de Meng Han, China

În 2023, am fost aleasă conducătoare districtuală. Simțeam că am o mare responsabilitate. Mergeam zilnic de la o biserică la alta și abordam în mod proactiv eventualele probleme pe care le găseam. După un timp, lucrarea de curățire a bisericii a produs unele rezultate, iar alte sarcini au început și ele să înregistreze progrese. Am devenit un pic comodă, simțind că făcusem întrucâtva o lucrare concretă. Ulterior, când conducătoarea superioară, sora Chenxi, a monitorizat lucrarea, a semnalat faptul că lucrarea electorală avansa lent, că alegerea conducătorilor și a diaconilor nu fusese finalizată, ceea ce îngreuna lucrarea bisericii, și că lucrarea de evanghelizare nu avansa nici ea. Când am auzit-o pe Chenxi spunând asta, m-am simțit oarecum jenată, însă aceste chestiuni erau într-adevăr reale, iar eu nu le puteam nega. Așa că am început să monitorizez aceste sarcini. Cu ceva efort, și lucrarea electorală, și cea de evanghelizare au început să facă unele progrese, iar eu m-am gândit în sinea mea: „De când Chenxi a semnalat aceste chestiuni, am monitorizat lucrarea, au fost nominalizați conducătorii și diaconii, iar lucrarea de evanghelizare s-a îmbunătățit comparativ cu luna trecută. De data asta, cu siguranță nu va spune că am vreo problemă.”

Ulterior, când Chenxi s-a interesat din nou de evoluția lucrării electorale, i-am împărtășit ce știam despre situația respectivă, însă, spre surprinderea mea, ea a spus: „De când au fost nominalizați conducătorii și diaconii, au fost strânse în mod corespunzător CV-urile și evaluările lor? Când va începe alegerea oficială?” Când am auzit-o pe Chenxi spunând asta, am devenit brusc neliniștită și m-am gândit: „Cu toate că monitorizez lucrarea electorală de la fiecare biserică, nu știu sigur dacă au fost strânse în totalitate CV-urile și evaluările sau când va avea loc alegerea oficială.” Am răspuns repede: „Chestiunea aceasta trebuie încă monitorizată.” Atunci Chenxi a întrebat: „În sfera ta de responsabilitate, este nevoie de mult mai mulți conducători și diaconi, iar lucrarea este îngreunată – de ce nu iei măsuri urgente în privința asta? Mai este apoi și lucrarea de evanghelizare. Unele biserici n-au obținut niciun rezultat de multă vreme. Știi cu exactitate care este problema? Ce faci ca să rezolvi asta? În toată zona ta, rezultatele lucrării de evanghelizare nu sunt bune în momentul de față.” Când am auzit asta, m-am simțit potrivnică și m-am gândit: „După ce, recent, ai semnalat abaterile din lucrarea noastră, oare n-am monitorizat rapid aceste lucruri și nu le-am rezolvat? Noi am făcut sacrificii și n-am lenevit. Implementarea lucrării cere și ea timp, nu-i așa? În plus, oare n-am făcut recent progrese privind lucrarea de evanghelizare și cea electorală? De ce continui să ne emondezi? Se pare că, orice-am face, nu ești niciodată mulțumită. Oare nu ne iei în vizor în mod intenționat și ne cauți nod în papură?” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai potrivnică; enervată la culme, i-am spus: „E limpede că n-am deloc capacități de lucru și că datoria mea nu dă rezultate bune. Poate-ar fi mai bine să fiu pur și simplu demisă!” Văzându-mă în starea asta, Chenxi a spus că nu accept adevărul și că, atunci când se ivesc probleme în lucrare, nu caut adevărul pentru a corecta abaterile, ci, în loc de asta, mă simt potrivnică și tind să mă opun. Însă, orice-ar fi spus, eu nu mai voiam să aud nimic; am lăsat, pur și simplu, capul în jos, simțindu-mă foarte nedreptățită. M-am gândit în sinea mea: „Chiar am muncit din greu în ultima vreme. Oare n-am monitorizat lucrarea în tot timpul ăsta? Asta nu înseamnă să faci o lucrare concretă? Tu tot crezi că nu e de-ajuns și spui chiar că eu nu accept adevărul, așa că, dacă e cazul să fiu demisă, dă-i drumul și demite-mă! Cerințele impuse de datoria unui conducător sunt prea mari, iar eu, vezi bine, nu mă pot ridica la înălțimea lor!” După acest incident, am fost foarte supărată. Liniștindu-mă pentru a reflecta asupra mea, mi-am dat seama că Chenxi nu-mi semnala problemele ca să-mi facă viața grea, nici ca să-și râdă de mine, ci pentru că se gândea la lucrarea bisericii. De ce nu puteam accepta asta? Am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule Atotputernic, sora a semnalat astăzi problemele din datoria mea, iar mie mi-a venit foarte greu să accept asta. Tot voiam să ripostez și să mă justific și mă simțeam nedreptățită. Dumnezeule, Te rog, luminează-mă și îndrumă-mă, ca să mă înțeleg.”

