de Wu Fan, China

În martie 1997, am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. După mulți ani de credință în Domnul, am fost extrem de entuziasmat să-I urez în sfârșit bun venit la întoarcerea Sa. În special, când am înțeles că Dumnezeu S-a întors în zilele de pe urmă pentru a exprima adevărul, pentru a ne purifica și a ne mântui pe deplin, eliberându-ne de păcat, și că speranțele noastre de-a fi mântuiți și de-a intra în Împărăția Cerurilor erau pe cale să se împlinească, am început să renunț la familia și la cariera mea pentru a-mi face datoria. În această perioadă, problemele de stomac și durerile lomb are care mă chinuiseră mulți ani s-au vindecat fără să observ măcar, iar eu m-am simțit și mai motivat să-mi fac datoria. Mai târziu, am fost arestat de poliție în timp ce-mi făceam datoria. Poliția m-a torturat până am ajuns în pragul morții. Am rămas cu o problemă la inimă și trebuie să evit stimularea excesivă. Dacă aud zgomote bruște, inima nu-mi rezistă și intru în panică. După eliberare, indiferent cât de periculoasă a fost situația, am perseverat mereu în datoria mea. Prin iunie 2017, am început să am probleme de sănătate. Mai întâi, am simțit o presiune în piept, am avut dificultăți de respirație și o stare generală de oboseală. După ce făceam doar un duș, mă simțeam atât de obosit, încât trebuia să stau întins o vreme ca să-mi revin. Îmi simțeam ceafa fierbinte și capul prea greu ca să-l pot ridica. Gambele mi se umflau rău de tot și, când le apăsam, rămânea o adâncitură, iar seara aveam și stări subfebrile. Ulterior, sănătatea mea s-a înrăutățit din ce în ce mai mult. Jumătate din corp îmi amorțea și nici măcar nu puteam sta locului. Uneori, aveam crize de spondiloză cervicală, iar compresia nervoasă îmi provoca rigiditate la nivelul gâtului, irigare insuficientă a creierului cu sânge și amețeli. Nu puteam nici măcar să ridic o sticlă cu apă și chiar și un strănut mă făcea să transpir tot. Am fost la spital pentru un control, iar doctorul mi-a spus foarte serios: „Tensiunea dumneavoastră sistolică a ajuns la 180 mmHg, iar cea diastolică este de 115 mmHg. Ritmul cardiac este de 128 de bătăi pe minut. Este foarte periculos. Dacă veți cădea, ați putea muri pe loc și, chiar dacă nu muriți, ruperea vaselor de sânge ar putea provoca sechele grave și ar putea duce la hemiplegie.” Când l-am auzit pe doctor spunând asta, mi-am amintit imediat de tatăl meu. El a murit din cauza unui accident vascular cerebral subit, provocat de hipertensiune arterială, la vârsta mea. Soacra mea a avut și ea un accident vascular cerebral și a devenit hemiplegică. Nu se putea îngriji singură și a murit după ce a stat la pat mai mulți ani. Eram puțin neliniștit și m-am gândit: „Cum de m-am îmbolnăvit atât de grav? Am cincizeci și ceva de ani; oare voi muri de un accident vascular cerebral subit, ca tatăl și soacra mea?” Dar apoi mi-a venit un alt gând: „Ei nu credeau în Dumnezeu și nu aveau ocrotirea Lui. Eu sunt credincios, așa că Dumnezeu nu mă va lăsa să mor dacă încă nu mi-am terminat datoria. El mă va veghea și mă va ocroti.” Ulterior, luând medicamente și făcând mișcare, sănătatea mea s-a îmbunătățit treptat. Am reușit să-mi țin tensiunea arterială sub control, în mare parte, dar pulsul tot era puțin cam mare.

