de Chen Gang, provincia Hebei

Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Supremația lui Dumnezeu, măreția, sfințenia, toleranța, iubirea Lui și așa mai departe – toate detaliile tuturor aspectelor firii și esenței Lui își găsesc expresia practică de fiecare dată când Își face lucrarea, sunt încorporate în voia Sa față de om și, de asemenea, sunt reflectate și îndeplinite asupra fiecărei persoane. Indiferent dacă ai simțit acest lucru înainte, Dumnezeu are grijă de fiecare persoană în toate modurile posibile, folosindu-Și inima sinceră, înțelepciunea și diverse metode pentru a încălzi inima fiecărei persoane și de a trezi spiritul fiecărei persoane. Acesta este un fapt indiscutabil” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși I”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că tot ceea ce face El debordează de dragostea și mila Sa, precum și de grija Sa pentru noi. Toate acțiunile lui Dumnezeu sunt foarte benefice pentru noi și sunt lucrul de care avem cea mai multă nevoie; atât timp cât căutăm și experimentăm acest lucru cu seriozitate, vom simți această dragoste a Lui. Totuși, din cauza neștiinței mele privind firea și esența lui Dumnezeu, am trăit adesea într-o stare de neînțelegere, de suspiciune și defensivă față de Dumnezeu și nu am fost capabil să-I încredințez inima mea. Ori de câte ori era o datorie de îndeplinit, încercam întotdeauna să mă sustrag sau să refuz să o fac, pierzând astfel multe ocazii de a dobândi adevărul. Cu ceva timp în urmă, faptul de a fi pus față în față cu circumstanțe reale și cu judecata și mustrarea din cuvintele lui Dumnezeu m-a determinat să dobândesc o oarecare înțelegere a naturii mele satanice, precum și o oarece cunoaștere efectivă a esenței frumoase și bune a lui Dumnezeu; abia atunci m-am lepădat de câteva din concepțiile mele greșite despre El.

După ce am început să cred în Dumnezeu, ori de câte ori vedeam sau auzeam că cineva a fost concediat dintr-o îndatorire de conducere și a fost înlocuit – uneori chiar dat afară din cauza faptului că a săvârșit prea mult rău – aveam întotdeauna un sentiment greu de exprimat și nu puteam să nu gândesc în sinea mea: „Îndeplinirea datoriei într-un rol de conducere este o responsabilitate imensă; ai putea fi concediat și înlocuit pentru că nu te-ai ocupat de un lucru suficient de bine și chiar ai putea fi în pericol de a fi dat afară și eliminat. Aparent, cu cât poziția cuiva este mai înaltă, cu atât este mai precară. Există ceva adevăr în zicalele «ne simțim singuri la apogeu» și «cu cât devin mai importanți, cu atât mai de sus cad». Consider că îndeplinirea unei datorii care nu presupune o poziție superioară este ceva mai sigură; atât timp cât nu sunt promovat sau retrogradat, o să-mi fie bine. În felul acesta, pot evita să fac prea multe fapte rele și să fiu expus și eliminat pentru asta, cât și să am credință până la capăt și, totuși, să mă trezesc fără nimic”. De atunci, ori de câte ori biserica voia să mă promoveze sau să rânduiască să particip la alegeri, născoceam tot felul de scuze pentru a mă eschiva și a refuza. Treptat, o prăpastie adâncă s-a format între mine și Dumnezeu. În timpul unei întâlniri din aprilie anul acesta, liderul meu m-a întrebat: „Frate, alegerile anuale ale micului nostru district vor avea loc în curând. Ce părere ai despre asta?” Auzind că în curând vor avea loc alegeri, m-am simțit agitat și nu am fost sigur cum să răspund. M-am gândit la felul în care unii frați și surori din trecut fuseseră concediați și înlocuiți pentru că nu reușiseră să facă o lucrare adevărată și că, până în ziua de azi, nu fuseseră în stare să-și îndeplinească datoriile. Mi-era teamă că, dacă urma să fiu ales, era posibil să sufăr aceeași soartă în caz că, atunci când avea să vină vremea, nici eu nu aș fi capabil să duc la bun sfârșit o lucrare adevărată. Pentru moment, o duceam destul de bine; nu numai că aveam o datorie de îndeplinit, dar nu era nevoie să-mi fac griji că-mi voi pierde poziția și voi fi înlocuit. Cu aceste gânduri în minte, i-am răspuns în grabă liderului meu: „Am prea multe lipsuri în toate privințele. De asemenea, am tendința să fiu extrem de încordat în timpul întâlnirilor cu frații și surorile noastre. Probabil că ar fi un pic mai potrivit pentru mine să continuu să obțin mai multă practică în datoria mea actuală, așa că nu voi candida la aceste alegeri.” Văzând că nu păream foarte încântat de ideea de a fi ales, liderul meu a mai comunicat cu mine de câteva ori pe această temă, în speranța că voi participa la alegerile viitoare, dar am refuzat întotdeauna politicos.

