de Marissa, Olanda

În 2017, am fost aleasă conducătoare de biserică. La început, am obținut unele rezultate în datoria mea, dar după un timp, am tânjit după binecuvântarea statutului și am încetat să fac o lucrare concretă. În plus, nu monitorizam lucrarea bisericii, invocând drept scuză faptul că aveam un calibru slab și nu puteam înțelege aptitudinile profesionale. Când sora Julia, o conducătoare superioară, m-a întrebat despre lucrare, n-am putut să-i răspund nimic, nici nu înțelegeam dificultățile concrete cu care se confruntau frații și surorile în îndeplinirea îndatoririlor lor. Julia a evidențiat apoi problemele mele pentru a mă ajuta, însă eu nu m-am schimbat. Au fost câteva ocazii în care m-a expus în fața mai multor diaconi, spunând că nu făceam o lucrare concretă, că eram delăsătoare în datoria mea, că eram prea vicleană și așa mai departe. M-am gândit că Julia încerca să-mi facă greutăți și să mă umilească în fața altora, așa că, în inima mea, am început să mă împotrivesc.

Odată, în timpul unei adunări, am descoperit unele greșeli în lucrarea Juliei și am judecat-o în fața fraților și surorilor. Asta i-a făcut să creadă în mod eronat că ea era o conducătoare falsă. Ceea ce am făcut a tulburat lucrarea bisericii. După ce chestiunea a fost expusă, m-am îngrijorat că liderul ar putea să mă emondeze și să-mi modifice datoria, așa că m-am grăbit să-i cer scuze Juliei și m-am disecat și am reflectat asupra mea în fața fraților și surorilor. M-am gândit că această chestiune avea să treacă, pur și simplu. Însă, spre surprinderea mea, câteva zile mai târziu, conducătorii superiori m-au abordat, spunând că eșecul meu de a face o lucrare concretă arăta deja o neglijență gravă și, de asemenea, că nu acceptam să fiu emondată și îi subminam în secret pe alții. Aceasta perturba lucrarea bisericii. Auzind asta, mi-a fost greu să accept, iar în inima mea continuam să argumentez: problema nu era că nu voiam să fac o lucrare concretă, ci că aveam un calibru prea slab pentru asta. Cât despre faptul că îi subminam în secret pe alții, îmi recunoscusem deja greșeala. I-am cerut scuze Juliei și mi-am disecat stricăciunea în fața fraților și surorilor. Prin urmare, de ce ați insista în continuare cu această chestiune? La acea vreme, indiferent cum aveau părtășie cu mine, nu puteam s-o accept. Așa că, pornind de la starea mea, unul dintre conducători mi-a citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Aceia dintre frați și surori care întotdeauna dau frâu liber negativității sunt lacheii Satanei și deranjează biserica. Astfel de oameni trebuie într-o zi să fie expulzați și eliminați. Dacă oamenii, în credința lor în Dumnezeu, nu au o inimă cu frică de Dumnezeu, dacă nu au o inimă supusă lui Dumnezeu, nu numai că nu vor putea face vreo lucrare pentru El, ci, din contră, vor deveni cei care-I tulbură lucrarea și care I se împotrivesc. A crede în Dumnezeu, dar a nu I te supune sau a nu te teme de El, ci, în schimb, a te împotrivi Lui, este cea mai mare rușine pentru un credincios. Dacă ei, credincioșii, vorbesc și se poartă cu aceeași nepăsare și nestăpânire ca non-credincioșii, atunci sunt mai ticăloși decât non-credincioșii; sunt demoni arhetipali. Cei care, în biserică, dau frâu liber cuvintelor lor veninoase și răutăcioase, care răspândesc zvonuri, instigă la lipsa de armonie și formează clici în rândul fraților și surorilor, ar fi trebuit să fie alungați din biserică. Dar, pentru că acum este o epocă diferită a lucrării lui Dumnezeu, acești oameni sunt îngrădiți, întrucât în mod hotărât urmează să fie eliminați” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Un avertisment pentru cei care nu practică adevărul”). Cu cât ascultam mai mult, cu atât simțeam mai multă teamă în inima mea, știind că faptul că o judecasem pe Julia provocase într-adevăr tulburări în lucrarea bisericii. Însă când am auzit cuvinte precum: „lacheii Satanei”, „tulbură biserica”, „să fie excluși” și „să fie eliminați”, nu am îndrăznit să le accept, temându-mă că, dacă o fac, nu aveam oare să fiu condamnată drept urmare? Atunci cum aș fi putut câștiga vreodată mântuirea? Nu voiam să accept acest fapt, așa că mă plângeam de conducătoare, gândindu-mă că ea folosea intenționat cuvintele lui Dumnezeu pentru a mă ataca și condamna. M-am emoționat foarte tare și am spus: „Nici vorbă să ai părtășie despre adevăr pentru a mă ajuta să rezolv problema! Nu faci decât să mă ataci!” Conducătorii și-au dat seama că nu aveam deloc cunoaștere despre mine și au continuat să aibă părtășie pentru a mă ajuta. Au avut părtășie și despre propriile lor experiențe pentru a mă călăuzi în a mă înțelege pe mine însămi. Totuși, indiferent ce spuneau, eu tot nu aveam nicio înțelegere. În cele din urmă, când au văzut că nu făceam nicio lucrare concretă, că, de asemenea, nu acceptam adevărul și că nici măcar nu aveam o atitudine de căință, conducătorii superiori m-au demis.