La mijlocul anului 2022, PCC a lansat o campanie masivă și unitară de reprimare a credincioșilor în Dumnezeu Atotputernic, iar în zona mea au fost arestați peste 30 de conducători, lucrători, frați și surori. Toată lucrarea bisericii a fost oprită. Într-o zi, conducătoarea superioară, sora Xin Yi, a venit la mine și mi-a spus că frații și surorile mele mă aleseseră să fiu predicator. M-am gândit în sinea mea: „Inima mea nu poate fi suprastimulată, iar eu am făcut hipertensiune. Starea mea de sănătate se înrăutățește din ce în ce mai mult. De-a lungul anilor, am făcut mereu o datorie cu o singură sarcină, iar lucrarea a fost relativ relaxată, așa că trupul meu a putut să facă față. Dacă preiau datoria de predicator, volumul de muncă va fi mare. În plus, biserica tocmai a fost lovită de un val masiv de arestări, așa că e mult de lucru. Va trebui să-mi fac griji și să plătesc un preț și nu voi putea evita să stau treaz până târziu. Doctorul a spus că am o boală la inimă și hipertensiune și că trebuie să mă odihnesc mai mult, așa că, dacă voi sta adesea treaz până târziu, starea mea se va deteriora. Ce se întâmplă dacă într-o zi am un accident vascular cerebral subit și mor, la fel ca tatăl meu? N-ar fi fost atunci în zadar toți anii mei în care-am renunțat și m-am consumat? Chiar dacă nu voi muri, dar voi suferi din cauza sechelelor, voi rămâne țintuit la pat și, ca soacra mea, hemiplegic, și nu-mi voi putea face datoria, nu tot voi pierde ocazia de a fi mântuit și de a intra în Împărăție?” Gândindu-mă la aceste consecințe, am găsit scuze pentru a mă eschiva de la datoria mea, spunând: „Am o înțelegere superficială a adevărului și nu pot face o lucrare reală. Am și hipertensiune și o boală de inimă, așa că nu sunt potrivit pentru această datorie. Ar trebui să găsești pe altcineva.” Văzând că tot încercam să mă eschivez de la datoria mea, Xin Yi a avut părtășie cu mine cu răbdare, spunând că nu putea găsi pe nimeni potrivit imediat. Conștiința mi s-a tulburat când am auzit asta. M-am gândit că, deși starea mea de sănătate nu era foarte bună, nu era atât de rea încât să nu-mi pot face datoria și că, atâta vreme cât îmi luam medicamentele la timp, îmi modificam programul și făceam mișcare în mod corespunzător, tot aș fi putut să fac o parte din lucrare. Cum conducătorii și lucrătorii fuseseră arestați și nu existau persoane potrivite disponibile pentru a face lucrarea bisericii, în acel moment critic, nu am arătat nicio considerație față de intenția lui Dumnezeu. Am fost extrem de egoist și de detestabil! Așa că am acceptat această datorie. Din cauza situației cumplite, nu puteam merge la biserică să lucrăm și aproape toată lucrarea trebuia implementată și monitorizată prin scrisori. Din fericire, îl aveam pe fratele Su Ming care colabora cu mine. Era tânăr, de un calibru bun, și singur era responsabil pentru multe sarcini. Eu răspundeam în principal de lucrarea bazată pe texte, ceea ce era mai puțin stresant pentru mine. De asemenea, când îmi luam medicamentele la timp, boala mea de inimă și hipertensiunea puteau fi controlate și, treptat, m-am obișnuit cu această datorie.

Într-o zi din iulie 2024, conducătorii superiori au trimis o scrisoare în care spuneau că voiau să-l realoce pe Su Ming să facă lucrarea în altă parte. Când am citit scrisoarea, capul a început să-mi vâjâie. M-am gândit: „Cu Su Ming realocat, cum mă voi descurca cu toate lucrările viitoare? Sunt bătrân și am capacități de lucru limitate. Oare realocarea lui Su Ming nu mă pune într-o situație dificilă?” Dar apoi m-am gândit: „Cu siguranță conducătorii superiori au făcut acest aranjament din considerație față de lucrarea generală a bisericii. Acest lucru este în conformitate cu principiile.” Cu toate acestea, încă eram îngrijorat de cum va spori volumul meu de muncă după plecarea lui Su Ming. Cât de mult ar fi trebuit să-mi fac griji și cât de multă energie ar fi trebuit să depun? Aveam hipertensiune și o boală