de Shiyan, China

În aprilie 2023, am fost aleasă conducătoare de biserică. La început, volumul de muncă nu era prea mare. Predicatorul se întâlnea cu noi la adunări ca să implementeze diverse sarcini și să rânduiască lucrarea corespunzător, iar noi trebuia doar să o îndeplinim direct. Ca atare, îndatoririle noastre nu erau prea stresante. Chiar îmi plăcea acest mod de lucru și simțeam că a-mi face datoria astfel era foarte bine.

În septembrie, din cauza arestărilor cumplite ale PCC, conducătorii și lucrătorii de la toate nivelurile au trebuit să lucreze pe ascuns, iar scrisorile au devenit o cale esențială de a comunica despre lucrare. În fiecare zi, primeam scrisori de lucru de la conducătorii superiori și diverse echipe, privind lucruri precum lucrarea de udare, lucrarea de evanghelizare, lucrarea alegerilor, lucrarea bazată pe texte, cea de curățire și așa mai departe. Pentru a îmbunătăți eficiența lucrării, după implementarea fiecărei sarcini, conducătorii superiori ne cereau să raportăm în scurt timp despre implementarea și progresul lucrării. Pe atunci, eu eram în principal responsabilă de lucrarea de evanghelizare, de lucrarea de udare și de cea de curățire. Conducătorii superiori ne-au scris cerându-ne să corectăm rapid abaterile în predicarea Evangheliei și, de asemenea, au avut părtășie despre niște căi de practică. A doua zi, am avut imediat părtășie despre asta cu lucrătorii evanghelici ca să le implementeze, iar după ce am terminat, le-am raportat conducătorilor superiori, explicând cum fuseseră rezolvate abaterile existente. Cât despre lucrarea de udare, era necesar să rezumăm noțiunile pe care le aveau nou-veniții și modul în care acestea fuseseră discutate în părtășie și rezolvate, dacă udătorii se abăteau cumva când îi udau pe nou-veniți și așa mai departe. Toate aceste detalii trebuiau raportate în timp util conducătorilor superiori, iar în cazul altor scrisori trebuia, de asemenea, să se răspundă pe rând. Participam la adunări în timpul zilei și tot trebuia să răspund la aceste scrisori noaptea și simțeam că era cu adevărat o risipă de timp și epuizant din punct de vedere mental să lucrez așa și că presiunea era enormă. Având în vedere situațiile periculoase de peste tot și că prin intermediul scrisorilor se comunica despre multe lucrări, era normal să existe multe întrebări care necesitau răspunsuri. Și aceasta era o necesitate pentru lucrarea bisericii. Dar de îndată ce o sarcină era gata, o nouă lucrare sosea a doua zi, iar uneori scrisorile se adunau pentru că erau prea multe de gestionat. După un timp, am simțit că presiunea era enormă și zilnic am sperat să vină mai puține scrisori. Mă întrebam când puteam să mă opresc și să mă relaxez cu adevărat, în loc să fiu încordată în fiecare zi. După ce am avut aceste gânduri, am început să mă simt oarecum reticentă să răspund la scrisori și am început să o fac superficial, iar când rezumam problemele și abaterile din lucrare, scriam doar despre situația generală a lucrării, fără să descriu în mod specific modul în care fuseseră rezolvate aceste probleme. Din această cauză, conducătorii superiori nu erau capabili să înțeleagă problemele specifice ale lucrării sau să priceapă progresul acesteia și trebuiau să scrie din nou pentru a cere lămuriri suplimentare, mărind volumul de muncă pentru ambele părți. Odată, când le-am raportat conducătorilor superiori situația lucrării de udare, am menționat că unii nou-veniți nu-și făcuseră îndatoririle pentru că erau ocupați cu serviciul și nu aveau timp și că alți nou-veniți progresau lent din cauză că nu era mult timp pentru adunări. Am descris doar pe scurt situația nou-veniților, fără să spun cum plănuiam să rezolv aceste probleme. Drept urmare, conducătorii superiori nu au putut înțelege specificul lucrării și mi-au scris din nou, cerându-mi detalii suplimentare. Când am primit scrisoarea, m-am simțit foarte potrivnică: „Le-am oferit deja feedback, iar acum vor să le dau mai multe detalii? Pentru asta va trebui să mă gândesc mult și să dedic timp!” Așa că nu am vrut să adaug alte detalii. Imediat după aceea, am primit o scrisoare de la o altă echipă, care ne cerea să raportăm despre implementarea unei alte sarcini, iar eu m-am simțit și mai potrivnică, nedreptățită și ținută în frâu, gândindu-mă: „Lucrarea asta este urmărită prea îndeaproape; când pot să mă relaxez puțin?” Deoarece trăiam într-o stare greșită, îmi petreceam zilele în confuzie și pur și simplu făcându-mi datoria pe pilot automat.