Într-o seară, câteva zile mai târziu, i-am căutat pe liderii mei pentru că aveam ceva de discutat cu ei. Erau în toiul citirii unei scrisori din partea conducerii de nivel superior privind alegerile. Mă simțeam atât de nervos, de parcă inima-mi stătea în gât, și m-am gândit în sinea mea: „Trebuie să fug și să mă ascund, altfel vor dori să comunice din nou cu mine pentru a candida la alegeri”. Așa că m-am ascuns în baie și mi-am omorât timpul, dar, ca urmare, mi-am deschis din greșeală o rană în timp ce mă scărpinam și toată mâna mi s-a umplut de sânge. L-am șters repede cu un șervețel și am pus presiune pe rană, dar, după o vreme, șervețelul era complet îmbibat. Dintr-o dată, m-am simțit năucit: ce mă făceam dacă nu puteam opri sângele? Cu o mână încă apăsând pe rană, am făcut pași rapizi și m-am grăbit să intru în cameră, ca liderii mei să arunce o privire și să vadă ce se putea face pentru a opri hemoragia. Un frate s-a uitat rapid la ea și a spus: „Sângerezi destul de tare; nu se va opri. Cu cât o ștergi mai mult, cu atât va sângera mai mult!” Auzind asta, m-am simțit și mai nesigur: era într-adevăr așa de grav? Cum putea o mică rană să sângereze atât de abundent? Dacă nu opream hemoragia, avea să continue până a doua zi, până când aveam să fiu secătuit de sânge? Un val de teroare, neliniște și neputință s-a stârnit brusc în mine și nu am știut ce să fac. Mi se părea că până și aerul era pe cale să se solidifice. Chiar atunci, am devenit conștient de posibilitatea ca derularea neașteptată a zilei să nu fi fost deloc întâmplătoare și de faptul că trebuie să mă grăbesc și să chibzuiesc asupra acțiunilor mele pentru a mă putea cunoaște mai bine! Apoi m-am liniștit și m-am gândit dacă recent Îl jignisem pe Dumnezeu în vreun fel, dar, indiferent cât de tare am încercat, nu m-am putut gândi la nimic. Apoi mi-am amintit un pasaj din cuvântările lui Dumnezeu: „Când oamenii Îl jignesc pe Dumnezeu, poate să nu fie din cauza unui eveniment sau a unui lucru pe care l-au spus, ci mai degrabă din cauza unei atitudini pe care o au și a unei stări în care se află. Acesta este un lucru foarte înfricoșător” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VII”). Călăuzirea cuvintelor lui Dumnezeu m-a adus înaintea Lui pentru a căuta adevărul: „Dumnezeule! Am fost atât de orb și de nechibzuit. Nu pot să pricep ce am făcut ca să Te jignesc. Te rog, arată-mi calea; dezvăluie-mi voia Ta, ca să-mi recunosc îndărătnicia și împotrivirea. Doresc să mă căiesc înaintea Ta.” După ce am terminat rugăciunea, m-am simțit puțin mai împăcat și am început să chibzuiesc asupra acțiunilor și gândurilor mele trecute, întrebându-mă unde aș fi putut să mă abat de la voia lui Dumnezeu. Tocmai atunci, mi-am amintit brusc de felul în care mă comportasem și de atitudinea pe care o avusesem cu privire la alegeri: liderii mei căutaseră în mod repetat să-mi comunice părerea lor că ar trebui să particip și, totuși, eu îmi păstrasem mereu noțiunile proprii; temându-mă că voi fi expus dacă făceam o muncă nesatisfăcătoare în îndeplinirea datoriei mele, născocisem iar și iar tot felul de motive și scuze pentru a refuza să particip. Atitudinea mea nu fusese nici pe departe una de acceptare și supunere. Știam bine că alegerile democratice organizate de biserică erau necesare pentru a pune în aplicare rânduielile de lucru; aceasta era o parte importantă a lucrării familiei lui Dumnezeu și cuprindea voia lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu căutasem deloc adevărul; în scopul de a mă proteja, evitasem în mod repetat alegerile și refuzasem să candidez. Acest gen de atitudine pe care o aveam adânc în sinea mea – de a face din Dumnezeu un dușman – mă făcuse detestabil și odios în ochii Lui și, mai mult decât atât, Îl făcuse să Se simtă rănit și dezamăgit. Faptul că mă lovisem dintr-o dată de o astfel de problemă fusese felul lui Dumnezeu de a mă disciplina. Dându-mi seama de asta, am priceput că firea dreaptă a lui Dumnezeu nu avea să tolereze să fie jignită de oameni, așa că am vrut să schimb această condiție eronată a mea și să mă căiesc înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare, le-am prezentat liderilor mei o descriere amănunțită a tot ceea ce cugetasem de unul singur, de la început până la sfârșit. După ce m-a ascultat, fratele a avut părtășie cu mine despre atitudinea și dezvăluirile pe care le avusese el atunci când participase la alegeri. Slavă lui Dumnezeu! Acest accident îmi dăduse o lecție, iar o oră mai târziu, rana mea a încetat să sângereze. Asta m-a făcut să-mi dau seama că, deși trăisem într-o stare de corupție și împotrivire, Dumnezeu îmi arătase firea Sa cea dreaptă și de neofensat; iar când mă întorsesem către El cu dorința de a căuta adevărul, El îmi dezvăluise chipul Său zâmbitor și avusesem confirmarea că firea lui Dumnezeu este plină de viață și realistă.

