de Sun Yan, China

În aprilie 2023, am fost realocată pentru că de câteva luni nu obținusem niciun rezultat cu privire la datoria mea bazată pe texte. Conducătorul a spus că aveam un calibru slab și că nu eram potrivită pentru o datorie bazată pe texte, așa că aveau de gând să-mi dea sarcina de a le livra scrisori fraților și surorilor. La auzul veștii, a început să-mi zvâcnească inima și m-am gândit: „Spunând asta, conducătorul mă etichetează, efectiv, ca fiind o persoană cu un calibru slab și nu voi mai avea niciodată șansa de a face o datorie ca cea bazată pe texte!” Apoi m-am gândit că va trebui să le livrez scrisori fraților și surorilor și mi s-a strâns și mai tare inima. Simțeam că era doar o muncă măruntă, deloc importantă. M-am gândit: „Numai oamenii cu educație și profunzime intelectuală pot face datorie bazată pe texte, iar această datorie implică și intrare în viață și necesită o bună înțelegere a adevărului. Este o datorie relativ demnă. Acum că am fost realocată la îndatoriri din sfera treburilor generale, ce vor crede despre mine frații și surorile din jurul meu? Cu siguranță, nu voi mai avea aceeași importanță ca înainte în inimile lor. Calibrul meu este slab, așa că nu pot face datoria de conducătoare sau de lucrătoare și nu mă pricep nici la cuvinte, așa că nu sunt potrivită nici pentru lucrarea de evanghelizare sau pentru lucrarea de udare a nou-veniților. Așadar, de acum înainte, se pare că voi rămâne blocată la îndatoririle cu treburi generale.” Aceste gânduri au fost ca un pumnal în inima mea. Mă simțeam ca și cum statutul meu ar fi scăzut, iar valoarea mea s-ar fi diminuat, ca și cum aș fi trecut de la statutul de persoană respectată la cel al unui nimeni oarecare de pe stradă. Nu am putut accepta acest lucru și am devenit foarte negativă și abătută. Conducătorul mi-a cerut părerea și chiar am vrut să spun că nu vreau să fac această datorie, dar am simțit că aș fi irațională dacă aș spune asta. La urma urmei, nu ar însemna asta că-mi resping datoria și că-L trădez pe Dumnezeu? În cele din urmă, nu mi-am exprimat opinia. În acea noapte, pur și simplu nu mi-am putut liniști inima și mă gândeam întruna la cuvintele conducătorului, care spunea că nu sunt potrivită pentru o datorie bazată pe texte din cauza calibrului meu slab. Mi-am dat seama că starea mea nu era bună, așa că m-am rugat lui Dumnezeu să mă lumineze și să mă îndrume pentru a-mi schimba starea.

Apoi am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu despre realocarea în datorie. Dumnezeu spune: „Acele chestiuni în care oamenii nu au reușit să rămână la locurile lor adecvate și nici să realizeze ceea ce se cuvine – adică, atunci când dau greș în datoria lor – vor fi un ghimpe în inima lor. Aceasta este o problemă extrem de practică și care trebuie rezolvată. Așadar, cum trebuie rezolvată? Ce fel de atitudine ar trebui să aibă oamenii? Înainte de toate, trebuie să fie dispuși să se schimbe. Și cum ar trebui pusă în practică această dorință de schimbare? De exemplu, un individ este conducător timp de câțiva ani, dar deoarece are un calibru slab, nu-și face bine treaba, nu poate vedea clar nicio situație, nu știe să folosească adevărul pentru a rezolva probleme și nu poate face nicio lucrare reală, așadar, este demis. După ce este demis, dacă este capabil să se supună, să-și îndeplinească în continuare datoria și este dispus să se schimbe, ce ar trebui să facă? În primul rând, ar trebui să înțeleagă următorul lucru: «Dumnezeu a procedat corect. Calibrul meu este atât de slab și de atât timp n-am făcut deloc lucrare reală, ci doar am întârziat lucrarea bisericii și intrarea în viață a fraților și surorilor. Sunt norocos că nu am fost exclus direct de casa lui Dumnezeu. Am fost de-a dreptul nerușinat, agățându-mă în tot acest timp de funcția mea și chiar crezând că am făcut o lucrare atât de grozavă. Cât de irezonabil am fost!» Să poți simți ură de sine și remușcări: este sau nu aceasta o exprimare a dorinței de schimbare? Dacă individul este în stare să spună acest lucru, înseamnă că este dispus să se schimbe. Dacă spune în inima lui: «De atât