de inimă; dacă statul până târziu provoca ruperea unui vas de sânge și muream din cauza unui accident vascular cerebral? Nu s-ar fi sfârșit atunci călătoria credinței mele în Dumnezeu? Chiar dacă aș fi supraviețuit, dacă aș fi rămas cu sechele, tot nu mi-aș fi putut face datoria. Atunci n-aș fi fost eliminat? Eram atât de neliniștit, încât nu puteam nici să mănânc, nici să dorm. În zilele de după plecarea lui Su Ming, au fost multe lucrări care trebuiau monitorizate și implementate, iar eu m-am simțit potrivnic în timp ce-mi făceam lucrarea. Pe deasupra, simțeam că nu am aer și eram puțin amețit din cauza caniculei. Abia mă întinsesem să mă odihnesc puțin, când am simțit că inima îmi bate mai repede și că totul se învârte cu mine. M-am ridicat repede și m-am sprijinit de pat, simțindu-mă atât de rău, încât am vrut să vomit. Mi-a venit în minte imaginea morții tatălui meu și m-am îngrijorat și mai mult că starea mea avea să se înrăutățească; eram îngrozit de un accident vascular cerebral subit și de o moarte fulgerătoare. După aceea, ori de câte ori nu mă simțeam bine, deveneam tulburat și neliniștit, îngrijorându-mă constant că boala mea avea să se agraveze. În special, mă gândeam că, din moment ce aveam cazier și polițiștii încă încercau să mă aresteze, dacă boala mea se agrava, nu puteam merge la doctor. Ce m-aș fi făcut atunci? Uneori, aflam că stările fraților și ale surorilor mele erau proaste și că rezultatele lucrării bazate pe texte înregistrau un regres și voiam să le scriu o scrisoare pentru a avea părtășie cu ei, dar apoi mă gândeam de cât timp și efort mental ar fi fost nevoie și că asta însemna să mă culc târziu. Dacă stăteam frecvent treaz până târziu, la un moment dat aveam să mă prăbușesc de epuizare. Așa că am decis că era mai important să-mi protejez sănătatea. Dacă m-aș fi prăbușit de epuizare, atunci nu aș mai fi fost capabil nici măcar să fac o datorie cu o singură sarcină. N-aș fi fost eliminat apoi? Așa că, atunci când am văzut teancul de scrisori de lucru, nu m-am grăbit să le procesez. Conducătorii știau că starea mea nu era bună și mi-au scris. Mi-au trimis și cuvintele lui Dumnezeu pentru a mă ajuta. M-am rugat și eu lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume să învăț o lecție din această chestiune.

Într-o zi, am citit din cuvintele lui Dumnezeu un fragment care era foarte relevant pentru starea mea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Apoi sunt cei cu o sănătate șubredă, care au o constituție fragilă și sunt lipsiți de energie, care au adesea boli grave sau minore, care nu pot face nici lucrurile de bază, necesare în viața cotidiană, care nu pot trăi sau nu se pot deplasa ca oamenii normali. Oamenii ca aceștia se simt adesea inconfortabil și rău în timp ce-și îndeplinesc îndatoririle; unii sunt slabi din punct de vedere fizic, alții au boli reale și, bineînțeles, există unii care au boli cunoscute și latente, de un fel sau altul. Întrucât au asemenea dificultăți fizice concrete, astfel de oameni se cufundă adesea în emoții negative și simt tulburare, anxietate și îngrijorare. În legătură cu ce simt aceste lucruri? Își fac griji că, dacă vor continua să-și îndeplinească datoria în felul acesta, consumându-se și alergând de colo-colo pentru Dumnezeu și simțindu-se mereu obosiți, atunci oare sănătatea lor se va deteriora tot mai mult? Când vor ajunge la 40 sau la 50 de ani, oare vor fi imobilizați la pat? Au aceste griji vreo bază? Dacă da, le va oferi cineva o cale concretă de a gestiona această problemă? Cine-și va asuma responsabilitatea pentru asta? Cine va răspunde? Oamenii cu o sănătate precară și care nu sunt apți din punct de vedere fizic se simt tulburați, anxioși și îngrijorați privind astfel de lucruri. Oamenii care suferă de o boală se gândesc adesea: «O, am hotărârea de a-mi îndeplini bine datoria. Am boala aceasta și Îi cer lui Dumnezeu să mă protejeze și, cu protecția Lui, nu trebuie să-mi fie teamă. Însă