de Debra, Statele Unite

Din copilărie, am fost timidă și înceată la minte. Toți membrii familiei mele spuneau că nu sunt isteață, ci lentă în gândire. În plus, abilitățile mele de exprimare verbală erau slabe, așa că aveam tendința să devin agitată când vorbeam în fața unui număr mare de oameni. De îndată ce deveneam agitată, mintea mi se golea de orice gând, așa că rămâneam adesea tăcută. Când eram la școală și învățătoarea punea o întrebare, colegii mei răspundeau cu toții cu entuziasm, dar eu nu aveam curajul să ridic mâna ca să răspund nici măcar atunci când știam răspunsul. Doar așteptam fără nicio reacție ca învățătoarea să-mi strige numele sau răspundeam în gând. Toți membrii familiei mele și toți prietenii spuneau că sunt înceată la minte și incoerentă. Și tatăl meu îmi spunea adesea o poveste despre cum persoanele cu o gândire lentă trebuie să își găsească locul în lume înaintea celorlalți, ca să compenseze lipsa lor de abilități. Pe măsură ce a trecut timpul, și eu am început să simt că eram cam înceată și că nimic din ceea ce făceam nu era suficient de bine făcut pentru a-l arăta altora. În consecință, am devenit foarte retrasă. După ce am început să cred în Dumnezeu, am văzut cât de amabili erau frații mei și surorile mele și am simțit că ei erau familia mea. De asemenea, mi-am deschis sufletul și am discutat cu frații și cu surorile despre starea mea și despre dificultățile mele. Toată lumea mă ajuta și mă încuraja și am devenit mai puțin constrânsă; inima mea s-a simțit eliberată și plină de bucurie. Cu toate acestea, încă mă simțeam foarte constrânsă când trebuia să vorbesc în fața unui număr mare de oameni. Au fost câteva adunări la care a participat multă lume și, când mi-a venit rândul să am părtășie, am devenit atât de agitată, că am început să tremur. Gândurile mi s-au încâlcit și nu mi-am mai găsit cuvintele. Câteva surori și-au ridicat capul pentru a mă privi, iar eu le-am zâmbit, stânjenită. În acel moment, fața îmi ardea de rușine și voiam cu disperare ca pământul să se deschidă și să mă înghită cu totul. Am început să mă întreb: „Oare ce cred frații mei și surorile mele despre mine? Oare cred că sunt pur și simplu inutilă? Se pare că ar trebui să vorbesc mai puțin în viitor și să-i las pe frații și pe surorile cu un calibru bun să aibă mai multă părtășie.” După aceea, la adunări, când participau foarte mulți oameni, eu eram întotdeauna ultima persoană care avea părtășie; uneori nici nu mai aveam deloc părtășie. Nu îndrăzneam să am părtășie decât în cuvinte simple când de față erau puțini oameni sau în fața fraților și a surorilor pe care îi cunoșteam bine. Uneori, obțineam unele rezultate făcându-mi datoria, iar supraveghetoarea mă ruga să discut despre căile și metodele adecvate pentru ca toată lumea să învețe ceva din ele și să le folosească drept criteriu de referință. Cu toate acestea, de îndată ce mă gândeam să discut despre diverse lucruri în fața multor frați și surori, mi se făcea foarte frică. Îmi făceam griji că, atunci când îmi venea rândul, aveam să devin agitată și să vorbesc dezlânat – cât de stânjenitor ar fi fost! Am refuzat iar și iar, motivând că nu am nicio metodă specială. Mai târziu, am cugetat: „De ce mă sperii și dau înapoi de fiecare dată când trebuie să vorbesc în fața unui public numeros?”