timp, în funcția mea de conducător, m-am străduit mereu să obțin beneficiile statutului; predicam mereu doctrină și mă înzestram cu doctrină; nu m-am străduit să obțin intrarea în viață. Abia acum, după ce am fost înlocuit, văd cât de inadecvat și de slab sunt. Dumnezeu a procedat corect, iar eu trebuie să mă supun. Înainte, aveam statut, iar frații și surorile mă tratau bine; mă înconjurau oriunde mergeam. Acum nimeni nu mă bagă în seamă și sunt părăsit; asta mi se cuvine, este pedeapsa pe care o merit. Mai mult, cum ar putea o ființă creată să aibă vreun statut în fața lui Dumnezeu? Oricât de înalt este statutul cuiva, acesta nu este nici finalul, nici destinația; Dumnezeu îmi dă o însărcinare nu ca să umblu cu nasul pe sus sau să mă bucur de statut, ci să-mi pot îndeplini datoria și ar trebui să fac tot ce pot. Ar trebui să am o atitudine de supunere față de suveranitatea lui Dumnezeu și de rânduielile casei Lui. Deși îmi poate fi greu să mă supun, trebuie să o fac; Dumnezeu procedează corect și, chiar dacă aș avea mii sau zeci de mii de scuze, niciuna dintre ele n-ar fi adevărul. Să te supui lui Dumnezeu este adevărul!», acestea sunt expresii exacte ale dorinței de a se schimba. Și dacă cineva ar avea toate acestea, cum ar putea Dumnezeu să evalueze un astfel de om? Dumnezeu ar spune că este un individ cu conștiință și rațiune. Este bună această evaluare? Nu este prea bună; a avea doar conștiință și rațiune nu se ridică la înălțimea standardelor pentru a fi desăvârșit de Dumnezeu – dar, în ceea ce privește acest tip de persoană, nu este deloc o realizare modestă. Capacitatea de a se supune este valoroasă. După aceasta, modul în care individul caută să-L facă pe Dumnezeu să-Și schimbe părerea despre el depinde de drumul pe care îl alege” [Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin înlăturarea noțiunilor poți porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu (3)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că ar trebui să am o atitudine de căință în ceea ce privește realocarea mea în datorie. Indiferent de motiv sau de lucrurile pe care nu le puteam înțelege, trebuia să mă las deoparte să accept și să mă supun mai întâi, să-mi recunosc problemele și să simt regret și vinovăție pentru că nu îmi făcusem bine datoria. Nu obținusem niciun rezultat în datoria mea bazată pe texte și întârziasem cu mult timp lucrarea, așa că trebuia să accept în mod corespunzător această realocare. Indiferent ce mi-a rânduit biserica sau cum m-a tratat, nu ar trebui să am propriile mele preferințe, ci ar trebui să accept și să mă supun. Asta înseamnă a fi rațional. Dar eu nu doar că nu am simțit regret sau îndatorare pentru că nu îmi făcusem datoria și întârziasem lucrarea bisericii, ci m-am și cufundat în sentimente de deznădejde și împotrivire pentru că simțeam că îmi pierdusem reputația și statutul. Eram cu adevărat lipsită de rațiune! După ce am recunoscut aceste lucruri, deși am reușit să-mi îndrept oarecum mentalitatea, uneori îmi mai făceam griji cum mă vor privi frații și surorile și, de fiecare dată când mă gândeam la aceste lucruri, eram foarte supărată. Încă mai aveam un licăr de speranță în inima mea, gândindu-mă: „Poate îmi va da conducătorul încă o șansă să fac din nou datorie pe bază de texte. În acest fel, aș putea să-mi recâștig mândria.” Dar apoi m-am gândit: „Rezultatele datoriei mele sunt clare pentru toată lumea. Dacă mi se permite să îndeplinesc din nou datorie bazată pe texte, nu voi continua doar să întârzii lucrarea bisericii?” Realizând că nu mi se îndreptase cu adevărat starea, m-am rugat lui Dumnezeu: „O Dumnezeule, știu că este corect să fiu realocată în datoria mea, dar totuși mă simt foarte mâhnită. Simt în continuare că îndeplinirea datoriilor legate de treburi generale este inferioară și încă îmi pasă foarte mult de ceea ce cred ceilalți despre mine. O Dumnezeule, Pur și simplu nu mă pot supune și încă mă concentrez asupra reputației și statutului meu. Aceasta este firea mea coruptă, dar sunt dispusă să caut adevărul pentru a mi-o corecta. Te rog îndrumă-mă să îmi corectez starea greșită.”