În acel moment, mi s-au muiat brusc picioarele. M-am gândit la faptul că eram credincioasă în Dumnezeu de peste zece ani, nu eram o credincioasă nouă, care credea de doar doi sau trei ani. Lucrarea lui Dumnezeu se apropie acum de finalul său. A sosit deja vremea de a-i dezvălui și cataloga pe oameni potrivit felului lor. La această răspântie critică, eram dezvăluită ca fiind cineva care nu acceptă adevărul. Nu înseamnă asta că am fost eliminată? M-am temut că, de acum încolo, ar fi inutil să mă străduiesc mai mult în credința mea și că nu aș avea niciun viitor. M-am simțit foarte negativă. Starea mea se înrăutățea cu fiecare zi. M-am simțit ca un om bun de nimic, care nu putea face bine nicio datorie. Mă simțeam permanent părăsită de Dumnezeu, iar inima-mi era plină de teamă și neliniște în fiecare zi. Chiar dacă frații și surorile aveau în continuare părtășie cu mine despre intenția lui Dumnezeu, îndemnându-mă insistent să reflectez asupra mea și să învăț din eșecul meu, eu credeam cu încăpățânare că fusesem deja dezvăluită drept cineva care nu urmărește adevărul, așa că mă gândeam că ar fi o pierdere de vreme să urmăresc mai departe. De atunci încolo, indiferent ce îndatoriri mi-a atribuit biserica, le-am abordat cu negativitate și pasivitate, fiind superficială și obținând puține, dacă nu chiar zero rezultate. În cele din urmă, în baza principiilor, conducătorii au pus capăt îndatoririlor mele și m-au izolat pentru reflecție. În acel moment, mintea mea s-a golit; era ca o condamnare la moarte. Mi-am dat seama că eram complet terminată. Fără o datorie, cum puteam avea vreo speranță să obțin mântuirea? În acele zile, am trăit ca un cadavru umblător, simțind adesea că eram disprețuită și respinsă de Dumnezeu. Mă simțeam prea rușinată să mă rog și nevrednică să citesc cuvintele lui Dumnezeu. În acea vreme, erau frați și surori care mă susțineau și îmi citeau cuvintele lui Dumnezeu. Totuși, credeam că aceste cuvinte ale lui Dumnezeu erau destinate celor care urmăreau adevărul, nu mie, așa că nu puteam nicicum să le pătrund. Oare nu spusese Domnul Isus: „Să nu dați câinilor lucrurile sfinte; să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor”? Cum ar putea Dumnezeu să îi vorbească uneia ca mine? În acea perioadă, mă simțeam cuprinsă de teamă și neliniște în fiecare zi. Dacă Dumnezeu chiar mă părăsise, care era scopul existenței mele? Aș putea la fel de bine să mor într-o zi de pe urma vreunei pedepse. Inima-mi era plină de teamă și se zbătea în chinuri în fiecare zi. Ulterior, s-a întâmplat ceva care m-a mișcat profund.