dacă mă epuizez când îmi îndeplinesc îndatoririle, oare boala mea nu se va acutiza? Ce o să fac în cazul în care boala se va acutiza? Dacă este nevoie să mă internez ca să mă operez, nu am bani să plătesc pentru asta, așa că, dacă nu împrumut bani ca să-mi achit tratamentul, oare starea mea se va agrava și mai mult? Și dacă se agravează foarte tare, oare voi muri? Poate o astfel de moarte să fie considerată o moarte normală? Dacă eu chiar mor, oare Dumnezeu Își va aminti îndatoririle pe care le-am îndeplinit? Oare se va considera că am făcut fapte bune? Oare voi obține mântuirea?» Mai există și unii care știu că sunt bolnavi, adică știu că au o anumită boală reală, de exemplu, boli de stomac, dureri de șale și de picioare, artrită, reumatism, precum și boli de piele, ginecologice, de ficat, hipertensiune, boli cardiace și așa mai departe. Se gândesc: «Dacă voi continua să-mi îndeplinesc datoria, oare va plăti casa lui Dumnezeu tratamentul pentru boala mea? Dacă aceasta se agravează și-mi afectează îndeplinirea datoriei, oare Dumnezeu mă va vindeca? Alți oameni s-au însănătoșit după ce au crezut în Dumnezeu, așadar, voi fi și eu vindecat? Oare Dumnezeu mă va vindeca, la fel cum le arată bunătate altora? Dacă-mi îndeplinesc datoria cu loialitate, El ar trebui să mă vindece, dar dacă îmi doresc doar ca El să mă tămăduiască și nu mă vindecă, atunci eu ce voi face?» Ori de câte ori se gândesc la aceste lucruri, în inimile lor apare un sentiment profund de anxietate. Deși nu se opresc niciodată din a-și îndeplini datoria și fac mereu ceea ce trebuie să facă, se gândesc constant la boala lor, la sănătatea lor, la viitorul lor și la viața și moartea lor. În cele din urmă, ajung la concluzia, care este doar o dorință deșartă, că: «Dumnezeu mă va vindeca, mă va proteja. Nu mă va abandona și nu va sta cu mâinile în sân, fără să facă nimic, dacă va vedea că mă îmbolnăvesc.» Astfel de gânduri nu au nicio bază și chiar pot fi numite un fel de noțiuni. Oamenii nu vor fi niciodată capabili să-și rezolve dificultățile practice cu astfel de noțiuni și închipuiri și, în adâncul inimii lor, se simt vag tulburați, anxioși și îngrijorați în legătură cu sănătatea și boala lor; nu au idee cine își va asuma răspunderea pentru aceste lucruri sau dacă o va face cineva” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. Ceea ce expuneau cuvintele lui Dumnezeu era întocmai starea mea. Trăisem într-o stare de demoralizare, fiind neliniștit din cauza bolii mele. Când frații și surorile m-au ales ca predicator, m-am îngrijorat că lucrarea avea să fie solicitantă și epuizantă din punct de vedere mental, ceea ce ar fi fost rău pentru sănătatea mea, așa că m-am tot eschivat de la datoria mea. Deși am acceptat-o ulterior, când conducătorii superiori l-au realocat pe Su Ming și volumul de muncă a crescut, m-am simțit potrivnic. Mă îngrijoram că datoria mea era prea obositoare și mă întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă boala mea s-ar fi agravat și nu aș mai fi putut să-mi fac datoria și, ca urmare, nu aș fi putut fi mântuit. Mai mult, aveam cazier și poliția încerca să mă aresteze, așa că, dacă m-aș fi îmbolnăvit grav și nu aș fi putut merge la spital, ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi murit? Gândurile mi se învârteau doar în jurul bolii mele. Deși părea că îmi făceam datoria, atitudinea mea nu mai era la fel de pozitivă ca înainte și, când vedeam că frații și surorile aveau stări proaste și că rezultatele lucrării bazate pe texte înregistrau un regres, nu scriam pentru a monitoriza sau a rezolva acest lucru, ci, în schimb, îmi abordam datoria într-un mod superficial. Nu mă rugam pentru a căuta intenția lui Dumnezeu privind boala mea, ci mă agitam constant privind câștigurile și pierderile legate de viitorul și destinația mea. Trăiam în tulburare și neliniște, eram incapabil să mă eliberez și nu îmi făceam bine datoria. Mi-am dat seama că nu urmăream deloc adevărul.