Mai târziu, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Unii oameni sunt mereu superficiali și găsesc moduri de a lenevi, în timp ce-și îndeplinesc îndatoririle. Uneori, lucrarea bisericii impune grabă, dar ei vor să facă doar ce doresc. Dacă nu se simt foarte bine fizic, sau sunt într-o dispoziție proastă și au moralul scăzut câteva zile, ei nu vor fi dispuși să îndure greutăți și să plătească un preț pentru a face lucrarea bisericii. Sunt deosebit de leneși și de iubitori de confort. Când sunt lipsiți de motivație, corpurile lor devin lente, iar ei nu sunt dispuși să se miște, dar se tem să nu fie emondați de conducători și făcuți leneși de către frații și surorile lor, deci nu pot face nimic altceva decât să-și îndeplinească fără tragere de inimă lucrarea, alături de toți ceilalți. Totuși, se simt foarte nedoritori, nefericiți și fără tragere de inimă în legătură cu acest lucru. Se simt nedreptățiți, lezați, enervați și epuizați. Ei vor să acționeze pe baza voii proprii, dar nu îndrăznesc să se desprindă de cerințele și stipulațiile casei lui Dumnezeu sau să li se opună. Ca urmare, în timp, în ei începe să se nască o emoție – reprimarea. Odată ce această emoție represivă prinde rădăcini în ei, aceștia vor începe să pară, treptat, apatici și slăbiți. Ca o mașinărie, ei nu vor mai înțelege clar ce fac, dar tot vor face orice li se spune să facă în fiecare zi, în felul în care li se spune să facă acel lucru. Chiar dacă, aparent, vor continua să-și îndeplinească sarcinile fără oprire, fără pauză, fără să plece din mediul îndeplinirii îndatoririlor, totuși, în inimile lor, ei se vor simți ținuți în frâu și se vor gândi că viețile lor sunt epuizante și pline de nedreptăți. Cea mai mare dorință actuală a lor este ca într-o zi să nu mai fie controlați de alții, să nu mai fie restricționați de stipulațiile casei lui Dumnezeu și să fie eliberați de rânduielile casei lui Dumnezeu. Vor să facă orice doresc, oricând doresc, să lucreze puțin, dacă se simt bine, și să nu lucreze, dacă nu se simt bine. Tânjesc să fie scutiți de orice vină, de a fi vreodată emondați și de a-i supraveghea, monitoriza sau coordona cineva. Ei cred că atunci când va veni acea zi, va fi o zi minunată și că se vor simți foarte liberi și eliberați. Totuși, încă nu sunt dispuși să plece sau să se dea bătuți; se tem că dacă nu-și îndeplinesc îndatoririle, dacă fac într-adevăr orice doresc și dacă într-o zi vor fi liberi și eliberați, atunci, se vor îndepărta în mod firesc de Dumnezeu și se tem că dacă Dumnezeu nu-i mai vrea, nu vor mai putea să obțină binecuvântări. Unii oameni se trezesc că au o dilemă: dacă încearcă să se plângă fraților și surorilor lor, vor descoperi că le este greu să vorbească. Dacă se întorc spre Dumnezeu în rugăciune, se vor simți incapabili să deschidă gura. Dacă se plâng, vor simți că sunt ei înșiși de vină. Dacă nu se plâng, se vor simți stingheri. Se întreabă de ce viețile lor par atât de pline de nedreptăți, atât de opuse propriei voințe și atât de epuizante. Nu vor să trăiască în acel fel, nu vor să fie în unison cu toți ceilalți, vor să facă orice doresc, oricum doresc, și se întreabă de ce le este imposibil să realizeze acest lucru. Înainte, se simțeau epuizați doar fizic, dar, acum, simt că și inimile lor sunt obosite. Nu înțeleg ce li se întâmplă. Spuneți-Mi, nu emoțiile represive provoacă asta? (Ba da.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles în sfârșit că mă cufundasem în sentimentul de a fi ținută în frâu. Eram exact genul de persoană despre care a vorbit Dumnezeu – genul care vrea mereu să-și facă datoria după bunul plac, cu ușurință și fără griji. Odată ce lucrarea bisericii devenea încărcată și îmi perturba viața confortabilă de dinainte, mă simțeam ținută în frâu. Înainte, volumul de muncă nu era atât de mare; după ce terminam lucrul, mă puteam relaxa, iar îndeplinirea datoriei mi se părea relativ ușoară și liberă. Îmi plăcea foarte mult acel mod de lucru. Mai târziu, din cauza situației cumplite, conducătorii și