Mi-am găsit o slujbă ca bonă, iar angajatorul meu dovedea o umanitate bună și se îngrijea bine de mine în viața de zi cu zi. Încurajată de asta, i-am împărtășit Evanghelia angajatorului meu, care a acceptat cu bucurie Evanghelia din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu. Eram foarte entuziasmată. Prin această experiență, mi-am dat seama că Dumnezeu nu mă părăsise, ci continuase să-mi arate milă și să mă mântuiască. Copleșită de vinovăție, I-am strigat în lacrimi lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu vreau să rămân negativă cum sunt acum; Te rog, mântuiește-mă!” Am văzut un fragment din cuvintele lui Dumnezeu care spune: „Când citesc cuvintele lui Dumnezeu și văd că El îi condamnă pe oameni în cuvintele Sale, unele persoane își formează noțiuni și se simt dezorientate. De exemplu, cuvintele lui Dumnezeu spun că nu accepți adevărul, prin urmare Dumnezeu nu te place sau nu te acceptă, că ești un răufăcător, un antihrist, că El Se supără doar privindu-te și că nu te vrea. Oamenii citesc aceste cuvinte și își spun: «Aceste cuvinte mă vizează pe mine. Dumnezeu a stabilit că nu mă vrea și, întrucât m-a abandonat, nici eu nu voi mai crede în Dumnezeu.» Există unii care, când citesc cuvintele lui Dumnezeu, își formează adesea noțiuni și înțelegeri greșite din cauză că Dumnezeu expune stările corupte ale oamenilor și spune unele lucruri care-i condamnă pe oameni. Ei devin negativi și slabi, crezând despre cuvintele lui Dumnezeu că se refereau la ei, că Dumnezeu renunță la ei și nu îi va mântui. Ei devin negativi până la lacrimi și nu mai vor să-L urmeze pe Dumnezeu. Aceasta este, de fapt, o înțelegere greșită a lui Dumnezeu. Când nu înțelegi semnificația cuvintelor lui Dumnezeu, nu ar trebui să încerci să-L caracterizezi pe Dumnezeu. Nu știi ce fel de persoane abandonează Dumnezeu sau în ce circumstanțe renunță El la oameni sau în ce circumstanțe îi dă El la o parte; există principii și contexte pentru toate aceste lucruri. Dacă nu ai o perspectivă completă asupra acestor chestiuni detaliate, vei fi foarte predispus la hipersensibilitate și te vei delimita pe baza unui singur cuvânt de la Dumnezeu. Nu este acest lucru problematic? Când Dumnezeu îi judecă pe oameni, care este principalul aspect al lor pe care El îl condamnă? Ceea ce Dumnezeu judecă și expune sunt firile corupte și esențele corupte ale oamenilor, El le condamnă firile și naturile satanice, El condamnă diferitele manifestări și comportamente ale răzvrătirii și opoziției lor față de Dumnezeu, El îi condamnă pentru că nu pot să I se supună lui Dumnezeu, că I se împotrivesc mereu și pentru că au întotdeauna propriile motivații și scopuri – dar o astfel de condamnare nu înseamnă că Dumnezeu i-a abandonat pe oamenii cu firi satanice. […] Auzind o singură declarație de condamnare de la Dumnezeu, crezi că, fiind condamnați de Dumnezeu, oamenii au fost abandonați de El și nu vor mai fi mântuiți și, din această cauză, devii negativ și te lași pradă disperării. Asta înseamnă să-L interpretezi greșit pe Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu nu a abandonat oamenii. Ei L-au interpretat greșit pe Dumnezeu și s-au abandonat pe ei înșiși. Nimic nu este mai important decât momentul în care oamenii se abandonează pe sine, îndeplinind cuvintele Vechiului Testament: «Proștii mor din lipsă de judecată» (Proverbe 10:21). Niciun comportament nu este mai prostesc decât atunci când oamenii se lasă pradă disperării. Uneori citești cuvintele lui Dumnezeu care par să caracterizeze oamenii; de fapt, ele nu caracterizează pe nimeni, ci reprezintă expresia intențiilor și părerilor lui Dumnezeu. Acestea sunt cuvinte de adevăr și principiu, nu caracterizează pe nimeni. Cuvintele rostite de Dumnezeu în perioadele de mânie sau furie reprezintă, de asemenea, firea lui Dumnezeu, aceste cuvinte sunt adevărul și, mai mult decât atât, ele aparțin principiului. Oamenii trebuie să înțeleagă acest lucru. Dumnezeu rostește asta cu scopul de a le permite oamenilor să înțeleagă adevărul și principiile; categoric nu o face pentru a îngrădi pe cineva. Acest lucru nu are nimic de-a face cu destinația și recompensa finală a oamenilor și cu atât mai puțin reprezintă pedeapsa supremă a oamenilor. Acestea sunt doar