiți constant de-a lungul anilor. Chiar și atunci când își fac datoria, când sunt responsabili de o anumită sarcină, tot simt că nu au deloc speranțe de a fi mântuiți. Prin urmare, nu înfruntă niciodată direct chestiunea urmăririi adevărului și nu o privesc ca pe cel mai corect și important lucru. Cred, pur și simplu, că acea greșeală pe care au săvârșit-o sau acel lucru pe care l-au făcut în trecut este privit cu dispreț de cei mai mulți oameni sau condamnat și disprețuit de oameni sau chiar condamnat de Dumnezeu. Indiferent de pasul în care se află lucrarea lui Dumnezeu sau de câte cuvinte a rostit El, ei nu înfruntă niciodată corect chestiunea urmăririi adevărului. De ce? Deoarece concluzia finală la care ajung, după ce au experimentat un astfel de lucru este greșită și astfel, sunt incapabili să-și lase în urmă deznădejdea” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”]. Dumnezeu descria exact starea mea. De când semnasem „Cele trei declarații”, chestiunea fusese ca un spin în inima mea și adeseori eram îndurerat și abătut din această cauză. M-am întrebat de nenumărate ori: „De vreme ce am semnat «Cele trei declarații» și am fost marcat cu semnul fiarei, va mai mântui Dumnezeu pe cineva ca mine? Dumnezeu vrea oameni care Îi pot aduce mărturie, însă pe lângă faptul că nu I-am adus mărturie lui Dumnezeu, am și semnat «Cele trei declarații» și L-am trădat, devenind un semn al rușinii. Oare m-a eliminat Dumnezeu deja?” Ori de câte ori mă gândeam așa, simțeam ca și cum inima mi-ar fi sfâșiată de un cuțit. Nici nu mai știam ce să spun în rugăciunile mele. Cu toate că biserica îmi oferise în continuare șansa să îmi fac îndatoririle și eram foarte recunoscător, dorindu-mi să le îndeplinesc cât mai bine posibil, tulburarea mea pur și simplu nu dispărea. De fiecare dată când îi auzeam pe frați și pe surori discutând despre cei care semnaseră „Cele trei declarații”, simțeam o durere surdă în inimă. Când vedeam experiențele fraților și ale surorilor care rămăseseră fermi în mărturia lor după arestare, inima mă durea și suferea și mai tare. Credeam că acești oameni erau aprobați de Dumnezeu, însă eu semnasem „Cele trei declarații” și Îl trădasem, ceea ce mă făcea nevrednic de mântuirea Lui. Deoarece nu puteam să scap de umbra semnării „Celor trei declarații”, adeseori trăiam într-o stare negativă și nu puteam să-mi trezesc deloc entuziasmul ca să urmăresc adevărul sau să dobândesc intrare în viață. Mă simțeam ca umbra fără suflet a unei persoane, știind doar cum să rezolv lucruri în fiecare zi. Mi se părea că doar făcând bine diverse lucruri puteam să-mi ispășesc fărădelegile și că doar atunci inima mea ar simți puțină alinare. Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că El nu îmi luase șansa de a urmări adevărul. Îmi permisese chiar să mă instruiesc ca să fac datoria de conducător. Dacă Dumnezeu m-ar fi eliminat, cum aș mai fi avut șansa de a-mi face datoria? În acel caz, cu atât mai puțin aș mai fi putut să mă bucur de udarea și de aprovizionarea cuvintelor lui Dumnezeu. Însă eu continuam să Îl înțeleg greșit pe Dumnezeu și pierdeam foarte mult timp trăind în negativitate! Dacă aș continua să fiu atât de negativ, nu Dumnezeu m-ar elimina, ci, mai degrabă, m-aș elimina singur. Trebuia să reflectez atent asupra mea și să caut adevărul, ca să ies din această stare negativă.