După ce m-am rugat, mi-am amintit de un fragment din cuvintele lui Dumnezeu și l-am găsit pentru a-l citi. Dumnezeu spune: „Prețuirea antihriștilor față de reputația și statutul lor o depășește pe cea a oamenilor normali și este ceva din firea-esență a lor; nu e un interes temporar sau efectul tranzitoriu al împrejurimilor lor – e ceva înăuntrul vieții lor, în oasele lor și, astfel, este esența lor. Altfel spus, în tot ceea ce fac antihriștii, prima lor considerație este propria reputație și propriul statut, nimic altceva. Pentru antihriști, reputația și statutul sunt viața lor și scopul lor de-o viață. În tot ceea ce fac, primul lor gând este: «Ce se va întâmpla cu statutul meu? Și cu reputația mea? Oare această acțiune îmi va da o reputație bună? Îmi va ridica statutul în mintea oamenilor?» Acesta e primul lucru la care se gândesc, ceea ce e o dovadă amplă că au firea și esența antihriștilor; de aceea iau lucrurile în considerare în acest fel. Se poate spune că, pentru antihriști, reputația și statutul nu sunt vreo cerință suplimentară, cu atât mai puțin lucruri care le sunt externe de care s-ar putea lipsi. Ele fac parte din natura antihriștilor, sunt în oasele lor, în sângele lor, sunt înnăscute în ei. Antihriștilor nu le e indiferent dacă dețin reputație și statut; nu aceasta e atitudinea lor. Atunci, care e atitudinea lor? Reputația și statutul sunt strâns legate de viețile lor de zi cu zi, de starea lor de zi cu zi, de lucrurile pe care le urmăresc zilnic. Astfel, pentru antihriști, statutul și reputația sunt viața lor. Indiferent de modul în care trăiesc, indiferent de mediul în care trăiesc, indiferent de munca pe care o fac, indiferent de lucrurile pe care le urmăresc, care sunt obiectivele lor, care este direcția vieții lor, totul se învârte în jurul faptului de a avea o bună reputație și un statut înalt. Și acest scop nu se schimbă; ei nu pot lăsa niciodată deoparte asemenea lucruri. Aceasta e adevărata față a antihriștilor și esența lor. I-ai putea pune într-o pădure măreață, adânc în munți, și tot n-ar lăsa deoparte urmărirea reputației și a statutului. Îi poți pune în orice grup de oameni și tot nu se pot gândi decât la reputație și statut. Cu toate că și antihriștii cred în Dumnezeu, ei văd urmărirea reputației și a statutului ca echivalând cu credința în Dumnezeu și pun aceste două lucruri pe picior de egalitate. Cu alte cuvinte, în timp ce merg pe calea credinței în Dumnezeu, ei își și urmăresc propria reputație și propriul statut. Se poate spune că, în inimile lor, antihriștii consideră că urmărirea adevărului în credința lor în Dumnezeu este urmărirea reputației și a statutului, iar urmărirea reputației și a statutului e și urmărirea adevărului; a câștiga reputație și statut înseamnă a câștiga adevărul și viața” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”]. Dumnezeu expune faptul că un antihrist ține întotdeauna cont în primul rând de propria reputație și de propriul statut în tot ceea ce face și că reputația și statutul îi domină inima. Indiferent în ce împrejurări se află sau ce fac, ei nu-și vor schimba scopul de a urmări reputația și statutul. Asta pentru că acest lucru este înrădăcinat în sângele lor și în viața lor. Este natura-esență pe care o au. Mă comportam întocmai ca un antihrist. Când conducătorul a spus că nu aveam un calibru potrivit pentru o datorie bazată pe texte și a rânduit să îndeplinesc datorii legate de treburile generale, nu am putut să-mi tratez corect problemele și să mă supun în mod rațional. În schimb, brusc am simțit că mi-a scăzut valoarea. Mă tot gândeam cum aveau să mă privească ceilalți, eram îngrozită că aveam să scad în inimile