În căutarea mea, am văzut că Dumnezeu expune comportamentele antihriștilor care nu acceptă adevărul și le-am comparat cu ale mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „Când un antihrist este emondat, primul lucru pe care îl face este să se împotrivească și să respingă acest lucru din adâncul inimii. Se luptă cu asta. Și de ce face asta? Acest lucru se întâmplă din cauză că antihriștii, prin însăși natura-esență pe care o au, sunt scârbiți de adevăr, îl urăsc și nu-l acceptă deloc. Firește, esența și firea unui antihrist îl împiedică să-și recunoască propriile greșeli sau propria fire coruptă. Pe baza acestor două realități, atitudinea unui antihrist față de faptul de a fi emondat este de a respinge acest lucru și de a-l sfida complet și în mod absolut. Detestă acest lucru și i se împotrivește din adâncul inimii și nu are nici cea mai mică fărâmă de acceptare sau supunere, cu atât mai puțin dă dovadă de reflecție sau căință autentică. Când un antihrist este emondat, indiferent cine o face, la ce se referă, măsura în care este vinovat pentru această chestiune, cât de flagrantă este eroarea sa, cât rău comite sau ce consecințe creează răul său pentru lucrarea bisericii – el nu ia în considerare nimic din toate acestea. Pentru un antihrist, cel care îl emondează îl alege pe el sau găsește greșeli pentru a-l tortura. Antihristul poate chiar să creadă că este hărțuit și umilit, că nu este tratat ca un om și că este desconsiderat și disprețuit. După ce este emondat, un antihrist nu se gândește niciodată la ceea ce a greșit de fapt, la ce fire coruptă a dezvăluit și dacă a căutat principiile pe care se cuvine să le respecte, dacă a acționat în conformitate cu adevărurile-principii, sau și-a îndeplinit responsabilitățile în chestiunea cu privire la care este emondat. Nu examinează sau nu reflectează la nimic din toate acestea și nici nu se gândește și nu meditează la aceste probleme. În schimb, tratează emondarea după propria voință și cu impulsivitate. De fiecare dată când un antihrist este emondat, acesta va fi plin de furie, neascultare și resentimente și nu va asculta sfatul nimănui. Refuză să accepte să fie emondat și este incapabil să se întoarcă înaintea lui Dumnezeu pentru a se cunoaște și a reflecta asupra sa, pentru a aduce în discuție acțiunile sale care încalcă principiile, precum faptul că este superficial sau că-și face de cap în datoria sa și nici nu folosește această șansă pentru a-și înlătura firea coruptă. În schimb, găsește scuze pentru a se apăra, pentru a se justifica și chiar va spune lucruri ca să provoace discordie și să-i incite pe ceilalți. Pe scurt, atunci când antihriștii sunt emondați, manifestările lor specifice sunt neascultarea, nemulțumirea, împotrivirea și sfidarea, iar în inima lor iau naștere unele plângeri: «Am plătit un preț foarte mare și am făcut foarte multe lucrări. Chiar dacă nu am respectat principiile și nu am căutat adevărul în unele lucruri, nu am făcut toate acestea pentru mine! Chiar dacă am provocat unele prejudicii lucrării bisericii, nu am făcut intenționat acest lucru! Cine nu face greșeli? Nu poți să profiți de greșelile mele și să mă emondezi la nesfârșit, fără să arăți considerație pentru slăbiciunile mele și fără să-ți pese de starea mea de spirit și de stima mea de sine. Casa lui dumnezeu nu are dragoste pentru oameni și acest lucru este foarte nedrept! În plus, mă emondezi pentru că am făcut o greșeală atât de mică – nu înseamnă