Mai târziu, am văzut un fragment din cuvintele lui Dumnezeu care m-a ajutat să găsesc cauza principală a problemei. Dumnezeu Atotputernic spune: „Oamenii cred în Dumnezeu pentru a fi binecuvântați, răsplătiți, încoronați. Nu există acest lucru în inima fiecăruia? Este cert că există. Deși oamenii nu vorbesc deseori despre asta, ba chiar își ascund motivul și dorința de a obține binecuvântări, această dorință și acest motiv din adâncul inimilor oamenilor au fost întotdeauna de nezdruncinat. Indiferent câtă teorie spirituală înțeleg oamenii, ce cunoștințe bazate pe experiență au, ce datorie pot să îndeplinească, câtă suferință îndură sau cât de mare e prețul pe care-l plătesc, ei nu renunță niciodată la motivația pentru binecuvântări adânc ascunsă în inimile lor și întotdeauna trudesc în tăcere în folosul ei. Nu este acesta lucrul cel mai adânc îngropat în inimile oamenilor? Fără această motivație de a primi binecuvântări, cum te-ai simți? Cu ce atitudine ți-ai îndeplini datoria și L-ai urma pe Dumnezeu? Ce ar deveni oamenii dacă le-ar fi luată această motivație de a primi binecuvântări care este ascunsă în inimile lor? E posibil ca mulți oameni să devină negativi, în vreme ce unii ar deveni demotivați în îndatoririle lor. Și-ar pierde interesul în credința lor în Dumnezeu, de parcă sufletul lor ar fi dispărut. Ar părea că le-a fost smulsă inima. De aceea spun că motivația pentru binecuvântări este ceva ascuns adânc în inimile oamenilor. Poate că, în timp ce își realizează datoria sau trăiesc viața bisericească, simt că sunt în stare să-și părăsească familiile și să se sacrifice cu bucurie pentru Dumnezeu și că acum își cunosc motivația de a primi binecuvântări și au lăsat-o deoparte și că nu mai sunt conduși sau constrânși de aceasta. Atunci, ei cred că nu mai au motivația de a fi binecuvântați, dar Dumnezeu crede altceva. Oamenii văd lucrurile doar în mod superficial. Fără încercări, sunt încântați de ei. Atât timp cât nu părăsesc biserica sau nu-L neagă pe Dumnezeu și continuă să se sacrifice pentru El, ei cred că s-au schimbat. Simt că nu mai sunt conduși de entuziasmul personal sau de impulsuri de moment în îndeplinirea datoriei lor. În schimb, cred că pot să caute adevărul și că pot să caute și să practice adevărul încontinuu în timp ce-și îndeplinesc datoria, astfel încât firile lor corupte să fie purificate, iar ei să obțină o oarecare schimbare autentică. Cu toate acestea, când se întâmplă lucruri care au legătură directă cu destinația și finalul lor, cum se comportă oamenii? Adevărul se dezvăluie în întregime” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Șase indicatori ai progresului în viață”). Dumnezeu a expus starea mea adevărată. Negativitatea pe care o simțeam era controlată de intențiile mele legate de binecuvântări. După ce L-am găsit pe Dumnezeu, eram entuziasmat să mă consum pentru El. Am venit în casa lui Dumnezeu chiar după liceu, ca să îmi dedic tot timpul îndeplinirii îndatoririlor mele, gândindu-mă că, dacă aș continua să urmăresc în acest fel, aș intra cu siguranță în Împărăție și m-aș bucura de binecuvântările Împărăției Cerurilor. Când am fost prins și am semnat „Cele trei declarații” de teama torturii, am simțit că nu mai aveam nicio speranță să primesc binecuvântări și toate îndoielile și neînțelegerile mele față de Dumnezeu au ieșit la suprafață. M-am întrebat: „Poate Dumnezeu să mă mai ierte după ce am semnat «Cele trei declarații»? Dacă Dumnezeu nu mă mântuiește, mai există