După aceea, nu am putut să nu chibzuiesc asupra faptului că, de fiecare dată când biserica organizase alegeri, eu încercasem mereu să le evit și să aduc scuze pentru a mă eschiva. Nu vrusesem să candidez, înspăimântat că, dacă aveam să fiu ales într-o poziție de conducere și să fac ceva împotriva lui Dumnezeu, aș putea fi concediat și eliminat. De ce aceste gânduri îmi treceau mereu prin cap? În timpul devoțiunilor mele duhovnicești, am căutat conștiincios cuvintele lui Dumnezeu pe această temă ca să pot să mănânc și să beau din ele. Într-o zi, am citit această cuvântare a lui Dumnezeu: „Unii spun: «Credința în Dumnezeu în prezența Lui este ca mersul pe coji de ouă! Este ca și cum ai trăi pe muchie de cuțit!» Alții spun: «Credința în Dumnezeu este precum acea zicală a necredincioșilor: „Să fii în prezența regelui e ca și cum ai fi lângă un tigru.” Este atât de îngrozitor! Dacă spui sau faci ceva greșit, atunci vei fi eliminat; vei fi aruncat în iad și distrus!» Sunt astfel de spuneri corecte? Unde este folosită mai ales zicala «Să fii în prezența regelui e ca și cum ai fi lângă un tigru»? Și la ce se referă «mersul pe coji de ouă»? Ce înseamnă «viața pe muchie de cuțit»? Ar trebui să știți cu toții ce înseamnă acestea literalmente; toate indică un pericol mare. Este asemenea unei persoane care îmblânzește un leu sau un tigru: fiecare zi se aseamănă cu mersul pe coji de ouă sau cu viața pe muchie de cuțit; acesta este genul de situație la care se referă acele zicale. Acea natură feroce a tigrilor și a leilor poate izbucni în orice moment. Ele sunt animale cu sânge rece care nu au afecțiune pentru oameni, oricât de mulți ani ar fi stat lângă ei. Dacă vor să te mănânce, te vor mânca; dacă vor să-ți facă rău, îți vor face rău. Prin urmare, este corect să folosim astfel de expresii pentru a descrie credința în Dumnezeu? Nu gândiți astfel uneori: «Credința în Dumnezeu este cu adevărat ca mersul pe coji de ouă; mânia aceea a Lui poate izbucni imediat. El Se poate înfuria în orice moment și poate elimina oricând pe cineva din poziția sa. Cei ce nu sunt plăcuți de Dumnezeu vor fi expuși și eliminați.» Așa stau lucrurile? (Nu.) Se pare că ați avut experiență în această privință și înțelegeți, așa că n-ar trebui să fiți înșelați. Acesta este un sofism; e absolut absurd să spuneți așa ceva” („Poți dobândi adevărul după ce ți-ai încredințat sincer inima lui Dumnezeu” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). „Unii spun: «Nu fi lider și nu avea statut. Oamenii sunt în pericol din clipa în care dobândesc poziție, iar Dumnezeu îi va da în vileag! Odată expuși, nu se vor mai califica să fie nici măcar credincioși de rând și nu vor mai avea nicio șansă de a fi mântuiți. Dumnezeu nu este drept!» Ce vorbă mai e și asta? În cel mai bun caz, reprezintă o înțelegere greșită a lui Dumnezeu; în cel mai rău, este o blasfemie la adresa lui Dumnezeu” („Ca să-și resolve propria fire coruptă, omul trebuie să aibă o cale specifică de practicare” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Rând după rând, cuvintele lui Dumnezeu m-au lăsat profund impresionat, pentru că descriau cu precizie situația mea. De fapt, nu dădusem răspicat glas ideii că a crede în Dumnezeu era „cum ai fi lângă un tigru” sau „viața pe muchie de cuțit”, dar, uitându-mă la atitudinea mea față de alegerile bisericii, fusesem complet în defensivă și plin de înțelegeri greșite. Asta a arătat că aceea era exact situația în care trăisem. Văzând traiul îndurerat și chinuit al unor frați și surori care fuseseră concediați din poziții de conducere, dintre care unii chiar dați afară din cauza săvârșirii multor fapte rele, mă ferisem mereu de ideea de a-mi îndeplini datoria ca lider, dorind, în schimb, să păstrez o distanță respectuoasă deoarece, din punctul meu de vedere, împreună cu postul de lider venea poziția, iar cu aceasta se ivea riscul de a fi expus și eliminat. Am mers chiar până într-acolo încât să fiu foarte precaut, timid și ezitant când îmi duceam la bun sfârșit îndatoririle, și nu fusesem niciodată încântat de alegeri, profund înfricoșat de faptul că, dacă eram ales să slujesc ca lider și făceam o greșeală, aș fi putut fi concediat și eliminat drept consecință. În imaginația mea, Îl văzusem pe Dumnezeu în același mod în care îi vedeam pe funcționarii Partidului Comunist Chinez care dețineau puterea; nu am îndrăznit să mă apropii prea mult de El sau să-L provoc. Presupusesem că oricine Îl jignește va suferi negreșit un mare necaz și mă gândisem chiar că acei frați și surori care fuseseră concediați și eliminați și-o făcuseră cu mâna lor slujind în poziții de conducere. Practic, îi privisem pe „lideri”, o poziție stabilită în structura administrativă a familiei lui Dumnezeu, ca pe o modalitate de a expune și a elimina oamenii. Doar acum, prin revelațiile cuvântului lui Dumnezeu, am devenit conștient că aceste gânduri pe care le