lucrătorii nu au mai putut să se întâlnească și să aibă părtășie cu noi ca înainte, și totul a trebuit comunicat prin scrisori. Pe măsură ce se primeau și se trimiteau tot mai multe scrisori, nu numai că trebuia să rezum problemele și dificultățile din lucrare, dar trebuia să și raportez în detaliu cum fuseseră rezolvate și așa mai departe. Când volumul de muncă a crescut, iar conducătorii superiori au monitorizat lucrarea din ce în ce mai amănunțit, am început să simt împotrivire și să mă cufund în sentimentul de a fi ținută în frâu, gândindu-mă că a-mi face datoria în acest fel nu era deloc liber și că trupul meu era prea înfrânat. Îmi petreceam zilele simțindu-mă ca o coardă întinsă, dorindu-mi mereu să mă opresc și să mă relaxez, să iau o pauză și să am mai mult timp liber. Prin urmare, în fiecare zi speram să primesc mai puține scrisori și, în inima mea, chiar simțeam împotrivire la primirea lor. Am început, de asemenea, să-mi gestionez datoria superficial, dând feedback fără detalii, fără să rezum cu sârguință problemele din lucrare și fiind și mai puțin dispusă să plătesc un preț pentru a căuta calea de a le rezolva. Când una dintre echipe a cerut răspunsuri, mi s-a părut și că insista prea mult și m-am simțit nedreptățită, stânjenită și ținută în frâu. În fiecare zi îmi făceam datoria fără tragere de inimă și cu reticență. Abia atunci mi-am dat seama că, deoarece mă cufundam în sentimentul de a fi ținută în frâu, felul în care îmi făceam datoria era mereu pasiv și lipsit de conștiinciozitate. Dacă această stare rămânea nerezolvată, pe termen lung, aveam să pierd lucrarea Duhului Sfânt și să fiu disprețuită, respinsă și eliminată de Dumnezeu. Mai mult, în calitate de conducătoare, dacă nu răspundeam prompt la scrisori, nu monitorizam și nu implementam diverse lucrări și eram mereu superficială, i-aș fi făcut pe conducătorii superiori să nu poată înțelege la timp starea și progresul lucrării, iar abaterile din lucrare nu ar fi fost descoperite și corectate prompt. Asta ar fi întârziat grav lucrarea bisericii, iar aceasta era o consecință pe care nu o puteam suporta. Dându-mi seama de asta, am înțeles că a nu înlătura sentimentul de a fi ținută în frâu este, într-adevăr, foarte periculos. Așadar, am căutat din nou adevărul, dorindu-mi să înlătur sentimentul de a fi ținută în frâu.

Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Ce provoacă reprimarea oamenilor? Cu siguranță nu se datorează oboselii fizice, așadar, ce o provoacă? Dacă oamenii urmăresc constant fericire și confort fizic și nu doresc să sufere, atunci, chiar și puțină suferință fizică și extenuare în plus sau faptul că suferă puțin mai mult decât alții i-ar face să se simtă ținuți în frâu. Aceasta este una dintre cauzele reprimării. Dacă oamenii nu consideră că puțină suferință fizică este mare lucru și nu urmăresc confortul fizic, ci, în schimb, urmăresc adevărul și caută să-și îndeplinească îndatoririle pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu, atunci, adesea, ei nu vor simți suferința fizică. Chiar dacă, uneori, se simt puțin ocupați, obosiți sau epuizați, după ce dorm puțin și se trezesc simțindu-se reînvigorați, își vor continua lucrarea. Ei se vor concentra pe îndatoririle și pe lucrarea lor; nu vor considera că puțină oboseală fizică este o problemă semnificativă. Totuși, când apare o problemă în gândirea oamenilor și aceștia urmăresc constant confortul fizic, oricând le sunt ușor nedreptățite corpurile fizice sau nu pot găsi mulțumire, în ei se vor naște anumite emoții negative. […] Ea se simte adesea ținută în frâu cu privire la aceste chestiuni și nu este dispusă să accepte ajutor de la frații și surorile ei sau să fie supravegheată de conducători. Dacă face o greșeală, nu le permite altora să o emondeze. Nu-și dorește să fie restricționată în niciun fel. Se gândește: «Cred în Dumnezeu ca să găsesc fericirea, așadar, de ce ar trebui să-mi îngreunez situația? De ce ar trebui să fie viața mea atât de epuizantă? Oamenii ar trebui să trăiască