cuvinte rostite pentru a-i judeca și emonda pe oameni, sunt rezultatul mâniei cauzate de faptul că oamenii nu se ridică la înălțimea așteptărilor Lui și sunt spuse pentru a-i trezi pe oameni, pentru a-i îndemna, și sunt cuvinte din inima lui Dumnezeu. Și totuși, unii oameni cad și se leapădă de Dumnezeu din cauza unei singure declarații de judecată din partea Lui. Astfel de oameni nu știu ce este bun pentru ei, sunt insensibili la rațiune, nu acceptă deloc adevărul” [Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin înlăturarea noțiunilor poți porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu (1)”]. Am continuat să citesc iarăși și iarăși cuvintele lui Dumnezeu, neputându-mă opri din a vărsa lacrimi de vinovăție. Simțeam ca și cum Dumnezeu era în fața mea și mă alina, mai ales când Dumnezeu a spus: „Acestea sunt doar cuvinte rostite pentru a-i judeca și emonda pe oameni, sunt rezultatul mâniei cauzate de faptul că oamenii nu se ridică la înălțimea așteptărilor Lui și sunt spuse pentru a-i trezi pe oameni, pentru a-i îndemna, și sunt cuvinte din inima lui Dumnezeu. Și totuși, unii oameni cad și se leapădă de Dumnezeu din cauza unei singure declarații de judecată din partea Lui. Astfel de oameni nu știu ce este bun pentru ei, sunt insensibili la rațiune, nu acceptă deloc adevărul” [Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin înlăturarea noțiunilor poți porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu (1)”]. Cuvintele lui Dumnezeu m-au dezmeticit. Reflectând la atitudinea mea față de cuvintele Sale, mi-am dat seama că, atunci când conducătorul mi-a citit cuvinte de expunere și condamnare din partea lui Dumnezeu, m-am simțit osândită. Inima mea era prea potrivnică pentru a accepta judecata și expunerea din cuvintele lui Dumnezeu. În acest moment, am înțeles în sfârșit că, deși cuvintele lui Dumnezeu sunt aspre, ele au menirea de a ne ajuta să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne căim și să ne schimbăm. Conducătorul m-a expus pentru că gravitatea acțiunilor mele îndreptățea asta, însă firea mea încăpățânată mă împiedica să accept acest fapt. Chiar și după ce am fost demisă, tot nu mi-a venit mintea la cap, crezând în mod greșit că Dumnezeu mă dezvăluia și mă elimina. Eram în continuare captivă într-o stare negativă, abandonându-mă și căzând pradă disperării. Cu cât reflectam mai mult asupra mea, cu atât îmi sporea remușcarea, detestându-mă pentru încăpățânarea și răzvrătirea mea. Mi-am dat seama cât de puțin înțelegeam de fapt lucrarea lui Dumnezeu. Mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Prin ce mijloace este împlinită desăvârșirea omului de către Dumnezeu? Este îndeplinită prin intermediul firii drepte a lui Dumnezeu. Firea Lui cuprinde în primul rând dreptate, mânie, măreție, judecată și blestem, iar El îl desăvârșește pe om în primul rând prin intermediul judecății Sale. Unii oameni nu înțeleg și întreabă de ce Dumnezeu este capabil să desăvârșească omul doar prin judecată și blestem. Ei spun: «Dacă Dumnezeu ar blestema omul, omul nu ar muri? Dacă Dumnezeu l-ar judeca, nu ar fi omul condamnat? Atunci cum mai poate el să fie desăvârșit?» Astfel sunt cuvintele oamenilor care nu cunosc lucrarea lui Dumnezeu. Ceea ce blestemă Dumnezeu este răzvrătireaomului, iar ceea ce El judecă sunt păcatele omului. Deși vorbește cu asprime și fără încetare, expune tot ce este în om și expunând prin aceste cuvinte severe ceea ce e esențial în om, totuși, printr-o astfel de judecată, El dă omului o cunoaștere profundă a esenței trupului și, astfel, omul se supune înaintea lui Dumnezeu. Trupul omului este al păcatului și al Satanei, este răzvrătit și este obiectul mustrării lui Dumnezeu. Astfel, pentru a-i permite omului să se cunoască pe sine, cuvintele judecății lui Dumnezeu trebuie să se abată asupra lui și trebuie să fie folosite toate felurile de rafinare; doar atunci lucrarea lui Dumnezeu poate fi eficientă” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Citisem înainte de multe ori acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu; totuși, de ce nu reușeam încă să înțeleg intenția lui Dumnezeu? În zilele de pe urmă, lucrarea lui Dumnezeu are drept țel să purifice și să mântuiască omenirea prin cuvinte de