nutrisem demascaseră o lipsă totală de cunoaștere a esenței sfinte a lui Dumnezeu. Aceste supoziții pe care le făcusem despre Dumnezeu fuseseră blasfematoare peste măsură! Dându-mi seama de asta, am simțit o frică stăruitoare și nu am putut să nu îngenunchez în rugăciune înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeule! Deși Te-am urmat vreme de mulți ani, nu Te cunosc. Acele comunicări de la frații și surorile mele pentru a mă face să particip la alegeri erau oportunități pe care Tu mi le-ai oferit ca să mă instruiești, să mă purifici și să mă transformi – dar eu nu numai că nu Ți-am înțeles voia, ba chiar le-am refuzat și am încercat să mă sustrag, fiind total în defensivă și având o înțelegere greșită în ceea ce Te privește. Nu Te-am tratat deloc ca pe Dumnezeu. Această perspectivă a mea a fost pur și simplu aceea a unui necredincios – de un soi cu adevărat satanic! Dumnezeule! Dacă nu m-ai fi demascat astfel, n-aș fi chibzuit niciodată asupra problemelor proprii și încă aș trăi într-o stare de antagonism și de înțelegere greșită. Dacă asta ar fi continuat, aș fi putut doar să fiu detestat, urât și respins de Tine. Dumnezeule! Acum sunt dornic să mă căiesc. Te rog călăuzește-mă spre o înțelegere a adevărului și a voii Tale…”

După aceea, am citit mai mult din cuvintele lui Dumezeu: „În momentul în care oamenii dobândesc statut – indiferent de cine sunt ei – devin ei antihriști? (Dacă nu urmăresc adevărul, atunci vor deveni antihriști, dar dacă urmăresc adevărul, nu vor deveni.) Așadar, nu este ceva absolut. Ca atare, sunt cei ce umblă pe calea antihriștilor prinși, în ultimă instanță, în capcana statutului? Asta se întâmplă când oamenii nu apucă pe drumul cel bun. Dispun de o cale bună pe care să o urmeze, dar nu o urmează; dimpotrivă, umblă pe cea rea. Situația seamănă cu modul oamenilor de a mânca: unii nu consumă alimente care le pot păstra trupul sănătos, permițându-le să ducă o viață normală, ci se apucă de droguri. Până la urmă, consumul de droguri îi face dependenți și îi omoară. Nu este aceasta o alegere pe care o fac singuri?” („Ca să-și resolve propria fire coruptă, omul trebuie să aibă o cale specifică de practicare” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Apoi, am citit o altă părtășie care spunea: „De ce sunt atât de mulți oameni expuși care fac tot felul de rele cu poziția și puterea lor? Aceasta nu este pentru că poziția lor le face rău. Problema fundamentală este esența naturii omului. O poziție îi poate expune cu siguranță pe oameni, dar, dacă o persoană cu inimă bună are o poziție înaltă, ea nu va săvârși diverse rele. Unii oameni nu vor săvârși rele atunci când nu au o poziție; aparent, ei par a fi oameni buni, dar odată ce obțin o poziție, vor face tot felul de rele” (Părtășia celui de mai sus). Cuvintele lui Dumnezeu și această părtășie mi-au îngăduit să-mi dau seama de unele lucruri. După cum s-a dovedit, acei colegi și lideri care fuseseră concediați și eliminați nu fuseseră înlăturați din cauza pozițiilor lor de conducere, ci pentru că, în timp ce-și îndeplineau datoriile, eșuaseră în permanență să urmărească adevărul sau să meargă pe calea cea bună; prin urmare, fuseseră demascați și înlăturați. Nu puteam să nu mă gândesc la acei lideri și colegi din jurul meu care fuseseră demascați. Unul dintre frați fusese deosebit de neprihănit de sine și nu-și îndeplinise datoria conform principiilor. Pentru îndeplinirea datoriilor de conducere, el promovase nestingherit oameni care aveau înzestrări și calități, dar nu dețineau realitatea adevărului. Nu acceptase atenționările repetate și sprijinul din partea fraților și surorilor și, ca urmare, adusese tulburări în viața bisericii, împiedicându-i pe frați și surori să dobândească intrarea în viață. Acest frate se bazase în mod excesiv pe propriile opinii, chiar până în punctul de a ignora sfaturile colegilor. El insistase să păstreze banii și obiectele de valoare ale bisericii într-o casă care prezenta riscuri la nivel de securitate, ceea ce dusese la confiscarea tuturor acestora de către Partidul Comunist Chinez. Mai era și o soră care se preocupase excesiv de statut și, în timp ce își îndeplinea datoria în calitate de colaborator, nu fusese capabilă să accepte critica constructivă a nimănui. Ea chiar ripostase și îi înfruntase pe frații și surorile care îi dăduseră sfaturi și refuzase să accepte părtășia și sprijinul de la superiorii ei de nenumărate ori. În cele din urmă, primise o avertizare, dar tot nu a cugetat la propriile acțiuni pentru a se cunoaște pe sine, ca să nu mai spunem că nu a acceptat adevărul; ea nu se căise și nu se schimbase niciodată și, în schimb, pășise cu încăpățânare pe calea antihristului... Aceste exemple de eșec m-au făcut să văd că biserica nu respinsese și nu eliminase pe nimeni fără motive temeinice. Abia după ce am analizat cu atenție felul în care acești indivizi concediați și