Odată, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Există unii oameni care, în copilărie, aveau un aspect obișnuit, nu vorbeau clar și nu erau foarte isteți, făcându-i pe ceilalți din familiile și mediile lor sociale să-i evalueze destul de nefavorabil, spunând lucruri precum: «Acest copil e nătâng, lent și greoi la vorbă. Uită-te la copiii altora, care sunt atât de iscusiți la vorbă, încât pot juca oamenii pe degete. În timp ce puștiul ăsta pur și simplu stă toată ziua îmbufnat. Nu știe ce să spună când se întâlnește cu oameni, nu știe cum să explice sau să se justifice după ce a făcut ceva greșit și nu poate să-i amuze pe oameni. Copilul acesta e un idiot.» Părinții spun asta, rudele și prietenii spun asta, iar profesorii lor spun și ei asta. Acest mediu exercită o anumită presiune invizibilă asupra unor astfel de indivizi. Prin experimentarea acestor medii, ei își formează inconștient un anumit tip de mentalitate. Ce fel de mentalitate? Ei cred că nu arată bine, că nu sunt foarte simpatici și că ceilalți nu sunt niciodată bucuroși să-i vadă. Cred că nu sunt buni la studiu, că sunt lenți și se simt mereu jenați să deschidă gura și să vorbească în fața altora. Sunt prea stânjeniți să spună mulțumesc când oamenii le dau ceva, gândindu-se în sinea lor: «De ce sunt mereu ca un mut? De ce alții vorbesc atât de bine? Sunt pur și simplu prost!» În subconștient, ei cred că sunt lipsiți de valoare, dar tot nu sunt dispuși să recunoască faptul că sunt atât de lipsiți de valoare, că sunt atât de proști. În inimile lor, se întreabă mereu: «Chiar sunt atât de prost? Chiar sunt atât de neplăcut?» Părinților lor nu le place de ei și nici fraților și surorilor lor, profesorilor sau colegilor lor. Iar ocazional, membrii familiei lor, rudele și prietenii lor spun despre ei: «E scund, ochii și nasul lui sunt mici, iar cu un așa aspect, nu va avea succes când va crește.» Deci, când se uită în oglindă, ei văd că ochii lor sunt într-adevăr mici. În această situație, împotrivirea, nemulțumirea, ezitarea și neacceptarea din adâncul inimii lor se transformă treptat în acceptarea și recunoașterea propriilor neajunsuri, deficiențe și probleme. Cu toate că pot accepta această realitate, în adâncul inimii lor se naște o emoție persistentă. Cum se numește această emoție? Inferioritate. Oamenii care se simt inferiori nu știu care sunt punctele lor forte. Ei doar cred că sunt neplăcuți, se simt mereu prost și nu știu cum să gestioneze lucrurile. Pe scurt, simt că nu sunt în stare să facă nimic, că nu sunt atractivi, nu sunt inteligenți și au reacții lente. Nu au nimic remarcabil în comparație cu ceilalți și nu obțin note bune la învățătură. După ce au crescut într-un astfel de mediu, această mentalitate de inferioritate preia treptat controlul. Se transformă într-un fel de emoție de durată care ți se înnoadă în inimă și-ți umple mintea. Indiferent dacă ai crescut deja, ai ieșit în lume, ești căsătorit și stabil în cariera ta și indiferent de statutul tău social, acest sentiment de inferioritate care a fost plantat în mediul tău în timp ce creșteai este imposibil de înlăturat” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. Cuvintele lui Dumnezeu erau foarte relevante pentru starea mea. Din copilărie, cei din jurul meu spuneau că sunt incapabilă să mă exprim și înceată la minte; și familia mea spunea adesea: „Uite ce isteață e sora ta mai mare. Dar la cum ești tu, n-o să-ți găsești locul nicăieri…” Treptat, am simțit din ce în ce mai intens că nu eram la fel de ageră ca alții și am dezvoltat un complex de inferioritate. Din copilărie și până la vârsta adultă, nu m-am gândit niciodată că aș avea și eu unele puncte-forte: abilitățile mele de exprimare verbală sunt deficitare, la fel ca reziliența mea psihologică, așa că deveneam agitată când vorbeam în fața unei mulțimi de oameni; în plus, sunt grea de cap, așa că nu vorbeam prea des și nu luam parte la multe lucruri. După ce am început să cred în Dumnezeu, mi-a fost adesea teamă că frații și surorile aveau să mă desconsidere pentru că nu aveam o bună abilitate de a mă exprima, așa că încercam să spun cât mai puține pentru a evita stânjeneala. Eram foarte pasivă când aveam părtășie la adunări și refuzam să discut despre ce câștigasem făcându-mi datoria, alegând constant să mă eschivez. Afectată de sentimente de inferioritate, am ratat multe ocazii de a dobândi adevărul și nici măcar nu puteam îndeplini îndatoririle pe care eram capabilă să le îndeplinesc. Simțeam că duc o viață jalnică, așa că am vrut să caut adevărul pentru a rezolva această problemă.