judecată și mustrare. Omenirea a fost coruptă atât de profund de Satana, încât, fără cuvintele de judecată și expunere ale lui Dumnezeu, n-am putea recunoaște niciodată cu adevărat esența și realitatea corupției noastre, și cu atât mai puțin să dobândim o căință și o transformare adevărate. Însă eu credeam în mod fals că, atunci când Dumnezeu ne judecă și ne expune, asta înseamnă condamnare și eliminare pe vecie, ceea ce ar presupune că n-am putea avea niciodată un final și o destinație bune. Înțelegerea mea era absurdă și nechibzuită. Știam foarte puțin despre lucrarea lui Dumnezeu și despre intențiile Sale sincere de a mântui omenirea. Mi-am amintit ce spusese Dumnezeu înainte: „Tot timpul, intenția lui Dumnezeu de a-l mântui pe om nu se schimbă” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). Abia astăzi mi-am dat seama cât de practice sunt aceste cuvinte. Dumnezeu mântuiește omenirea în cea mai mare măsură posibil, iar El nu va părăsi cu ușurință niciun om decât dacă acesta alege el însuși să renunțe la urmărirea adevărului. Nu m-am putut abține să mă întreb cu sinceritate: „Dacă Dumnezeu nu voia să mă mântuiască, având în vedere faptele mele, nu aș fi fost oare deja eliminată de către El? Dacă era așa, ar fi nevoie ca El să mă judece și să mă expună, să rânduiască situații care să-mi dezvăluie corupția și să mă îndrume și lumineze ca să reflectez și să mă înțeleg? Frații și surorile m-au emondat și m-au avertizat pentru a mă ajuta să schimb cursul și să reflectez asupra mea. Nu au fost oare aceste acțiuni tocmai mântuirea practică și autentică a lui Dumnezeu? Cu toate acestea, nu înțelegeam căile prin care Dumnezeu mântuiește omenirea, și nici nu recunoșteam iubirea Sa. În loc de asta, îl înțelegeam greșit pe Dumnezeu și trăiam în negativitate, împotrivindu-mă Lui. Cât de irațională eram!” Pe când mă gândeam la asta, inima mea de mult amorțită a început în sfârșit să simtă ceva, iar eu mi-am regretat profund faptele. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, pe viitor, orice opreliști sau eșecuri s-ar ivi în calea mea, nu vreau să Te mai înțeleg greșit. Sunt gata să reflectez cu seriozitate asupra mea, să-mi însușesc lecții, să urmăresc cu sârguință adevărul și să-mi îndeplinesc bine îndatoririle pentru tot restul vieții, astfel încât să pot dobândi o căință adevărată.”

Ulterior, am scris un articol despre experiențele mele din acea perioadă. O soră l-a citit, mi-a trimis câteva cuvinte ale lui Dumnezeu și mi-a reamintit, spunând: „Ar trebui să reflectezi la motivele pentru care ai fost emondată. Reflectează la fiecare problemă pe care au expus-o conducătorii și folosește adevărurile potrivite lor pentru a le rezolva. Numai atunci poți aborda cu-adevărat aceste chestiuni.” Așa încât m-am liniștit și am reflectat asupra mea: de ce au spus conducătorii că nu accept adevărul? Ce comportamente au arătat refuzul meu de a accepta adevărul? Reamintindu-mi de perioada în care eram conducătoare, mi-am dat seama că, ori de câte ori mă confruntam cu dificultăți, acordam prioritate propriului trup. Evitam să depun efort sau să plătesc un preț pentru a căuta adevărul și a găsi astfel soluții. Recurgeam chiar la tactici viclene, crezând că a căuta adevărul pentru a rezolva probleme ar fi prea epuizant și stresant. Dacă foloseam calibrul meu slab ca scuză pentru a pasa problema conducătorilor superiori, puteam evita bătaia de cap. Chiar dacă problemele nu puteau fi până la urmă rezolvate, eu n-aș fi fost deloc răspunzătoare. Mi-am amintit de o ocazie când am raportat conducătorilor probleme legate de lucrare, iar ei mi-au răspuns: „Când întâmpini probleme, tu nu faci niciun efort să le rezolvi. În schimb, tratezi dificultățile ca pe o povară și le pasezi altora. Dacă ai fi căutat adevărul cu privire la dificultățile tale, ți-ar fi venit idei proprii despre cum să le rezolvi.” Auzind asta, în loc să reflectez asupra mea, m-am înfuriat: ce e greșit în a raporta probleme? Cum poți să spui că eu nu caut adevărul când întâmpin dificultăți? Am ripostat în sinea mea. Gândindu-mă la asta, mi-am dat brusc seama că exact acestea erau dovada faptului că nu căutam și nici nu acceptam adevărul. Mi-am amintit și cum Julia evidențiase de multe ori problemele mele și le