În căutarea mea, am citit două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu: „În credința lor, antihriștii își doresc doar să fie binecuvântați și nu vor să îndure necazuri. Când văd pe cineva care este binecuvântat, care a avut beneficii, care a primit har și mai multe bucurii materiale, mari avantaje, ei cred că acest lucru este făcut de Dumnezeu; iar dacă ei nu primesc astfel de binecuvântări materiale, atunci aceasta nu este ceva ce a făcut Dumnezeu. Acest lucru implică: «Dacă tu chiar ești dumnezeu, atunci poți doar să-i binecuvântezi pe oameni; ar trebui să eviți necazurile oamenilor și să nu le permiți să se confrunte cu suferință. Numai atunci există o valoare și un sens pentru ca oamenii să creadă în tine. Dacă, după ce te urmează, oamenii sunt în continuare asaltați de necazuri, dacă suferă în continuare, atunci ce rost are să creadă în tine?» Ei nu admit faptul că toate lucrurile și întâmplările sunt în mâinile lui Dumnezeu, că El deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor. Și de ce nu admit ei acest lucru? Întrucât antihriștii se tem să nu îndure necazuri. Vor să aibă doar beneficii, să profite, să se bucure de binecuvântări; nu doresc să accepte suveranitatea sau orchestrarea lui Dumnezeu, ci doar să obțină beneficii de la El. Acesta este punctul de vedere egoist și josnic al antihriștilor” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul zece (Partea a șasea)”]. „Toți oamenii corupți trăiesc pentru ei înșiși. Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate – aceasta este sintetizarea naturii umane. Oamenii cred în Dumnezeu pentru binele lor; când se leapădă de lucruri și se consumă pentru Dumnezeu, o fac pentru a fi binecuvântați, iar când Îi sunt loiali, o fac tot pentru a fi răsplătiți. Pe scurt, totul este făcut cu scopul de a fi binecuvântați, răsplătiți și de a intra în Împărăția Cerurilor. În societate, oamenii lucrează pentru beneficiul lor și, în casa lui Dumnezeu, fac o datorie pentru a fi binecuvântați. Tocmai pentru a obține binecuvântări, oamenii se leapădă de toate și pot să îndure multă suferință. Nu există dovadă mai bună a naturii satanice a omului” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Dumnezeu expune faptul că antihriștii trăiesc după regula satanică: „Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate.” Ei consideră că ar trebui să primească binecuvântări și beneficii deoarece cred în Dumnezeu. Când există profit de obținut sau binecuvântări de câștigat, vor renunța la ei înșiși și se vor consuma, dar de îndată ce consideră că nu pot obține nicio binecuvântare sau beneficii și, în schimb, trebuie să sufere greutăți și nenorociri, devin reticenți să se consume și chiar sunt de părere că a crede în Dumnezeu nu are sens. Am văzut că firea pe care o dezvăluisem era aceeași ca a unui antihrist. De când L-am găsit pe Domnul, căutasem să obțin binecuvântări și să merg în cer. După ce am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic, atuni când am văzut că speranțele mele de a fi binecuvântat și de a intra în Împărăție erau pe cale să se împlinească, am lăsat totul în urmă pentru a-mi face datoria. În acea perioadă, durerile de stomac și cele lombare de care sufeream de mulți ani s-au vindecat, iar motivația mea de a-mi face datoria s-a dublat. Chiar dacă am fost arestat și torturat, tot am perseverat în a-mi face datoria după ce am fost eliberat. Dar, pe măsură ce am înaintat în vârstă, am făcut hipertensiune și o boală de inimă și așa am început să mă îngrijorez că voi avea un accident vascular cerebral subit și voi muri sau voi deveni hemiplegic, pierzându-mi șansa de a fi mântuit și de a intra în Împărăție. Așa că am vrut să preiau o datorie mai ușoară. Când partenerul meu de atunci, Su Ming, a fost realocat, volumul meu de muncă a crescut brusc, iar eu m-am îngrijorat că, dacă îmi făceam prea multe griji și eram prea epuizat, starea mea se va înrăutăți. Așadar, atunci când aflam că frații și surorile aveau stări proaste, nu mă grăbeam să le rezolv problemele și nici nu mă zoream să implementez lucrarea care trebuia implementată. Chiar și atunci când făceam o parte din lucrare, o făceam cu sentimente de împotrivire, îngrijorându-mă că voi dezvolta probleme de sănătate. De fapt, transferul lui Su Ming pentru a-și face datoria în altă parte a fost benefic pentru lucrarea bisericii. Oricine cu conștiință și rațiune ar fi renunțat la interesele personale și ar fi pus interesele bisericii pe primul loc, acceptând și supunându-se rânduielilor acesteia, dar pentru interesele mele, nu am vrut să-l las pe Su Ming să plece și chiar m-am simțit potrivnic față de decizia conducătorilor superiori