Într-o zi, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Inima ta e plină de acest sentiment de inferioritate, iar acest sentiment există de mult timp, nu e un sentiment temporar. Mai degrabă, îți controlează strâns gândurile din adâncul sufletului, îți sigilează strâns buzele și, prin urmare, indiferent cât de corect înțelegi lucrurile sau ce puncte de vedere și opinii privitor la oameni, evenimente și lucruri, tu îndrăznești să gândești și să răsucești lucrurile doar în inima ta, fără a îndrăzni vreodată să vorbești cu voce tare. Dacă alți oameni ar putea să aprobe ceea ce spui sau să te corecteze și să te critice, tu nu vei îndrăzni să înfrunți sau să vezi un astfel de rezultat. De ce? Deoarece sentimentul tău de inferioritate este în interiorul tău, spunându-ți: «Să nu faci asta, pur și simplu nu ești la înălțime. Nu ai acest tip de calibru, nu ai acest tip de realitate, nu ar trebui să faci asta, pur și simplu nu e de tine. Să nu faci nimic și să nu gândești nimic acum. Vei fi tu însuți cu adevărat doar trăind în inferioritate. Nu ești calificat să urmărești adevărul sau să-ți deschizi inima, să spui ceea ce dorești și să te conectezi cu ceilalți așa cum fac alți oameni. Și asta pentru că nu ești bun, nu ești la fel de bun ca ei.» Acest sentiment de inferioritate ghidează gândirea oamenilor în mintea lor; îi împiedică să-și îndeplinească obligațiile pe care ar trebui să le realizeze o persoană normală și să trăiască viața umanității normale pe care ar trebui să o trăiască, timp în care, de asemenea, dirijează căile și mijloacele, direcția și scopurile relative la modul în care privesc oamenii și lucrurile, în care se poartă și acționează. […] Putem vedea din aceste manifestări și dezvăluiri specifice că, odată ce această emoție negativă – sentimentul de inferioritate – începe să-și facă efectul și a pus rădăcini în profunzimile inimilor oamenilor, atunci, dacă nu urmăresc adevărul, le va fi foarte greu să o dezrădăcineze și să se rupă de sub constrângerea ei și vor fi constrânși de ea în tot ceea ce fac. Chiar dacă nu se poate spune că acest sentiment este o fire coruptă, el a provocat deja un efect negativ grav; dăunează grav umanității lor și are un impact negativ imens asupra diferitelor emoții și a discursului și acțiunilor umanității lor normale, cu consecințe foarte grave. Influența sa minoră este de a le afecta personalitatea, predilecțiile și ambițiile; influența sa majoră este de a le afecta obiectivele și direcția în viață. Din perspectiva cauzelor acestui sentiment de inferioritate, a procesului său și a consecințelor pe care le aduce asupra unei persoane, din orice aspect ai privi, nu e acesta un lucru la care oamenii ar trebui să renunțe? (Ba da.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. Când m-am comparat cu spusele lui Dumnezeu, mi-am dat seama cât de nociv este să trăiești cu sentimente de inferioritate. Inferioritatea nu este o simplă emoție, ci îți afectează în mod direct purtarea și acțiunile; te leagă și te înrobește. Încă din copilărie, toți cei din jurul meu spuneau că sunt înceată la minte și incoerentă; și tatăl meu îmi spunea adesea o poveste despre cum cei cu o gândire lentă trebuie să învețe să se descurce mai repede decât ceilalți, ca să compenseze lipsa lor de abilități. Treptat, am ajuns să cred că pur și simplu așa eram eu, mai grea de cap decât alții, așa că rămâneam adesea tăcută, ba chiar nu îndrăzneam să iau inițiativa de a face lucrurile de care eram capabilă. Faptul că frații și surorile se adună pentru a avea părtășie despre cum percep și cum înțeleg ei cuvintele lui Dumnezeu ar trebui să fie un lucru pozitiv, însă eu simțeam în permanență că nu mă pricep să vorbesc și mi-era teamă că, dacă nu vorbesc bine, frații și surorile mă vor desconsidera, așa că nu îndrăzneam să-mi exprim cu promptitudine părerea și să