speranța să primesc binecuvântări? Dacă nu există speranță să primesc binecuvântări, atunci ce rost are să cred până la final?” Am devenit foarte negativ în sinea mea. În special mai târziu, când conducătorii au cercetat faptul că semnasem „Cele trei declarații”, am început să suspectez că aș putea să fiu îndepărtat în orice moment și am simțit că, deși puteam să mă bucur în continuare de aprovizionarea cuvântului lui Dumnezeu și să îmi fac îndatoririle, nu puteam să scap de soarta eliminării. Am crezut că nu aveam nicio speranță să primesc binecuvântări și am simțit ca și cum inima mi-ar fi zdrobită de o piatră grea. Parcă mi-aș fi pierdut sufletul, eram adeseori învăluit de negativitate și de suferință, fără să pot să-mi adun puterile ca să îmi fac îndatoririle sau să urmăresc adevărul. Mi-am dat seama că dorința mea de a primi binecuvântări era prea puternică. În toți acești ani, tot consumul și toate sacrificiile pe care le făcusem nu aveau ca scop să Îl mulțumesc pe Dumnezeu, ci să încerc să mă tocmesc cu El. Când aveam ceva de câștigat, eram foarte motivat în îndatoririle mele, însă când nu puteam să obțin binecuvântări, deveneam exagerat de negativ. Care era diferența între urmărirea mea și cea a neîncrezătorilor? Gândindu-mă la acest lucru, sunt doar o ființă creată, fără niciun fel de valoare, dar pot veni în casa lui Dumnezeu, pot să îmi fac îndatoririle și să mă bucur de toate adevărurile exprimate de El. Am primit foarte multe de la Dumnezeu. Dar nu am fost deloc recunoscător pentru tot ceea ce îmi dăduse El. Ba chiar I-am cerut fără rușine binecuvântările Împărăției Cerurilor, iar dacă nu am putut să primesc binecuvântări, am devenit atât de negativ încât nu am putut să îmi revin. Într-adevăr, nu aveam nicio umanitate! Dându-mi seama de acest lucru, am avut multe remușcări, astfel că m-am rugat lui Dumnezeu, fiind dispus să renunț la intențiile mele legate de binecuvântări și să mă pocăiesc.

După aceea, am citit încă două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o înțelegere mai clară a intenției Lui. Dumnezeu Atotputernic spune: „Majoritatea oamenilor au comis fărădelegi și s-au compromis în anumite moduri. De exemplu, unii oameni s-au împotrivit lui Dumnezeu și au spus lucruri hulitoare; unii oameni au respins însărcinarea dată de Dumnezeu și nu și-au îndeplinit datoria și au fost disprețuiți de Dumnezeu; unii oameni L-au trădat pe Dumnezeu când s-au confruntat cu ispite; unii L-au trădat pe Dumnezeu semnând cele «Trei Declarații» când au fost arestați; unii au furat ofrande; unii au risipit ofrande; unii au perturbat frecvent viața bisericească și le-au făcut rău aleșilor lui Dumnezeu; unii au format clici și s-au ocupat de alții cu asprime, creând haos în biserică; unii au răspândit adesea noțiuni și moarte, făcându-le rău fraților și surorilor; iar unii s-au dedat păcatelor trupești și promiscuității și au reprezentat o influență teribilă. Este de ajuns să spunem că fiecare are fărădelegile și petele lui. Cu toate acestea, unii oameni sunt capabili să accepte adevărul și să se pocăiască, în timp ce alții nu pot și ar prefera să moară înainte de a se pocăi. Prin urmare, oamenii ar trebui tratați în funcție de natura-esență pe care o au și de comportamentul lor constant. Cei care se pot pocăi sunt cei care cred cu adevărat în Dumnezeu, dar în ceea ce-i privește pe cei care chiar nu se pot căi, cei care ar trebui să fie îndepărtați și excluși vor fi îndepărtați și excluși. […] Modul în care