de Flavien, Benin

În septembrie 2019, am acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Mai târziu, am fost ales lider de grup pentru adunările din biserică, iar frații și surorile au zis că eu înțeleg lucrurile rapid și am calibru bun. La scurt timp, am fost ales diacon de evanghelizare și mi-am îndeplinit îndatoririle mai activ decât înainte. Eram ocupat zilnic să predic Evanghelia și să găzduiesc adunări. Fraților și surorilor mele le plăcea părtășia mea, iar conducătorul de biserică a spus că mă pricepeam. Asta m-a făcut foarte fericit și am simțit că aveam, într-adevăr, calibrul deosebit de bun. Ca să obțin admirația mai multor oameni, am citit mai mult din cuvântul lui Dumnezeu și am văzut multe filme din casa lui Dumnezeu și lecturi video din cuvântul Său. Dar m-am mulțumit doar să înțeleg cuvinte și doctrine, ca să mă dau mare, fără să mă axez pe a înțelege voia lui Dumnezeu sau practicarea adevărului. La adunări, am avut părtășie cât mai cuprinzătoare posibil, astfel încât ceilalți să creadă că înțelegeam mai mult. Ba chiar am avut părtășie despre lucruri pe care nu le-am înțeles bine, ca să-i fac pe ceilalți să creadă că știam tot. Ca să-mi creez o imagine bună în inima conducătorului, am pretins că sunt foarte puternic. De exemplu, la început, am avut noțiuni despre lucrarea lui Dumnezeu, dar m-am gândit că, dacă le-aș exprima, conducătorul meu ar crede că n-am înțeles adevărul. Așa că mi-am ascuns intenționat noțiunile față de el. Era ca și cum purtam o mască. Ceea ce apărea în fața celorlalți era o iluzie.

După câteva luni, am fost ales conducător de biserică, în principal responsabil de lucrarea de evanghelizare. Această lucrare necesita calibru, discernământ și abilități de muncă. Am simțit că nimeni din biserică, în afară de mine, nu avea acele competențe, așadar, fusesem predestinat de Dumnezeu să fac această datorie. Faptul că am fost deseori promovat m-a făcut să mă simt diferit de ceilalți, cel mai pasionat de căutarea adevărului, cineva iubit și privilegiat de Dumnezeu. Am simțit, totodată, că eram o persoană specială în biserică și că eram indispensabil acolo. Ba chiar am crezut că a răspunde de lucrarea de evanghelizare se aseamănă cu a păzi intrarea în biserică, că puteam să decid cine putea intra și cine nu. Încet, am devenit tot mai arogant și simțeam că sunt deasupra celorlalți, că pot emite ordine și că frații și surorile mele sunt „executanții” mei, care trebuie să mă asculte. Voiam mereu să decid singur și să am ultimul cuvânt în lucrarea bisericii. Simțeam că eu eram cel care avea abilitatea de a munci, eu stăpânisem principiile, așa că nu eram nevoit să accept părerile sau sfaturile celorlalți. Îi desconsideram mereu pe frații și pe surorile mele. Era o conducătoare de grup de calibru mediu pe care o disprețuiam. Fără să țin cont dacă era eficientă în datoria ei, am vrut s-o înlocuiesc în mod arbitrar. Pe deasupra, îi consideram subordonați pe frații și pe surorile mele și simțeam că puteam să-i critic cum voiam. O soră avea o metodă proprie de practicare în datoria ei, dar n-am considerat că o face bine, așa că, fără să am părtășie pe baza principiilor, am criticat-o aspru. Acest lucru a făcut-o atât de pesimistă, încât nu mai voia să colaborăm. Ulterior, la o adunare, conducătorul ne-a întrebat pe toți dacă aveam vreo dificultate, iar această soră i-a zis direct: „Fratele Flavien are o problemă. Nu are părtășie despre adevăr, critică mereu oamenii și de fiecare dată când mă critică este foarte aspru.” După aceea, alți câțiva frați și surori au raportat că îi criticam pe oameni în mod arbitrar și mi-au expus comportamentul arogant, folosind cuvintele lui Dumnezeu.

De fapt, câteva persoane îmi spuseseră deja despre problema comportamentului meu arogant. Unii frați și surori m-au văzut exagerat de strict când întrebam despre lucrarea celorlalți și mi-au trimis mesaje, spunând: „Frate, n-a fost bine să vorbești așa. Îi vei face pe frați și pe surori să se simtă pesimiști.” Frații și surorile mele mai menționaseră că le vorbeam celorlalți de sus, că nu mă puneam niciodată pe picior de egalitate cu frații și cu surorile mele, că unii dintre ei nu voiau să vorbească cu mine și că alții se simțeau atât de atacați, încât nu-și mai voiau datoria. După ce am primit reproșuri și am fost emondat în repetate rânduri de frații și surorile mele, mândria mea a încasat o lovitură. Credeam că sunt o persoană pe care Dumnezeu o iubea și o favoriza, dar, văzând cum m-au expus și respins frații și surorile mele, m-am simțit foarte demoralizat și pesimist. Mi-am pierdut elanul de a urmări, iar în îndatoririle mele făceam totul mecanic, nu verificam lucrarea fraților și surorilor mele și nu mă concentram să rezolv greutățile sau problemele cu care se confruntau. Nu-mi păsa deloc de ceea ce aveau ei nevoie cel mai mult.