eliminați se comportaseră de-a lungul vremii am văzut că cei mai mulți dintre ei dăduseră dovadă de o împotrivire destul de gravă în firile lor și nu îndepliniseră niciodată lucrarea bisericii în conformitate cu principiile adevărului. Pur și simplu făcuseră toți după bunul plac și sfârșiseră cu a provoca întreruperi și tulburări în lucrarea bisericii, împiedicându-i serios pe ceilalți frați și surori să dobândească intrarea în viață. În cele din urmă, trebuise să fie concediați și înlocuiți. Evident, înainte ca vreunul dintre ei să fie concediat, Dumnezeu le dăduse numeroase ocazii de a se căi, iar frații și surorile îi ajutaseră și îi sprijiniseră de multe ori; doar că acești conducători nu manifestaseră niciodată vreo intenție de a se redresa, ci întrerupseseră, tulburaseră și îngreunaseră considerabil lucrarea bisericii înainte de a fi, în cele din urmă, concediați și înlocuiți. Puteau da vina doar pe ei înșiși pentru propriul eșec, nu-i așa? Nu fusese acesta rodul amar a ceea ce pricinuiseră treptat? Cu toate acestea, din eșecurile și căderile lor, nu deslușisem calea greșită pe care se aflau acești oameni, nici nu văzusem clar cauza împotrivirii lor față de Dumnezeu și nu chibzuisem ulterior la acțiunile mele, nici nu folosisem exemplul lor ca avertizare pentru mine. De asemenea, nu știusem că firea lui Dumnezeu era de neofensat, deci nu făcusem să se nască în mine o venerație temătoare de Dumnezeu, care m-ar fi împiedicat să calc pe urmele lor; în schimb, dădusem naștere unei înțelegeri greșite și unei defensivități față de Dumnezeu. Luasem toată nedreptatea și o aruncasem asupra lui Dumnezeu. Am putut să văd că eram cu adevărat neștiutor și orb, demn de dispreț și jalnic și că într-adevăr Îl rănisem pe Dumnezeu în adâncul sufletului. Mi-am amintit, de asemenea, că în biserică exista acum un grup de oameni care, în ciuda faptului că nu ocupaseră niciodată poziții înalte, eșuaseră permanent să urmărească adevărul și provocaseră întreruperi și tulburări în biserică și nu serviseră bine scopului lor; în același fel, și ei fuseseră demascați și eliminați de Dumnezeu. Realizarea aceasta mi-a dat o înțelegere și mai clară a faptului că, în timp ce Îl urmăm pe Dumnezeu, dacă suntem sau nu expuși ori eliminați nu are nimic de-a face cu datoria pe care o îndeplinim sau cu poziția pe care o deținem. Dacă nu urmărim adevărul și nu pășim pe calea transformării firilor noastre, atunci, indiferent ce poziție am putea avea, suntem cu toții vulnerabili de a fi controlați de firea Satanei și am putea să facem în orice clipă lucruri care Îl jignesc pe Dumnezeu sau I se împotrivesc și, astfel, să fim dați în vileag și eliminați. Aceasta a fost o confirmare precisă a cuvintelor lui Dumnezeu: „A avea o fire neschimbată înseamnă a fi în vrăjmășie cu Dumnezeu”. Sunt recunoscător pentru luminarea și călăuzirea lui Dumnezeu, care mi-au îngăduit să dobândesc o oarecare înțelegere și putere de discernământ cu privire la părerile eronate pe care le susținusem, precum și să apreciez importanța urmăririi adevărului pe parcursul credinței în Dumnezeu și a strădaniei pentru o schimbare a firii. În același timp, am devenit conștient de cât de fără noimă și de absurd fusesem trăind în concepțiile și închipuirile mele greșite.

Mai târziu, am citit un alt pasaj dintr-o părtășie care spunea astfel: „L-am întrebat pe un frate: «Ai făcut vreun progres în ultimii ani?» El a spus: «Cel mai mare progres pe care l-am făcut a rezultat din expulzarea pe care am trăit-o». Oare de ce a făcut cel mai mare progres datorită expulzării? Cu siguranță se rugase stăruitor înaintea lui Dumnezeu și cu siguranță petrecuse ceva timp pentru a chibzui asupra propriilor acțiuni și a se cunoaște pe sine. De asemenea, a fost dornic să se căiască și nu a vrut să fie înlăturat de Dumnezeu. Faptul că s-a rugat lui Dumnezeu din tot sufletul i-a adus luminare și iluminare într-o bună măsură, precum și cunoaștere de sine; a ajuns să recunoască felul în care acționase și se comportase de-a lungul anilor și calea pe care o luase. Prin intermediul acestor experiențe negative de învățare, și-a dat seama exact cum ar trebui să creadă în Dumnezeu și cum ar trebui să urmărească adevărul. După aceea, el s-a căit sincer înaintea lui Dumnezeu și a devenit dornic să lucreze din greu în căutarea adevărului, să se supună judecății și mustrării lui Dumnezeu și să recunoască autoritatea orchestrării Lui. În acest fel, călătoria credinței lui în Dumnezeu a fost reînnoită și el a pășit în mod oficial pe calea credinței. Așadar, ați putea întreba dacă o astfel de expulzare are sau nu vreun avantaj și dacă este sau nu într-adevăr o modalitate de a aduce oamenilor mântuirea” (Părtășia celui de mai sus). Din această părtășie, am putut vedea mila și mântuirea nemăsurată pe care Dumnezeu le-a adus oamenilor. Unii fuseseră expulzați de biserică din cauza faptelor rele pe care le