expusese în timpul părtășiei. În loc să reflectez asupra mea, eu am nutrit resentimente și am căutat să mă răzbun. Am insistat asupra greșelilor ei din lucrare, am judecat-o și am subminat-o pe la spate, tulburând viața bisericii. Când comportamentul meu nepotrivit a fost expus, pentru a scăpa de răspundere, i-am cerut Juliei scuze nesincere și mi-am dezgolit sufletul și m-am analizat în fața fraților și surorilor, încercând să minimalizez gravitatea chestiunii. Când conducătorii mi-au expus comportamentul conform cuvintelor lui Dumnezeu, le-am acceptat în inima mea, însă nu le-am recunoscut verbal. Totuși, în mod irațional, i-am acuzat pe conducători că foloseau cuvintele lui Dumnezeu pentru a mă ataca și a mă condamna. Nu erau oare toate aceste fapte manifestări ale refuzului meu de a accepta adevărul? Ulterior, citind mai mult din cuvintele lui Dumnezeu, am putut să capăt o înțelegere mai clară asupra stării mele interioare. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Dacă dorești să fii curățit de corupție și să treci printr-o schimbare în firea vieții tale, atunci trebuie să ai dragoste pentru adevăr și capacitatea de a accepta adevărul. Ce înseamnă să accepți adevărul? Acceptarea adevărului înseamnă că, indiferent ce fel de fire coruptă ai sau care dintre otrăvurile marelui balaur roșu – otrăvurile Satanei – sunt în natura ta, atunci când cuvintele lui Dumnezeu expun aceste lucruri, ar trebui să le recunoști și să te supui, nu poți face o alegere diferită și ar trebui să te cunoști conform cuvintelor lui Dumnezeu. Asta înseamnă să fii capabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu și să accepți adevărul. Indiferent ce spune Dumnezeu, indiferent cât de severe sunt cuvântările Lui, și indiferent ce cuvinte folosește El, poți să le accepți atât timp cât ceea ce spune El este adevărul și le poți recunoaște atât timp cât se conformează realității. Poți să te supui cuvintelor lui Dumnezeu indiferent cât de profund le înțelegi, și accepți și te supui luminii dezvăluite de Duhul Sfânt și despre care au părtășie frații și surorile. Atunci când o astfel de persoană a urmărit adevărul până la un anumit punct, ea poate dobândi adevărul și o transformare a firii sale. Chiar dacă oamenii care nu iubesc adevărul au puțină umanitate, pot face câteva fapte bune și se pot lepăda și sacrifica pentru Dumnezeu, sunt confuzi în privința adevărului și nu îl tratează cu seriozitate, astfel încât viața-fire pe care o au nu se schimbă niciodată” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că, în cazul cuiva care acceptă adevărul, atitudinea sa față de cuvintele lui Dumnezeu ar trebui să fie de consimțire, acceptare și supunere necondiționate. Indiferent dacă aceste cuvinte ale lui Dumnezeu sunt aspre sau blânde, dacă ele presupun judecare și expunere sau îndemnare și alinare, ar trebui întotdeauna să accepți și să te supui. Aceasta este rațiunea pe care ar trebui să o aibă o persoană. Uneori e posibil să avem dificultăți în a recunoaște starea expusă de cuvintele lui Dumnezeu, însă ar trebui să păstrăm o atitudine de acceptare și supunere. Ar trebui, cel puțin, să credem că aceste cuvinte ale lui Dumnezeu sunt adevărul, că expunerile Sale se bazează pe fapte, dezvăluind aspectele ascunse ale firii noastre corupte, și ar trebui să răspundem „Amin!” la cuvintele lui Dumnezeu. Totuși, deși știam clar că aceste cuvinte ale lui Dumnezeu expuneau starea mea exactă, nu am acceptat asta și chiar i-am acuzat în mod irațional pe conducători că folosesc cuvintele lui Dumnezeu pentru a mă condamna și a mă face negativă. Nu numai că nu am reușit să accept judecata și expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, dar am mai și aruncat responsabilitatea asupra altora. Chiar nu acceptam deloc adevărul. Cât de irațională eram! Până și atunci când aveam parte de lucruri pozitive, precum sugestii, ajutor și emondare de la frați și surori, nu puteam să le accept de la Dumnezeu și să mă supun lor. În loc de asta, i-am acuzat pe cei care mă emondau și mă expuneau. Cu cât reflectam mai mult asupra mea, cu atât îmi dădeam mai bine seama de lipsa mea de umanitate și mă simțeam profund rușinată. Am recunoscut din adâncul inimii mele că nu eram o persoană care accepta adevărul.