Mai târziu, o soră mi-a trimis un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu. A fost deosebit de relevant pentru starea mea. Dumnezeu spune: „De la corupția omenirii de către Satana, natura oamenilor a început să se deterioreze și, treptat, ei și-au pierdut rațiunea pe care o au oamenii normali. Acum, ei nu mai acționează ca ființe umane în poziția omului, ci, sunt plini de ambiții neînfrânate; au depășit statutul omului – cu toate acestea, încă tânjesc să ajungă și mai sus. La ce se referă acest «mai sus»? Ei doresc să-L depășească pe Dumnezeu, să depășească cerurile și să depășească toate celelalte. Care este sursa motivului pentru care oamenii dezvăluie astfel de firi? La cel mai profund nivel, motivul este că firea omului e prea arogantă. Majoritatea oamenilor înțeleg sensul cuvântului «aroganță». Este un termen peiorativ. Dacă cineva dezvăluie aroganță, alții cred că nu este o persoană bună. Ori de câte ori cineva este incredibil de arogant, alții presupun mereu că este o persoană rea. Nimeni nu-și dorește să fie etichetat astfel. De fapt, totuși, toată lumea este arogantă și toți oamenii corupți au această esență. Unii oameni spun: «Nu sunt câtuși de puțin arogant. Nu mi-am dorit niciodată să fiu arhanghelul și nici nu am vrut vreodată să-L întrec pe Dumnezeu sau să întrec orice altceva. Am fost întotdeauna o persoană deosebit de manierată și mi-am știut mereu locul.» Nu neapărat; aceste cuvinte sunt incorecte. Oamenii au o natură și o esență arogante, așa că pot să se răzvrătească adesea împotriva lui Dumnezeu și să I se împotrivească, să nu asculte cuvintele Lui, să aibă noțiuni despre El, să facă lucruri care Îl trădează și să facă lucruri pentru a se preamări și a aduce mărturie pentru ei înșiși. Spui că nu ești arogant, dar să presupunem că ți-ar fi încredințată o biserică să o conduci, iar Eu nu te-aș emonda și nimeni din casa lui Dumnezeu nu te-ar critica și nici nu te-ar ajuta. După ce ai conduce-o o vreme, ai avea oamenii la picioare și i-ai face pe toți să te asculte, chiar până în punctul în care ar avea o părere foarte bună despre tine și te-ar admira. Cum s-ar putea întâmpla acest lucru? Este determinat de natura ta; nu este nimic altceva decât o dezvăluire firească. Nu trebuie să înveți asta intenționat de la alții, nici alții nu trebuie să te învețe intenționat sau să-ți ordone sau să te oblige să faci asta – acest tip de situație apare în mod firesc. Tot ceea ce faci este menit să-i facă pe oameni să te preamărească, să te laude, să te venereze, să ți se supună și să te asculte în toate lucrurile. Când ești pus într-o poziție de conducere, tu provoci în mod firesc această situație și nu ai putea schimba acest lucru nici dacă ai vrea. Și cum apare această situație? Este determinată de natura arogantă a omului. Manifestarea aroganței este răzvrătirea și împotrivirea față de Dumnezeu. Oamenii sunt aroganți, îngâmfați și neprihăniți de sine, așa că sunt capabili să-și întemeieze propriile regate independente și să facă lucrurile după voia lor. De asemenea, sunt capabili să-i atragă pe oameni sub controlul lor și să-i tragă în orbita lor. Faptul că oamenii sunt atât de aroganți încât sunt capabili să-și întemeieze propriile regate independente dovedește că natura-esență pe care o au este Satana, că este arhanghelul. Dacă oamenii sunt aroganți și îngâmfați până la un anumit punct, nu Îl vor avea pe Dumnezeu în inimile lor, Îl vor da la o parte și vor dori să fie Dumnezeu și îi vor face pe toți să-i asculte. Atunci, ei vor fi devenit arhangheli. Dacă tu ai natura arogantă a Satanei, Dumnezeu nu va avea niciun loc în inima ta. Chiar dacă tu crezi în Dumnezeu, El nu te va recunoaște și te va elimina ca pe o persoană rea” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Natura arogantă a omului stă la originea împotrivirii sale față de Dumnezeu”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, m-am gândit la comportamentul meu de până atunci. Când am început să cred, toți m-au admirat și încurajat. Au spus că am calibru bun și că am părtășie bună. Am fost, de asemenea, promovat de mai multe ori, așa că m-am simțit special și mai bun decât ceilalți frați și surori și că eram apt să îi conduc. Natura mea arogantă și neprihănită de sine și ambiția mea de a urmări statutul m-au făcut să cred că eram plăcut și privilegiat de Dumnezeu. Am simțit că eram nemaipomenit și superior celorlalți, așa că am început să mă folosesc de poziția mea ca să-i cert și constrâng. Ba chiar am încercat să-i controlez pe frați și pe surori și să-i fac să mă asculte. Mă purtasem exact ca arhanghelul! Am avut o părere prea bună despre mine. După ce am fost emondat și respins de frații și de surorile mele, am realizat că nu eram perfect, cum mi-am imaginat. Am presupus că le eram superior altora și că Dumnezeu mă privilegia, dar aceste lucruri erau doar în imaginația mea.