fraților și ale surorilor și mi-era teamă că mă vor vedea doar ca pe o lucrătoare neînsemnată la treburile generale. Aveam un calibru slab și nu eram bună la datoria bazată pe texte, motiv pentru care conductorul m-a realocat la o altă datorie, luând în considerare lucrarea bisericii, iar acest lucru era cu totul adecvat. O persoană rațională ar accepta și ar trata corect această chestiune, dar eu am dat prea multă importanță reputației și statutului. Îmi tot făceam griji că, făcând îndatoririle legate de treburile generale, îi voi face pe ceilalți să mă privească de sus, așa că pur și simplu nu m-am putut supune, ajungând chiar să nu mai văd sensul îndatoririlor mele când am simțit că nu îmi era satisfăcută dorința de reputație și statut. Am avut chiar și gânduri de a-mi respinge datoria și de a-L trăda pe Dumnezeu. Trăiam după filozofii satanice precum „Un om își lasă numele în urmă oriunde stă, așa cum gâsca scoate țipete oriunde zboară” și „Oamenii ar trebui întotdeauna să se străduiască să fie mai buni decât contemporanii lor”. Credeam că în viață, trebuie să îi depășești pe ceilalți și să îi faci să te admire și că doar atunci ar avea viața glorie și valoare. Încă de când L-am găsit pe Dumnezeu, îmi dorisem mereu să am o poziție înaltă în biserică și să fiu foarte apreciată de frații și surorile mele. În datoriile mele, dezvăluiam adesea firea coruptă de urmărire a reputației și a statutului și, chiar dacă citisem multe dintre cuvintele lui Dumnezeu în această privință, continuam cu încăpățânare să urmăresc reputația și statutul. Aceste otrăvuri satanice deveniseră atât de adânc înrădăcinate în mine! Dacă aș fi urmărit în continuare reputația și statutul fără să mă schimb, aș fi rămas în această stare de deznădejde și, în cele din urmă, L-aș fi părăsit fără îndoială pe Dumnezeu, pentru că nu mi se împlineau dorințele de reputație și statut. Trebuia să mă răzvrătesc împotriva mea și să încetez să mai urmăresc reputația și statutul.

Într-o zi, conducătorul mi-a cerut să le livrez fraților și surorilor niște scrisori. În inima mea s-a ivit din nou gândul: „Această datorie presupune doar a face comisioane.” Nu m-am putut abține și am oftat adânc pentru a-mi elibera sentimentele de reprimare. Recunoscându-mi starea incorectă, m-am rugat repede lui Dumnezeu, dorind să mă răzvrătesc împotriva firii mele corupte și să nu mă concentrez pe mândrie și pe statut. Gândind astfel, în cele din urmă mi-am găsit un strop de liniște. M-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu pe care îl citisem înainte: „În casa lui Dumnezeu, se menționează constant acceptarea însărcinării date de Dumnezeu și îndeplinirea corectă a datoriei. Cum ia naștere datoria? În general vorbind, aceasta se naște ca rezultat al lucrării de gestionare a lui Dumnezeu prin care aduce omenirii mântuirea; vorbind precis, pe măsură ce lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu se desfășoară în rândul omenirii, apare o lucrare variată care necesită ca oamenii să coopereze și să o ducă la bun sfârșit. Acest fapt a dat naștere unor responsabilități și misiuni pe care oamenii să le îndeplinească, iar aceste responsabilități și misiuni sunt îndatoririle pe care Dumnezeu le dă omenirii. În casa lui Dumnezeu, diferitele sarcini care necesită cooperarea oamenilor sunt îndatoririle pe care ar trebui să le realizeze. Așadar, există diferențe între îndatoriri în ceea ce privește faptul de a fi mai bune și mai rele, mărețe și modeste, sau mari și mici? Astfel de diferențe nu există; atât timp cât o chestiune are legătură cu lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu, este o cerință a lucrării casei Lui și este