fericiți. Nu ar trebui să dea atât de multă atenție acestor reglementări și acelor sisteme. La ce folosește să le respecți mereu? Acum, în clipa asta, eu voi face orice doresc. Niciunul dintre voi nu ar trebui să aibă nimic de spus despre asta.» O astfel de persoană este deosebit de încăpățânată și de desfrânată: nu-și permite să sufere nicio limitare și nici nu-și dorește să se simtă limitată în niciun mediu de lucru. Nu-și dorește să adere la reglementările și principiile casei lui Dumnezeu, nu este dispusă să accepte principiile de care oamenii ar trebui să se țină în conduita personală și nici măcar nu dorește să respecte ceea ce îi spun conștiința și rațiunea că ar trebui să facă. Vrea să facă ce dorește, orice o face fericită, orice îi va aduce un beneficiu și o va face să se simtă confortabil. Ea crede că a trăi sub aceste limitări i-ar încălca voia, că ar fi un soi de auto-abuz, că i-ar fi prea greu și că oamenii nu ar trebui să trăiască așa. Crede că oamenii ar trebui să trăiască liberi și eliberați, cedând în mod necontrolat pasiunilor lor omenești, precum și aspirațiilor și dorințelor lor. Crede că ei ar trebui să facă ce vor, să spună orice vor, să facă orice vor și să meargă oriunde vor, fără să fie nevoie să țină cont de consecințe sau de sentimentele altor oameni și mai ales, fără să trebuiască să ia în calcul propriile responsabilități și obligații sau îndatoririle pe care credincioșii s-ar cuveni să le facă, adevărurile-principii pe care s-ar cuveni să le respecte, adevărurile-realități pe care s-ar cuveni să le trăiască sau calea pe care s-ar cuveni s-o urmeze în viață. Persoanele de acest tip vor mereu să facă ce le place în societate și printre alți oameni, dar indiferent unde merg, nu pot obține niciodată asta. Ei cred despre casa lui Dumnezeu că pune accent pe drepturile omului, că le acordă oamenilor libertate deplină, că ține cont de umanitate, de tolerarea și îngăduința față de oameni și că, după ce ajung în casa lui Dumnezeu, ar trebui să se poată complace în dorințele lor trupești cât de mult doresc. Însă, deoarece casa lui Dumnezeu are stipulări și decrete administrative, ei tot nu pot face după bunul plac. Întrucât nu caută adevărul, această emoție de reprimare a lor rămâne nerezolvată. Ei nu trăiesc pentru a îndeplini vreun fel de responsabilități, pentru a duce până la capăt vreo misiune, sau pentru a deveni persoane adevărate. Credința lor în Dumnezeu nu este pentru a îndeplini datoria unei ființe create, pentru a-și duce până la capăt misiunea și pentru a obține mântuirea. Indiferent de oamenii printre care se află, de mediile în care sunt sau de profesia căreia i se dedică, scopul lor fundamental este să se găsească și să se mulțumească pe sine. Scopul tuturor lucrurilor pe care le fac se învârte în jurul acestui lucru și automulțumirea este dorința lor de o viață și obiectivul căutării lor” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că motivul pentru care mă cufundam în sentimentul de a fi ținută în frâu era că perspectiva din spatele a ceea ce urmăream era greșită. Nu căutam să-mi fac bine datoria pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu, ci mai degrabă urmăream plăcerea și confortul fizic. Așadar, când volumul de muncă era mare și se cereau prea multe detalii, mă plângeam în inima mea și mă simțeam potrivnică față de astfel de rânduieli. Trăiam după ideile și punctele de vedere conform cărora: „Viața e scurtă, așa că bucură-te de ea cât poți” și „Savurând vinul și bucurându-te de muzică, viața cât timp poate să-ți ofere cu adevărat?” Credeam că nu era nevoie să-mi fac atâtea griji și să mă obosesc atât de mult în viața asta a mea și că relaxarea și fericirea erau mai importante decât orice altceva. Când eram la școală, nu-mi plăcea să învăț, deoarece simțeam că era prea restrictiv. Unii colegi de clasă învățau din greu ca să intre la școlile lor ideale, folosindu-și tot timpul pentru studiu și străduindu-se să obțină note mari. Dar eu mă jucam ori de câte ori voiam, gândindu-mă: „De ce să-mi îngreunez singură atât de mult situația? Nu ar fi prea amar, prea obositor și prea multă presiune?” După ce am început să lucrez, nu am căutat să câștig mai mult și eram mulțumită atât timp cât aveam destul ca să acopăr cheltuielile cu mâncarea și îmbrăcămintea. Nu am pus niciodată prea multă presiune pe mine, nici nu m-am obosit prea mult și doar m-am relaxat cât am putut. După ce L-am găsit pe Dumnezeu, am continuat să trăiesc după aceste idei și puncte de vedere, preferând o viață ușoară, confortabilă și relaxată. Când volumul de muncă a crescut și nu am mai putut face ce voiam, am simțit împotrivire în inima mea și, cu toate că-n exterior îmi făceam datoria, în sinea mea eram plină de nemulțumiri, fără să arăt niciun pic de supunere față de Dumnezeu. Am prioritizat urmărirea confortului fizic, fără să mă gândesc deloc cum să-mi îndeplinesc îndatoririle sau să-mi duc la îndeplinire responsabilitățile. Îmi făceam datoria fără nicio sinceritate sau loialitate și, ca atare, atitudinea față de datoria mea era cu adevărat detestabilă pentru Dumnezeu. M-am gândit la Noe construind arca. Indiferent cât de mult a suferit fizic, a pus pe primul loc însărcinarea dată de Dumnezeu și, în final, a încheiat-o și a primit aprobarea lui Dumnezeu. Eu, în calitate de conducătoare de biserică, ar trebui să îndeplinesc responsabilitatea unei conducătoare și să pun pe primul loc însărcinarea dată de Dumnezeu, la fel cum a făcut Noe. Asta este în acord cu intenția lui Dumnezeu și este ceea ce ar trebui să urmărească o persoană cu umanitate normală. Mai mult, faptul că Dumnezeu mi-a dat șansa să mă instruiesc în calitate de conducătoare a fost pentru a mă face să mă concentrez asupra căutării adevărului atunci când rezolv dificultățile și problemele lucrării și, în cele din urmă, să dobândesc adevărul. Eu însă nu înțelesesem deloc intenția lui Dumnezeu sau considerația Lui minuțioasă și mă cufundasem în sentimentul de a fi ținută în frâu. Eram cu adevărat nesăbuită! M-am gândit la faptul că, atunci când conducătorii au monitorizat lucrarea de udare, au spus că eu doar am găsit problemele nou-veniților, dar nu le-am rezolvat, așa că am folosit cuvântul lui Dumnezeu pentru a avea părtășie despre problema fiecărui nou-venit și, treptat, nou-veniții au devenit dornici să se adune.

Mai târziu, am căutat să înțeleg natura râvnirii confortului. Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „În societate, cine sunt oamenii care nu se ocupă de lucrarea lor reală? Sunt trântorii, nesăbuiții, leneșii, huliganii, ticăloșii și derbedeii – oamenii de acest fel. Ei nu-și doresc să deprindă calificări sau abilități noi și nu vor să urmeze cariere serioase sau să găsească o slujbă, ca să se poată descurca. Ei sunt trântorii și derbedeii societății. Se infiltrează în biserică și apoi vor să obțină lucruri gratis și să-și obțină partea lor de binecuvântări. Sunt oportuniști. Acești oportuniști nu sunt niciodată dispuși să-și îndeplinească îndatoririle. Dacă lucrurile nu merg cum vor ei, chiar și într-o mică măsură, se simt ținuți în frâu. Întotdeauna își doresc să trăiască liber, nu vor să facă niciun fel de lucrare și totuși, vor să mănânce mâncare bună și să poarte haine frumoase, să mănânce orice doresc și să doarmă oricând vor. Ei cred că, atunci când va veni o astfel de zi, cu siguranță va fi minunat. Nu vor să îndure nici măcar puține greutăți și își doresc o viață de răsfăț. Acestor oameni li se pare epuizant chiar și să trăiască; ei sunt controlați de emoții negative. Se simt adesea obosiți și derutați, fiindcă nu pot face ce vor. Nu vor să se ocupe de lucrarea lor reală sau să-și gestioneze afacerile lor reale. Nu vor să rămână fideli unei slujbe și să o facă în mod constant, de la început până la sfârșit, tratând-o ca pe propria profesie și datorie, ca pe obligația și responsabilitatea lor; nu vor să o facă bine și să obțină rezultate, sau să o facă la cel mai înalt standard posibil. Nu au gândit niciodată așa. Vor doar să acționeze într-un mod