După câteva zile, am citit două fragmente din cuvântul lui Dumnezeu, care expunea și diseca antihriștii. Dumnezeu spune: „Antihriștii vor plăti orice preț pentru a câștiga statut, a-și satisface ambiția și a-și atinge scopul de a controla biserica și de a fi dumnezeu. Ei lucrează adesea până noaptea târziu și se trezesc la crăpatul zorilor, lucrând până în creierii nopții și repetându-și predicile la primele ore, și, în plus, notează toate lucrurile geniale pe care le-au zis alții, făcând toate astea pentru a se dota cu doctrinele de care au nevoie pentru a ține predici elevate. Se gândesc zilnic cum să țină aceste predici elevate, contemplând care dintre cuvintele lui Dumnezeu vor fi cele mai folositoare pentru a fi alese și vor inspira admirație și laudă în rândul aleșilor lui Dumnezeu, apoi învață acele cuvinte pe de rost. După aceea, se gândesc cum să interpreteze acele cuvinte într-un mod care să le demonstreze înțelepciunea și strălucirea. Pentru a-și întipări cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu în inimile lor, se străduiesc să-I mai asculte cuvântul de câteva ori. Fac toate acestea cu eforturi similare elevilor care concurează pentru un loc la facultate. Atunci când cineva ține o predică bună sau una care oferă o anumită iluminare sau una care oferă o oarecare teorie, un antihrist o va prelua, o va compila și o va transforma în propria predică. Niciun efort nu este prea mare pentru un antihrist. Care sunt, așadar, motivul și intenția din spatele acestui efort al său? Acestea sunt să fie capabil să predice cuvintele lui Dumnezeu, să le spună clar și cu ușurință, să le rostească fluent, astfel încât ceilalți să vadă că antihristul este mai spiritual decât ei, că prețuiește mai mult cuvintele lui Dumnezeu, că-L iubește mai mult pe Dumnezeu. În acest fel, un antihrist poate câștiga admirația și adorarea unora dintre cei care-l înconjoară. Un antihrist consideră că acesta este un lucru demn de făcut și că merită orice efort, preț sau greutăți” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul zece (Partea a șaptea)”]. „Esența acțiunilor antihriștilor este că ei utilizează constant diverse mijloace și metode pentru a-și satisface ambițiile și dorințele, de a-i induce în eroare și de a-i prinde pe oameni în mrejele lor și de a dobândi un statut înalt, astfel încât aceștia să-i urmeze și să-i venereze. E posibil ca, în adâncul inimii lor, să nu concureze intenționat cu Dumnezeu pentru oameni, dar un lucru e sigur: chiar dacă nu concurează cu Dumnezeu pentru oameni, ei tot vor să aibă statut și putere printre oameni. Chiar dacă vine ziua când își dau seama că ei concurează cu Dumnezeu pentru statut și se înfrânează puțin, folosesc în continuare diferite metode pentru a urmări statutul și reputația; în inima lor, le este clar că își vor asigura un statut legitim atât timp cât pot să câștige recunoașterea și admirația unor oameni. Pe scurt, deși tot ceea ce fac antihriștii pare să fie îndeplinirea îndatoririlor proprii, consecința acestui fapt este de a-i induce în eroare pe oameni și de a-i face pe oameni să-i venereze și să-i urmeze – în consecință, a-și îndeplini datoria în acest fel înseamnă a se preamări și a aduce mărturie pentru ei înșiși. Ambiția lor de a controla oamenii și de a câștiga statut și putere în biserică nu se va schimba niciodată. Ei sunt antihriști din toate punctele de vedere” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul cinci: Ei îi induc în eroare, îi atrag de partea lor, îi amenință și îi controlează pe oameni”). Dumnezeu spune că antihriștii, pentru a primi admirația și venerația celorlalți, folosesc suferința externă pentru a crea o iluzie prin care să înșele oamenii. Nu așa eram și eu? Mereu am căutat faima și statutul și tot ceea ce am făcut a fost pentru a-i face pe alții să mă admire. Am petrecut mult timp citind cuvântul lui Dumnezeu, stând uneori treaz până seara târziu, dar țelul meu a fost doar să înțeleg mai bine doctrinele, ca să mă pot da mare mai bine și să-i fac pe ceilalți să mă admire și să mă aprecieze. Cuvintele lui Dumnezeu au revelat toate manifestările pe care le-am avut. Am simțit că fusesem deja condamnat de Dumnezeu, că aveam să fiu alungat și eram foarte neliniștit. Dar n-am îndrăznit să le spun fraților și surorilor despre starea mea reală, de teamă că voi fi văzut drept un antihrist și voi fi exclus. M-am străduit să-mi ascund anxietatea față de ceilalți, dar inima mea era în agonie și mă simțeam de parcă fusesem condamnat la moarte. În aceeași perioadă, un antihrist fusese expus și exclus. Părea că se sacrifică pentru Dumnezeu și caută cuvântul Său în părtășia cu ceilalți frați și surori, dar ea însăși nu practica cuvântul lui Dumnezeu, iar când se întâmpla ceva care nu era conform noțiunilor ei, răspândea negativitate, ba chiar nega lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă și îi perturba pe cei care cercetau adevărata cale. Am realizat că unele manifestări ale mele erau la fel ca ale ei. De exemplu, mereu găseam cuvântul lui Dumnezeu pentru părtășia cu frații și cu surorile mele, dar eu însumi nu îl practicam. Când aveam greutăți, mă bazam pe inteligența și pe înțelepciunea mea ca să le rezolv, mai degrabă decât să mă axez pe căutarea voii lui Dumnezeu sau să practic adevărul. Mai mult decât atât, aveam și manifestările unui antihrist pe care cuvintele lui Dumnezeu îl revelaseră. M-am temut și mai mult că aveam să devin un antihrist și să fiu exclus, pentru că simțeam că am o natură rea, că puteam să-i înșel și să-i controlez ușor pe frații și pe surorile mele și că, într-o zi, la fel ca acel antihrist, aveam să perturb lucrarea bisericii. Gândindu-mă la asta, frica mi s-a intensificat. Am simțit că nu aveam nicio speranță să fiu binecuvântat, așa că am început să mă plâng: „Am neglijat obiecțiile familiei mele ca să cred în Dumnezeu și să-mi îndeplinesc datoria. Ba chiar am renunțat la viitorul meu și am plecat din orașul natal ca să răspândesc Evanghelia în locuri noi. Am plătit un preț atât de mare, dar până la urmă tot în iad mă duc, spre a fi pedepsit. Dacă aș fi știut că voi sfârși așa, nu m-aș fi sacrificat atât de mult. Măcar m-aș fi bucurat de puțină fericire lumească înainte să mor.” Atunci m-am gândit doar la destinația mea și n-am fost atent să caut voia lui Dumnezeu, așa că mă păzeam mereu de El și Îl înțelegeam greșit. Am simțit că, dacă făceam în continuare o datorie atât de importantă, cu siguranță aveam să fiu expus și exclus, așa că am demisionat din poziția de conducător. Mă temeam că frații și surorile aveau să mă critice și să mă emondeze după ce-mi vor vedea adevărata față, așa că nu mi-am deschis inima în fața lor, nici nu m-am asociat cu ei. Relația mea cu frații și cu surorile mele a devenit cu desăvârșire distantă. Mai târziu, am folosit scuza că mă duc acasă să predic Evanghelia, pentru a mă întoarce la familia mea necredincioasă. În fața constrângerilor și piedicilor familiei mele, am devenit și mai pesimist. Deși participam în continuare la adunări, făceam totul doar mecanic. Eram foarte slab și am simțit că ajunsesem la capăt, așa că am decis să părăsesc biserica.