asta că mă privești cu ostilitate și vrei să mă elimini?» Când antihriștii sunt emondați, primul lucru la care se gândesc nu este să reflecteze la ceea ce au făcut greșit sau la firea coruptă pe care au dezvăluit-o, ci să se certe, să explice și să se justifice, timp în care fac supoziții” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul doisprezece: Vor să se retragă atunci când nu au statut sau nu au speranța de a câștiga binecuvântări”). Din cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că, oricât de mult ar perturba și ar tulbura lucrarea casei lui Dumnezeu, antihriștii nu-și simt deloc conștiința încărcată de vinovăție și că, atunci când sunt emondați, ei simt doar împotrivire și se justifică, încercând permanent să-și argumenteze cazul și refuzând să-și accepte sau să-și recunoască greșelile. Ba chiar, atunci când frații și surorile îi emondează, consideră că alții le caută nod în papură sau le fac viața grea. Asta se întâmplă din cauza naturii antihriștilor, care este scârbită de adevăr și îl urăște. Gândind retrospectiv, când am fost emondată, oare nu am dezvăluit și eu firea cuiva scârbit de adevăr? Conducătoarea superioară a semnalat faptul că lucrarea electorală de care ne ocupam noi avansa lent și că fusesem pasivă și înceată în îndatoririle mele. De asemenea, ea a semnalat că, per ansamblu, lucrarea de evanghelizare din sfera noastră de responsabilitate nu fusese eficientă. Acestea erau lucruri certe. Ea a semnalat problemele din lucrarea noastră și ne-a îndrumat să corectăm aceste abateri. Scopul era acela de a proteja lucrarea bisericii. Ar fi trebuit să accept asta și să reflectez asupra problemelor din lucrarea mea, iar apoi să le corectez cu promptitudine. Totuși, eu nu numai că nu reflectam asupra mea, dar mai și trăiam într-o stare de mulțumire de sine. Mă simțeam potrivnică față de conducătoarea superioară și n-o plăceam, ripostând și justificându-mă constant în sinea mea, crezând că ea îmi semnalează problemele doar pentru că mă antipatizează și că îmi caută înadins nod în papură. Ba chiar m-am gândit că cerințele unei datorii de conducere sunt prea mari, așa c-am devenit negativă și sfidătoare, spunând că n-am capacități de lucru și că ar fi fost poate mai bine să fiu demisă pentru faptul că nu-mi îndeplinesc datoria. Faptul de a nu-mi îndeplini datoria, mimând chiar incompetența, și de a renunța la ea era ceva cu-adevărat irațional. Oare ceea ce am dezvăluit nu era tocmai o fire de antihrist, scârbită de adevăr și plină de ură față de el? M-am gândit la un antihrist exclus din biserică. Lucra mereu după bunul său plac, iar când se iveau probleme care prejudiciau lucrarea bisericii, nu simțea absolut nicio remușcare, nici nu accepta emondarea, îndrumarea sau ajutorul fraților și surorilor. Chiar și după aceea, nu s-a îndreptat, continuând să riposteze și să vocifereze împotriva lor. În cele din urmă, a fost exclusă din biserică din cauza numeroaselor ei fapte rele. Dacă refuzam în continuare să accept să fiu emondată sau să ascult de sfatul fraților și surorilor, aducând prejudicii grave lucrării bisericii, în cele din urmă, aveam să fiu și eu dezvăluită și eliminată de Dumnezeu, asemenea unui antihrist! Dându-mi seama că și eu aveam comportamentele unui antihrist și firea cuiva scârbit de adevăr, a început să-mi fie frică. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, cerându-I să mă oprească de la a face rele și de la a mă împotrivi Lui.