cerută de răspândirea Evangheliei lui Dumnezeu, atunci este datoria unei persoane. Acestea sunt originea și definiția datoriei” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce înseamnă îndeplinirea adecvată a datoriei?”). „Așadar, comparând această datorie cu misiunea lumească a ta, care este mai importantă? (Datoria mea.) De ce este astfel? Datoria e ceea ce îți cere Dumnezeu să faci, este ceea ce ți-a încredințat El – acesta este unul dintre motive. Celălalt motiv, acela principal, este că atunci când îți asumi datoria în casa lui Dumnezeu și accepți însărcinarea dată de El, devii relevant pentru lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu. În casa lui Dumnezeu, ori de câte ori îți este rânduit ceva de făcut, fie că este o muncă grea sau obositoare, și indiferent dacă îți place sau nu, este datoria ta. Dacă o poți considera drept o însărcinare și o responsabilitate dată de Dumnezeu, atunci ești relevant pentru lucrarea Sa de mântuire a omului. Și dacă ceea ce faci și datoria pe care o îndeplinești sunt relevante pentru lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a omului și poți să accepți în mod autentic și sincer însărcinarea pe care ți-a dat-o Dumnezeu, cum te va privi El? El te va considera un membru al familiei Sale. Este acest lucru o binecuvântare sau un blestem? (O binecuvântare.) Este o mare binecuvântare” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce înseamnă îndeplinirea adecvată a datoriei?”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că aceeași lucrare sau sarcină are o natură diferită în lumea non-credincioșilor și în casa lui Dumnezeu. În casa lui Dumnezeu, fiecare datorie decurge din planul de gestionare al lui Dumnezeu de a mântui omenirea și din nevoile lucrării bisericii, fără să existe vreo distincție de rang și fără să se poată spune că o datorie e mai bună sau mai rea, mai nobilă sau mai neînsemnată. Indiferent cât de nesemnificativă poate părea o sarcină, este totuși o datorie pe care se cuvine să o îndeplinim. Dar eu împărțeam îndatoririle pe ranguri și foloseam îndatoririle pentru a clasifica statutul și poziția oamenilor. Am crezut că a fi conducător sau lucrător sau a face o datorie bazată pe texte era o sarcină intelectuală legată de intrarea în viață și că a face aceste îndatoriri era un lucru demn, glorios, de înaltă clasă și oferea importanță unei persoane. Totodată, priveam îndatoririle legate de chestiunile generale ca pe o lucrare periferică a bisericii, ca pe niște îndatoriri care presupuneau doar muncă manuală și aveau foarte puțină importanță și consideram că cei care le făceau erau inferiori și la un nivel mai scăzut decât cei care făceau alte îndatoriri. A judeca astfel lucrurile nu era în conformitate cu adevărul. În casa lui Dumnezeu, fiecare își face îndatoririle pentru a contribui prin eforturile sale la răspândirea lucrării de evanghelizare. La fel ca piesele unei mașinării, fiecare componentă are rolul său și este indispensabilă pentru întregul ansamblu. Îndatoririle legate de chestiunile generale pe care le îndeplineam erau și ele necesare pentru lucrarea bisericii. Sarcinile precum livrarea de scrisori și de cărți ce conțin cuvintele lui Dumnezeu către frați și surori pot părea simple sarcini de chestiuni generale, dar, deoarece au legătură cu lucrarea bisericii, aceste îndatoriri nu sunt făcute pentru o persoană anume, ci sunt o responsabilitate îndeplinită înaintea lui Dumnezeu. Mai mult, prin realocarea mea la o altă datorie, calea mea greșită de a urmări reputația și statutul, precum și părerile mele false asupra îndatoririlor au fost dezvăluite. Aceasta a fost mântuirea lui Dumnezeu pentru mine!