După ce am părăsit biserica, am avut inima foarte pustiită. Stăteam în camera mea toată ziua și nu voiam să fac nimic. Deși familia mea nu mă mai persecuta și mă simțeam destul de confortabil fizic, eram copleșit de neliniște și mă simțeam foarte vinovat. Eram mereu îngrijorat că voi fi pedepsit de Dumnezeu pentru că L-am trădat, îmi era frică de iad și de moarte. Am încercat să depășesc această neliniște, dar fără succes. Am citit multe cărți de știință socială, sperând să găsesc ceva în ele care să-mi aline sufletul, dar nimic nu-mi putea calma suferința interioară. Părea că nu puteam decât să-mi aștept pasiv moartea. Într-o zi, m-am rugat lui Dumnezeu cerându-I să mă îndrume să ies din situația grea. Mai târziu, am început să ascult imnuri și să citesc cuvintele lui Dumnezeu. Cuvintele lui mi-au trezit conștiința și m-au luminat. Dumnezeu spune: „Unii oameni au firea unui antihrist și deseori dezvăluie anumite firi corupte, dar în timp ce au astfel de dezvăluiri, ei reflectă asupra lor și se cunosc și sunt capabili să accepte și să practice adevărul și, după o vreme, se poate vedea o schimbare în ei. Ei pot face obiectul mântuirii” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul patru: Ei se preamăresc și mărturisesc despre ei înșiși”). „Sunt unii care, atunci când citesc cuvintele lui Dumnezeu, își formează adesea noțiuni și înțelegeri greșite, deoarece Dumnezeu expune stările corupte ale oamenilor și spune unele lucruri care îi condamnă. Ei devin negativi și slabi, crezând că le sunt adresate lor cuvintele lui Dumnezeu, că El a renunțat la ei și nu-i va mântui. Devin atât de negativi încât plâng și nu mai vor să-L urmeze pe Dumnezeu. Aceasta este, de fapt, o înțelegere greșită a lui Dumnezeu. Când nu înțelegi sensul cuvintelor lui Dumnezeu, nu ar trebui să dai verdicte asupra lui Dumnezeu. Nu știi la ce fel de persoană renunță Dumnezeu sau în ce circumstanțe renunță la ea sau în ce circumstanțe îi dă pe oameni la o parte – există principii și contexte în care Dumnezeu renunță la oameni și îi dă laoparte. Dacă nu poți desluși aceste chestiuni detaliate, vei deveni cu ușurință hipersensibil, dând un verdict asupra ta pe baza unui singur lucru spus de Dumnezeu. Nu este problematic acest lucru? Când Dumnezeu îi judecă pe oameni, ce anume condamnă El în principal la ei? Ceea ce Dumnezeu judecă și expune sunt firile corupte și esența coruptă a oamenilor; El condamnă firile lor satanice și natura lor satanică; El condamnă diversele manifestări și comportamente ale răzvrătirii și opoziției lor față de Dumnezeu; și îi condamnă pentru că nu se pot supune lui Dumnezeu, I se opun mereu lui Dumnezeu și au mereu propriile motive și scopuri – dar o astfel de condamnare nu înseamnă că Dumnezeu a renunțat la oamenii cu firi satanice. Dacă nu poți vedea clar nici măcar acest lucru, atunci nu ai capacitate de înțelegere. Este cam ca și cum cineva ar fi bolnav mintal, mereu suspicios față de tot și mereu înțelegându-L greșit pe Dumnezeu. Astfel de oameni nu au nici cea mai infimă credință adevărată în Dumnezeu, așadar, cum ar putea să-L urmeze până la capăt? Auzi o singură propoziție de condamnare de la Dumnezeu și apoi presupui că faptul că Dumnezeu îi condamnă pe oameni înseamnă că a renunțat la ei și nu-i va mântui și, astfel, devii negativ, lăsându-te pradă disperării. Aceasta este o înțelegere greșită a lui Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu nu a renunțat la oameni – oamenii sunt cei care L-au înțeles greșit pe Dumnezeu și au renunțat la ei înșiși. A renunța la sine este ceea ce este cu adevărat fatal; aceasta împlinește cuvintele Vechiului Testament: «Proștii mor din lipsă de judecată» (Proverbe 10:21). A te lăsa pradă disperării este cel mai prostesc lucru pe care l-ai putea face. Uneori citești cuvintele lui Dumnezeu care par să dea verdicte asupra oamenilor; de fapt, ele nu dau verdicte asupra unui anumit individ, ci sunt exprimarea intențiilor și perspectivelor lui Dumnezeu. Acestea sunt cuvinte de adevăr și principiu, nu dau verdicte asupra nimănui. Chiar și cuvintele pe care le rostește Dumnezeu în momente de furie și mânie reprezintă, de asemenea, firea Sa; aceste cuvinte sunt adevărul și, cu atât mai mult, sunt cuvinte de principiu. Oamenii trebuie să înțeleagă acest lucru. Scopul lui Dumnezeu în a spune acest lucru este ca oamenii să înțeleagă adevărul și să înțeleagă principiile; nu este absolut deloc pentru a da verdicte asupra nimănui. Acest lucru nu are nicio legătură cu destinația și răsplata finală a oamenilor, cu atât mai puțin se referă la pedeapsa lor finală. Acestea sunt doar cuvinte rostite pentru a-i judeca și a-i emonda pe oameni, sunt cuvinte care exprimă frustrarea față de eșecul oamenilor de a se ridica la înălțimea așteptărilor, sunt rostite pentru a-i trezi pe oameni, pentru a-i îndemna și sunt cuvinte din inima lui Dumnezeu. Și totuși, unii oameni se poticnesc și se leapădă de Dumnezeu din cauza unei singure propoziții de judecată din partea Lui. Oamenii ca aceștia nu știu ce este bine pentru ei și sunt imuni la rațiune; sunt oameni care nu acceptă deloc adevărul. […] Există momente în care Dumnezeu Se ține departe de oameni și momente în care El îi lasă la o parte pentru o vreme, astfel încât ei să poată reflecta asupra lor înșiși, dar Dumnezeu nu a renunțat la