După ce m-am rugat, m-am gândit în sinea mea: „Ce înseamnă să faci o lucrare concretă?” În căutarea mea, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Nu contează cât de talentat ești, ce nivel de calibru și educație ai, câte sloganuri poți striga sau câte cuvinte și doctrine îți sunt la îndemână; indiferent cât de ocupat ești sau cât de epuizat ești într-o zi ori cât de departe ai călătorit, câte biserici vizitezi sau cât de multe riscuri îți asumi și câte suferințe înduri – nimic din toate acestea nu contează. Ceea ce contează este dacă îți faci lucrarea pe baza rânduielilor de lucru, dacă implementezi cu exactitate acele rânduieli; dacă, în timpul conducerii tale, participi la fiecare lucrare specifică de care ești responsabil și câte probleme reale ai rezolvat efectiv; câte persoane au ajuns să înțeleagă adevărurile-principii datorită conducerii și îndrumării tale și cât de mult a avansat și s-a dezvoltat lucrarea bisericii – ceea ce contează este dacă ai obținut aceste rezultate sau nu. Indiferent de lucrarea specifică în care ești implicat, ceea ce contează este dacă urmărești și conduci lucrarea în mod consecvent, mai degrabă decât să te comporți ca și cum ai fi important și să dai ordine. În plus, contează și dacă ai intrare în viață în timp ce îți faci datoria sau nu, dacă poți trata problemele conform principiilor, dacă ai o mărturie despre punerea adevărului în practică și dacă poți trata și rezolva problemele reale cu care se confruntă aleșii lui Dumnezeu. Acestea și alte lucruri similare sunt toate criterii pentru a evalua dacă un conducător sau lucrător și-a îndeplinit responsabilitățile sau nu” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (9)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că El evaluează dacă un conducător sau un lucrător face o lucrare concretă pornind nu de la câtă suferință sau câte sacrificii pare să fi îndurat sau să fi făcut o persoană, ci pornind de la câte dificultăți și probleme din lucrare au fost rezolvate, de la cât de eficace este lucrarea și de la cât de eficientă este acea persoană în datoria ei. Dar eu mă bazasem întotdeauna pe propriile mele noțiuni și închipuiri, considerând că, indiferent de rezultat, eficiență sau evoluție, atât timp cât nu leneveam, eram ocupată în fiecare zi și lucrarea necesară era adusă la îndeplinire la vreme, făceam o lucrare concretă. Așadar, când conducătoarea superioară mi-a atras atenția că nu fac o lucrare concretă, m-am simțit nedreptățită, n-am vrut să accept asta și am vrut să ripostez. Reflectând asupra mea în lumina cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles că, deși eram ocupată în fiecare zi, nu căutam adevărurile-principii pentru a rezolva multe dintre problemele reale, în special cu privire la alegerea conducătorilor și a diaconilor. Deși scriam scrisori pentru a-i mobiliza pe oameni, făceam de obicei lucrurile doar de formă, mulțumindu-mă să strig sloganuri și să monitorizez lucrurile în limita strictului necesar. Abia dacă întrebam ulterior cum decurgea implementarea la biserică, ce progrese se făcuseră și ce dificultăți nu fuseseră încă rezolvate, ceea ce făcea ca problema alegerilor să avanseze lent și ca eficiența lucrării să fie foarte scăzută. Aceeași problemă a apărut în legătură cu monitorizarea lucrării de evanghelizare. La prima vedere, părea că monitorizez asiduu lucrarea, dar în cea mai mare parte a timpului asta consta doar în a transmite informații de la un nivel la altul. Rareori mă interesam cu privire la anumite probleme precise, și cu atât mai puțin le rezolvam în timp util, ceea ce a făcut ca lucrarea să aibă o eficiență scăzută. Asta nu însemna să faci o lucrare concretă. Îndeplinindu-mi datoria în felul acesta, făceam lucrurile doar de formă, încercând în esență să-i înșel pe oameni și să-L păcălesc pe Dumnezeu. Dumnezeu ne cere să ne facem îndatoririle într-un mod care să țină cont de intențiile Lui și să ne axăm pe eficiență și eficacitate. Doar dacă facem asta ne îndeplinim îndatoririle într-un mod care corespunde standardului. Eu implementam lucrarea doar în mod superficial și nu rezolvam probleme reale, ceea ce a făcut ca lucrarea aflată în sfera responsabilităților mele să nu înregistreze progrese sau să nu obțină rezultate reale. Dacă lucrurile continuau așa, aveam să