superficial și să-și folosească datoria drept mijloc de a-și câștiga existența. Când se confruntă cu puțină presiune sau vreo formă de control, sau când se așteaptă de la ei un standard puțin mai ridicat, sau sunt puși să își asume puțină responsabilitate, se simt stânjeniți și ținuți în frâu. Aceste emoții negative iau naștere în ei, a trăi li se pare epuizant și sunt nefericiți. Un motiv fundamental pentru care a trăi li se pare epuizant este faptul că oamenii de acest fel nu au rațiune. Rațiunea lor este defectuoasă, ei își petrec toată ziua complăcându-se în fantezii, trăind într-un vis, în nori, închipuindu-și mereu cele mai extraordinare lucruri. Din acest motiv, reprimarea este foarte greu de înlăturat. Ei nu sunt interesați de adevăr, sunt neîncrezători. Singurul lucru pe care-l putem face este să le cerem să plece din casa lui Dumnezeu, să se întoarcă în lume și să-și găsească propriul loc de tihnă și confort” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. „Casa lui Dumnezeu are propriile reguli. Există regulamente, gestionare și sisteme adecvate în toate aspectele lucrării în casa lui Dumnezeu. Dacă vrei să devii un membru al casei lui Dumnezeu, s-ar cuveni să aderi cu strictețe la regulamentele ei. Nu ar trebui să fii impertinent, ci să înveți să te supui și să acționezi într-un mod pe care toată lumea îl găsește satisfăcător. Asta se conformează standardelor de conștiință și rațiune. Niciunul dintre regulamentele casei lui Dumnezeu nu este instituit în beneficiul unei singure persoane; ele sunt instituite pentru toți cei din casa lui Dumnezeu. Sunt menite să protejeze lucrarea și interesele casei lui Dumnezeu. Aceste regulamente și sisteme sunt rezonabile și dacă oamenii au conștiință și rațiune, s-ar cuveni ca ei să le respecte. Prin urmare, indiferent ce faci, trebuie să procedezi conform regulamentelor și sistemelor casei lui Dumnezeu și, în altă privință, ai și o responsabilitate și o obligație să le susții pe toate, în loc să acționezi constant pe baza propriilor interese și perspective. Nu este așa? (Ba da.) Dacă te simți deosebit de ținut în frâu trăind și lucrând în casa lui Dumnezeu, asta nu este din cauza vreunei probleme cu regulamentele, sistemele sau metodele de gestionare ale casei lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, o problemă personală a ta. […] Dacă te simți ținut în frâu, este fiindcă nu poți face ce vrei, iar asta înseamnă că acest loc nu este potrivit pentru tine. Nu este casa fericită pe care vrei să o găsești, nici locul unde ar trebui să stai. Dacă trăiești într-un loc care îți contrazice atât de mult voia, ar trebui să pleci. Înțelegi? Casa lui Dumnezeu nu-i forțează niciodată pe neîncrezători sau pe cei care nu urmăresc adevărul” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că El chiar îi detestă pe cei care nu urmăresc adevărul, își neglijează îndatoririle care le revin și vor doar să se descurce cumva în casa Lui. Astfel de oameni nu sunt dispuși să-și facă îndatoririle în casa lui Dumnezeu și vor doar să bâjbâie spre un final în care să nu moară. Indiferent unde se duc, nimeni nu îi respectă, iar asemenea oameni sunt foarte josnici și nu au integritate. Și eu eram la fel. Când vedeam un volum mare de muncă și presiune, eram incapabilă să mă supun și mă cufundam în sentimentul de a fi ținută în frâu, făcându-mi îndatoririle pasiv, fără să vreau să sufăr și dorindu-mi doar să mă descurc cumva. Dacă aș fi continuat așa, mi-aș fi distrus complet integritatea și, indiferent unde m-aș fi dus, nu aș fi câștigat respect și aș fi trăit fără integritate și demnitate. În realitate, monitorizarea atentă a lucrării de către conducătorii superiori se datora, în parte, considerației pentru progresul general al lucrării, dar și faptului că avem o fire satanică coruptă și, fără supraveghere, ne-am tărăgăna lucrarea, iar acest lucru ar afecta progresul lucrării bisericii. Monitorizarea lucrării de către conducătorii superiori însemna că ei își îndeplineau responsabilitatea și luau