de Nan Xin, China

În august 2021, biserica desfășura lucrarea de curățire, iar conducătoarea mi-a cerut să scriu o evaluare despre mama. Nu m-am putut abține să nu mă îngrijorez puțin. Mama fusese izolată recent acasă și, cu toate că nu știam cum își îndeplinea datoria, știam că, după izolare, se tot gândea să muncească pentru a câștiga bani și a trăi o viață de bogătașă și că perspectivele din spatele a ceea ce urmărea ea erau ca ale non-credincioșilor, dând dovadă de un comportament de neîncrezătoare. Gândindu-mă că mama era cercetată și că putea fi înlăturată din biserică, m-am simțit foarte contrariată. „Mama crede în Dumnezeu de treizeci de ani, îndurând constant batjocura și bârfele rudelor, iar tata a persecutat-o adesea, bătând-o și certând-o, dar ea nu L-a părăsit niciodată pe Dumnezeu. Chiar m-a crescut în credință, sprijinindu-mă în timp ce îmi făceam datoria cu normă întreagă. De asemenea, și-a făcut datoria în biserică tot timpul, rugându-se și citind cuvintele lui Dumnezeu în fiecare zi. Poate că starea ei nu a fost bună în ultima vreme și a devenit negativă și depravată, dar ar trebui să fie considerată cineva care crede sincer în Dumnezeu, așa că probabil nu merită să fie îndepărtată, nu?” Când am ajuns acasă, am vrut doar să-i atrag atenția asupra problemelor ei, ca să poată reflecta, să dobândească înțelegere și să se căiască și să se schimbe repede. Am întrebat-o pe mama de ce fusese izolată. Ea a spus că, în luna octombrie a anului precedent, începuse să facă datoria de găzduire, dar când s-a mutat într-o casă nouă, nu avea articole de uz casnic, așa că a scris trei scrisori, cerându-le celor din echipa de chestiuni generale să i le aducă, dar ei nu i le-au livrat. Așa că mama s-a întors acasă și a stat acolo mai bine de zece zile. Ulterior, conducătoarea a emondat-o aspru, spunând că își abandonase datoria și că era iresponsabilă. Cu altă ocazie, mama îi ajuta pe niște frați și surori să se mute și a împrumutat scuterul unei surori care fusese arestată. A doua zi, conducătoarea a emondat-o pe mama, spunând că acest lucru putea aduce riscuri și i-a spus să se ascundă imediat. Mama s-a împotrivit mult la momentul respectiv și s-a dus direct acasă. După aceea, conducătoarea nu i-a mai atribuit nicio datorie. Mama a mai spus că, în 2020, a plecat de acasă pentru a-și face datoria cu normă întreagă, dar doar două zile mai târziu, conducătoarea i-a spus să se întoarcă, zicând că, dacă tata o reclama la poliție, îi putea pune în pericol pe frați și pe surori. După ce s-a întors acasă, conducătoarea nu i-a mai atribuit prompt nicio datorie. M-am supărat foarte tare când am auzit asta, gândindu-mă: „Mama a luat inițiativa să iasă și să-și facă datoria – de ce a oprit-o conducătoarea? Asta înseamnă a o lipsi de dreptul de a-și face datoria și a-i zdrobi motivația. Dacă ei, conducătorii și lucrătorii, nu înțeleg principiile și o îndepărtează pe mama din neglijență, oare nu nedreptățesc o persoană bună? E atât de nedrept! Nu, trebuie să ajung la rădăcina acestei probleme – nu pot să permit ca mama să fie acuzată pe nedrept.”

Câteva zile mai târziu, am întâlnit-o întâmplător pe conducătoarea bisericii, așa că am întrebat-o: „Mamei nu i-a fost ușor să iasă și să-și facă datoria – de ce ai trimis-o înapoi? Din cauza asta, a ajuns într-o stare negativă mult timp.” Conducătoarea a spus că motivul principal era că tata avea o umanitate feroce și că, dacă mama n-ar fi fost acasă, el ar fi putut suna la poliție, implicând, potențial, și alți frați și alte surori. A mai spus că mama acționa mereu după cum avea chef și că era foarte încăpățânată. Când se simțea pozitivă, era dispusă să facă orice, dar când era negativă, pur și simplu nu asculta, indiferent cine avea părtășie cu ea sau încerca s-o ajute și era predispusă să-și abandoneze datoria. Își trata datoria după bunul plac și acționa cu încăpățânare, iar majoritatea fraților și a surorilor nu îndrăzneau să aibă încredere în ea. Având în vedere că plecarea ei de acasă pentru a-și face datoria a făcut mai mult rău decât bine, s-a rânduit ca ea să se întoarcă acasă. Conducătoarea a mai spus: „Când își făcea îndatoririle de găzduire și s-a mutat într-o casă nouă, a văzut că din casă lipseau unele articole de uz casnic, dar nu a vrut să-și cheltuiască banii, așa că a scris echipei de chestiuni generale, cerând ca aceste articole să fie livrate în decurs de o zi. Dar nu a fost suficient timp și, până când echipa de chestiuni generale a primit scrisoarea, termenul limită stabilit de ea trecuse deja. Atunci s-a plâns de frați și de surori și chiar și-a abandonat datoria, plecând acasă pentru o jumătate de lună. Ulterior, a fost emondată pentru că a fost iresponsabilă în datoria ei și, cu toate că și-a recunoscut verbal greșeala, după aceea a fost la fel. Cu altă ocazie, chiar dacă avea propriul scuter electric, a insistat să-l folosească pe cel care aparținea unei surori care fusese arestată, creând o situație riscantă. Când frații și surorile au emondat-o ulterior, ea a devenit impulsivă și a spus: «Când fac lucrurile bine, nu apreciați, dar în clipa în care greșesc, mă emondați. Nu mai suport! Nu mai fac această datorie. Mă duc acasă! Chiar dacă ajung în iad, am terminat-o cu asta!» Atât eu, cât și supraveghetoarea am avut părtășie cu ea, dar nu a acceptat deloc situația și pur și simplu și-a luat bagajele și a plecat.” Am fost șocată să aud toate acestea de la conducătoare. Lucrurile nu stăteau așa cum spusese mama. Nu mă așteptasem să fie atât de încăpățânată și să fi provocat atâtea perturbări și tulburări în lucrarea bisericii. Nu e de mirare că a vrut conducătoarea să-i înțeleagă comportamentul constant. Comportamentul de neîncrezătoare al mamei era foarte evident, iar eu mă temeam că, de data asta, era probabil să fie îndepăratată. Dacă era cu adevărat îndepărtată, călătoria ei în credință avea să se încheie și, în cele din urmă, avea să fie pedepsită în timpul catastrofelor. Ce deplorabil! Gândul la asta m-a făcut să mă simt îngrozitor. Chiar ajunsese mama în punctul de a fi îndepărtată? Am simțit că, poate dacă mai aveam o dată părtășie cu ea și dădea semne de căință, ar mai fi putut să muncească în biserică. Așa că am întrebat-o pe conducătoare: „Având în vedere comportamentul mamei mele, i-ați explicat clar natura și consecințele acestor probleme în părtășia cu ea? Ați disecat-o și ați expus-o cu ajutorul cuvintelor lui Dumnezeu? Dacă are o înțelegere slabă, un calibru scăzut sau o fire extrem de coruptă, atunci are și mai mare nevoie de părtășie și emondare.” După ce a auzit asta, conducătoarea a spus: „Am avut părtășie cu ea, dar nu a acceptat-o. Poți încerca să ai părtășie cu ea și să vezi dacă dă vreun semn de căință și schimbare.”

Odată ajunsă acasă, m-am grăbit să am părtășie cu mama, trecând prin toate lucrurile pe care le-a făcut în biserică, având părtășie și disecând fiecare dintre ele. Ea însă nu a dat niciun semn de căință sau de recunoaștere a vinovăției și, în schimb, s-a tot concentrat asupra altora și a anumitor chestiuni. Ea a spus: „De ce mi se zice doar mie să reflectez? Conducătorii n-au făcut nicio greșeală? Nu asculta pur și simplu ce spun ei! S-ar putea ca nici ei să nu aibă dreptate. Uneori, și rânduielile conducătorilor încalcă principiile. Altfel, de ce ar exprima Dumnezeu acum atâtea cuvinte despre discernerea conducătorilor falși? Pentru că în zilele noastre sunt atât de mulți conducători falși…” Văzând că mama încă dezbătea ce e corect și ce e greșit, m-au cuprins o anxietate și o frustrare extreme. Așa că am avertizat-o: „Dacă nu reflectezi și nu te căiești, vei fi îndepărtată!” După ce a auzit asta, mama a spus că era dispusă să se schimbe și să se căiască, dar nu mult după aceea, mi-a zis: „Cred că ar fi mai bine să-ți găsești un loc de muncă – nu ar trebui să-ți iei credința atât de în serios. Sunt atât de mulți oameni care lucrează și își fac îndatoririle în același timp și tot cred în Dumnezeu, nu-i așa? Și dintre toți oamenii care își fac datoria cu normă întreagă, unul în plus sau în minus nu va conta. Ar trebui să-ți lași o portiță de scăpare și să te gândești la viitorul tău. Sunt mama ta – spun toate astea pentru binele tău. Dacă nu mă asculți, vei regreta!” Auzind-o spunând aceste lucruri, am devenit furioasă și neliniștită. În următoarea lună, indiferent cum am avut părtășie cu ea, pur și simplu nu a vrut să reflecteze asupra ei sau să ajungă să se cunoască. În schimb, a continuat să se certe și să se justifice, denaturând faptele și agățându-se de greșelile conducătorilor și ale lucrătorilor. A încercat să mă ademenească să urmăresc lucruri lumești și m-a împiedicat în mod repetat să merg la adunări și să-mi fac datoria. I-am văzut complet esența – era o neîncrezătoare.

M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă ei, credincioșii, vorbesc și se poartă cu aceeași nepăsare și nestăpânire ca non-credincioșii, atunci sunt mai ticăloși decât non-credincioșii; sunt demoni arhetipali” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Un avertisment pentru cei care nu practică adevărul”). „Nu e josnic, oare, că unora le place să despice firul în patru și să ajungă într-un impas ori de câte ori li se întâmplă ceva? Aceasta e o mare problemă. Oamenii limpezi la minte nu vor face greșeala asta, dar oamenii absurzi așa sunt. Totdeauna își închipuie că alții le îngreunează situația, că alții le fac zile fripte dinadins, așa că mereu li se opun altor oameni. Nu e asta o abatere? Nu depun efort când e vorba de adevăr, preferă să se ciondănească din cauza unor lucruri neimportante atunci când li se întâmplă ceva, pretinzând explicații, încercând să-și salveze imaginea, și întotdeauna folosesc soluții omenești pentru a aborda aceste chestiuni. Acesta e cel mai mare obstacol pentru a avea intrare în viață. Dacă așa crezi în Dumnezeu sau dacă așa practici, nu vei dobândi adevărul niciodată, pentru că nu vii niciodată înaintea lui Dumnezeu. Nu vii niciodată înaintea lui Dumnezeu să primești tot ce ți-a pregătit El și nici nu folosești adevărul pentru a aborda toate acestea, ci folosești soluții omenești pentru a aborda lucrurile. Ca urmare, în ochii lui Dumnezeu, tu ai rătăcit prea departe de El. Nu doar inima ți-a rătăcit de la El. Întreaga ta ființă nu trăiește în prezența Lui. Astfel îi privește Dumnezeu pe cei care mereu analizează excesiv lucrurile și despică firul în patru. […] Eu vă spun că, orice datorie îndeplinește un om care crede în Dumnezeu – fie că se ocupă de chestiuni externe sau de o datorie care e în legătură cu diversele lucrări sau domenii de specializare ale casei lui Dumnezeu –, dacă el nu vine des înaintea lui Dumnezeu, nu trăiește în prezența Sa, nu îndrăznește să accepte scrutarea Sa și nu caută adevărul de la Dumnezeu, atunci el e un neîncrezător și nu se deosebește cu nimic de un non-credincios” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai trăind adesea înaintea lui Dumnezeu se poate obține o relație normală cu El”). Dumnezeu spune că, dacă, după ce L-a găsit pe Dumnezeu, limbajul și purtarea unei persoane sunt tot la fel ca ale non-credincioșilor și, indiferent ce se întâmplă, nu acceptă niciodată lucrurile din partea Lui, face constant fixații în privința oamenilor și a problemelor și nu acceptă niciodată adevărul, atunci o astfel de persoană este o neîncrezătoare. M-am gândit că mama mea credea în Dumnezeu de mulți ani, dar nu a acceptat niciodată lucruri din partea Lui. Pretindea că este dispusă să participe la adunări și să-și facă datoria, dar nu era niciodată sinceră. Ori de câte ori erau implicate interesele ei trupești, își dădea laoparte datoria și, indiferent câte sesiuni de părtășie îi ofereau frații și surorile, nu accepta niciodată nimic. Chiar și după ce a fost izolată, tot nu a reflectat asupra problemelor ei și, în schimb, a denaturat faptele, s-a văitat și a plâns. A refuzat să admită faptul că a provocat perturbări și tulburări; a făcut fixații în privința oamenilor și a chestiunilor, și-a sâcâit semenii fără încetare și s-a agățat de greșelile conducătorilor și ale lucrătorilor. Când a văzut că nu avea nicio speranță de a primi binecuvântări, a început să urmărească o viață îmbelșugată și să se concentreze asupra mâncării, hainelor și plăcerii. Ea chiar a răspândit noțiuni, a vărsat negativitate și m-a tulburat și m-a împiedicat să particip la adunări și să-mi fac datoria. A încercat să mă ademenească să lucrez pentru bani ca ea și să merg pe o cale lumească. Am văzut că mama mea credea în Dumnezeu de ani de zile, dar nu accepta deloc adevărul și că vorbele, purtarea și perspectivele ei erau complet la fel ca ale non-credincioșilor; era complet o neîncrezătoare. Cu biserica desfășurând lucrarea de curățire, ar trebui să scriu tot despre comportamentul ei și să-l raportez conducătorilor. Dar dacă aș face asta, ar fi cu siguranță îndepărtată. M-am gândit cum, în copilărie, familia mea favorizat băieții în detrimentul fetelor. Bunica, mătușa și unchiul meu fuseseră toți reci cu mine și nici tatălui meu nu-i păsase niciodată de mine. Tot ce făcea în fiecare zi era să fumeze și să bea și, când era prost dispus, înjura, lovea oamenii și spărgea lucruri. Acasă eram doar eu și mama mea și depindeam una de cealaltă. Mama m-a adus și înaintea lui Dumnezeu și m-a sprijinit în a-mi face datoria cu normă întreagă. Și-a dat sufletul pentru mine. Dacă ar fi aflat că i-am raportat comportamentul, nu i s-ar fi frânt inima? Nu aș fi dezamăgit-o cu adevărat? Am simțit că a face acest lucru ar însemna că sunt într-adevăr lipsită de conștiință și că aș dezamăgi-o cu adevărat. La acest gând, nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile și m-am simțit profund contrariată și îndurerată. După ce m-am gândit și m-am tot gândit, nu am ajuns să raportez comportamentul de neîncrezătoare al mamei și am lăsat chestiunea deoparte.

La puțin peste o lună, conducătoarea mi-a cerut din nou să scriu despre comportamentul mamei mele. Încă mă simțeam puțin supărată, așa că m-am rugat lui Dumnezeu și L-am căutat: „Dumnezeule, cei din biserică adună informații despre mama mea ca neîncrezătoare. Ei au nevoie să-i raportez comportamentul, dar încă sunt puțin reticentă, gândindu-mă că raportarea comportamentului ei ar însemna că nu am conștiință. Nu știu cum să gestionez asta. Te rog, ajută-mă să rezolv această stare!” Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Când Dumnezeu începe să lucreze asupra cuiva, când a ales pe cineva, El nu dă nimănui această veste, nici nu-i dă de veste Satanei și, cu atât mai puțin, nu face vreun gest măreț. Ci, în liniște și foarte natural, El face pur și simplu ceea ce este necesar. Mai întâi, El îți alege o familie; trecutul familiei tale, părinții tăi, strămoșii tăi – toate acestea, Dumnezeu le hotărăște dinainte. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu ia aceste hotărâri dintr-un capriciu; dimpotrivă, a început această lucrare acum mult timp. Odată ce Dumnezeu a ales o familie pentru tine, El alege apoi data la care te vei naște. După aceea, Dumnezeu te veghează când te naști și vii, plângând, în lume. El veghează nașterea ta, te privește în timp ce rostești primele cuvinte, te privește când te poticnești și faci primii tăi pași, învățând cum să mergi. Faci întâi un pas și apoi altul – iar acum poți să alergi, să sari, să vorbești și să-ți exprimi sentimentele… Pe măsură ce omul crește, privirea Satanei este fixată asupra fiecăruia dintre ei, ca un tigru care-și pune ochii pe pradă. Dar, făcându-Și lucrarea, Dumnezeu nu a suferit niciodată vreo limitare din partea oamenilor, a evenimentelor sau lucrurilor, a spațiului sau timpului; El face ceea ce se cuvine și ceea ce trebuie. În procesul de creștere, poți întâmpina multe lucruri care nu sunt pe placul tău, precum și boli și frustrări. Dar, pe măsură ce mergi pe acest drum, viața și viitorul tău sunt strict în grija lui Dumnezeu. El îți dă o garanție adevărată care să dureze toată viața, pentru că El este chiar lângă tine, păzindu-te și având grijă de tine” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că familia în care ne naștem, educația și condițiile noastre de viață au fost toate predestinate și rânduite de Dumnezeu. Faptul că sunt în viață astăzi, capabilă să cred în Dumnezeu și să-mi fac datoria în biserică, se datorează în întregime îndrumării și ocrotirii Lui. Când m-a născut, mama a avut un travaliu dificil și situația a fost critică. Doctorul l-a întrebat pe tatăl meu dacă să o salveze pe mama sau pe mine. Tatăl meu era atât de speriat, încât îi tremurau mâinile și nu știa ce să facă. Atunci mama s-a rugat Domnului Isus și datorită ocrotirii lui Dumnezeu am supraviețuit amândouă. De asemenea, în copilărie, pe când mă jucam, mi-am vârât în ochi un băț pe care era nisip. Deodată, n-am mai văzut nimic cu ochiul drept. M-am panicat și am crezut că orbesc. Am continuat să mă frec la ochi, dar nu am putut scoate nisipul. În neliniștea mea, tot ce am putut face a fost să strig la Domnul Isus în inima mea. Apoi ochiul a început să-mi lăcrimeze continuu și nisipul a fost spălat. În cele din urmă, globul ocular drept s-a afundat doar puțin în comparație cu cel stâng, dar vederea mea era încă normală. Obișnuiam să cred că am fost pur și simplu norocoasă, dar după ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama în sfârșit că Dumnezeu a fost Cel care m-a vegheat și m-a ocrotit din umbră. Părea că mama a suferit mult ca să mă crească și că ea chiar m-a adus înaintea lui Dumnezeu, dar, conform cuvintelor Lui, momentul în care m-am născut, genul de mediu în care am crescut, oamenii pe care urma să-i cunosc, lucrurile pe care aveam să le experimentez și clipa în care veneam la casa lui Dumnezeu pentru a face o datorie fuseseră, toate, sub suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu. Dumnezeu m-a condus la fiecare pas. Gândindu-mă la asta, am fost profund mișcată și m-am gândit: „Dumnezeu este cu adevărat măreț. Dragostea Lui este atât de reală!” Dar am continuat să simt că, de vreme ce mama a îndurat greutăți și epuizare pentru a mă crește, îi eram datoare cu recunoștință. Așa că, pentru a o păstra în biserică, i-am acoperit cu bună știință numeroasele manifestări de neîncrezătoare, am protejat-o și nu am ocrotit lucrarea bisericii. Asta a arătat cu adevărat o lipsă de conștiință!

Am mai citit că în cuvintele lui Dumnezeu se spune: „Finalul tuturor este determinat conform esenței care vine din comportamentul lor și este întotdeauna stabilit corespunzător. Nimeni nu poate duce păcatele altcuiva; mai mult, nimeni nu poate primi pedeapsa în locul altcuiva. Acest lucru este incontestabil. […] În cele din urmă, făcătorii de dreptate sunt făcători de dreptate, iar răufăcătorii sunt răufăcători. În cele din urmă, făcătorilor de dreptate li se va permite să supraviețuiască, în timp ce răufăcătorii vor fi distruși. Cei sfinți sunt sfinți; ei nu sunt întinați. Cei întinați sunt întinați și nicio parte din ei nu este sfântă. Toți oamenii care vor fi distruși sunt cei răi și toți oamenii care vor supraviețui sunt drepți – chiar dacă odraslele celor răi fac fapte drepte și chiar dacă părinții celor drepți comit fapte rele. Nu există nicio legătură între un soț care crede și o soție non-credincioasă și nu există nicio legătură între copiii care cred și părinții non-credincioși; aceste două tipuri de oameni sunt cu totul incompatibile. Înainte de a intra în odihnă, oamenii au afecțiune trupească, familială, dar odată ce au intrat în odihnă, nu vor mai avea afecțiune trupească, familială demnă de menționat” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). „Apele vor vui, munții se vor răsturna, marile râuri se vor dezintegra, omul va fi mereu predispus la schimbare, soarele va lumina mai puțin, luna va deveni mai întunecoasă, omul nu va mai avea zile în care să trăiască în pace, nu vor mai fi vremuri de liniște pe pământ, cerurile niciodată nu vor mai rămâne calme și liniștite și nu vor mai îndura. Toate lucrurile vor fi reînnoite și își vor redobândi aspectul original. Toate gospodăriile de pe pământ vor fi distruse și toate națiunile de pe pământ se vor despărți; zilele reuniunii dintre soț și soție vor fi apuse, mama și fiul nu se vor mai întâlni niciodată, tatăl și fiica nu se vor mai întâlni niciodată. Tot ce obișnuia să fie pe pământ va fi nimicit de Mine. Nu le dau oamenilor ocazia de a-și exprima sentimentele, pentru că Eu nu am sentimente omenești și am ajuns să le detest pe ale oamenilor într-un grad extrem. Din cauza sentimentelor dintre oameni am fost aruncat la o parte și astfel am devenit un «altul» în ochii lor; din cauza sentimentelor dintre oameni am fost Eu uitat; din cauza sentimentelor omului el folosește ocazia de a-și recăpăta «conștiința»; din cauza sentimentelor omului, el este întotdeauna scârbit de mustrarea Mea; din cauza sentimentelor omului, el Îmi spune că sunt nedrept și injust și că sunt nepăsător față de sentimentele omului în gestionarea Mea. Am și Eu rude pe pământ? Cine a lucrat vreodată, ca și Mine, zi și noapte, fără să se gândească la mâncare sau la somn, de dragul întregului Meu plan de gestionare? Cum ar putea fi omul comparabil cu Dumnezeu? Cum ar putea fi omul compatibil cu Dumnezeu? Cum ar putea Dumnezeu, care creează, fi de același fel cu omul, care este creat? Cum aș putea să trăiesc mereu și să acționez împreună cu omul, pe pământ? Cine este capabil să simtă grijă pentru inima Mea? Oare rugăciunile omului?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 28). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg tendința lucrării Lui. Este de a-i separa pe toți cei care I se împotrivesc lui Dumnezeu de cei care cred cu adevărat în El. Cei care cred cu adevărat în Dumnezeu vor primi ocrotirea și harul Său, în timp ce aceia care I se împotrivesc vor fi blestemați și pedepsiți. Dumnezeu stabilește finalul fiecărei persoane pe baza purtării și a faptelor sale, precum și a naturii-esență pe care o are, și nu există favoritisme sau tras de sfori. În casa lui Dumnezeu, adevărul deține puterea și nu există părtinire sau favoritism. Acum, că lucrarea lui Dumnezeu se apropie de sfârșit, tot felul de oameni sunt dezvăluiți unul câte unul. Acesta este timpul să se separe neghina de grâu. Este timpul vânturării pe care o face Dumnezeu. Deși mama și cu mine suntem foarte apropiate prin legături de sânge, finalul ei ultim nu este ceva ce pot decide eu. Domnul Isus a spus: „Atunci, doi bărbați vor fi la câmp – unul va fi luat, iar altul va fi lăsat. Două femei vor măcina la moară – una va fi luată, iar alta va fi lăsată” (Matei 24:40-41). Ce fel de suferință îndură mama mea în această viață și care vor fi finalul ei ultim și destinația depind de propriile ei alegeri și sunt stabilite de calea pe care o urmează. Indiferent cât de mult am avut părtășie cu ea sau am încercat s-o păstrez în biserică, natura-esență pe care o are