Dumnezeu Se ocupă de fiecare persoană se bazează pe situațiile reale și pe circumstanțele și mediul acelei persoane la momentul respectiv, precum și pe acțiunile și comportamentul acelei persoane și pe natura-esență a acesteia. Dumnezeu nu va nedreptăți niciodată pe nimeni. Aceasta este o parte a dreptății lui Dumnezeu. De exemplu, Eva a fost sedusă de șarpe să mănânce fructul din pomul cunoașterii binelui și răului, dar Iahve nu i-a reproșat spunând: «Ți-am spus să nu-l mănânci, așa că de ce ai făcut-o oricum? Ar fi trebuit să ai discernământ; ar fi trebuit să știi că șarpele a vorbit doar pentru a te seduce.» Iahve nu a dojenit-o pe Eva în felul acesta. Întrucât oamenii sunt creația lui Dumnezeu, El știe care sunt instinctele lor și de ce sunt capabile acele instincte, în ce măsură se pot controla oamenii și cât de departe pot merge. Dumnezeu știe toate acestea destul de clar. Tratamentul lui Dumnezeu față de o persoană nu reprezintă un lucru atât de simplu pe cât își imaginează oamenii. Când atitudinea Lui față de o persoană este una de dezgust sau repulsie sau când vine vorba de ceea ce spune această persoană într-un anumit context, El are o bună înțelegere a stărilor acesteia. Acest lucru se datorează faptului că Dumnezeu cercetează atent inima și esența omului. Oamenii se gândesc mereu: «Dumnezeu are doar divinitatea Sa. El este drept și nu acceptă nicio ofensă din partea omului. El nu ia în considerare dificultățile omului și nu Se pune în locul oamenilor. Dacă cineva I se împotrivește lui Dumnezeu, El îl va pedepsi.» Lucrurile nu stau deloc așa. Dacă așa înțelege cineva dreptatea lui Dumnezeu, lucrarea Lui și tratamentul Său față de oameni, se înșală grav. Hotărârea lui Dumnezeu cu privire la finalul fiecărei persoane nu se bazează pe noțiunile și închipuirile omului, ci pe firea dreaptă a lui Dumnezeu. El va răsplăti fiecare persoană în funcție de ceea ce a făcut aceasta. Dumnezeu este drept și, mai devreme sau mai târziu, El va avea grijă ca toți oamenii să fie convinși pe deplin” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). „În Biblie, există o poveste despre întoarcerea fiului rătăcitor – de ce a folosit Domnul Isus această parabolă? Pentru a-i face pe oameni să înțeleagă faptul că intenția lui Dumnezeu de a mântui omenirea este sinceră și că El le dă oamenilor ocazia de a se căi și de a se schimba. De-a lungul acestui proces, Dumnezeu îl înțelege pe om, cunoscându-i bine slăbiciunile și gradul de corupție. Știe că oamenii se vor poticni și vor avea eșecuri. Exact ca un copil care învață să meargă, indiferent cât de rezistent fizic este, vor exista mereu momente în care va cădea și se va poticni și momente în care se va lovi de lucruri și se va împiedica. Dumnezeu înțelege fiecare persoană în felul în care o mamă își înțelege copilul. El înțelege dificultățile fiecărei persoane, slăbiciunile și nevoile acesteia. Chiar mai mult, Dumnezeu înțelege cu ce dificultăți, slăbiciuni și eșecuri se vor confrunta oamenii în procesul intrării în schimbarea firii lor. Acestea sunt lucrurile pe care Dumnezeu le înțelege cel mai bine. Asta înseamnă că Dumnezeu scrutează adâncul inimii oamenilor. Indiferent cât de slab ești, atât timp cât nu te lepezi de numele lui Dumnezeu sau nu-L părăsești pe El sau această cale, atunci vei avea întotdeauna șansa de a realiza schimbarea firii. Dacă ai această șansă, atunci ai speranța de a supraviețui și, prin urmare, de a fi mântuit de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Calea