Mai târziu, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am învățat cum să abordez corect realocarea îndatoririlor. Dumnezeu spune: „Dumnezeu îi tratează pe toți în mod corect și egal; din moment ce nu poți face nimic, ți se cere să predici Evanghelia – acest lucru este făcut pentru a-ți permite să realizezi ultima funcție posibilă, în condițiile în care nu ești capabil să îndeplinești nicio altă îndatorire. Prin aceasta, ți se oferă o oportunitate și o rază de speranță; nu ești privat de dreptul de a-ți îndeplini datoria. Dumnezeu încă are o însărcinare dată pentru tine și El nu este părtinitor față de tine. Prin urmare, cei desemnați în echipele de evanghelizare nu sunt trimiși într-un colț uitat, nici nu sunt abandonați, ci mai degrabă își îndeplinesc îndatoririle într-un loc diferit. […] Nu contează unde ești plasat, în ce moment sau loc te afli, cu ce oameni vii în contact și ce datorie faci. Dumnezeu te va vedea întotdeauna și îți va scruta adâncul inimii. Să nu crezi că, pentru că ești membru al unei echipe de evanghelizare, Dumnezeu nu îți acordă atenție sau nu te poate vedea și, prin urmare, poți face ce vrei. Și să nu crezi că, dacă ești desemnat să faci parte dintr-o echipă de evanghelizare, nu mai ai nicio speranță de a fi mântuit, pentru ca apoi să abordezi problema în mod negativ. Aceste moduri de gândire sunt ambele greșite. Indiferent unde ești plasat sau ce datorie ți s-a rânduit să îndeplinești, este ceea ce trebuie să faci și trebuie să o faci cu sârguință și responsabilitate. Cerințele lui Dumnezeu față de tine nu se schimbă și, prin urmare, nici supunerea ta față de rânduielile lui Dumnezeu nu ar trebui să se schimbe. Statutul lucrătorilor evanghelici este același cu cel al celor care îndeplinesc alte îndatoriri; valoarea unei persoane nu este evaluată în funcție de îndatoririle pe care le îndeplinește, ci mai degrabă în funcție de faptul că urmărește adevărul și deține adevărul-realitate” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (9)”]. După ce am citit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, opiniile mele false cu privire la realocarea îndatoririlor au fost corectate. Inițial, simțisem mereu că, făcând îndatoriri în domeniul chestiunilor generale, treceam de la statutul de persoană respectată la cel de neica nimeni de pe stradă. M-am simțit chiar ca și cum aș fi fost pusă într-un colț pentru a fi uitată, veșnic neobservată. Dar, în lumina cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama că această înțelegere era falsă. Din cauza calibrului meu slab, nu eram potrivită pentru o datorie bazată pe texte. Biserica rânduise ca eu să fac îndatoriri legate de treburile generale, în concordanță cu calibrul meu. În acest sens, mi s-a dat ocazia să îmi fac datoria cât mai bine posibil și să-mi îndeplinesc rolul. Înțelegând acest lucru, m-am simțit foarte vinovată. Nu aveam abilități speciale și nu puteam face alte îndatoriri, însă casa lui Dumnezeu îmi rânduise totuși o datorie în cea mai mare măsură, dându-mi o șansă la mântuire. Dar cum privisem eu asta? Privisem această realocare a îndatoririlor ca pe o desconsiderare și o marginalizare a mea. Înțelegerea mea era atât de absurdă, iar eu nu știam ce era bine pentru mine! Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai îndatorată față de Dumnezeu. M-am gândit că trebuia să-mi fac datoria corespunzător, conform cerințelor și principiilor lucrării legate de chestiunile generale, că trebuia să tratez acest lucru ca pe o însărcinare de la Dumnezeu și să-mi fac bine această datorie, pentru a nu dezamăgi intențiile minuțioase ale lui Dumnezeu. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Funcțiile nu sunt aceleași. Există un singur trup. Fiecare își îndeplinește datoria, fiecare în dreptul său și făcând tot ce-i stă în putință – pentru fiecare scânteie există un fulger de lumină – și căutând maturitatea în viață. Astfel, Eu voi fi mulțumit” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 21). Trebuia să fac ceea ce puteam și să folosesc din plin ceea ce aveam. Trebuia să continui să îmi asum rolul atribuit și să îmi dau toată silința, fără să țin cont de reputația sau de statutul meu. În timp ce îmi făceam datoria, trebuia să urmăresc adevărul și intrarea în viață și să mă străduiesc să îndeplinesc intențiile și cerințele lui Dumnezeu în măsura posibilităților mele.

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, iar inima mea a fost și mai luminată. Dumnezeu spune: „Dacă Dumnezeu face așa încât cineva să sufere durere și sărăcie, înseamnă că nu are nicio speranță să fie mântuit? Dacă are puțină valoare și o poziție socială modestă, nu-l va mântui Dumnezeu? Dacă are un statut modest în societate, oare are un statut modest în ochii lui Dumnezeu? Nu neapărat. De ce depinde acest lucru? Depinde de calea pe care merge această persoană, de ceea ce urmărește și de atitudinea sa față de adevăr și de Dumnezeu. Dacă statutul social al cuiva este foarte modest, dacă familia sa este foarte săracă și nu are multă educație, dar el crede în Dumnezeu într-un mod realist și iubește adevărul și lucrurile pozitive, atunci, în ochii lui Dumnezeu, valoarea lui este mare sau mică, este nobilă sau josnică? Este valoros. Privind din această perspectivă, de ce depinde valoarea cuiva, fie că este mare sau mică, nobilă sau abjectă? Depinde de modul în care te vede Dumnezeu. Dacă Dumnezeu te vede ca pe cineva care urmărește adevărul, atunci ai valoare și ești valoros – ești un vas valoros. Dacă Dumnezeu vede că nu urmărești adevărul și nu te consumi sincer pentru El, atunci ești inutil și lipsit de valoare – ești un vas abject. Indiferent câte studii ai sau cât de înalt e statutul tău în societate, dacă nu urmărești sau nu înțelegi adevărul, valoarea ta nu poate fi niciodată mare; chiar dacă mulți oameni te susțin, te laudă și te adoră, ești tot un mizerabil vrednic de dispreț. […] Privind acum lucrurile, pe ce bază definim valoarea cuiva drept nobilă sau abjectă? (Este vorba de atitudinea sa față de Dumnezeu, de adevăr și de lucrurile pozitive.) Așa este. În primul rând, trebuie să înțelegem care este atitudinea lui Dumnezeu. Înțelegerea atitudinii lui Dumnezeu și a principiilor și standardelor după care dă verdictul asupra oamenilor, apoi evaluarea oamenilor pe baza principiilor și standardelor după care Dumnezeu îi tratează pe aceștia – doar acest lucru este precis, adecvat și echitabil în cel mai înalt grad” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul șapte: Ei sunt ticăloși, perfizi și înșelători (Partea întâi)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că Dumnezeu nu măsoară valoarea unei persoane după statutul său social aparent, nici după datoria pe care o îndeplinește, ci după atitudinea sa față de adevăr și față de Dumnezeu. Cei care iubesc și urmăresc adevărul, indiferent de datoria pe care o îndeplinesc sau dacă sunt admirați de alții, sunt valoroși în ochii lui Dumnezeu. Dar cei care nu urmăresc adevărul, chiar dacă îndatoririle lor îi fac să pară străluciți și remarcabili și le atrag admirația multora, vor fi totuși inferiori și neînsemnați în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu numai că nu le acordă importanță oamenilor de acest fel, ci îi urăște și îi detestă. Dându-mi seama de aceste lucruri, inima mi s-a înseninat și mi s-a liniștit. Aveam un singur gând: „Indiferent ce datorie fac, mă voi concentra doar asupra urmăririi adevărului.” În acest moment, am putut accepta cu adevărat lucrarea legată de chestiunile generale ca fiind datoria mea și am început să mă gândesc în mod activ cum să îmi îndeplinesc bine această datorie. Când conducătorul m-a alocat din nou să le livrez fraților și surorilor scrisori și cărți ce conțin cuvintele lui Dumnezeu, nu am mai simțit nevoia să mă împotrivesc. În schimb, am privit acest lucru ca pe o datorie și ca pe un lucru pe care se cuvenea să-l fac și am decis să-mi fac bine datoria. După ce starea mi s-a schimbat, inima mea a reușit să se liniștească, iar eu am putut să-mi fac datoria cu un sentiment de împăcare. Sunt cu adevărat recunoscătoare pentru luminarea și călăuzirea cuvintelor lui Dumnezeu, care mi-au permis să dobândesc această înțelegere și transformare!