ei; El le dă ocazia să se căiască. Dumnezeu renunță cu adevărat doar la oamenii răi care comit multe fapte rele, la neîncrezători și la antihriști. Unii oameni spun: «Simt că nu am lucrarea Duhului Sfânt și de mult timp nu mai am luminarea Duhului Sfânt. A renunțat Dumnezeu la mine?» Aceasta este o concepție greșită. Există, de asemenea, o problemă de fire aici: sensibilitatea exagerată a oamenilor. Oamenii încearcă mereu să-și expună propriile raționamente, acționează mereu indisciplinat și sunt lipsiți de raționalitate – nu este aceasta o problemă de fire? Tu spui că Dumnezeu a renunțat la tine, că nu te va mântui, deci ți-a determinat El finalul? Dumnezeu ți-a spus doar câteva cuvinte mânioase. Cum ai putea să spui că El a renunțat la tine, că El nu te mai vrea? Există ocazii în care nu poți simți lucrarea Duhului Sfânt, dar Dumnezeu nu te-a privat de dreptul de a-I citi cuvintele și nici nu ți-a determinat finalul sau nu ți-a retezat calea spre mântuire – așadar, de ce ești atât de supărat? Ești într-o stare proastă, există o problemă cu motivele tale, există probleme cu gândul și cu punctul tău de vedere, starea ta de spirit este pervertită – și totuși nu încerci să rezolvi aceste lucruri căutând adevărul, ci, în schimb, în mod constant, Îl înțelegi greșit pe Dumnezeu și te plângi de El și împingi responsabilitatea asupra Lui, spunând chiar: «Dumnezeu nu mă vrea, așa că nu mai cred în El.» Nu ești tu certăreț în mod irațional? Nu ești irezonabil?” [Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin înlăturarea noțiunilor poți porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu (1)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au mers drept la inimă. Am înțeles că Dumnezeu nu renunțase la mine, nu mă condamnase, nu-mi hotărâse finalul. De fapt, Dumnezeu a știut cât de corupt de Satana eram. El a îngăduit ca frații și surorile mele să mă expună la momentul potrivit și a folosit cuvintele Sale ca să-mi dezvăluie firea coruptă și calea greșită pe care o luasem, pentru că doar așa puteam să am cunoaștere despre mine. Aceasta era o mare șansă pentru mine ca să mă schimb. Dumnezeu m-a judecat, m-a mustrat, m-a emondat nu ca să mă condamne sau să mă alunge, ci ca să mă mântuiască. Dumnezeu spera să pot să mă cunosc cu adevărat și să am căință adevărată. Dar eu m-am folosit de prejudecățile și de noțiunile mele ca să-I înțeleg greșit voia, crezând că Dumnezeu categoric nu mă voia fiindcă aveam manifestările unui antihrist și că eram condamnat să am aceeași soartă ca aceia care urmau să fie distruși. Credeam că, dacă cineva cu o fire de antihrist, ca mine, rămâne în biserică, mai devreme sau mai târziu avea să perturbe lucrarea bisericii. Dar, de fapt, toate manifestările mele erau normale în ochii lui Dumnezeu. Dezvăluisem manifestările firii unui antihrist, dar nu devenisem încă un antihrist. Dumnezeu îi alungă și îi pedepsește pe cei care au esența unui antihrist. Aceștia nu sunt capabili să se căiască, fiindcă natura-esență pe care o au este rea, iar ei urăsc și detestă adevărul. Indiferent cu ce greșesc, nu-și recunosc niciodată greșelile și fac orice ca să-și păstreze prestigiul și statutul, chiar până la moarte. Eu încă realizam că eram atât de profund corupt și îmi știam greșeala, așa că mai aveam șansa să mă căiesc. Aveam doar o fire de antihrist, nu eram un antihrist fără capacitatea de a accepta nici măcar o fărâmă de adevăr sau care disprețuia adevărul. Dumnezeu nu mă condamnase pe baza corupției mele expuse, ci încercase să mă mântuiască în cea mai mare măsură posibilă, așteptând să mă căiesc. Dar trăisem cu noțiuni potrivnice lui Dumnezeu și Îl înțelesesem greșit, crezând că Dumnezeu avea să mă alunge. Așadar, am renunțat la datorie și am părăsit biserica, îngrijorat că, dacă rămân în biserică, aveam să-i perturb lucrarea în continuare și că aveam să suport o pedeapsă și mai mare. N-am înțeles voia lui Dumnezeu și nu I-am cunoscut iubirea, nici firea. Am crezut că toate eforturile mele erau în van, de vreme ce Dumnezeu nu mă mai voia. Dacă nu m-aș bucura de plăcerile trupești din lumea asta, n-aș avea nimic. Amintindu-mi acum ce am făcut, îmi este nemaipomenit de rușine. Am jurat de multe ori că Îl voi urma pe Dumnezeu toată viața, dar imediat ce m-am confruntat cu judecata și expunerea, am devenit pasiv, am negat mântuirea Lui, mi-am pierdut credința în El, am ales fără ezitare interesele mele personale și să mă întorc în lume și să mă bucur de plăcerea trupească. Unde îmi era conștiința? Am simțit cel mai profund regret. Acum, că am înțeles voia lui Dumnezeu, părea că am din nou speranță pentru viață și m-am simțit ca înviat din morți. Am lăsat la o parte toate planurile mele personale, inclusiv studiul și munca și am început să cântăresc cu conștiinciozitate cuvântul lui Dumnezeu, să cânt imnuri, să ascult recitări din cuvântul Său și să-I caut voia în cuvintele Lui. Parcă o luam de la capăt pe drumul credinței în Dumnezeu. Puțin câte puțin, încă o dată am primit mila lui Dumnezeu și am simțit bucuria prezenței Lui. Mi-am găsit pacea și bucuria interioară și am mai simțit în inimă o dorință renăscută de a mă întoarce la biserică. Totuși, nu știam dacă aveam să fiu acceptat de biserică. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să-I fie milă de mine și să mă mântuiască.