în considerare intențiile lui Dumnezeu. În cazul în care conducătorii superiori nu ar fi monitorizat lucrarea atât de îndeaproape, cu atitudinea mea de a-mi face îndatoririle în timp ce urmăream doar fericirea, confortul și tihna, nu se știe cât de mult ar fi fost afectată lucrarea bisericii. De fapt, nu suferisem prea mult în îndatoririle mele și trebuia doar să investesc mai multă gândire și timp în lucrare. De exemplu, când nou-veniții erau ocupați cu lucrarea și nu se puteau aduna în mod regulat, era pentru că nu înțelegeau semnificația adunării în credința lor. Dar după ce am petrecut doar puțin timp găsind câteva cuvinte ale lui Dumnezeu și câteva videoclipuri cu mărturii bazate pe experiență și după ce le-am clarificat noțiunile, au devenit dornici să se adune. Când frații și surorile care predicau Evanghelia aveau dificultăți, doar m-am gândit puțin la problemă, am găsit câteva cuvinte ale lui Dumnezeu și am avut părtășie cu ei despre ceea ce înțelegeam și pricepeam eu. Într-un alt exemplu de acest fel, a oferi feedback despre detaliile lucrării a durat doar puțin mai mult timp; trupul meu chiar nu suferise prea mult și totul era suportabil. Totuși, am simțit mereu că a le oferi feedback conducătorilor superiori era supărător și solicitant și am considerat întotdeauna că era o bătaie de cap și nu am vrut să depun efortul. Am văzut că îmi prețuiam prea mult trupul! Dacă nu aș fi urmărit adevărul și mi-aș fi dorit doar libertate și tihnă, atunci aș fi ajuns doar să întârzii lucrarea bisericii și să fiu disprețuită și respinsă de Dumnezeu. Trebuia să mă căiesc înaintea lui Dumnezeu și să-mi schimb gândurile depravate de a râvni la confort.

În iunie 2024, am preluat responsabilitatea pentru alte câteva biserici, iar volumul de muncă a devenit și mai mare decât înainte. Fiecare sarcină implica multe adevăruri-principii și detalii, iar eu mă simțeam sub o presiune enormă. Eram încordată în fiecare zi și nu îndrăzneam să mă relaxez, gândindu-mă: „Când voi putea, în sfârșit, să am parte de puțin mai multă relaxare și tihnă? Când nu voi mai avea atât de multe în minte și în inimă?” După ce m-am gândit la aceste lucruri, mi-am dat seama că încercam din nou să urmăresc confortul, așa că m-am rugat lui Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule, Te rog, ocrotește-mi inima, ca să nu trăiesc după gânduri satanice și ca să pot lua în considerare mai mult lucrarea bisericii, să urmăresc adevărul, să-mi îndeplinesc îndatoririle și să-mi duc la îndeplinire responsabilitățile.” Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Fiecare adult trebuie să ia asupra lui responsabilitățile unui adult, indiferent cu cât de multă presiune se confruntă, precum greutăți, boli, chiar și diverse dificultăți – acestea sunt lucruri pe care toată lumea ar trebui să le experimenteze și să le suporte. Ele fac parte din viața unei persoane normale. Dacă nu poți suporta presiunea, îndura suferința sau rezista loviturilor, înseamnă că nu ai perseverență sau hotărâre și ești prea fragil și nefolositor. Fiecare – fie în societate, fie în casa lui Dumnezeu – trebuie să suporte această suferință în viața sa. Aceasta este responsabilitatea pe care fiecare adult ar trebui să o poarte, povara pe care ar trebui să și-o asume și nimeni nu o poate evita. Nici nu ar trebui să încerci să te sustragi de la ea. […] Dacă posezi umanitate normală, ar trebui să realizezi acest lucru atunci când lucrezi. Cât despre presiunea lucrării, indiferent dacă vine de la Cel de mai sus sau de la casa lui Dumnezeu sau dacă este o presiune exercitată asupra ta de către frați și surori, este ceva ce ar trebui să suporți. Nu poți să spui: «Nu o să o fac din cauza presiunii. Eu caut doar timp liber, tihnă, fericire și confort când îmi fac datoria și lucrez în casa lui Dumnezeu.» Asta nu merge și nu este un gând pe care ar trebui să-l aibă un adult normal, iar casa lui Dumnezeu nu este un loc în care tu să te bucuri de confort. Fiecare persoană își asumă un anumit nivel de presiune și de risc în viața și în lucrarea sa. La orice slujbă, mai ales când îți faci datoria în casa lui Dumnezeu, ar trebui să te străduiești pentru rezultate optime. La o scară mai largă, aceasta este învățătura și cerința lui Dumnezeu. La o scară mai mică, este atitudinea, punctul de vedere, standardul și principiul pe care fiecare persoană ar trebui să le aibă în conduita sa personală și în acțiunile sale. Când îți faci o datorie în casa lui Dumnezeu, trebuie să înveți să respecți stipulațiile și sistemele casei lui Dumnezeu și trebuie să înveți să te conformezi regulilor, purtându-te într-un mod cuviincios. Aceasta este o parte esențială a conduitei personale” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. „Dacă ești o persoană hotărâtă, dacă poți să tratezi responsabilitățile și obligațiile pe care oamenii ar trebui să le poarte, lucrurile pe care oamenii cu umanitate normală ar trebui să le îndeplinească și acele lucruri pe care adulții trebuie să le realizeze ca fiind țelurile și scopurile căutării tale și dacă poți să iei asupra ta responsabilitățile proprii, atunci, indiferent ce preț plătești și ce durere înduri, nu te vei plânge și, atât timp cât le recunoști ca fiind cerințele și intențiile lui Dumnezeu, vei putea să înduri orice suferință și să-ți îndeplinești datoria. În acel moment, starea ta de spirit va fi diferită; în inima ta, vei simți pace și stabilitate și vei experimenta bucurie. Vezi tu, dacă oamenii pot să-și îndeplinească îndatoririle în mod normal, să-și asume însărcinarea dată de Dumnezeu și să pornească pe calea cea dreaptă în viață, în inimile lor, ei simt pace și bucurie și experimentează stabilitate și bucurie. Dacă, în plus, pot să urmărească adevărul și ajung în punctul în care acționează conform principiilor și își fac bine datoria, vor fi trecut prin niște schimbări. Acești oameni sunt cei care au conștiință și rațiune; sunt oameni integri care pot să depășească orice dificultate și să-și asume orice sarcină. Ei sunt bunii ostași ai lui Hristos, au fost instruiți și nu-i poate învinge nicio dificultate” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că o persoană cu umanitate normală și cu conștiință și rațiune ar trebui să aibă hotărârea de a suporta diverse greutăți și presiuni și că, dacă o persoană urmărește mereu confortul și tihna, atunci nu este demnă de a fi numită om. Așa cum a spus Dumnezeu: „Casa lui Dumnezeu nu este un loc în care tu să te bucuri de confort.” Trebuia să iau în considerare lucrarea bisericii și cum să-mi îndeplinesc datoria. Indiferent câte sarcini erau sau cât de mare era volumul de muncă, trebuia să accept aceste lucruri din inimă. Faptul că Dumnezeu a pregătit o astfel de situație a fost și pentru a-mi permite să cresc, deoarece îmi lipseau foarte multe. Prin diverse greutăți, Dumnezeu mi-a permis să învăț să mă bizui pe El, să caut adevărul și să folosesc adevărul pentru a rezolva problemele. Dumnezeu îmi dădea o șansă să mă instruiesc, iar eu trebuia să-mi asum această datorie și să colaborez cu colegii mei pentru a căuta adevărul împreună și a ne îndeplini îndatoririle. După ce perspectiva mea s-a schimbat, nu m-am mai cufundat atât de des în sentimentul de a fi ținută în frâu. Mai târziu, când îmi făceam datoria, deși în fiecare zi eram mai ocupată și erau mai multe lucruri de făcut, atitudinea față de datoria mea se schimbase. Când era necesar să ofer feedback detaliat despre lucrare, nu mai eram reticentă să depun efort și nu mi se mai părea problematic; puteam să cuget mai mult la cum să rezolv problemele și cum să-i ajut pe frați și pe surori să-și facă îndatoririle, astfel încât să aibă o cale clară înainte. După o perioadă de colaborare, mulțumită ajutorului conducătorilor superiori și al colegilor mei, care au avut părtășie cu mine despre principii, am câștigat mult și am dobândit o oarecare înțelegere a principiilor privind îndeplinirea îndatoririlor mele. Făcându-mi îndatoririle în acest fel, am ajuns să simt pace și liniște în inima mea. Slavă lui Dumnezeu!