de practică spre schimbarea firii unei persoane”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am dobândit o oarecare înțelegere asupra firii Sale drepte. Dumnezeu nu judecă dacă o persoană poate fi mântuită pe baza comportamentului temporar al acesteia, nici nu condamnă sau nu elimină o persoană pe baza unei fărădelegi cauzate de un singur incident. Dumnezeu cunoaște statura noastră și ne înțelege cu adevărat slăbiciunile. Dumnezeu evaluează o persoană în principal pe baza comportamentului consecvent al acesteia, precum și în funcție de capacitatea ei de a accepta adevărul. Dacă, per ansamblu, comportamentul persoanei respective a fost bun și dacă, după comiterea unei fărădelegi, aceasta poate să accepte adevărul și să se căiască sincer, Dumnezeu va avea milă de o asemenea persoană și îi va arăta toleranță. La fel ca David, care a fost copleșit de regrete după ce a luat-o pe soția lui Urie și apoi nu a mai comis niciodată un adulter. Chiar și la bătrânețe, cu toate că o fată tânără a fost adusă ca să îl încălzească, nu s-a atins de ea. Chiar dacă David a comis o fărădelege, el s-a căit sincer, iar Dumnezeu l-a aprobat în continuare. Unii frați și unele surori au fost excluși pentru că au mers pe calea antihristului și pentru că au tulburat grav lucrarea bisericii. Însă după aceea, ei s-au căit sincer și au fost reprimiți în casa lui Dumnezeu, scriind chiar articole cu mărturii bazate pe experiențe, ca să aducă mărturie despre lucrarea de mântuire făcută de Dumnezeu asupra lor. Din experiențele lor, mi-am dat seama că Dumnezeu îi mântuiește pe cei care se căiesc sincer și care pot accepta adevărul. Dimpotrivă, atitudinea lui Dumnezeu este de a-i condamna și a-i elimina pe cei care au avut în mod consecvent performanțe slabe, care nu acceptă adevărul sau care nu s-au căit cu adevărat. De exemplu, după ce au semnat „Cele trei declarații”, unii oameni nu au înțeles deloc și nu s-au căit pentru că L-au trădat pe Dumnezeu, ba chiar au vândut biserica și pe frații și pe surorile lor. Dumnezeu nu le oferă unor astfel de oameni șanse suplimentare, pentru că ei sunt scârbiți de adevăr și nu au deloc conștiință sau rațiune. M-am gândit că am avut o slăbiciune de moment și am semnat „Cele trei declarații”, însă apoi m-am învinovățit și am regretat, am vrut să mă pocăiesc și să mă schimb. Biserica a evaluat că, per ansamblu, avusesem un comportament bun. De asemenea, nu îmi făceam datoria de mult timp, experiența mea era superficială, statura mea era mică și, după ce am semnat „Cele trei declarații”, am regretat sincer, astfel că mi-a dat încă o șansă. Aceasta era mila lui Dumnezeu. Dar eu nu am înțeles firea lui Dumnezeu și am continuat să Îl înțeleg greșit, gândindu-mă că tot ce făceam era să muncesc și că aveam să fiu eliminat după ce terminam de muncit. Negam complet dreptatea lui Dumnezeu și, în plus, negam intențiile Lui de a mântui cât mai mult posibil omenirea. Mi-am dat seama că nu Îl cunoșteam deloc pe Dumnezeu în credința mea. Eram cu adevărat orb! Îmi imaginasem că Dumnezeu era ca ființele umane corupte. Nu era aceasta o blasfemie împotriva Lui? Dacă aș continua așa, nu aș primi niciodată iertarea lui Dumnezeu. Trebuia să urmez exemplul lui David, să îmi înfrunt fărădelegile cu calm și să mă pocăiesc cu adevărat și, indiferent dacă într-un final Dumnezeu mă mântuia sau mă elimina, trebuia să mă supun și să accept, fără să îmi fac griji cu privire la perspectivele mele de viitor și la căile mele.