Ulterior, am revenit la cuvintele lui Dumnezeu pe care mi le împărtășiseră conducătorii mei, am meditat la ele și le-am citit rugându-mă. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Oamenii care umblă cu tertipuri prin cuvintele și acțiunile lor și care sunt mereu alunecoși și se eschivează de la responsabilitate în îndeplinirea îndatoririlor lor sunt cei care nu acceptă deloc adevărul. Ei nu au parte de lucrarea Duhului Sfânt, ceea ce este ca și cum ar trăi într-o mlaștină, în întuneric. Oricât de mult ar bâjbâi, oricât de mult s-ar strădui, nu pot vedea lumina și nici nu găsesc o direcție. Își îndeplinesc îndatoririle fără inspirație și fără îndrumarea lui Dumnezeu, lovindu-se de un zid în multe chestiuni, iar în timp ce fac unele lucruri, fără să vrea, sunt dezvăluiți” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Traiul are valoare numai prin îndeplinirea corespunzătoare a datoriei de ființă creată”). „Aceia dintre frați și surori care întotdeauna dau frâu liber negativității sunt lacheii Satanei și deranjează biserica. Astfel de oameni trebuie într-o zi să fie expulzați și eliminați” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Un avertisment pentru cei care nu practică adevărul”). Datorită cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama că eram într-adevăr o persoană înșelătoare în îndatoririle sale, alunecoasă și care se eschiva de la responsabilități. Îmi lipsea loialitatea față de Dumnezeu. Ori de câte ori mă confruntam cu probleme și dificultăți, acordam prioritate în mod constant propriului confort. Nu eram dispusă să depun efort și să plătesc un preț pentru a căuta adevărul și a rezolva problemele. În schimb, pasam deseori problemele conducătorilor superiori ca să scap eu din încurcătură, folosindu-mă de calibrul meu slab drept scuză pentru a mă absolvi de vina că nu făceam o lucrare concretă. Ce egoistă și vicleană eram! Îmi îndeplineam de obicei îndatoririle în mod superficial și iresponsabil, astfel încât nu puteam primi îndrumare și luminare de la Duhul Sfânt, și nici nu puteam descoperi nicio problemă. Când conducătoarea m-a emondat, în loc să reflectez asupra mea, m-am simțit plină de resentimente pentru că eram rușinată. Ca să mă descarc de propria-mi ranchiună, am judecat-o și am condamnat-o pe la spate, ceea ce a tulburat lucrarea bisericii. Având în vedere faptele mele rele, oare nu erau tocmai acestea acele comportamente pe care Dumnezeu le-a expus când a vorbit despre „lacheii Satanei” și „tulburarea bisericii”? Dar de ce nu mă cunoșteam pe mine însămi pe atunci? Reflectând la atitudinea mea față de Dumnezeu și de cuvintele Sale, precum și la toate fărădelegile mele, am simțit o căință și o ură de sine copleșitoare. Am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule, am fost atât de răzvrătită. Sunt gata să mă căiesc. Nu mai vreau să Te înțeleg greșit. Cred că tot ceea ce faci, faci pentru a mă curăți și a mă mântui!” După rugăciune, m-am simțit profund emoționată. În inima mea, I-am spus lui Dumnezeu: „Dumnezeule, de acum înainte, n-o să Te mai părăsesc niciodată. Zilele petrecute departe de Tine sunt prea dureroase.” Începând din acel moment, starea mea negativă s-a schimbat complet. Am participat activ la părtășii, m-am simțit motivată să-mi îndeplinesc îndatoririle și am început să scriu articole despre mărturii bazate pe experiențe. În fiecare zi, simțeam cu-adevărat cum starea mi se îmbunătățește. Eram ca un pacient cu o boală gravă care începe să se înzdrăvenească zi după zi. Timp de aproape un an, petrecut fără o datorie, trăisem într-o stare de neînțelegere și defensivă față de Dumnezeu, simțindu-mă temătoare și neliniștită în inima mea. După ce am experimentat pe deplin agonia pierderii lucrării Duhului Sfânt, astăzi am ieșit în sfârșit din starea mea negativă. Toate acestea le datorez milei imense și mântuirii lui Dumnezeu. La scurt timp după aceea, am primit un mesaj de la conducătoare, care îmi spunea să mă întorc la biserică pentru a-mi face îndatoririle. Citind mesajul, am fost atât de emoționată, încât nici nu-mi găseam cuvintele, însă am continuat să-I mulțumesc iar și iar lui Dumnezeu.