sfârșesc, pur și simplu, prin a fi dezvăluită drept o conducătoare falsă și prin a fi demisă. Dându-mi seama de asta, am simțit ură împotriva mea și am hotărât în tăcere în sinea mea: „Când îmi fac din nou datoria, trebuie s-o fac cu sârguință și dedicare totală; trebuie să mă axez pe eficiență și pe rezultate reale atunci când duc la îndeplinire lucrarea, ca aceasta să poată avansa cât mai repede cu putință.” Ulterior, când am implementat lucrarea de evanghelizare, am avut părtășie cu conducătorii și cu diaconii despre intenția lui Dumnezeu de a-i mântui pe oameni și despre importanța predicării Evangheliei, determinându-i să se implice efectiv în lucrarea de evanghelizare. Frații și surorile au ajuns să înțeleagă importanța predicării Evangheliei și participau în mod activ la lucrarea de evanghelizare, aceasta înregistrând ulterior unele progrese. Am monitorizat și am rezolvat problemele în timp util și în lucrarea electorală; după un timp, fuseseră aleși cei mai mulți dintre conducătorii și diaconii de biserici, iar lucrarea bisericii se putea desfășura în mod normal.

Ulterior, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Când e vorba să fie emondați, care e minimul pe care oamenii ar trebui să-l cunoască? Faptul de a fi emondat trebuie experimentat pentru a-și face datoria într-un mod care este conform standardului – este un lucru indispensabil. Este ceva ce oamenii trebuie să înfrunte în fiecare zi și să experimenteze des pentru a obține mântuirea în credința lor în Dumnezeu. Nimeni nu poate fi exclus de la a fi emondat. Este emondarea ceva ce implică perspectivele și destinul lor? (Nu.) Atunci, pentru ce se face emondarea cuiva? Pentru al condamna? (Nu, se face pentru a-l ajuta să înțeleagă adevărul și să-și facă datoria conform principiilor.) Așa e. Este înțelegerea cea mai adecvată a acestui lucru. Emondarea cuiva este un fel de disciplină, de certare, dar este, firește, și o formă de a-l ajuta și a-l remedia. A fi emondat îți permite să schimbi la timp ceea ce urmărești în mod greșit. Îți permite să recunoști prompt problemele pe care le ai în prezent și firile corupte pe care le dezvălui. În orice situație, a fi emondat te ajută să-ți recunoști greșelile și să-ți faci îndatoririle în conformitate cu principiile, te scutește la timp de a provoca denaturări și de a merge pe căi greșite și te împiedică să provoci catastrofe. Nu este acesta cel mai mare ajutor dat oamenilor, cel mai mare remediu al lor? Cei care au conștiință și rațiune ar trebui să poată trata corect faptul de a fi emondați” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a opta)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles importanța emondării și că a fi emondat este o experiență necesară pentru ca o persoană să-și facă îndatoririle într-un mod care corespunde standardului. Când frații și surorile observă probleme sau abateri în îndatoririle noastre, faptul că sunt capabili să ne semnaleze problemele și să ne emondeze sau să ne expună în timp util ne ajută să ne conștientizăm problemele și să le corectăm rapid. În felul acesta, ei protejează lucrarea bisericii și ne oferă un ajutor real. M-am gândit cum conducătoarea superioară semnalase în mod repetat problemele din lucrarea mea nu ca să-mi facă greutăți sau ca să mă facă de rușine, ci ca să mă ajute să conștientizez lipsurile și abaterile din lucrarea mea, astfel încât pe viitor să fac mai bine lucrarea bisericii, și, de asemenea, ca să mă ajute să-mi cunosc firea coruptă de a fi superficială în datoria mea. În acel moment, mi-am dat cu-adevărat seama că actul emondării nu numai că este benefic pentru intrarea în viață a oamenilor, dar îi și ajută pe aceștia să corecteze cu promptitudine abaterile și problemele din îndatoririle lor, împiedicându-i s-o apuce pe o cale a lor și ferind de prejudicii lucrarea bisericii. Emondarea reprezintă iubirea și mântuirea oferite de Dumnezeu! Ulterior, când îmi monitoriza lucrarea, conducătoarea superioară îmi semnala în continuare problemele, și cu toate că uneori încă mă aflam într-o stare care mă îndemna să ripostez, îmi dădeam seama că, prin faptul că-mi monitoriza lucrarea, conducătoarea mă ținea de mână și mă îndruma, învățându-mă cum să pătrund în principii în lucrarea mea, așa că nu mă mai simțeam la fel de potrivnică în inima mea.