După aceea, m-am întrebat: „Care a fost cauza principală a eșecului meu atunci când am semnat «Cele trei declarații» după ce am fost arestat?” Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Speri că a ta credință în Dumnezeu nu va presupune nicio provocare și niciun necaz și nici cea mai mică greutate. Întotdeauna urmărești acele lucruri care sunt lipsite de valoare și nu acorzi valoare vieții, în schimb, pui propriile tale gânduri extravagante înaintea adevărului. Ești așa de lipsit de valoare! Trăiești ca un porc – ce diferență este între tine și porci și câini? Nu sunt toți fiare aceia care nu urmăresc adevărul și care în schimb iubesc trupul? Nu sunt toți morții aceia fără duhuri, cadavre umblătoare? Câte cuvinte au fost rostite în mijlocul vostru? A fost făcută doar puțină lucrare în mijlocul vostru? Cât de multe am oferit în mijlocul vostru? Deci, de ce nu le-ai câștigat? Ce motiv ai să te plângi? Nu este adevărat că nu ai câștigat nimic pentru că ești prea îndrăgostit de trup? Și nu e deoarece gândurile tale sunt prea extravagante? Nu este deoarece ești prea prost? Dacă ești incapabil să câștigi aceste binecuvântări, poți să-L învinuiești pe Dumnezeu că nu te-a mântuit? […] Îți acord viața umană reală, și tu tot nu urmărești. Nu ești tu la fel ca un porc sau un câine? Porcii nu urmăresc viața omului, ei nu urmăresc să fie curățiți și nu înțeleg ce este viața. În fiecare zi, după ce mănâncă pe săturate, ei doar dorm. Eu ți-am dat calea adevărată și tu tot nu ai câștigat-o: ești cu mâinile goale. Ești dispus să continui în această viață, viața unui porc? Care este însemnătatea existenței unor astfel de oameni? Viața ta este demnă de dispreț și josnică, trăiești în mijlocul murdăriei și desfrâului și nu urmărești niciun scop; nu este viața ta cea mai josnică dintre toate? Ai tupeul să-L înfrunți pe Dumnezeu? Dacă tu continui să experimentezi în acest mod, nu-i așa că nu vei obține nimic? Adevărata cale ți-a fost oferită, dar, dacă poți sau nu să o câștigi, depinde de propria ta căutare personală” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). „Astăzi, toate persoanele din lume trec prin încercări, chiar și Dumnezeu suferă – așadar, este potrivit ca voi să nu suferiți? […] Unii oameni se confruntă cu durerea familiei, alții cu durerea căsătoriei, iar alții suferă din cauza persecuției, neavând nici măcar un loc în care să trăiască. Oriunde se duc, este casa altcuiva, iar ei simt durere în inimile lor. Nu este durerea pe care o experimentați voi chiar acum durerea pe care a îndurat-o Dumnezeu? Suferiți împreună cu Dumnezeu, iar Dumnezeu îi însoțește pe oameni în suferință. Astăzi, cu toții aveți o parte din durerea, Împărăția și suferința lui Hristos și veți dobândi slavă în final! Această suferință e semnificativă. Nu este așa? Nu poți fi lipsit de această hotărâre. Trebuie să înțelegi sensul suferinței astăzi și de ce suferi atât de mult. Trebuie să cauți adevărul și să ajungi la o înțelegere a intenției lui Dumnezeu și apoi vei avea hotărârea de a suferi” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că principala cauză a faptului că semnasem „Cele trei declarații” a fost că îmi prețuiam prea mult trupul. Respectam regula satanică de supraviețuire „Fiecare om pentru el însuși și diavolul îl ia pe cel mai din spate” și am pus interesele propriului trup mai presus de orice altceva. Mi-am dorit să nu existe deloc greutăți sau suferință în credința mea în Dumnezeu, ca trupul meu să nu pătimească, și, chiar mai mult, să nu fie deloc nevoie să experimentez încercări sau necazuri. Prin urmare, când am fost amenințat cu tortura de marele balaur roșu, nu m-am gândit cum să rămân ferm în mărturia mea, ci, mai degrabă, la frica mea de tortură și de suferință. Mi-a fost teamă că nu aș putea să îndur tortura și aș deveni o iudă, crezând că ar fi mai bine să semnez „Cele trei declarații”. Mi se părea că gândurile mele erau foarte pozitive, dar, în realitate, mă gândeam doar cum să mă protejez și nu voiam ca trupul meu să sufere nici măcar un pic. Știam foarte bine că prin semnarea „Celor trei declarații” Îl trădam pe Dumnezeu, însă continuam să-mi prelungesc existența jalnică făcând compromisuri și cedând în fața diavolului. Acțiunile mele nu erau cu nimic diferite de cele ale unei iude. Când lucrarea lui Dumnezeu este finalizată, dacă tot pun prea mult preț pe trupul meu și nu aduc mărturie sinceră, pe lângă faptul că nu aș fi mântuit de Dumnezeu, m-aș împotrivi și L-aș trăda pe Dumnezeu în repetate rânduri ca să îmi satisfac trupul, iar la final, cu siguranță aș îndura pierzania și aș pieri împreună cu Satana! De asemenea, din cuvintele lui Dumnezeu mi-am dat seama că, pentru a fi salvat întru credință, trebuie să înduri multe suferințe. Putem să avem încredere adevărată în Dumnezeu doar trecând prin situații dureroase. La fel ca Petru, care L-a urmat pe Domnul Isus și a trecut prin sute de încercări și de rafinări pe parcursul vieții sale. Prin aceste rafinări, el a căutat să Îl iubească pe Dumnezeu și, într-un final, a atins iubirea supremă pentru Dumnezeu și supunerea întru moarte, fiind răstignit cu capul în jos pentru El și devenind prima persoană de-a lungul veacurilor care a fost desăvârșită de Dumnezeu. Și Iov s-a confruntat cu încercări. El și-a pierdut într-o clipită averea imensă și copiii, corpul i-a fost acoperit de bube, însă a putut să se supună suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și să rămână ferm în mărturia sa pentru El, îngrozindu-l pe Satana și devenind un om cu adevărat liber. În comparație cu ei, eu sunt un nimic. Am fost îngrozit și am făcut un compromis cu Satana chiar și fără să mă confrunt cu tortură gravă. Am fost ca o floare dintr-o seră, care nu rezistă la puțin vânt sau la puțină ploaie. Am fost cu adevărat fragil! Trebuia să urmăresc adevărul și să nu mai țin cont de trup și am jurat că, dacă aș fi arestat din nou într-o bună zi, chiar dacă viața ar deveni mai rea decât moartea, aș rămâne ferm în mărturia mea.

La finalul lunii iulie a anului 2024, chiar după ce am ajuns la Biserica Dongyang, biserica învecinată a fost vizată de un val masiv de arestări, iar conducătorii ne-au îndemnat să ajutăm repede la mutarea cărților cu spusele lui Dumnezeu. De îndată ce am mutat câteva dintre cărțile ascunse, a apărut suspiciunea că șoferul fusese urmărit. Mai mult, fratele meu partener era și el expus la riscuri potențiale în această situație, pentru că intrase în contact cu șoferul. Pus în fața acestei situații, am fost foarte speriat. M-am gândit că înainte fusesem mult timp urmărit de poliție și că fusesem la un pas de a fi arestat. În plus, o iudă mă trădase și eram o țintă cheie pe care poliția urmărea să o aresteze. În acest moment, reușisem la limită să mă ascund, dar siguranța partenerului meu era în pericol. Am simțit că, dacă am fi luați în vizor, nu aș putea să scap, iar dacă poliția m-ar prinde, cu siguranță nu mi-ar da drumul. Însă când m-am gândit la fărădelegea comisă ultima dată când am fost arestat și am semnat „Cele trei declarații”, am avut un sentiment intens în inima mea: „Dacă chiar sunt prins, jur să nu Îl tăgăduiesc niciodată pe Dumnezeu și să Îi aduc în mod cert mărturie!” Când m-am gândit în acest fel, inima mea nu a mai fost constrânsă de această situație. Mai mult, dacă aveam să fiu prins sau nu era în mâinile lui Dumnezeu și trebuia să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Lui. Trebuiau făcute rânduielile adecvate pentru cărți, diverse sarcini trebuiau să fie implementate urgent, iar eu trebuia să protejez interesele casei lui Dumnezeu. Prin urmare, în timp ce comunicam cu partenerul meu ca să întreb despre cărți, să cercetez și să discut despre mutarea cărților, am scris o scrisoare către biserică, pentru a urmări atent progresul activității de mutare a cărților. Practicând în acest mod, m-am simțit mult mai liniștit în inima mea. Transformarea și foloasele obținute sunt indisolubil legate de îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu. Îi mulțumesc cu sinceritate lui Dumnezeu!