Peste câteva săptămâni, am citit un fragment din cuvântul lui Dumnezeu și am înțeles puțin mai mult din voia Lui. Dumnezeu spune: „În primii câțiva ani de la începutul acestei etape a lucrării, a existat un om care credea în Dumnezeu, dar nu urmărea adevărul. Nu se gândea decât să câștige mai mulți bani, să-și găsească o parteneră și să ducă viața unui om bogat, așa că a părăsit biserica. În mod neașteptat, după ce a rătăcit câțiva ani, s-a întors. A simțit o mare remușcare și a vărsat nespus de multe lacrimi. Acest lucru a dovedit că inima lui nu-L părăsise complet pe Dumnezeu. Era un lucru bun, iar el încă avea o șansă și o speranță de a fi mântuit. Dacă ar fi încetat să creadă, devenind la fel ca non-credincioșii, atunci ar fi fost complet terminat. Din moment ce s-a putut căi cu adevărat, încă exista speranță pentru el. Acest lucru a fost rar și prețios. Indiferent ce face Dumnezeu și indiferent cum îi tratează pe oameni – chiar dacă îi urăște, îi detestă sau îi blestemă – dacă vine o zi în care se pot întoarce, atunci voi simți o mare mângâiere, căci asta va însemna că ei încă au un pic de loc pentru Dumnezeu în inimile lor, că nu și-au pierdut complet rațiunea umană sau umanitatea, că în ei încă rămâne o urmă de credință și au cel puțin o oarecare intenție de a-L recunoaște pe Dumnezeu și de a se întoarce înaintea Lui. Atât timp cât cineva Îl are cu adevărat pe Dumnezeu în inima sa, indiferent când a părăsit casa lui Dumnezeu, dacă se întoarce și încă are această familie în inima sa, atunci voi simți un sentiment de legătură care persistă cu ei și voi simți o oarecare mângâiere. Totuși, dacă nu se va întoarce niciodată, voi simți că este păcat. Dacă se poate întoarce și se poate căi cu adevărat, atunci mă voi simți profund mulțumit și mângâiat. Faptul că acest om s-a putut întoarce părea să implice că nu-L uitase pe Dumnezeu și că încă simțea în inima lui un atașament față de Dumnezeu. De aceea s-a întors. Am fost destul de mișcat când ne-am întâlnit. Când a plecat, cu siguranță era destul de negativ și într-o stare proastă. Faptul că s-a întors a dovedit că încă avea credință în Dumnezeu. Totuși, nu se știa dacă putea sau nu să meargă mai departe, pentru că oamenii se schimbă foarte repede. În Epoca Harului, Domnul Isus a spus: «Ce părere aveți? Dacă unui om care are o sută de oi i se rătăcește una dintre ele, nu le lasă el oare pe celelalte nouăzeci și nouă pe munți și se duce s-o caute pe cea rătăcită?» (Matei 18:12). Acest verset nu este un fel de reglementare sau un mod de a acționa; ci, mai degrabă, arată intenția urgentă a lui Dumnezeu de a-i mântui pe oameni, precum și cât de profundă este dragostea Lui pentru ei. Reprezintă firea lui Dumnezeu și dragostea Lui pentru oameni. Prin urmare, dacă unii oameni părăsesc biserica pentru șase luni sau un an, sau oricâte slăbiciuni sau neînțelegeri au, sunt totuși capabili să-și vină în fire mai târziu, să obțină cunoaștere, să se întoarcă și să revină pe calea cea dreaptă, atunci acest lucru Mă mângâie cu adevărat și Îmi aduce un pic de bucurie. În această lume a deșertăciunii și a plăcerii și în această epocă rea, a fi capabil să-L recunoști pe Dumnezeu, să revii pe calea cea dreaptă și să te întorci este ceva ce aduce o mare mângâiere și este emoționant. Luați ca exemplu creșterea copiilor: indiferent dacă copilul tău este sau nu devotat, cum te-ai simți dacă nu te-ar recunoaște și ar pleca de acasă, fără să se mai întoarcă vreodată? În adâncul sufletului, tot nu ai putea renunța la el și te-ai întreba mereu când se va întoarce să te vadă, fiindcă atunci ai simți că măcar mai ai acest copil și că nu l-ai iubit sau crescut degeaba. Te-ai fi gândit mereu așa și ai fi tânjit mereu după acea zi. Dacă până și oamenii simt așa, cu cât mai mult o face Dumnezeu? Nu este speranța Lui și mai mare ca oamenii să-și regăsească drumul după ce au rătăcit și ca fiul risipitor să se întoarcă? Oamenii au o statură mică, dar va veni ziua când vor înțelege intenția lui Dumnezeu – cu excepția cazului în care nu există în ei nici măcar o urmă de credință adevărată și sunt neîncrezători, situație în care nu este nevoie să ne îngrijorăm pentru ei” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu m-au emoționat și lacrimi mi-au șiroit pe obraz. Am simțit că Dumnezeu îmi vorbea față în față, exact cum o mamă îi vorbește copilului ei. Dumnezeu m-a mântuit când am fost mai disperat și m-a făcut să-mi dat seama cât de reală e iubirea Lui! Am înțeles că El nu condamnă sau doboară oamenii cu ușurință. A venit întrupat în zilele de pe urmă ca să mântuiască umanitatea. Dumnezeu nu mă părăsise, de fapt, niciodată, așa cum am presupus. În schimb, din cauza firii mele corupte și a căii greșite pe care o luasem, Își ascunsese fața de mine. Acestea erau dreptatea și sfințenia Lui, ca să mă disciplineze și să mă schimbe. Dumnezeu aștepta să mă căiesc, dar eu am avut multe noțiuni și neînțelegeri despre El. Mereu am avut o perspectivă personală și am înlocuit voia lui Dumnezeu cu noțiunile mele, de parcă eu înțelegeam adevărul. Deși am fost atât de răzvrătit, Dumnezeu mi-a știut slăbiciunea și a știut unde aveam să cad și să eșuez. Iubirea lui Dumnezeu era mai mare decât îmi puteam imagina vreodată. Pas cu pas, El m-a îndrumat până când m-am trezit. Mi-am dat seama că intenția lui Dumnezeu de a mântui oamenii e sinceră. Câtă vreme oamenii păstrează numele și calea Lui, Dumnezeu va întinde mereu mâna mântuitoare. Dumnezeu este responsabil de viața tuturor, dar oamenii trebuie să-și îndeplinească activ responsabilitățile de ființe create. Lui nu-I plac cei care sunt lași ca mine, Îi plac cei care sunt hotărâți. Câtă vreme mă căiam cu adevărat și mă străduiam să caut adevărul și să mă schimb, nu era încă prea târziu. Încă aveam o șansă să-mi schimb firea coruptă și să fiu mântuit. Odată ce-am înțeles voia lui Dumnezeu, starea mea de negativitate și neînțelegere s-a schimbat total.