Nu multă vreme după aceea, conducătoarea superioară a trimis o scrisoare în care spunea că eram pasivă în monitorizarea lucrării de evanghelizare și că ajunsesem să trec cu vederea această lucrare și să pun toate dificultățile pe umerii lucrătorilor evanghelici. După ce am citit scrisoarea, nu m-am putut abține să nu ripostez în inima mea: „Cum ai putut spune că am ajuns să trec cu vederea asta? Lucrarea de evanghelizare n-a fost eficientă, iar eu am fost neliniștită și supărată din cauza asta. În ultima vreme, m-am străduit mult să impulsionez lucrarea de evanghelizare și am oferit părtășie și ajutor în privința problemelor care au apărut. Cum poți spune că nu m-am implicat în lucrarea de evanghelizare?” În acel moment, mi-am dat seama că începeam din nou să dezvălui o fire scârbită de adevăr și m-am gândit: „Scrisoarea trimisă de conducere sigur a semnalat o problemă, așa că trebuie să am un simț al rațiunii și să mă supun mai întâi.” Așa că m-am rugat în tăcere în inima mea, cerându-I lui Dumnezeu să mă îndrume spre a mă supune. Apoi m-am gândit că citisem cu ceva timp în urmă un fragment din cuvintele lui Dumnezeu despre cum să faci față emondării, așa că l-am căutat repede ca să-l citesc. Dumnezeu Atotputernic spune: „Așadar ce este, mai exact, o atitudine supusă? În primul rând, trebuie să ai o atitudine pozitivă: când ești emondat, nu analizezi binele și răul din prima – trebuie doar să accepți, cu o inimă supusă. De exemplu, cineva ar putea spune că ai făcut ceva greșit. Deși nu înțelegi în inima ta și nu știi ce ai făcut greșit, accepți totuși acest lucru. Acceptarea este în primul rând o atitudine pozitivă. În plus, există o atitudine ușor negativă, și anume cea de a păstra tăcerea și de a nu arăta nicio împotrivire. Ce fel de comportamente implică acest lucru? Nu îți argumentezi raționamentul, nu te aperi și nu-ți găsești scuze obiective. Dacă-ți găsești mereu scuze și motive și arunci responsabilitatea pe umerii altor oameni, este aceasta împotrivire? E o fire de răzvrătire. Nu ar trebui să respingi, să te împotrivești sau să-ți argumentezi raționamentul. Chiar dacă raționamentul tău este corect, este acesta adevărul? Sunt o scuză obiectivă a omului, nu adevărul. Nu ești întrebat despre scuzele obiective – de ce s-a întâmplat acest lucru sau cum a avut loc – în schimb, ți se spune că natura acelei acțiuni nu a fost conformă cu adevărul. Dacă vei avea cunoaștere la acest nivel, chiar vei putea să accepți și să nu te împotrivești. Este esențial să ai mai întâi o atitudine supusă atunci când ți se întâmplă lucruri. […] Când te confrunți cu emondarea, ce acțiuni constituie o atitudine supusă, de acceptare? Trebuie cel puțin să fii rezonabil și să ai rațiune. Trebuie să te supui mai întâi, să nu te împotrivești sau să respingi și trebuie să tratezi acest lucru în mod rațional. Astfel, vei avea minimul necesar de rațiune. Dacă vrei să obții acceptarea și supunerea, trebuie să înțelegi adevărul. Nu este un lucru ușor să înțelegi adevărul. Mai întâi, trebuie să accepți lucrurile de la Dumnezeu: trebuie să știi măcar că emondarea este ceva ce Dumnezeu