săvârșiseră, dar, atât timp cât se căiau sincer și erau dispuși să accepte și să se supună disciplinării și cerții lui Dumnezeu, să chibzuiască asupra lor înșiși pentru a se cunoaște mai bine și să înceapă să urmărească adevărul, atunci încă mai era speranță pentru mântuirea lor. În același timp, am ajuns să înțeleg că judecata severă a lui Dumnezeu, căile de a trata oamenii, de a-i certa și a-i disciplina erau și forme de mântuire pentru cei care se căiau cu adevărat; scopul acestora era de a le permite oamenilor să chibzuiască mai bine asupra lor înșiși și să-și înțeleagă satanica natură ce îi determinase să se împotrivească lui Dumnezeu și să-L vadă ca pe un dușman. Era pentru a le îngădui să se urască într-adevăr și să se lepede de trup, astfel încât să poată da naștere unei venerații pline de frică de Dumnezeu și să pășească pe calea urmăririi adevărului. Pentru oamenii care au credință în Dumnezeu și urmăresc adevărul cu sinceritate, indiferent de ceea ce au experimentat ei – fie că au fost concediați și înlocuiți sau dați afară sau orice altceva – niciunul dintre aceste lucruri nu a fost expunere sau eliminare, ci mai degrabă, au devenit puncte de cotitură pe calea credinței lor în Dumnezeu! Fără să vreau, mi-am adus aminte un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Faptul de a fi eșuat și căzut de mai multe ori nu este ceva rău, după cum nu este nici a fi expus. Fie că ai avut parte de răfuială, ai fost emondat sau dat în vileag, trebuie să-ți amintești întotdeauna: a fi dat în vileag nu înseamnă că ești condamnat. A fi expus este ceva bun; este cea mai bună oportunitate ca să ajungi să te cunoști. Poate să-ți aducă o schimbare în bine în experiența ta de viață. Fără așa ceva, nu vei avea nici oportunitatea, nici condiția și nici contextul ca să poți dobândi o înțelegere a adevărului despre corupția ta. Dacă poți ajunge să cunoști lucrurile dinlăuntrul tău, toate acele aspecte ascunse în adâncul tău care sunt greu de recunoscut și dificil de dezgropat, atunci acesta este un lucru bun. A deveni capabil să te cunoști cu adevărat pe tine însuți este cea mai bună oportunitate de a-ți drege căile și de a deveni o persoană nouă; este pentru tine cea mai bună ocazie să obții nouă viață. Odată ce te cunoști cu adevărat pe tine însuți, vei putea vedea că, atunci când adevărul devine viața cuiva, este, cu adevărat, un lucru de mare preț, și vei înseta după adevăr și vei pătrunde în realitate. Acesta este un lucru nespus de măreț! Dacă poți să profiți de această oportunitate, să reflectezi cu seriozitate asupra ta și să câștigi o cunoaștere autentică de sine ori de câte ori dai greș sau cazi, atunci, în mijlocul a tot ceea ce este negativ și slăbiciune, vei putea să te ridici înapoi pe picioare. Odată trecut de acest prag, vei putea să faci un pas mare înainte și să pătrunzi în realitatea adevărului” („Pentru a dobândi adevărul, trebuie să înveți de la oamenii, de la chestiunile și de la lucrurile din jurul tău” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Când m-am gândit la asta, am dobândit o înțelegere și mai profundă a voii lui Dumnezeu: fie că ne lovește, ne disciplinează sau ne concediază și ne înlătură, tot ceea ce ne face El este hotărât pe temeiul comportamentului nostru și al esenței noastre corupte. Tot ceea ce face Dumnezeu este menit să purifice și să transforme oamenii; pentru noi, aceste lucruri reprezintă toate mântuirea și sunt cele mai benefice. În tot acest timp, mă uitasem cu spaimă la datoria de lider deoarece acei oameni fuseseră expuși, concediați și eliminați și mă păzisem să consimt vreodată să îndeplinesc o datorie care presupunea o poziție, pentru că, în acest fel, nu aveam să cad sau să eșuez, nici să trăiesc în dureroasa rafinare. Firea dreaptă a lui Dumnezeu cuprinde judecata, mustrarea, cearta și disciplinarea noastră, dar include și toleranță și răbdare și cea mai mare dragoste pentru noi. Niciodată nu văzusem aceste lucruri înainte, trăind în schimb într-o stare de înțelegeri greșite și presupuneri despre Dumnezeu, care se baza pe noțiunile și închipuirile mele personale. Nu fusesem dispus să particip la alegeri și cu atât mai puțin nu aspirasem să îndeplinesc datoria de conducere și, ca rezultat, ratasem multe ocazii de a dobândi adevărul și a-L cunoaște pe Dumnezeu. Numai acum vedeam limpede că noțiunile mele anterioare conform cărora „ne simțim singuri la apogeu” și „cu cât devin mai mari, cu atât mai de sus cad” erau perspective absurde ale Satanei care fuseseră pentru mine o mare piedică în urmărirea adevărului și în încercarea de a-L cunoaște pe Dumnezeu. I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru luminarea și îndrumarea Lui, care îmi îngăduiseră să mă debarasez de anumite concepții greșite pe care le avusesem cu privire la El. În același timp, am simțit cu adevărat cât de urât, dezgustător, îndărătnic și neștiutor fusesem de fapt!

Mai târziu, nu am putut să nu mă întreb introspectiv de ce fusesem mereu atât de defensiv față de Dumnezeu și ce natură mă controla să fac astfel. Am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care spunea: „Iar dacă ești capabil să te îndoiești de Dumnezeu și să faci speculații cu privire la El după bunul tău plac, atunci nu încape îndoială că ești cel mai înșelător dintre oameni. Tu faci speculații despre faptul dacă Dumnezeu poate fi asemenea omului: păcătos de neiertat, cu un caracter meschin, lipsit de corectitudine și rațiune, fără simțul dreptății, predispus la tactici răutăcioase, trădătoare și viclene, precum și încântat de rău și de întuneric și așa mai departe. Nu este motivul pentru care omul are astfel de gânduri acela că omul nu-L cunoaște câtuși de puțin pe Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum să Îl cunoașteți pe Dumnezeul de pe pământ”). Am citit, de asemenea, o părtășie care spunea: „Toți cei care sunt defensivi față de Dumnezeu atunci când se confruntă cu încercări sunt trădători, egoiști și răi, se gândesc doar la ei înșiși și nu Îl păstrează pe Dumnezeu în inimile lor. Astfel de oameni sunt cei care luptă împotriva lui Dumnezeu. De îndată ce se confruntă cu o problemă, devin defensivi față de Dumnezeu și Îl studiază, întrebându-se: «Ce a intenționat Dumnezeu prin asta? De ce a îngăduit să mi se întâmple așa ceva?» Apoi, încearcă să-L convingă pe Dumnezeu. Nu sunt astfel de oameni nedrepți în intențiile lor? Este urmărirea adevărului ușoară pentru astfel de oameni? Nu este. Aceștia nu sunt oameni obișnuiți; ei au o natură demonică și sunt complet incapabili să se înțeleagă bine cu cineva” („Întrebări și răspunsuri” din Predici și părtășie despre intrarea în viață XIII). Cuvintele lui Dumnezeu și această părtășie au scos la iveală cauza principală a problemei mele de a fi în defensivă față de Dumnezeu și de a face speculații despre El. Deoarece eram prea viclean de la natură, de fiecare dată când biserica dorise să mă cultive și să mă promoveze, nu numai că nu reușisem să pricep dragostea pe care Dumnezeu o avea pentru mine sau să-I înțeleg intențiile pline de sârguință, ci, din contră, presupusesem că îndeplinirea unei datorii de conducere ar fi prea periculoasă și că, odată ce aveam o poziție și făceam ceva rău, riscam constant să fiu concediat și eliminat. M-am gândit la cum mă bucurasem de cer și de pământ și de toate lucrurile pe care le crease Dumnezeu – chiar și de strălucirea soarelui și ploaie – precum și la toată udarea și provizia din atât de multe dintre cuvântările lui Dumnezeu și, totuși, nu încercasem câtuși de puțin să dobândesc o prețuire a dragostei și mântuirii pe care El le avea pentru oameni. Întotdeauna am fost defensiv față de El și I-am făcut rău, bănuind că Dumnezeu era la fel de meschin ca oamenii și lipsit de milă sau dragoste pentru noi. Fusesem într-adevăr atât de înșelător și demn de dispreț și nu dădusem dovadă nici de cea mai mică fărâmă de asemănare umană în viața mea. În acea clipă, m-am simțit foarte vinovat și mi-am amintit iarăși cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu face în tăcere totul pentru om, totul în liniște prin sinceritatea, fidelitatea și iubirea Lui. Dar El nu are niciodată regrete sau neliniște privind tot ceea ce face, nici nu are nevoie ca cineva să-L răsplătească în vreun fel și nici nu are intenții de a obține ceva vreodată de la omenire. Singurul scop pentru tot ceea ce a făcut El vreodată este ca să poată primi adevărata credință și iubire a omenirii” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși I”). „Dumnezeu a creat omenirea; indiferent dacă oamenii au fost corupți sau dacă Îl urmează, El tratează ființele umane ca pe cei mai neprețuiți ai Săi – sau, cum ar spune ființele umane, oamenii cei mai dragi Lui – și nu ca pe jucăriile Sale” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși I”). „De la început până astăzi, doar omul a fost capabil să converseze cu Dumnezeu. Adică, dintre toate ființele vii și făpturile lui Dumnezeu, niciuna în afară de om nu a putut să converseze cu Dumnezeu. Omul are urechi care îi permit să audă și ochi care îl ajută să vadă, are o limbă și propriile idei și liber arbitru. El are în constituția sa tot ceea ce este necesar pentru a-L auzi pe Dumnezeu vorbind și a înțelege voia lui Dumnezeu și a accepta însărcinarea lui Dumnezeu și, astfel, Dumnezeu îi atribuie toate dorințele Sale omului, voind să îl facă pe om un tovarăș care este în asentiment cu El și care poate merge cu El. De când a început să gestioneze, Dumnezeu a așteptat ca omul să-I dea inima, să Îl lase pe Dumnezeu să o purifice și să o înzestreze, să îl facă acceptabil pentru Dumnezeu și iubit de El, pentru a-l face să Îl venereze pe Dumnezeu și să respingă răul. Dumnezeu a așteptat cu nerăbdare și a sperat tot timpul la acest rezultat” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”). Printre cuvintele și rândurile din cuvântările lui Dumnezeu erau dezvăluite dragostea și grija pentru umanitate, precum și speranță și așteptări. Dumnezeu îi tratează pe oameni așa cum o mamă plină de compasiune își tratează copiii, iubindu-ne cu adevărat și având mare grijă de fiecare dintre noi. Pentru a obține un grup de oameni care sunt în armonie cu voia Lui, Dumnezeu S-a întrupat de două ori, îndurând o umilință enormă și plătind prețul suprem pentru a aduce omenirii răscumpărarea și mântuirea. În ciuda îndărătniciei, împotrivirii, neînțelegerii și nemulțumirii pe care I le-am arătat lui Dumnezeu, El a continuat, cu toleranță și nemăsurată răbdare, să facă în tăcere lucrarea de mântuire pentru omenire. Dumnezeu a venit printre noi pentru a exprima adevărul, pentru a ne uda, a ne îngriji și a ne conduce, în speranța că într-o bună zi vom putea să înțelegem intențiile Sale bune de a mântui oamenii și să-I încredințăm inimile noastre, supunându-ne judecății și mustrării Lui, lepădându-ne de firile noastre corupte și transformându-ne în oameni pe care Dumnezeu i-a mântuit, care Îl venerează și care se feresc de rău. Am putut vedea că esența lui Dumnezeu este atât de frumoasă și bună, iar dragostea Lui pentru omenire este atât de reală! Eu, pe de altă parte, fusesem orb și necugetat, lipsindu-mi până și cea mai mică fărâmă de cunoaștere a lui Dumnezeu; cu atât mai puțin înțelesesem bunele Sale intenții. Fusesem în defensivă față de Dumnezeu și Îl înțelesesem greșit, refuzând fără inimă mântuirea Sa iar și iar, evitându-L și distanțându-mă de El ca și cum ar fi fost un dușman și nedându-I altceva decât durere și suferință. Cu toate acestea, Dumnezeu nu Se concentrase pe îndărătnicia, nechibzuința și ignoranța mea, ci pregătise în schimb un mediu care să mă certe și să mă disciplineze. De asemenea, El mă luminase și mă călăuzise prin intermediul cuvintelor Sale, scăpându-mă astfel de atitudinea mea defensivă și de înțelegerea greșită față de El și îngăduindu-mi să-I dăruiesc inima mea. Dragostea lui Dumnezeu m-a făcut să mă simt rușinat și nu am putut decât să mă arunc la pământ înaintea Lui și să zic: „Dumnezeule! Am pretins că am încredere în Tine, dar nu Te-am cunoscut câtuși de puțin. În toate privințele, am fost defensiv față de Tine și Te-am înțeles greșit. Sunt într-adevăr mult prea trădător; Te-am rănit iar și iar și nu sunt vrednic de a veni înaintea Ta. Dumnezeule! Astăzi, judecata și mustrarea Ta m-au făcut să-Ți înțeleg intenția de a aduce oamenilor mântuirea și m-au eliberat puțin câte puțin de neînțelegerea mea față de Tine. Dumnezeule! Nu doresc să mai pierd alte ocazii de a dobândi adevărul și de a fi desăvârșit. Vreau doar să urmăresc adevărul și să-mi îndeplinesc datoria pentru a-Ți răsplăti dragostea!” După ce m-am rugat, m-am simțit foarte aproape de Dumnezeu în inima mea și am avut atunci năzuința de a căuta o cale să-L mulțumesc.

Câteva zile mai târziu, liderii mei au avut din nou părtășie cu mine în legătură alegerile iminente, în speranța că aș putea participa. Știam că era o ocazie de a mă căi dată de Dumnezeu și am dorit să fac tot posibilul pentru a o prețui, așa că le-am spus cu bucurie: „Da!” La câteva zile după ce mi-am schimbat concepțiile greșite și am renunțat la atitudinea defensivă pe care o aveam față de Dumnezeu și am candidat la alegeri, frații și surorile mele m-au ales să îndeplinesc o datorie de conducere. În clipa aceea, m-am simțit profund emoționat, iar ochii mi s-au umplut cu lacrimi de recunoștință. Știam în adâncul meu că aceasta era dragostea lui Dumnezeu revărsată asupra mea și tot ce îmi doream să fac era să lucrez din greu pentru a căuta adevărul și pentru a-mi îndeplini datoria și să folosesc acțiuni reale pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu.

Privind în urmă la această experiență, știu că luminarea și îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu au fost cele care, câte puțin, m-au scăpat de concepțiile mele greșite despre Dumnezeu și mi-au dat o apreciere a măreției și a nobleții firii Sale. Când Dumnezeu săvârșește lucrarea de mântuire, oricât de multă îndărătnicie, corupție sau chiar împotrivire se dezvăluie în noi, atât timp cât avem o mică de dorință de a face o schimbare în bine, Dumnezeu nu ne va părăsi. Mai degrabă, El va aduce mântuirea deplină fiecăruia dintre noi. Deși cuvintele lui Dumnezeu conțin judecată și condamnare, El ne acordă mereu cea mai adevărată dragoste și mântuire; aceasta este singura cale prin care putem să ajungem la un dezgust și mai profund pentru corupția și ticăloșia noastră și să lucrăm din greu pentru a urmări adevărul și a dobândi o transformare a firii. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Esența lui Dumnezeu nu este doar pentru ca omul să creadă în ea; este, mai mult decât atât, pentru ca omul să o iubească. Dar mulți dintre aceia care cred în Dumnezeu sunt incapabili de a descoperi acest «secret». Oamenii nu îndrăznesc să-L iubească pe Dumnezeu, nici nu încearcă să-L iubească. Ei nu au descoperit niciodată că există atât de multe lucruri care sunt adorabile la Dumnezeu, ei nu au descoperit niciodată că Dumnezeu este Dumnezeul care iubește omul și că El este pentru om Dumnezeul ce trebuie iubit” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu vor trăi veșnic în lumina Lui”). Esența lui Dumnezeu este frumoasă și bună și există atât de multe lucruri pe care să le iubim la El. Trebuie să prețuim și să ne dăm efectiv seama de acest lucru prin experiență. De acum încolo, în mediul pe care Dumnezeu l-a rânduit pentru mine, îmi doresc să petrec mai mult timp căutând adevărul, încercând să înțeleg voia lui Dumnezeu, să descopăr și mai multe dintre însușirile minunate ale lui Dumnezeu și să mă străduiesc să-L cunosc pe Dumnezeu, astfel încât să-mi pot lepăda firea coruptă cât mai curând posibil și să devin compatibil cu Dumnezeu.