de a-l realoca. Am considerat că ei, conducătorii, îmi îngreunau situația și am sperat cu disperare că aveau să se răzgândească și să nu-l lase pe Su Ming să plece. Mi-am dat seama că trăisem după otrava satanică: „Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate”, că tot ceea ce făcusem fusese pentru mine și că nu-mi păsase deloc de lucrarea bisericii. Fusesem cu adevărat egoist și detestabil! Acest lucru m-a făcut să mă gândesc la cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu este mereu suprem și mereu onorabil, în timp ce omul este mereu josnic și mereu lipsit de valoare. Aceasta pentru că Dumnezeu Se dedică mereu omenirii și Se consumă pentru ea, pe când omul solicită și se străduiește mereu doar pentru sine; Dumnezeu Își dă mereu osteneala pentru supraviețuirea omenirii, însă omul nu contribuie niciodată cu nimic pentru dreptate sau lumină și, chiar dacă omul face un efort temporar, acesta nu poate rezista nici măcar unei singure lovituri, fiindcă efortul omului este întotdeauna pentru el însuși, nu pentru alții. Omul este mereu egoist, în timp ce Dumnezeu este mereu altruist. Dumnezeu este originea a tot ceea ce este just, bun și frumos, pe când omul este cel care duce mai departe și exprimă toată urâțenia și tot răul. Dumnezeu nu-Și va schimba niciodată esența de dreptate și frumusețe, însă omul poate, în orice moment și în orice situație, să trădeze dreptatea și să se îndepărteze de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este extrem de important să înțelegeți firea lui Dumnezeu”). În timp ce cugetam la cuvintele lui Dumnezeu, am fost extrem de mișcat. Esența lui Dumnezeu este altruistă și tot ceea ce face El este pentru omenire. Pentru ca omenirea să supraviețuiască pe pământ, Dumnezeu a creat cele de care oamenii au nevoie pentru a supraviețui: aerul, lumina soarelui, ploaia, soarele, luna și stelele, precum și toate fructele și legumele și așa mai departe. Pentru a mântui omenirea, El S-a întrupat ca să ne poarte păcatele și a fost pironit pe cruce pentru noi. În zilele de pe urmă, Dumnezeu S-a întrupat și a venit din nou pe pământ pentru a mântui complet omenirea, exprimând toate adevărurile pentru mântuirea și purificarea noastră. Chiar dacă oamenii nu-L cunosc pe Dumnezeu și Îl tăgăduiesc și Îl resping, Dumnezeu tot Își desfășoară în tăcere lucrarea de mântuire a oamenilor și încă exprimă adevărul pentru a-i aproviziona pe oameni. Am văzut că esența lui Dumnezeu este cu adevărat frumoasă și bună și că El este atât de altruist! Eu, pe de altă parte, trăisem întotdeauna după gândurile și ideile satanice: „Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate” și „Să nu ridici un deget fără o recompensă”. Chiar dacă am renunțat la lucruri, m-am consumat, am suferit și am plătit un preț într-o mică măsură în datoria mea, totul a fost pentru a putea obține binecuvântări și har. Când starea mea de sănătate s-a deteriorat și am suferit din cauza bolii, am început să fiu selectiv în datoria mea și să dau înapoi. M-am gândit la mine la fiecare pas, am fost neliniștit cu privire la viitorul meu și nu am dat totul. Când am văzut că frații și surorile aveau stări proaste și că asta le afecta îndatoririle, nu am încercat să găsesc modalități de a rezolva acest lucru și nu am luat deloc în considerare interesele bisericii. Am văzut că natura mea era egoistă și că toate faptele și acțiunile mele fuseseră de dragul meu. Obișnuiam să cred că sunt destul de bun, deoarece, de-a lungul anilor mei de credință în Dumnezeu, îmi lăsasem familia și cariera în urmă pentru a-mi face datoria și, chiar dacă am fost arestat, persecutat și torturat de PCC, am continuat să predic Evanghelia și să-mi fac datoria după ce am fost eliberat. Am simțit că mă schimbasem oarecum și că-I eram întrucâtva loial lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi fost această boală, n-aș fi înțeles niciodată impuritățile din credința mea. Acum, experimentam cu adevărat cuvintele lui Dumnezeu: „Apariția bolii se datorează iubirii lui Dumnezeu și cu siguranță intențiile Lui bune se află în spatele acesteia” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). Se pare că dragostea lui Dumnezeu și intenția Sa bună se aflau în spatele bolii mele. Dumnezeu a folosit boala pentru a-mi curăți și a-mi transforma firea coruptă, făcându-mă să renunț la cerințele mele iraționale de la Dumnezeu și să-mi abandonez dorințele extravagante. Acestea erau intenția lui Dumnezeu și grija Sa minuțioasă! Când am înțeles acest lucru, m-am simțit rușinat și plin de remușcări și m-am urât pentru că fusesem de egoist și de detestabil. Am hotărât în sinea mea că mă voi asigura că-mi fac bine datoria.