Cunoscându-mi tendința de a căuta justificări când mi se întâmplă diverse lucruri, am apelat la cuvintele lui Dumnezeu și am căutat adevărul care avea legătură cu starea mea. Într-o zi, inima mea a fost profund mișcată când am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Acesta este motivul pentru care Dumnezeu este plin de mânie profundă față de o persoană sau un fel de persoană. Acest motiv nu este determinat de preferința lui Dumnezeu, ci de atitudinea acelei persoane față de adevăr. Când un om este scârbit de adevăr, acest lucru este, fără îndoială, fatal pentru obținerea mântuirii. Acesta nu este un lucru care poate sau nu să fie iertat, nu este o formă de comportament sau ceva care se dezvăluie în el în mod trecător. Este natura-esență a unei persoane, iar lui Dumnezeu Îi este silă de astfel de oameni. Dacă, ocazional, dezvălui corupția faptului că ești scârbit de adevăr, trebuie să examinezi, pe baza cuvintelor lui Dumnezeu, dacă aceste dezvăluiri sunt cauzate de antipatia ta față de adevăr sau de o lipsă de înțelegere a adevărului. Acest lucru necesită căutare și necesită luminarea și ajutorul lui Dumnezeu. Dacă natura-esența ta este aceea că ești scârbit de adevăr și nu-l accepți niciodată, fiind deosebit de dezgustat și ostil față de el, atunci există necazuri. Ești cu siguranță o persoană rea, iar Dumnezeu nu te va mântui” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Pentru a-ți îndeplini bine datoria, înțelegerea adevărului este cea mai importantă”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg de ce Dumnezeu Se arată atât de mânios față de unii oameni. Este din cauză că aceștia sunt scârbiți de adevăr și îl resping. Dumnezeu este Cel care exprimă adevărul. Atitudinea noastră față de adevăr reprezintă atitudinea noastră față de Dumnezeu. Să fii scârbit de adevăr și să-l urăști echivalează cu a sta în opoziție față de Dumnezeu și cu a deveni dușmanul Lui. O persoană cu o natură care este scârbită de adevăr și Îl urăște pe Dumnezeu cu siguranță nu va accepta adevărul. O asemenea persoană, indiferent cât de mult își dezvăluie firile corupte sau cât de mult este emondată, nu se căiește niciodată. Indiferent cât de mulți ani crede în Dumnezeu, firea sa coruptă nu se schimbă niciodată și, în cele din urmă, ea va fi cu siguranță disprețuită, respinsă și eliminată de Dumnezeu. Exact la fel ca Pavel, a cărui natură era scârbită de adevăr și îl ura; el nu reflecta niciodată asupra sa. Drept rezultat, după mulți ani de lucrare, el era încă arogant și egoist. Firea sa coruptă nu se schimbase niciun pic, așa încât el a fost condamnat și pedepsit de Dumnezeu în final. Am văzut în Pavel o reflectare a mea. Eu nu urmăream adevărul, nici nu acceptam să fiu emondată. Ceea ce am arătat și am dezvăluit era firea satanică a cuiva scârbit de adevăr. Drept urmare, am trăit vreme îndelungată în întuneric, teamă și durere și am fost dată deoparte de Dumnezeu. Toate aceste consecințe au fost cauzate de aversiunea mea față de adevăr. Firea lui Dumnezeu este într-adevăr dreaptă, sfântă și de neofensat. Dacă refuz mereu să accept adevărul sau să fiu emondată de Dumnezeu, cum aș putea dobândi vreodată curățirea și mântuirea Lui? Dacă-i așa, nu ar fi zadarnică în final credința mea în Dumnezeu? Mi-am dat seama că este prea periculos să-ți lași nerezolvată firea de a fi scârbit de adevăr! Ulterior, m-am axat în mod deliberat pe căutarea adevărului și răzvrătirea împotriva propriei mele firi corupte. Confruntată din nou cu emondări, motivația mea de a contrazice și a mă împotrivi a slăbit. Indiferent cât din ceea ce-mi spuneau frații și surorile era corect, atât timp cât era în concordanță cu faptele, acceptam. Uneori, când nu-mi puteam recunoaște problema și voiam să aduc contraargumente, mă rugam mai întâi lui Dumnezeu și mă supuneam. Ulterior, aveam să dobândesc o oarecare înțelegere și folos de pe urma introspecției.

Amintindu-mi cât de încăpățânată și răzvrătită eram cândva, complet refractară la a accepta adevărul și văzând cum astăzi puteam dobândi o oarecare înțelegere și un folos ca acesta, mi-am dat seama că este într-adevăr vorba de mântuirea lui Dumnezeu. Prin această experiență, am ajuns în cele din urmă să mă cunosc întrucâtva și am dobândit și o oarecare înțelegere despre felurile în care Dumnezeu mântuiește omenirea, precum și despre intenția lui Dumnezeu. Mi-am dat seama pe deplin că mustrarea, disciplinarea și emondarea lui Dumnezeu sunt într-adevăr pentru curățirea și mântuirea oamenilor, nu pentru condamnarea și eliminarea lor.