era cea a unei neîncrezătoare, iar rămânerea ei în biserică nu ar fi făcut decât să tulbure viața bisericească, să afecteze stările fraților și ale surorilor și, mai devreme sau mai târziu, ar fi fost dezvăluită și eliminată. Din afecțiune am refuzat să raportez comportamentul mamei mele. În datoria ei, mama era mereu superficială și căuta scurtături și adesea o abandona pur și simplu. Când frații și surorile aveau părtășie cu ea, era de acord verbal, dar după aceea tot acționa cu încăpățânare, fără nicio considerație pentru interesele bisericii. Când conducătoarea a expus-o și a emondat-o, ea a contrazis-o cu argumente denaturate și s-a înfuriat. După ce a fost demisă, i-a sâcâit pe oameni fără încetare, a denaturat faptele și s-a văitat că fusese nedreptățită. Nu a jucat niciun rol pozitiv în biserică, a provocat constant perturbări și tulburări și i-a afectat pe frați și pe surori în îndeplinirea îndatoririlor personale. Mama mea a adus foarte multe perturbări și tulburări asupra bisericii și niciodată nu a acceptat câtuși de puțin adevărul. Comportamentul ei de neîncrezătoare era deja foarte evident, iar eu eram conștientă că ar trebui să fie îndepărtată. Dar tot am protejat-o și nu am fost dispusă să-i raportez comportamentul. Oare nu îl protejam pe Satana și nu acopeream o neîncrezătoare? Trăind în afecțiune, am devenit incapabilă să deosebesc binele de rău și complet irațională. Oare nu mă împotriveam lui Dumnezeu? Abia în acel moment am experimentat în sfârșit de ce Dumnezeu detestă atât de mult sentimentele umane. Dumnezeu spune: „Din cauza sentimentelor dintre oameni am fost aruncat la o parte și astfel am devenit un «altul» în ochii lor; din cauza sentimentelor dintre oameni am fost Eu uitat; din cauza sentimentelor omului el folosește ocazia de a-și recăpăta «conștiința»; din cauza sentimentelor omului, el este întotdeauna scârbit de mustrarea Mea; din cauza sentimentelor omului, el Îmi spune că sunt nedrept și injust.” Gândindu-mă la asta, m-am simțit cu adevărat îndatorată față de Dumnezeu și, în inima mea, am avut o dorință puternică de a practica potrivit cerințelor lui Dumnezeu. Știam că nu mai puteam ezita în această privință și, prin urmare, am raportat tot comportamentul mamei mele.

O lună mai târziu, m-am întors acasă și mama mi-a spus impasibilă că fusese îndepărtată din biserică. Apoi m-a învinovățit: „De ce le-ai spus tot ce ți-am zis? Ești cu adevărat nerecunoscătoare și nu ai conștiință! Nu-mi vine să cred că ți-ai vinde chiar și propria mamă!” Auzind-o spunând asta, m-am simțit profund rănită și tulburată. Era ca și cum i-aș fi făcut ceva rău și mi-a fost rușine să o înfrunt. După un timp însă, am reconsiderat: „De ce mi-e atât de frică de acuzațiile și nemulțumirile mamei mele? Am acționat conform principiilor!” Mi-am dat seama că eram din nou constrânsă de afecțiune, așa că m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule, în această situație, cum este corect să practic?” În acel moment, m-am gândit la un fragment din cuvântul lui Dumnezeu: „Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri greșite se poate obține cu adevărat o transformare”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să mă simt cu adevărat luminată. Mama mea a fost îndepărtată pentru că a provocat foarte multe perturbări și tulburări, nu a acceptat deloc adevărul și nu a avut niciun efect pozitiv în biserică. Nu îi făceam nimic rău raportându-i comportamentul. Mai degrabă, practicam adevărul și acționam conform principiului și nu era nevoie să mă simt vinovată. Îndepărtarea mamei mele s-a bazat pe principiile bisericii. Ea acum nu numai că refuza să se căiască, dar chiar spunea astfel de lucruri. Am devenit și mai sigură că natura-esență a ei era cea a unei neîncrezătoare. Dacă o astfel de persoană rămâne în biserică, cu siguranță va tulbura viața bisericească a fraților și a surorilor și nu le va aduce deloc niciun beneficiu altora. Astfel de oameni trebuie îndepărtați! Dumnezeu spune să iubim ceea ce iubește El și să urâm ceea ce urăște El. Nu am greșit cu nimic acționând conform principiilor. Gândindu-mă la asta, m-a cuprins ușurarea și nu m-am mai simțit datoare sau vinovată față de mama mea.

După ce am trecut prin experiența îndepărtării mamei mele, am dobândit un oarecare discernământ privind comportamentul neîncrezătorilor și am văzut că, atunci când îi tratezi pe oameni pe baza afecțiunii, acțiunile tale sunt lipsite de principii. Știam că nu mai puteam acționa pe baza afecțiunii. Slavă lui Dumnezeu că mi-a dat șansa de a învăța această lecție!