După aceea, am căutat și am cugetat cum să abordez moartea în mod corect. Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Toți trebuie să înfrunte moartea în viața aceasta, adică moartea este lucrul pe care toți trebuie să-l înfrunte la sfârșitul călătoriei lor. Totuși, există multe atribute diferite ale morții. Unul dintre acestea este că, la momentul predestinat de Dumnezeu, tu ți-ai îndeplinit misiunea și Dumnezeu trage o linie sub viața ta trupească, iar aceasta ajunge la sfârșit, deși asta nu înseamnă că viața ta s-a încheiat. Când o persoană este lipsită de trup, viața ei s-a încheiat – așa stau lucrurile? (Nu.) Forma în care viața ta există după moarte depinde de felul în care ai tratat, în timpul vieții, lucrarea și cuvintele lui Dumnezeu – acest lucru este foarte important. Forma în care exiști după moarte sau dacă vei exista sau nu va depinde de atitudinea pe care o ai față de Dumnezeu și adevăr în timpul vieții. Dacă, în timpul vieții, atunci când înfrunți moartea și tot felul de boli, atitudinea ta față de adevăr este una de răzvrătire, împotrivire și aversiune față de adevăr, atunci, când vine vremea ca viața ta trupească să se sfârșească, în ce fel vei exista după moarte? Cu siguranță vei exista într-un alt fel, iar viața ta sigur nu va continua. Dimpotrivă, dacă, în timpul vieții, atunci când ești conștient în trupul tău, atitudinea ta față de adevăr și de Dumnezeu este una de supunere și loialitate și ai credință adevărată, atunci, chiar dacă viața ta trupească ajunge la final, viața ta va continua să existe într-o altă formă, într-o altă lume. Aceasta este una dintre explicațiile morții” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (4)”]. „Cu orice chestiune s-ar confrunta oamenii, ar trebui s-o abordeze întotdeauna cu o atitudine activă și pozitivă, iar acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când vine vorba de chestiunea morții. Să ai o atitudine activă și pozitivă nu înseamnă să fii de acord cu moartea, să o aștepți sau să o urmărești în mod pozitiv și activ. Dacă nu înseamnă să urmărești moartea, să fii de acord cu ea sau s-o aștepți, atunci ce înseamnă? (Să te supui.) Supunerea este un fel de atitudine față de chestiunea morții, iar a renunța la moarte și a nu te gândi la ea este cea mai bună cale de a o aborda” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (4)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că Dumnezeu este suveran peste naștere, îmbătrânire, boală și moarte și le rânduiește dinainte. Nu putem alege noi înșine aceste lucruri. Dacă nu ți-a venit ceasul să mori, nu poți muri chiar dacă vrei; dacă ți-a venit ceasul să mori, nu poți trăi nici măcar o zi în plus, oricât de mult ai vrea. Ca ființe create, ar trebui să acceptăm suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu și să ne supunem lor în mod rațional. M-am gândit la un coleg de-al soției mele. În drum spre casă de la serviciu, a văzut că cineva avusese un accident de mașină și că se afla în stare critică. S-a dus să vadă ce se întâmplă și a sfârșit prin a fi lovit de o bicicletă electrică, murind pe loc atunci când s-a lovit cu capul de pământ. În plus, o doctoriță pe care o cunoșteam acorda, în general, o atenție deosebită sănătății ei și făcea mișcare în fiecare zi. Avea o sănătate de fier, dar într-o zi, când a ieșit să facă mișcare, a fost lovită accidental de o mașină și a murit pe loc. Din aceste lucruri, putem vedea că nu există nicio legătură între starea de sănătate a unei persoane și durata ei de viață și că, atunci când îți vine ceasul, mori indiferent cât de sănătos ești. Chiar dacă ești bolnav, nu poți muri înainte să-ți vină vremea. Nimeni nu poate scăpa de legile nașterii, ale îmbătrânirii, ale bolii și ale morții rânduite dinainte de Dumnezeu. Nu puteam să deslușesc aceste lucruri și îmi făceam mereu griji pentru boala mea de inimă și hipertensiunea arterială și pentru că voi suferi într-o zi un accident vascular cerebral subit dacă nu voi respecta ordinele medicului de a mă odihni mai mult și de a avea mai multă grijă de mine. Dacă accidentul vascular cerebral