Mai târziu, am citit un alt fragment din cuvântul lui Dumnezeu, care mi-a dat o oarecare înțelegere asupra lucrării Lui de judecată. Dumnezeu spune: „Astăzi, Dumnezeu vă judecă, vă mustră și vă condamnă, dar ar trebui să știi că scopul condamnării tale este ca tu să te cunoști pe tine. El condamnă, blestemă, judecă și mustră pentru ca tu să poți să te cunoști pe tine însuți, astfel încât firea ta să se poată schimba și, chiar mai mult decât atât, pentru ca tu să îți poți cunoaște valoarea și să vezi că toate acțiunile lui Dumnezeu sunt drepte, în conformitate cu firea Sa și cu necesitățile lucrării Sale, că El lucrează potrivit planului Său pentru mântuirea omului și că este Dumnezeul drept care îl iubește și îl mântuiește pe om și care, de asemenea, îl judecă și îl mustră pe om. Dacă tu știi doar că ai un statut umil, că ești corupt și răzvrătit, dar nu știi că Dumnezeu vrea să-Și dezvăluie mântuirea prin judecata și mustrarea pe care El le săvârșește în tine astăzi, atunci nu ai cum să experimentezi lucruri, și cu atât mai puțin ești capabil să mergi mai departe. Dumnezeu nu a venit să-i lovească sau să-i distrugă pe oameni, ci să-i judece, să-i blesteme, să-i mustre și să-i mântuiască. Până la încheierea planului Său de gestionare de 6000 de ani – înainte ca El să dezvăluie finalul fiecărei categorii de oameni – lucrarea lui Dumnezeu pe pământ va fi de dragul mântuirii; scopul acesteia este doar de a-i face compleți pe cei care Îl iubesc – pe deplin – și de a-i determina să se predea stăpânirii Lui. Indiferent de modul în care Dumnezeu mântuiește oamenii, totul se săvârșește prin a-i face să scape de vechea lor natură satanică; adică, El îi mântuiește făcându-i să urmărească viața. Dacă ei nu fac asta, atunci nu vor avea cum să accepte mântuirea lui Dumnezeu. Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu Însuși, iar urmărirea vieții este ceva ce omul trebuie să-și asume pentru a accepta mântuirea. În ochii omului, mântuirea este dragostea lui Dumnezeu, iar dragostea lui Dumnezeu nu poate fi mustrare, judecată și blesteme; mântuirea trebuie să conțină milă, bunătate iubitoare și, mai mult, cuvinte de consolare, cât și binecuvântări nesfârșite oferite de Dumnezeu. Oamenii cred că, atunci când Dumnezeu mântuiește omul, El face aceasta atingându-l prin binecuvântările și harul Său, ca el să-și poată dărui inima lui Dumnezeu. Adică, faptul că îl atinge pe om înseamnă că-l mântuiește. O mântuire ca aceasta se săvârșește făcând un târg. Doar atunci când Dumnezeu îi dăruiește de o sută de ori mai mult, omul va veni să se predea înaintea numelui lui Dumnezeu și se va strădui să facă bine pentru El și să-I aducă glorie. Nu asta este intenția lui Dumnezeu pentru omenire. Dumnezeu a venit să lucreze pe pământ pentru a mântui omenirea coruptă; nimic fals în asta. Dacă ar fi, El cu siguranță nu ar fi venit să-Și facă lucrarea în persoană. În trecut, metoda Sa de mântuire era de a arăta cea mai mare milă și bunătate iubitoare, până într-acolo încât a dat Satanei tot ce avea El, în schimbul întregii omeniri. Prezentul nu este deloc asemănător trecutului: mântuirea oferită vouă astăzi vine în timpul zilelor de pe urmă, când fiecare este sortat după felul său; mijloacele prin care sunteți mântuiți nu sunt milă sau bunătate iubitoare, ci mustrare și judecată pentru ca omul să fie pe deplin mântuit. Astfel, tot ceea ce primiți este mustrare, judecată și nimicire fără milă, dar să știți un lucru: în această nimicire nemiloasă nu există nici cea mai mică pedeapsă. Indiferent cât de dure ar putea fi cuvintele Mele, asupra voastră nu se abat decât câteva cuvinte care s-ar putea să vi se pară complet nemiloase și, indiferent cât de mânios aș putea fi, ce vine asupra voastră sunt tot cuvinte de reproș, iar Eu nu vreau să vă rănesc sau să vă ucid. Nu sunt toate acestea o realitate? Să știți că astăzi, fie că este vorba de judecată dreaptă sau de rafinare și mustrare insensibile, toate sunt de dragul mântuirii. Indiferent dacă astăzi fiecare va fi sortat după felul său ori dacă vor fi dezvăluiți tot felul de oameni, scopul tuturor cuvintelor și lucrărilor lui Dumnezeu este de a-i mântui pe cei care-L iubesc cu adevărat. Judecata dreaptă este adusă pentru a-l purifica pe om, iar rafinarea nemiloasă este pentru a-l curăți; cuvintele aspre sau mustrarea sunt pentru a-l purifica pe om și de dragul mântuirii” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ar trebui să lăsați deoparte binecuvântările statutului și să înțelegeți intenția lui Dumnezeu de a aduce mântuirea omului”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că n-am înțeles lucrarea Lui de judecată. Când am acceptat prima dată lucrarea Lui, am făcut-o mai mult ca să mă bucur de iubirea lui Dumnezeu, de mila Lui și de iluminarea și luminarea de la Duhul Sfânt. M-am mulțumit doar să mă bucur de harul lui Dumnezeu. Credeam că sunt un copilaș în mâinile Lui, cineva prețuit de El, că sunt special și perfect și că n-ar trebui să fiu judecat atât de aspru de Dumnezeu. De aceea, când cuvintele Lui aspre mi-au expus corupția și firea mea de antihrist, am crezut că Dumnezeu urma să mă alunge. De fapt, n-am înțeles voia Lui. Oamenii au fost prea profund corupți de Satana și doar judecata și mustrarea aspră din partea lui Dumnezeu ar putea să le schimbe firile corupte și să ne mântuiască pe deplin de puterea Satanei. Fusesem atât de profund corupt de Satana, eram atât de arogant și neprihănit de sine, încât am avut nevoie de judecata și de mustrarea cuvintelor lui Dumnezeu, ca să mă trezesc. Doar acest fel de lucrare mă putea face să văd urâțenia corupției mele de către Satana și abia apoi puteam să mă urăsc și să mă lepăd de Satana. Fără asta, aș crede și acum că sunt perfect și iubit de Dumnezeu și atunci nu m-aș mai schimba să caut adevărul sau să reflectez asupra mea. Aș fi continuat pe calea greșită a antihriștilor până la moarte. Am crezut în Dumnezeu, dar n-am vrut să sufăr deloc, ci am vrut să fiu răsfățat de El, să mă bucur de harul și de mila Lui pe vecie, ca un copilaș. Cum puteam fi astfel purificat de Dumnezeu? Ignoranța și egoismul meu m-au făcut să-L înțeleg greșit pe Dumnezeu, să-I întorc spatele și să-L trădez. N-am putut să văd că, în spatele lucrării Lui de judecată, erau iubirea și mântuirea de la El. Plătisem un mare preț pentru ignoranța și egoismul meu. După ce mi-am dat seama de marea însemnătate a lucrării de judecată și de mustrare din partea lui Dumnezeu, am avut din nou încredere să-L urmez și să-I experimentez lucrarea. Am înțeles că, indiferent dacă lucrarea lui Dumnezeu e în acord cu noțiunile mele, toată era făcută ca să mă purifice și să-mi schimbe firea coruptă și ca să mă mântuiască pe deplin de puterea Satanei. Judecata și mustrarea de la Dumnezeu reprezintă cea mai bună cale a Lui de a mântui omul.

După aceea, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu și I-am înțeles cerințele. Dumnezeu voia ca eu să fiu o adevărată ființă creată, să-I accept suveranitatea și prevederile, să-mi îndeplinesc datoria, să ajung să-L cunosc și să mărturisesc pentru El. De fapt, aveam același statut ca frații și surorile mele. Dumnezeu îmi dăduse câteva daruri și talente sau șansa de a sluji drept conducător, dar asta nu însemna că statutul meu era mai înalt decât al fraților și surorilor mele. Eram tot o ființă creată și eram tot o persoană coruptă care avea nevoie de mântuire de la Dumnezeu. Aceste daruri și talente au fost date de Dumnezeu, așa că n-ar fi trebuit să fac paradă. Ar fi trebuit să-mi canalizez efortul spre a-mi face bine datoria pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Odată ce am realizat aceste lucruri, am avut o cale de practicare și un sentiment de ușurare. Acum voiam să mă grăbesc înapoi la biserică ca să-mi continui îndatoririle. De data asta, hotărârea de a-L urma pe Dumnezeu și de a-mi face datoria era mai fermă. Am șters din calculator și telefon tot ce nu avea legătură cu credința în Dumnezeu, vrând să las orice altceva la o parte și să-L urmez. După câteva zile, m-am întors la biserică și am continuat să predic Evanghelia. I-am fost foarte recunoscător lui Dumnezeu. În îndatoririle mele, am cooperat conștiincios cu frații și cu surorile mele. De fiecare dată când am întâlnit o problemă, le-am cerut părerile și sugestiile fraților și surorilor și le-am cerut să participe. Nu am mai vrut să am ultimul cuvânt și nu mi-am mai impus părerile în fața fraților și a surorilor. În schimb, am vorbit despre lucruri și am discutat lucrurile cu toată lumea. N-am mai vrut să mă dau mare ca să-i fac să mă admire, nici n-am încercat să-i controlez. Nu am mai vrut putere. În schimb, am învățat să caut adevărurile-principii împreună cu frații și cu surorile mele. Practicând în acest mod, m-am simțit mult mai relaxat, ceea ce nu mai simțisem înainte.

După această experiență, am dobândit o oarecare înțelegere asupra firilor mele corupte. Am mai dobândit o oarecare înțelegere asupra lucrării lui Dumnezeu și a voii Sale de a mântui omenirea, cât și o credință mai mare. Chiar simt că judecata și mustrarea lui Dumnezeu nu sunt o chestiune care ține de condamnare și distrugere, ci mai degrabă înseamnă iubirea și mântuirea Lui. Așa cum spune cuvântul Lui: „Mustrarea și judecata lui Dumnezeu reprezintă lumina și lumina mântuirii omului și că nu există nicio binecuvântare mai bună, har mai mare sau protecție mai bună pentru om” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoașterea sa despre mustrare și judecată”). Slavă lui Dumnezeu!