permite să ți se întâmple sau că vin de la Dumnezeu. Indiferent dacă emondarea este complet rezonabilă sau nu, trebuie să ai o atitudine supusă, de acceptare. Aceasta este o manifestare a supunerii față de Dumnezeu și, în același timp, este o acceptare a cercetării atente din partea lui Dumnezeu. Dacă doar continui să-ți argumentezi raționamentul și te aperi pe tine însuți, crezând că emondarea vine de la om, și nu de la Dumnezeu, atunci înțelegerea ta este denaturată. În primul rând, nu ai acceptat cercetarea atentă a lui Dumnezeu și, în al doilea, nu ai o atitudine supusă și nici un comportament supus în mediul pe care Dumnezeu l-a creat pentru tine. Aceasta este o persoană care nu se supune lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cele cinci condiții care trebuie îndeplinite pentru a porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu ne spun că, atunci când suntem emondați, n-ar trebui să analizăm ce este corect și ce este greșit sau să încercăm să ripostăm și să ne justificăm, ci să începem mai degrabă prin a accepta și a ne supune. Chiar dacă nu înțelegem, ar trebui să abordăm această chestiune cu o atitudine de căutare și de supunere. Acesta este simțul rațiunii pe care ar trebui să-l aibă o persoană. Această emondare cu care mă confruntam era îngăduită de Dumnezeu, iar eu ar trebui s-o accept ca venind de la El. Deși nu-mi conștientizam încă problemele, n-ar trebui să încerc să ripostez sau să mă justific. În schimb, ar trebui să-mi găsesc liniștea și să caut cu smerenie, reflectând asupra abaterilor și problemelor din lucrarea mea. Aceasta este atitudinea corectă pe care ar trebui s-o am când mă confrunt cu emondarea. Gândindu-mă mai bine, deși de obicei monitorizam lucrarea de evanghelizare, nu mă ocupasem de multe dintre sarcinile de amănunt. De pildă, nu analizasem niciodată în mod special și nu rezolvasem problemele întâmpinate de lucrătorii evanghelici atunci când predicau Evanghelia și dădeau mărturie pentru Dumnezeu. Oare nu exact la asta se referise conducătoarea superioară când vorbise de neimplicarea în detaliile lucrării și de trecerea cu vederea a lucrării de evanghelizare? Dându-mi seama de aceste lucruri, am acceptat din toată inima îndrumarea conducătoarei. După aceea, chiar i-am monitorizat pe lucrătorii evanghelici, iar dacă se iveau probleme, căutam degrabă adevărurile relevante și aveam părtășie despre soluții. Treptat, lucrarea de evanghelizare a început să se îmbunătățească.

Experimentând aceste emondări repetate, am dobândit o oarecare înțelegere a firii mele de antihrist, care este scârbită de adevăr, și mi-am dat seama că, întrucât oamenii au firi corupte, ei își fac adesea îndatoririle într-un mod superficial, iar dacă nu acceptăm să fim emondați și ne simțim în schimb potrivnici și suntem sfidători, asta nu va face decât să aducă prejudicii grave lucrării. Tocmai aceste emondări repetate care nu mi-erau pe plac au fost cele care m-au protejat; datorită lor, am putut evita să merg pe calea greșită a unui conducător fals. Emondarea a fost cu-adevărat benefică pentru felul în care-mi îndeplinesc datoria!