era ușor, aș fi putut fi țintuit la pat ca soacra mea și incapabil să mă îngrijesc singur, iar dacă accidentul vascular cerebral era grav, aș fi putut muri ca tatăl meu. Credeam în Dumnezeu de mulți ani, dar nu credeam că viața și moartea mea se află în mâinile Sale și sub suveranitatea Sa. În schimb, am crezut ce a spus medicul și am încercat întotdeauna să rezolv lucrurile prin metode omenești. Am crezut că, dacă aș face o datorie cu o singură sarcină, m-aș odihni mai mult și aș munci mai puțin, boala mea nu s-ar agrava și că nu aș muri atât timp cât mi-aș ține boala sub control. Am văzut cât de extrem de absurd era din partea mea! Cum aveam eu vreo credință reală în Dumnezeu? Atunci am înțeles că, dacă Dumnezeu a rânduit dinainte ca durata vieții mele să se încheie, voi muri chiar dacă sunt sănătos și fără nicio boală. Dar dacă durata vieții mele nu a ajuns la sfârșit, nu voi muri chiar dacă am hipertensiune, boli de inimă sau chiar ceva atât de grav precum cancerul. Când într-o zi misiunea mea se va încheia și va veni ziua pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru mine, ar trebui să o înfrunt în mod pozitiv și să accept și să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. Acesta e simțul rațiunii pe care ar trebui să-l am. Acum, este responsabilitatea mea să-mi îndeplinesc datoria. Când am înțeles aceste lucruri, atitudinea mea față de propria datorie s-a schimbat oarecum și am participat efectiv la diversele sarcini ale lucrării bisericii. Când s-au întâmplat lucruri, am colaborat cu toată lumea pentru a găsi soluții. Recent, mulți frați și multe surori din biserică fuseseră vânduți de iude, multe case în care erau păstrate cărțile cu cuvintele lui Dumnezeu ajunseseră să se confrunte cu riscuri de siguranță și aceste cărți trebuiau transferate într-un loc sigur cât mai curând posibil. Deoarece asta implica multe lucruri diferite, a trebuit să scriu scrisori pentru a avea multă părtășie despre principii cu frații și cu surorile și pentru a le aminti de lucrurile la care ar trebui să fie atenți. Am stat treaz până târziu aproape în fiecare noapte în acele zile. Mai mult, aceasta era o chestiune urgentă și erau multe de luat în considerare. Când mă nelinișteam, în nopțile în care stăteam treaz până târziu, aveam dureri de cap și uneori nu puteam respira, așa că am început să mă îngrijorez că, dacă situația continua, avea să se întâmple ceva cu sănătatea mea. Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Fie că ești bolnav sau ai dureri, atât timp cât ți-a mai rămas chiar și o suflare, atât timp cât încă trăiești, atât timp cât încă poți să vorbești și să mergi, înseamnă că ai energie să-ți îndeplinești datoria și ar trebui să te comporți bine în îndeplinirea datoriei tale, cu picioarele pe pământ. Nu trebuie să-ți abandonezi datoria de ființă creată sau responsabilitatea pe care ți-a dat-o Creatorul. Atât timp cât încă nu ești mort, ar trebui să-ți finalizezi datoria și s-o îndeplinești bine” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere, iar eu am înțeles că o datorie este o misiune pe care oamenii e absolut firesc și justificat să o îndeplinească. Ca ființă creată, îndeplinirea datoriei mele este cel mai valoros și mai semnificativ lucru care există și, fără a face acest lucru, nu merit să mai trăiesc. Așa că m-am rugat în timp ce scriam scrisorile. Fratele cu care colaboram m-a ajutat să verific și să completez scrisorile și am aranjat totul cât mai amănunțit posibil. După o perioadă de muncă asiduă, toate cărțile cu cuvintele lui Dumnezeu au fost transferate în siguranță. I-am mulțumit cu toții lui Dumnezeu în inimile noastre, iar eu am avut mai multă credință pentru a-mi îndeplini datoria.

Fiindcă am fost dezvăluit de această boală, am dobândit o oarecare înțelegere a punctelor de vedere incorecte din credința mea în Dumnezeu, am ajuns să înțeleg puțin mai mult intențiile lui Dumnezeu și, nemaifiind constrâns de boală și de moarte, am putut să-mi fac datoria în mod normal. Toate acestea au fost harul și binecuvântarea lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu!