de Wu Fan, China

Într-o zi din a doua jumătate a anului 2002, am fost arestat din senin de poliție, în timp ce îmi făceam îndatoririle. M-au dus la o pensiune și mi-au arătat filmări cu tranzacțiile mele bancare, întrebându-mă încontinuu de unde am obținut banii, unde locuiam, cine conducea biserica și așa mai departe. Când am refuzat să răspund, m-au torturat prin diferite metode: m-au forțat să stau ghemuit, m-au lovit brutal peste față cu pantofi din piele și am fost interogat de peste o duzină de polițiști, care au folosit împotriva mea tactici de „privare de somn”. Asta însemna că nu mă lăsau să dorm. Ori de câte ori închideam ochii, polițiștii mă pălmuiau tare peste față sau mă loveau violent cu piciorul ori îmi țipau brusc și tare în ureche. Din cauza acestei lipse de somn prelungite, am suferit de confuzie, febră mare, amețeală și un țiuit în urechi. Am început chiar să văd dublu.

Până în a douăzecea zi de tortură din partea poliției, corpul meu ajunsese la limită. M-am prăbușit la pământ și nu-mi puteam aduna puterile ca să mă ridic. Nu puteam să deschid ochii, iar mintea a început să mi se încețoșeze. A început să-mi fie greu până și să respir și simțeam că aș putea muri în orice moment. Am fost copleșit de frică, nu mă puteam opri să nu mă gândesc la mama mea, la soție și copii. Eram îngrijorat că dacă aș muri, s-ar putea ca ele să nu poată face față și ar suferi o cădere nervoasă – cum ar mai continua ele să trăiască după aceea? În starea mea de amețeală, am auzit polițiștii spunând: „Chiar dacă oameni încăpățânați ca tine mor, moartea ta va fi în zadar! Te vom îngropa undeva la întâmplare și nimeni nu va ști!” De asemenea, au spus: „Doar spune-ne unde locuiești și vom închide cazul! Nu vrem să stăm treji toată noaptea în timp ce tu suferi.” M-am gândit: „Dacă nu spun nimic în noaptea asta, probabil nu voi supraviețui. Poate că le pot spune ceva fără importanță.” M-am gândit la sora în vârstă care mă găzduise – ea știa puține lucruri despre treburile bisericii. Dacă recunoșteam că am stat în casa ei, biserica nu ar avea de suferit, nu-i așa? Trecuseră douăzeci de zile de când fusesem arestat, cărțile care conțineau cuvintele lui Dumnezeu trebuie să fi fost mutate demult din casa ei. Dacă nu puteau găsi nicio dovadă, mai mult ca sigur că poliția nu ar fi putut să îi facă nimic surorii. Având acestea în gând, nu am știut să mă rog lui Dumnezeu și când polițiștii mi-au arătat casa acestei surori, am recunoscut că era a ei și chiar am menționat câte persoane făceau parte din familia ei. De îndată ce cuvintele mi-au ieșit pe gură, mintea mi s-a limpezit imediat și mi-am dat seama că devenisem o iudă. Mi-a fost foarte teamă și întregul corp mi-a amorțit. M-am învinovățit și am regretat extrem de tare, urând faptul că am putut deveni o iudă și că am trădat-o pe soră. Mi-am dorit ca timpul să se poată da înapoi, astfel încât să pot să îmi retrag cuvintele, dar era prea târziu. M-am gândit la faptul că sora mă găzduise fără a ține cont de propria ei siguranță și, cu toate acestea, am trădat-o ca să mă salvez – conștiința m-a chinuit și mai tare și m-am urât pentru faptul că nu aveam niciun pic de umanitate, mai ales când mi-am adus aminte de cuvintele lui Dumnezeu: „Față de cei care nu Mi-au arătat niciun strop de credință în vremuri de necaz nu voi mai fi milostiv, pentru că îndurarea Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am nicio slăbiciune pentru cineva care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place să Mă asociez cu cei care vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea, indiferent de cine ar putea fi persoana. Trebuie să vă spun: oricine Îmi va frânge inima, nu va primi de la Mine îndurare a doua oară, și oricine Mi-a fost credincios va rămâne în inima Mea pentru totdeauna” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Aceste cuvinte mi-au străpuns inima ca un cuțit, iar în conștiința mea m-am simțit și mai acuzat și învinuit. Știam în inima mea că firea lui Dumnezeu este dreaptă și sfântă și că nu tolerează ofensa adusă de oameni. Dumnezeu îi urăște pe cei care Îl trădează și își vând frații și surorile ca să se salveze. Trădând-o pe acea soră, am devenit o iudă nerușinată și am rănit inima lui Dumnezeu. Acum, Dumnezeu nu mai avea cum să mă mântuiască; eu eram cel care tăiase calea credinței mele în Dumnezeu. Gândindu-mă la toate aceste lucruri, simțeam că inima îmi este sfâșiată de durere. Noapte de noapte, nu puteam dormi, trăiam în neliniște și autoînvinovățire. Eram îndatorat lui Dumnezeu și acelei surori. Nu puteam să mă iert. După aceea, când polițiștii au văzut că nu mai puteau afla nimic altceva de la mine, au inventat acuzații împotriva mea și m-au condamnat la un an și jumătate. În momentul acela, corpul meu era prea slab; în timpul exercițiilor în aer liber, începeam să gâfâi rău după doar câțiva pași. Polițiștii s-au temut că s-ar putea să mor din cauza lor, așa că m-au eliberat din motive medicale, după cinzeci de zile, dar nu mi-au permis să plec din localitate. Trebuia să le raportez lunar unde mă aflam și să fac rapoarte ideologice la fiecare trei luni, la postul de poliție. Mai târziu, am aflat că poliția vizitase atunci casa surorii și că ea nu și-a mai putut face îndatoririle.

Am stat acasă mai bine de o lună, dar apoi poliția a venit să mă aresteze din nou, așa că am fugit în mare grabă în alt oraș, ca să muncesc. La scurt timp după aceea, poliția mi-a dat de urmă la șantier, ca să mă aresteze, așa că, noaptea, am fugit de acolo. Acea perioadă a fost cea mai dificilă pentru mine. Am pierdut contactul cu biserica, iar rudele și prietenii m-au respins. Nu aveam unde să mă ascund și hoinăream peste tot, adeseori dormind sub poduri. În acele momente, m-am simțit foarte neajutorat, ca și cum Dumnezeu nu mă mai dorea. Știam că jignisem firea lui Dumnezeu și că meritam o asemenea pedeapsă. În realitate, puteam îndura suferința fizică, însă pierderea lui Dumnezeu, a vieții în biserică, a oportunității de a citi cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să îmi doresc moartea, nu viața. Nu îndrăzneam să mă rog lui Dumnezeu și nici nu mă simțeam demn să mă rog Lui. Simțeam că devenisem o iudă, o persoană detestată de Dumnezeu. Va mai asculta Dumnezeu rugăciunile mele? Noapte de noapte, nu puteam dormi și eram copleșit de atât de multe regrete, încât m-am pălmuit de nu știu câte ori și de multe ori am vrut să pun capăt durerii prin moarte. Ulterior, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu și am început să-I înțeleg puțin mai mult intenția. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Astăzi, majoritatea oamenilor nu au această cunoaștere. Ei cred că suferința este fără valoare, ei sunt lepădați de lume, viața lor de familie este tulburată, ei nu sunt îndrăgiți de către Dumnezeu, iar perspectivele lor sunt sumbre. Suferința unor oameni ajunge la extrem, iar gândurile lor se îndreaptă spre moarte. Aceasta nu este dragoste adevărată pentru Dumnezeu; astfel de oameni sunt lași, nu au perseverență, sunt slabi și neputincioși! Dumnezeu este nerăbdător ca omul să-L iubească, dar cu cât omul Îl iubește mai mult, cu atât este mai mare suferința omului și, cu cât omul Îl iubește mai mult, cu atât sunt mai mari încercările omului” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că circumstanțele cu care mă confruntam aveau la bază dreptatea lui Dumnezeu – o pedeapsă meritată pentru acțiunile mele de iudă. Cu toate acestea, am fost creat de Dumnezeu și nu ar trebui să aleg singur moartea; ar trebui să accept pedeapsa lui Dumnezeu. Pe viitor, dacă aș avea șansa, aș continua să Îl urmez pe Dumnezeu. Chiar dacă asta ar însemna să prestez servicii pentru Dumnezeu, aș face-o de bunăvoie. Astfel, am înlăturat orice gânduri de moarte și am îngenuncheat plângând, în rugăciune: „Dumnezeule! Merit să mor; merit să fiu blestemat…” Mult timp, acesta a fost singurul lucru pe care I L-am putut spune lui Dumnezeu în rugăciune, înainte ca plânsul să mă înece.

În 2008, frații și surorile m-au găsit și au spus că trădarea surorii a fost un moment de slăbiciune a trupului meu, care nu cauzase pierderi semnificative pentru biserică. Au spus că îmi îndeplineam bine datoria în mod consecvent, iar apoi biserica mi-a dat din nou o datorie. În acel moment, am fost emoționat până la lacrimi. Credeam că meritam să fiu pedepsit și trimis în iad pentru că Îl trădasem pe Dumnezeu și jucasem rolul lui Iuda. Dar Dumnezeu nu m-a tratat conform fărădelegii mele; El mi-a dat o șansă să mă pocăiesc. Am simțit și mai mult regret și ură față de mine însumi, dându-mi seama cât de mult Îi eram îndatorat lui Dumnezeu. M-am hotărât în inima mea că, indiferent ce îndatoriri voi primi de la biserică în viitor, le voi prețui și le voi îndeplini astfel încât să Îl răsplătesc pe Dumnezeu. Mai târziu, Partidul Comunist a început să aresteze credincioși din diferite locuri și au fost arestați și doi conducători din biserica noastră. La puțin timp după aceea, am auzit că aceștia au jucat rolul lui Iuda și că au fost excluși din biserică. În acel moment, m-am gândit: „Dacă ei au fost excluși pentru că au devenit iude, iar eu m-am comportat la fel, nu este excluderea mea doar o chestiune de timp?” Gândindu-mă la aceste lucruri, simțeam o durere surdă în inimă. Simțeam că fărădelegea mea era prea mare și că, indiferent cât de mult urmăream, speranța mea la mântuire era foarte redusă. Poate că într-o zi, dacă aș face o greșeală în îndatoririle mele, biserica ar putea să mă excludă. În acele moment, regretam și mai mult, urându-mă pentru că nu am rămas ferm în mărturia mea. Dacă aș fi rămas ferm în mărturia mea atunci, nu aș mai suferi așa. Totul se întâmplase din cauză că îmi fusese prea frică de moarte și preferasem să trăiesc o viață ieftină. Mi-am făcut-o cu mâna mea, acum trebuia să trag ponoasele; nu puteam da vina pe nimeni altcineva. Prin urmare, mi-am făcut îndatoririle cu și mai multă râvnă, sperând să-mi compensez fărădelegea cu mai multe fapte bune. Cât despre binecuvântările lui Dumnezeu, promisiunile și cuvintele Sale de alinare și încurajare adresate oamenilor, simțeam că nu mă mai priveau sau că nu mă mai implicau. Mai târziu, pe când cooperam la organizarea materialelor de îndepărtare a oamenilor, de fiecare dată când strângeam și organizam materialele referitoare la acele iude, îmi aminteam de răul pe care îl făcusem surorii jucând rolul lui Iuda. Această chestiune era ca un semn înfierat în inima mea. Ori de câte ori mă gândeam la acest lucru, mă simțeam acuzat, iar durerea era ca și cum aș fi fost înjunghiat cu un cuțit. Această chestiune devenise un stigmat etern și o durere în inima mea. Mai târziu, m-am îmbolnăvit de diferite afecțiuni, precum o boală de inimă și hipertensiune, iar starea mea de sănătate s-a deteriorat. Am început să mă întreb: Resimțeam pedeapsa? Sau mă abandonase Dumnezeu? Aceste gânduri mi-au provocat o și mai mare suferință și slăbiciune în inimă. Uneori, când dezvăluiam corupție în realizarea datoriei mele, știam că trebuia să caut adevărul ca să îmi înlătur firea coruptă. Pe de altă parte, mă gândeam cât de mare era fărădelegea mea și cât de gravă era natura acesteia și mă întrebam: „Ar mai putea Dumnezeu să mă mântuiască? Va continua El să mă lumineze ca să înțeleg adevărul?” Prin urmare, trăisem într-o stare de deznădejde.

Într-o zi, o soră a aflat despre starea mea și a avut părtășie despre experiențele ei, ca să mă ajute. În plus, mi-a citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Dumnezeu stabilește dacă o persoană va fi mântuită sau nu pe baza nivelului corupției acesteia? Stabilește El dacă să o judece sau să o mustre pe baza gravității fărădelegilor ei sau a extinderii corupției ei? Îi stabilește El destinația și finalul pe baza aspectului său fizic, a cadrului său familial, a nivelului calibrului său sau a gradului în care a suferit? Dumnezeu nu folosește aceste lucruri ca bază pentru deciziile Lui; nici măcar nu se uită la aceste lucruri. Așadar, trebuie să înțelegi că, deoarece Dumnezeu nu măsoară oamenii pe baza acestor lucruri, nu ar trebui să măsori nici tu oamenii pe baza acestor lucruri” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Pentru a dobândi adevărul, trebuie să înveți de la oamenii, din evenimentele și lucrurile din apropiere”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că Dumnezeu nu stabilește finalul și destinația unei persoane în funcție de gravitatea fărădelegii sale sau de măsura corupției sale. În schimb, Dumnezeu se uită dacă o persoană se pocăiește cu adevărat după ce comite fărădelegi și, în cele din urmă, stabilește finalul și destinația unei persoane în funcție de deținerea adevărului de către aceasta și de schimbarea firii sale. Ar trebui să renunț la noțiunile mele, să caut adevărul, să reflectez și să îmi rezolv problemele. Acest lucru este în conformitate cu intenția lui Dumnezeu. Când mi-am dat seama de aceste lucruri, am dat frâu liber multora dintre emoțiile reprimate, care mă împovăraseră mulți ani. Cu lacrimile curgându-mi pe față, m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Ani întregi am trăit într-o stare negativă, făcându-mi griji despre perspectivele mele și despre destinația mea, fiind lipsit de entuziasm în căutarea adevărului. Îți mulțumesc pentru că m-ai ajutat prin intermediul surorii. Sunt dispus să mă pocăiesc în fața Ta. O, Dumnezeule! Te rog, călăuzește-mă să îmi rezolv problemele.”

După ce m-am rugat, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Mai există un motiv pentru care oamenii se cufundă în această emoție, deznădejdea, iar acela este că anumite lucruri li se întâmplă oamenilor înainte ca ei să ajungă la maturitate sau după ce au crescut și au devenit adulți, adică, ei comit anumite fărădelegi sau fac niște lucruri stupide, nesăbuite și ignorante. Se cufundă în deznădejde din cauza acestor fărădelegi, a acestor lucruri stupide și ignorante pe care le-au făcut. Acest fel de deznădejde este o condamnare a propriei persoane și este și un mod de a stabili ce fel de oameni sunt. […] Ori de câte ori ascultă o predică sau o părtășie despre adevăr, această deznădejde se strecoară încet în mintea și în adâncul inimii lor, iar ei se interoghează, spunând: «Pot face asta? Sunt capabil să urmăresc adevărul? Sunt capabil să obțin mântuirea? Ce fel de om sunt? Am mai făcut acel lucru, așa eram înainte. Mai pot fi mântuit? Oare Dumnezeu mă mai va mântui?» Unii oameni pot uneori să renunțe la sentimentul lor de deznădejde și să îl lase în urmă. Își direcționează toată sinceritatea și energia îndeplinirii datoriei lor, a obligațiilor și a responsabilităților și chiar își pot dedica pe deplin inima și mintea urmăririi adevărului și contemplării cuvintelor lui Dumnezeu și își concentrează toate eforturile asupra acestora. Cu toate acestea, în momentul în care apar situații sau circumstanțe speciale, această emoție, deznădejdea, îi cuprinde iar și îi face să se simtă din nou vinovați în adâncul inimii. Își spun: «Ai mai făcut asta și ai fost un astfel de om. Poți obține mântuirea? Are rost să practici adevărul? Ce crede Dumnezeu despre ceea ce ai făcut? Oare te va ierta pentru ceea ce ai făcut? Oare dacă plătești prețul în felul acesta, îți vei răscumpăra fărădelegea?» Își fac adesea reproșuri și se simt vinovați în sufletul lor, se îndoiesc mereu și se torturează cu aceste întrebări. Nu pot niciodată să lase în urmă sau să alunge acest sentiment de deznădejde și simt tot timpul o neliniște față de lucrul rușinos pe care l-au făcut. Așadar, deși cred în Dumnezeu de mulți ani, e ca și cum n-au ascultat și n-au înțeles nimic din ceea ce a spus El. E ca și cum nu știu dacă obținerea mântuirii are sau nu ceva de-a face cu ei, dacă pot fi absolviți și răscumpărați sau dacă se califică să primească judecata, mustrarea și mântuirea de la Dumnezeu. Nu știu nimic despre aceste lucruri. Întrucât nu primesc răspunsuri și un verdict precis, se simt mereu deznădăjduiți în sinea lor. În adâncul sufletului, își amintesc la nesfârșit ce au făcut, derulează la nesfârșit filmul întâmplărilor în mintea lor, amintindu-și cum a început și cum s-a terminat totul, amintindu-și totul de la început la sfârșit. Indiferent de felul în care își amintesc de acel lucru, ei se simt mereu păcătoși și, astfel, această chestiune îi face să fie deznădăjduiți constant de-a lungul anilor. Chiar și atunci când își fac datoria, când sunt responsabili de o anumită sarcină, tot simt că nu au deloc speranțe de a fi mântuiți. Prin urmare, nu înfruntă niciodată direct chestiunea urmăririi adevărului și nu o privesc ca pe cel mai corect și important lucru. Cred că acea greșeală pe care au săvârșit-o sau acel lucru pe care l-au făcut în trecut este privit cu dispreț de cei mai mulți oameni sau că ei ar putea fi condamnați sau disprețuiți de oameni sau chiar condamnați de Dumnezeu. Indiferent de etapa în care se află lucrarea lui Dumnezeu sau de câte cuvântări a ținut El, ei nu înfruntă niciodată corect chestiunea urmăririi adevărului. De ce? Pentru că nu au curajul să-și lase în urmă deznădejdea. Aceasta este concluzia finală la care ajunge acest tip de persoană, după ce a experimentat un astfel de lucru și, întrucât nu trage concluzia corectă, este incapabilă să-și lase în urmă deznădejdea” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au pătruns în inimă și ceea ce au expus era starea mea adevărată. Fusesem arestat și jucasem rolul lui Iuda, trădându-L pe Dumnezeu și vânzând-o pe soră. Această chestiune era înfierată în inima mea. Cu toate că biserica mă acceptase și îmi permisese să îmi fac îndatoririle, nu putusem niciodată să trec peste acest obstacol. Ori de câte ori mă gândeam la faptul că jucasem rolul lui Iuda și la răul pe care i-l făcusem surorii, decideam că eram o persoană fără nicio șansă de mântuire. De fiecare dată când mă uitam la videoclipuri bazate pe experiențe, cu frați și surori care erau arestați și torturați, dar care rămâneau fermi în mărturia lor, mă simțeam rușinat și vinovat și aveam mustrări de conștiință. De fiecare dată când strângeam și organizam materialele referitoare la îndepărtarea iudelor, simțeam ca și cum inima îmi era înjunghiată cu un cuțit și mă uram pentru că atunci nu rămăsesem ferm în mărturia mea. Dacă aș fi rămas ferm, inima mea nu ar fi în asemenea chinuri. Cu toate că, la exterior, îmi făceam îndatoririle, în interior eram mereu deznădăjduit, simțind că eram diferit de ceilalți. Îl trădasem pe Dumnezeu și jucasem rolul lui Iuda – o persoană detestată de Dumnezeu. Mă mai dorea Dumnezeu? Mă va mai mântui? Gândul la aceste lucruri mă umplea de durere și neliniște. Nici măcar nu îndrăzneam să mă rog lui Dumnezeu, simțind că mă detesta și că nu ar asculta rugăciunile mele. Același lucru se întâmpla când citeam cuvintele lui Dumnezeu; ori de câte ori citeam cuvinte de povățuire, de alinare, promisiuni sau binecuvântări, simțeam că nu erau menite unei persoane ca mine. Nu meritam promisiunile sau binecuvântările lui Dumnezeu; meritam doar blesteme și pedeapsă! Trăisem mult timp într-o stare de neînțelegere a lui Dumnezeu, lipsit de hotărârea de a urmări adevărul, mulțumit doar să îmi fac bine lucrarea, ca să îmi ispășesc fărădelegea. În realitate, Dumnezeu nu mă privase de dreptul de a mânca și bea cuvintele Lui și îmi oferise oportunitatea să îmi fac îndatoririle și să urmăresc adevărul. Toate acestea reprezentau bunăvoința lui Dumnezeu. Totuși, eu trăiam într-o stare de deznădejde. Atunci când a fost dezvăluită corupție în realizarea îndatoririlor mele, am știut că ar trebui să caut adevărul ca să o rezolv. Dar, ori de câte ori mă gândeam la faptul că jucasem rolul lui Iuda, simțeam că, indiferent cât de mult încercam sau cât de mult urmăream, totul era zadarnic. Putea Dumnezeu să îi mai mântuiască pe cei care Îl trădau? Dacă aș continua să muncesc mai mult și să îmi realizez îndatoririle ca să îmi repar greșelile, poate că, într-o zi, Dumnezeu avea să vadă munca mea loială și pedeapsa ar fi mai ușoară. Fusesem permanent împovărat de fărădelegea mea, trăind într-o stare de deznădejde. De-a lungul anilor, cu toate că s-au întâmplat multe lucruri, eram mulțumit doar să depun efort și să rezolv lucrurile, fără să mă concentrez asupra intrării mele în viață, ratând multe oportunități de a dobândi adevărul.

Când reflectam, am găsit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Oamenii cred în Dumnezeu pentru a fi binecuvântați, răsplătiți, încoronați. Nu există acest lucru în inima fiecăruia? Este cert că există. Deși oamenii nu vorbesc deseori despre asta, ba chiar își ascund motivul și dorința de a obține binecuvântări, această dorință și acest motiv din adâncul inimilor oamenilor au fost întotdeauna de nezdruncinat. Indiferent câtă teorie spirituală înțeleg oamenii, ce cunoștințe experiențiale au, ce datorie pot să îndeplinească, câtă suferință îndură sau cât de mare e prețul pe care-l plătesc, ei nu renunță niciodată la motivația pentru binecuvântări adânc ascunsă în inimile lor și întotdeauna trudesc în tăcere în folosul ei. Nu este acesta lucrul cel mai adânc îngropat în inimile oamenilor? Fără această motivație de a primi binecuvântări, cum te-ai simți? Cu ce atitudine ți-ai îndeplini datoria și L-ai urma pe Dumnezeu? Ce ar deveni oamenii dacă s-ar descotorosi de această motivație de a primi binecuvântări care este ascunsă în inimile lor? E posibil ca mulți oameni să devină negativi, în vreme ce unii ar deveni demotivați în îndatoririle lor. Și-ar pierde interesul în credința lor în Dumnezeu, de parcă sufletul lor ar fi dispărut. Ar părea că le-a fost smulsă inima. De aceea spun că motivația pentru binecuvântări este ceva ascuns adânc în inimile oamenilor. Poate că, în timp ce își realizează datoria sau trăiesc viața bisericească, simt că sunt în stare să-și părăsească familiile și să se sacrifice cu bucurie pentru Dumnezeu și că acum își cunosc motivația de a primi binecuvântări și au lăsat-o deoparte și că nu mai sunt conduși sau constrânși de aceasta. Atunci, ei cred că nu mai au motivația de a fi binecuvântați, dar Dumnezeu crede altceva. Oamenii văd lucrurile doar în mod superficial. Fără încercări, sunt încântați de ei. Atât timp cât nu părăsesc biserica sau nu-L neagă pe Dumnezeu și continuă să se sacrifice pentru El, ei cred că s-au schimbat. Simt că nu mai sunt conduși de entuziasmul personal sau de impulsuri de moment în îndeplinirea datoriei lor. În schimb, cred că pot să caute adevărul și că pot să caute și să practice adevărul încontinuu în timp ce-și îndeplinesc datoria, astfel încât firile lor corupte să fie purificate, iar ei să obțină o oarecare schimbare autentică. Cu toate acestea, când se întâmplă lucruri care au legătură directă cu destinația și finalul lor, cum se comportă oamenii? Adevărul se dezvăluie în întregime” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Șase indicatori ai progresului în viață”). Dumnezeu expunea faptul că oamenii cred în El din motive ascunse, de dragul sorții lor și al perspectivelor, precum și pentru binecuvântări personale. Dacă, într-o zi, aceștia nu pot obține binecuvântări sau nu văd nicio soartă sau perspective, simt că este lipsit de sens să creadă în Dumnezeu și, drept urmare, trăiesc într-o stare de deznădejde. M-am gândit la Pavel: la început, se împotrivise Domnului Isus, arestându-i și persecutându-i pe discipolii Domnului. Apoi, pe drumul spre Damasc, Dumnezeu l-a doborât pe Pavel cu o lumină puternică și l-a chemat să fie apostol. Pavel a predicat mulți ani Evanghelia, inițial ca să-și ispășească păcatele și ca să-și repare greșelile. Însă, el nu a căutat deloc adevărul, ca să își schimbe firea coruptă. Drept urmare, după mulți ani de lucrare, el nu și-a schimbat natura satanică de împotrivire față de Dumnezeu și chiar a simțit că truda și munca făcută atât de mulți ani îl izbăviseră deja pentru păcatele sale, iar meritele îi depășeau defectele, așa că a cerut fățiș o coroană de la Dumnezeu și, în cele din urmă, El l-a eliminat. Reflectând asupra mea, mi-am dat seama că mersesem pe aceeași cale ca Pavel. Deoarece am trădat-o pe soră și am jucat rolul lui Iuda, m-am gândit că speranța binecuvântărilor părea slabă. În special când am văzut că doi conducători ai bisericii au fost excluși pentru că deveniseră iude, mi-am făcut griji că, într-o zi, aveam și eu să fiu exclus de biserică. Am devenit negativ și delăsător, fără să am niciun imbold să urmăresc adevărul și am simțit că Dumnezeu nu mă va mai mântui. Indiferent cât de mult încercam sau urmăream, pentru mine nu avea să fie niciun final bun și nicio destinație bună. Mi-am dat seama că eu credeam în Dumnezeu și făceam îndatoriri cu scopul de a primi binecuvântări, nu ca să dobândesc adevărul și să mă supun lui Dumnezeu sau ca să Îl satisfac prin îndeplinirea datoriei de ființă creată. În ultimii ani, fusesem permanent chinuit de fărădelegea mea, simțindu-mă îngrijorat cu privire la perspectivele mele și la destinația mea. Cu toate că îmi regretam și îmi uram oarecum fărădelegea, perspectiva mea adânc înrădăcinată privind urmărirea binecuvântărilor nu era înlăturată. De aceea, mi-am dat seama că nu mă pocăisem cu adevărat în fața lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, încercam să-mi ispășesc fărădelegea dinaintea lui Dumnezeu, plătind prețul și consumându-mă, astfel încât să nu mai am mustrări de conștiință. Am văzut că tot încercam să închei tranzacții cu Dumnezeu, după ce făcusem un rău atât de mare – acest lucru era cu adevărat urât, egoist și abject. M-a făcut să simt remușcări și mai mari și să mă detest și mai mult.

În timp ce căutam, am găsit încă două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu, care m-au ajutat să-I înțeleg puțin mai mult firea dreaptă. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Majoritatea oamenilor au comis fărădelegi și s-au compromis în anumite moduri. De exemplu, unii oameni s-au împotrivit lui Dumnezeu și au spus lucruri hulitoare; unii oameni au respins însărcinarea dată de Dumnezeu și nu și-au îndeplinit datoria și au fost disprețuiți de Dumnezeu; unii oameni L-au trădat pe Dumnezeu când s-au confruntat cu ispite; unii L-au trădat pe Dumnezeu semnând cele «Trei Declarații» când au fost arestați; unii au furat ofrande; unii au risipit ofrande; unii au perturbat frecvent viața bisericească și le-au făcut rău aleșilor lui Dumnezeu; unii au format clici și s-au ocupat de alții cu asprime, creând haos în biserică; unii au răspândit adesea noțiuni și moarte, făcându-le rău fraților și surorilor; iar unii s-au dedat păcatelor trupești și promiscuității și au reprezentat o influență teribilă. Este de ajuns să spunem că fiecare are fărădelegile și petele lui. Cu toate acestea, unii oameni sunt capabili să accepte adevărul și să se pocăiască, în timp ce alții nu pot și ar prefera să moară înainte de a se pocăi. Prin urmare, oamenii ar trebui tratați în funcție de natura-esență pe care o au și de comportamentul lor constant. Cei care se pot pocăi sunt cei care cred cu adevărat în Dumnezeu, dar în ceea ce-i privește pe cei care chiar nu se pot căi, cei care ar trebui să fie îndepărtați și excluși vor fi îndepărtați și excluși. Unii oameni sunt răi, unii sunt ignoranți, unii sunt nesăbuiți, și unii sunt fiare. Toți sunt diferiți. Unii oameni răi sunt posedați de duhuri rele, în timp ce alții sunt lacheii Satanei și diavoli. Unii sunt deosebit de siniștri din fire, în timp ce unii sunt deosebit de înșelători, unii sunt deosebit de lacomi când vine vorba de bani, iar alții se bucură de promiscuitatea sexuală. Comportamentul fiecărei persoane este diferit, așa că toți oamenii ar trebui să fie priviți în mod cuprinzător, în conformitate cu natura și comportamentul lor constant. […] Tratamentul lui Dumnezeu față de o persoană nu reprezintă un lucru atât de simplu pe cât își imaginează oamenii. Când atitudinea Lui față de o persoană este una de dezgust sau repulsie sau când vine vorba de ceea ce spune această persoană într-un anumit context, El are o bună înțelegere a stărilor acesteia. Acest lucru se datorează faptului că Dumnezeu cercetează atent inima și esența omului. Oamenii se gândesc mereu: «Dumnezeu are doar divinitatea Sa. El este drept și nu acceptă nicio ofensă din partea omului. El nu ia în considerare dificultățile omului și nu Se pune în locul oamenilor. Dacă cineva I se împotrivește lui Dumnezeu, El îl va pedepsi.» Lucrurile nu stau deloc așa. Dacă așa înțelege cineva dreptatea lui Dumnezeu, lucrarea Lui și tratamentul Său față de oameni, se înșală grav. Hotărârea lui Dumnezeu cu privire la finalul fiecărei persoane nu se bazează pe noțiunile și închipuirile omului, ci pe firea dreaptă a lui Dumnezeu. El va răsplăti fiecare persoană în funcție de ceea ce a făcut aceasta. Dumnezeu este drept și, mai devreme sau mai târziu, El va avea grijă ca toți oamenii să fie convinși pe deplin” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). „Fiecare persoană care a acceptat cucerirea cuvintelor lui Dumnezeu va avea numeroase șanse pentru mântuire; în mântuirea fiecăruia dintre acești oameni de către Dumnezeu, El va fi indulgent cu ei, în cea mai mare măsură posibilă. Atât timp cât oamenii se întorc de pe calea greșită și câtă vreme se pot căi, Dumnezeu le va da ocazii să obțină mântuirea Lui” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ar trebui să lăsați deoparte binecuvântările statutului și să înțelegeți intenția lui Dumnezeu de a aduce mântuirea omului”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că firea Lui este cu adevărat dreaptă. În dreptatea Sa nu este numai judecată și mânie, ci și milă și toleranță. În special modul în care Dumnezeu îi tratează pe oameni este înrădăcinat în principii. El nu pronunță un verdict asupra lor pe baza fărădelegilor trecătoare, ci evaluează minuțios natura și contextul acțiunilor lor, precum și statura lor și consecințele pe care le provoacă. Dacă o persoană, într-un moment de slăbiciune, trădează pe cineva, fără să provoace pierderi semnificative pentru biserică și fără a-L nega sau a-L trăda pe Dumnezeu din toată inima, iar apoi se pocăiește cu adevărat, Dumnezeu tot arată milă și îi oferă o șansă la pocăință. Unii oameni, după ce sunt arestați, se aliniază complet cu marele balaur roșu; îi trădează pe frați și pe surori, precum și interesele bisericii, devenind chiar complici ai marelui balaur roșu. Toți aceștia sunt dezvăluiți ca oameni răi și nu mai pot fi mântuiți. Pentru asemenea indivizi, Dumnezeu nu arată milă. Mi-am amintit de experiența mea, când am fost capturat și torturat, împins până la limitele fizice din cauza lipsei de somn prelungite, iar apoi am trădat-o pe sora în vârstă fără să provoc pierderi semnificative bisericii. După aceea, am avut remușcări profunde și m-am detestat. Acțiunile mele reprezentau o fărădelege gravă, totuși, casa lui Dumnezeu mi-a dat o șansă să mă pocăiesc. Cât despre cei doi conducători de biserică, după ce au fost capturați și fără să sufere nicio tortură, au ales să joace rolul lui Iuda de frica suferinței fizice; pe lângă faptul că au semnat cele „Trei declarații”, au și trădat conducătorii și lucrătorii din peste douăsprezece biserici, ceea ce a dus la oprirea lucrării multor biserici și a provocat pierderi semnificative. Acțiunile lor nu se datorau unui moment de slăbiciune; esența lor era cea a lui Iuda și erau oameni răi, irecuperabili. Decizia bisericii de a-i exclude se alinia complet cu principiile – era dreptatea lui Dumnezeu. Mi-am dat seama că eu crezusem mulți ani în Dumnezeu, dar nu Îl cunoșteam. Trăiam într-o stare de neînțelegere și precauție față de Dumnezeu, crezând că Dumnezeu i-ar condamna pe oameni de îndată ce aceștia ar comite fărădelegi, fără să le dea o șansă la mântuire. Am văzut cât de înșelător și de ticălos devenisem.

Mai târziu, am găsit o cale de practică prin cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă oamenii vor să-și înlăture înțelegerile greșite despre Dumnezeu, atunci, într-o anumită privință, trebuie să-și recunoască firile corupte, să-și disece și să-și înțeleagă erorile anterioare, căile greșite, fărădelegile și neglijența. În acest fel, vor fi capabili să-și înțeleagă și să-și vadă clar natura. În plus, ei trebuie să priceapă în mod clar de ce oamenii se rătăcesc și fac atâtea lucruri care încalcă adevărurile-principii, precum și care e natura acestor acțiuni. Mai mult de atât, trebuie să înțeleagă care sunt mai precis intențiile și cerințele lui Dumnezeu pentru omenire, de ce oamenii sunt întotdeauna incapabili să acționeze conform cerințelor Sale și de ce se împotrivesc mereu intențiilor Sale și fac ce le place. Adu aceste lucruri în fața lui Dumnezeu și roagă-te, pricepe-le clar și apoi vei putea să-ți transformi starea, să-ți schimbi mentalitatea și să-ți înlături înțelegerile greșite despre Dumnezeu. Unii oameni nutresc mereu intenții nepotrivite indiferent ce fac, au întotdeauna idei rele și nu pot analiza dacă starea lor interioară e corectă sau nu și nici să o discearnă conform cuvintelor lui Dumnezeu. Acești oameni sunt confuzi. Una dintre cele mai evidente caracteristici ale unui om confuz e că, după ce face ceva rău, rămâne negativ când se confruntă cu emondarea, ba chiar se lasă pradă disperării și hotărăște că e terminat și nu poate fi mântuit. Nu e acesta oare comportamentul cel mai demn de milă al unui om confuz? El nu poate reflecta asupra sa conform cuvintelor lui Dumnezeu și nu poate căuta adevărul ca să rezolve problema atunci când se confruntă cu dificultăți. Oare acest lucru nu înseamnă că ești foarte confuz? Îți poți rezolva problemele dacă te lași pradă disperării? Ți le poți rezolva dacă te chinui mereu fiind negativ? Oamenii ar trebui să înțeleagă că atunci când fac o greșeală ori au o problemă, ar trebui să caute adevărul pentru a le rezolva. Mai întâi, ei trebuie să reflecteze și să înțeleagă de ce au comis ceva rău, care a fost intenția și cum a început acel lucru, de ce au vrut să-l facă și care a fost scopul lor, dacă cineva i-a încurajat, i-a instigat sau i-a indus în eroare să o facă sau au făcut-o conștient. Trebuie să se gândească la aceste întrebări și să le înțeleagă clar, iar apoi vor fi capabili să știe ce greșeli au făcut și ce sunt ei înșiși. Dacă nu poți să recunoști esența faptelor tale rele sau să înveți o lecție din ele, atunci problema nu poate fi rezolvată. Mulți oameni fac lucruri rele și nu reflectă niciodată asupra lor înșiși, așadar, pot asemenea oameni să se căiască realmente? Există vreo speranță pentru mântuirea lor? Omenirea este progenitura Satanei și, indiferent că au jignit sau nu firea lui Dumnezeu, natura-esență le este aceeași. Ei ar trebui să reflecteze asupra lor și să ajungă să se cunoască mai mult, să vadă clar în ce măsură s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și I s-au împotrivit și dacă pot încă să accepte și să practice adevărul. Dacă vor vedea aceste lucruri în mod clar, vor ști în cât de mare pericol sunt. De fapt, din cauza naturilor-esențe pe care le au, toți oamenii corupți sunt în pericol; sunt nevoiți să depună mult efort ca să accepte adevărul, și nu le este ușor. Unii oameni au comis ceva rău și și-au dezvăluit natura-esență, în vreme ce alții nu au comis ceva rău încă, dar nu sunt neapărat cu mult mai buni decât alții – doar nu au fost în situația sau n-au avut ocazia să o facă. Din moment ce ai înfăptuit aceste fărădelegi, trebuie să fie clar în inima ta ce atitudine ar trebui să ai acum, cum să dai socoteală înaintea lui Dumnezeu și ce vrea El să vadă. Trebuie să lămurești aceste lucruri prin rugăciune și căutare; apoi vei ști cum să urmărești pe viitor și nu vei mai fi influențat sau constrâns de greșelile pe care le-ai făcut în trecut” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Un om poate să-și rezolve noțiunile și înțelegerile greșite despre Dumnezeu numai urmărind adevărul”). Reflectând la cuvintele lui Dumnezeu, am fost foarte emoționat în inima mea. Dumnezeu nu Se uită doar la fărădelegile din trecut ale oamenilor. Atât timp cât o persoană vine dinaintea lui Dumnezeu, acceptă adevărul, își face îndatoririle cu loialitate și responsabilitate și demonstrează pocăință prin acțiuni reale, dacă Dumnezeu vede transformarea acestei persoane, El îi va da o șansă la mântuire. Să îl luăm drept exemplu pe Petru. Când Domnul Isus a fost prins, Petru s-a lepădat de El de trei ori. A regretat din suflet și, apoi, s-a concentrat să urmărească adevărul, căutând să Îl iubească pe Dumnezeu și să I se supună. În cele din urmă, Petru a fost răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu, aducând o mărturie minunată. Apoi, îl avem pe David. El a luat-o pe femeia lui Urie și a fost aspru certat de Dumnezeu. David a fost plin de remușcări și nu a repetat niciodată păcatul, chiar și în anii bătrâneții, când o fată tânără îi încălzea patul. Și-a petrecut viața pregătindu-se să construiască templul și a îndrumat poporul lui Israel să se închine la Dumnezeu, demonstrând pocăință în fața lui Dumnezeu prin acțiuni reale. Reflecția asupra experiențelor lui Petru și David mi-a dezvăluit calea de urmat. Trebuia să îmi confrunt fărădelegea în mod corect, să reflectez profund asupra mea, să caut adevărul ca să îmi îndrept fărădelegea și să mă pocăiesc cu adevărat dinaintea lui Dumnezeu. Mai târziu, mi-am dat seama că am pierdut mărturia prin trădarea surorii, din două motive. În primul rând, m-a copleșit afecțiunea. Când polițiștii m-au torturat și mi-au amenințat viața, nu am putut să renunț la mama mea, la copii și la soție. Îmi era teamă că, dacă muream, ele nu ar fi putut să suporte lovitura, așa că L-am trădat pe Dumnezeu și am vândut-o pe soră, jucând rolul rușinos al lui Iuda. De fapt, soarta familiei mele era în mâinile lui Dumnezeu. Indiferent de suferința sau de durerea pe care aveau să le îndure în viață, acestea fuseseră prestabilite de Dumnezeu. Chiar dacă aș fi rămas alături de ele, tot ar fi trebuit să înfrunte suferința care le era menită – acesta era un lucru pe care nu îl puteam schimba deloc. Dar nu puteam să deslușesc aceste lucruri, eram în continuare constrâns de afecțiunea mea – era cu adevărat nesăbuit din partea mea. Celălalt motiv era că nu puteam să deslușesc chestiunile legate de moarte – nu aveam credință sinceră în Dumnezeu. Când fusesem torturat de polițiști timp de douăzeci de zile, rezistența mea fizică ajunsese la limită. În acel moment, am simțit o frică foarte mare de moarte și am făcut un compromis cu Satana. M-am gândit la discipolii Domnului Isus, care, ca să propovăduiască Evanghelia Domnului, au fost omorâți cu pietre, târâți de cai până la moarte sau răstigniți. Au îndurat prigoana de dragul dreptății. Morțile lor au fost o mărturie a victoriei împotriva Satanei și a umilirii acestuia, iar Dumnezeu nu i-a uitat. Domnul Isus a spus: „Oricine vrea să-și salveze viața o va pierde, dar cel ce-și pierde viața pentru Mine o va găsi” (Matei 16:25). Dar eu eram lacom de viață și mi-era teamă de moarte, așa că am trădat-o pe soră și m-am agățat de o existență josnică. Cu toate că, fizic, încă eram în viață, în fiecare zi înduram chinuri mentale, trăind viața unui cadavru umblător. Acum, mi-am dat seama că, până și dacă aș fi schilodit sau ucis de polițiști pentru credința mea, ar fi un lucru lăudat de Dumnezeu. Înțelegând asta, m-am hotărât în inima mea că, dacă aș mai fi vreodată capturat de marele balaur roșu, chiar dacă asta ar însemna să îmi sacrific viața, aș rămâne ferm în mărturia mea pentru Dumnezeu și m-aș revanșa pentru fărădelegea din trecut.

La scurt timp după aceea, biserica s-a confruntat cu încă o arestare pe scară largă și a rânduit să mă ocup de lucrarea de gestionare a consecințelor. În timpul discuțiilor despre diferite sarcini, am participat activ, concentrându-mă să acționez conform principiilor și să îmi îndeplinesc responsabilitățile cât mai bine posibil. În timp ce îmi făceam îndatoririle, ori de câte ori firea mea coruptă se dezvăluia, căutam activ adevărul ca să o înlătur. De asemenea, practicam scrierea de articole cu mărturii bazate pe experiențe. M-am hotărât în inima mea că, până și dacă în viitorul meu nu era niciun final bun sau o destinație bună, tot aveam să mă străduiesc să îmi îndeplinesc îndatoririle și să urmăresc adevărul cu sinceritate, oferind puțină alinare inimii lui Dumnezeu.

În acei ani, trăisem într-o stare de deznădejde. Cu toate că aveam remușcări și mă detestam, nu am căutat niciodată adevărul ca să îmi abordez problemele. Drept rezultat, în ultimii ani viața mea nu a progresat și am pierdut multe șanse de a dobândi adevărul. Prin îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, am abordat neînțelegerile mele și obstacolele dintre mine și Dumnezeu, eliberându-mă din robia și din constrângerea fărădelegii mele, ceea ce mi-a permis să îmi fac îndatoririle și să urmăresc adevărul în mod normal. Îi sunt cu adevărat recunoscător lui Dumnezeu, din toată inima.