am părtășie. Uneori, nu îndrăzneam să am părtășie nici măcar atunci când eram oarecum luminată și înțelegeam întrucâtva cuvintele lui Dumnezeu. De fapt, dacă obții unele rezultate făcându-ți datoria, acest lucru se datorează luminării și îndrumării Duhului Sfânt, și ar trebui să vorbești despre asta pentru ca mai mulți frați și surori să beneficieze de pe urma acestui lucru. Cu toate acestea, eu eram afectată de sentimente de inferioritate și îmi făceam griji că, dacă deveneam agitată și nu puteam vorbi elocvent, m-aș fi făcut de râs; așa că alegeam să mă eschivez, pierzând o ocazie de a practica. Sentimentele de inferioritate mă înrobeau, făcându-mă să mă simt constrânsă în tot ce făceam sau spuneam; nu mă ofeream în mod proactiv să preiau poveri și nu făceam niciun progres cu intrarea mea în viață. Când am înțeles cât de dăunător este să trăiești sub imperiul sentimentelor de inferioritate, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag, sentimentele de inferioritate m-au înrobit mereu, din copilărie și până la maturitate. După ce am început să cred în Tine, am fost în continuare constrânsă de ele și nu mi-am putut îndeplini datoria. Nu mai vreau să trăiesc cu sentimente de inferioritate, vreau să îndrept lucrurile. Fie ca Tu să mă ajuți să mă eliberez din strânsoarea emoțiilor negative.”

Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Deci, cum poți să te evaluezi și să te cunoști cu acuratețe și să te desprinzi de sentimentul de inferioritate? Ar trebui să iei cuvintele lui Dumnezeu ca bază pentru a dobândi cunoașterea de sine, a afla cum sunt umanitatea, calibrul și talentul tău și ce puncte forte ai. De exemplu, să presupunem că îți plăcea să cânți și făceai asta bine, dar unii oameni te criticau și te înjoseau întruna, spunând că ești afon și cânți fals, așa că acum simți că nu poți cânta bine și nu mai îndrăznești să o faci în fața altora. Deoarece acei oameni laici, confuzi și mediocri te-au evaluat și judecat greșit, drepturile pe care le merită umanitatea ta au fost reduse, iar talentul tău a fost înăbușit. Ca urmare, nu îndrăznești nici măcar să cânți un cântec și ești destul de curajos să cedezi și să cânți cu voce tare doar când nu e nimeni prin preajmă sau ești singur. Pentru că de obicei te simți atât de oribil de ținut în frâu, când nu ești singur nu îndrăznești să cânți un cântec; îndrăznești să cânți doar când ești singur, bucurându-te de momentul în care poți cânta cu voce tare și limpede, și ce moment minunat, eliberator e acesta! Nu-i așa? Din cauza răului pe care ți l-au făcut oamenii, nu știi sau nu poți vedea clar ce poți să faci de fapt, la ce ești bun și la ce nu ești bun. În acest tip de situație, trebuie să-ți faci o evaluare corectă și să te măsori în mod corect, conform cuvintelor lui Dumnezeu. Ar trebui să stabilești ce ai învățat și în ce constau punctele tale forte și să te duci să faci tot ce poți face; cât despre lucrurile pe care nu le poți face, neajunsurile și lipsurile tale, ar trebui să reflectezi asupra lor și să le cunoști și, de asemenea, ar trebui să evaluezi și să știi cu exactitate cum este calibrul tău și dacă este bun sau rău. Dacă nu poți să-ți înțelegi propriile probleme sau să dobândești o cunoaștere clară în privința lor, atunci cere-le acelora din jurul tău care au înțelegere să-ți facă o estimare. Indiferent dacă ceea ce spun ei este corect, cel puțin îți va oferi un punct de referință și de luat în considerare și îți va permite să ai o judecată sau o caracterizare de bază în ceea ce te privește. După aceea, poți să rezolvi problema esențială a emoțiilor negative precum inferioritatea și să ieși treptat din ele. Astfel de sentimente de inferioritate sunt ușor de rezolvat dacă cineva poate să le discearnă, să se lămurească cu privire la ele și să caute adevărul” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am găsit o cale de practică. Ar trebui să mă măsor și să mă evaluez în conformitate cu spusele lui Dumnezeu, nu să mă las afectată de evaluările incorecte ale altora sau să le permit să-mi influențeze percepția de sine și judecata. M-am gândit cum Dumnezeu spusese că îi puteam ruga pe frații și pe surorile pe care îi cunoșteam bine să îmi facă o evaluare, după care mă puteam măsura în mod obiectiv în conformitate cu spusele lui Dumnezeu. Prin urmare, le-am întrebat pe câteva surori care mă cunoșteau bine. Ele au spus: „De fapt, nu ești chiar atât de inutilă pe cât spui că ești. Desigur, și tu ai propria ta înțelegere a principiilor privind datoria ta și poți vorbi despre ce ai înțeles din cuvintele lui Dumnezeu. Uneori, îți poți, de asemenea, ajuta frații și surorile. Ar trebui să te tratezi într-un mod corect.” Când am auzit evaluarea surorilor la adresa mea, mi-am dat seama că nu eram chiar atât de deficitară pe cât credeam că sunt. Nu mai puteam să trăiesc după evaluarea incorectă a altor oameni despre mine și să mă judec. De fapt, nu se pune problema că nu am niciun fel de puncte-forte; deși personalitatea mea este oarecum introvertită și sunt mai puțin capabilă decât alții să mă exprim, de cele mai multe ori, sunt în stare să explic unele lucruri cu claritate, să găsesc unele căi bune de practică făcându-mi datoria și să am o oarecare contribuție. Ar trebui să-mi tratez deficiențele într-un mod rațional. După aceea, când aveam din nou gânduri negative despre mine, mă gândeam: „Abilitățile de exprimare verbală ale unei persoane sunt hotărâte de Dumnezeu. Nu pot să mă simt inferioară altora din cauza deficiențelor mele în această privință și să ajung să mă simt constrânsă la fiecare pas. Ar trebui să adopt mentalitatea corectă și să le tratez corect, făcând tot ce îmi stă în puteri ca să fac bine lucrurile pe care le pot face.”

Odată, i-am povestit unei surori despre starea mea. Ea a spus că principala mea problemă era că acordam prea multă importanță mândriei și că îmi păsa prea mult de părerea altor oameni despre mine. Am căutat cuvintele lui Dumnezeu relevante pentru îndreptarea stărilor de acest fel ca să le citesc. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Când bătrânii din familie îți spun adesea că «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță», o fac pentru a te determina să dai importanță faptului de a avea o reputație bună, de a trăi o viață mândră și de a nu face lucruri de care să-ți fie rușine. Așadar, această zicală îndrumă oamenii într-un mod pozitiv sau negativ? Te poate conduce la adevăr? Te poate îndruma spre înțelegerea adevărului? (Nu, nu poate.) Puteți spune cu certitudine: «Nu, nu poate!» Gândiți-vă la asta, Dumnezeu spune că oamenii ar trebui să se comporte cu onestitate. Când ai comis o fărădelege sau ai făcut o greșeală, sau un lucru care se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu și se opune adevărului, trebuie să-ți recunoști greșeala, să te înțelegi pe tine însuți și să te diseci întruna pentru a obține o căință adevărată și, după aceea, să acționezi conform cuvintelor lui Dumnezeu. Așadar, dacă oamenii trebuie să se comporte cu onestitate, este asta în conflict cu zicala «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță»? (Da.) În ce fel? Zicala «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță» e menită să facă oamenii să dea importanță trăirii părții lor luminoase și colorate și realizării mai multor lucruri care îi pun într-o lumină bună – în locul comiterii de lucruri rele sau dezonorante sau expunerii părții lor urâte – și să-i împiedice să trăiască fără mândrie sau demnitate. De dragul reputației, de dragul mândriei și al onoarei, nu poți să critici tot ce ține de tine, cu atât mai puțin să le spui celorlalți despre partea ta întunecată și despre aspectele tale rușinoase, pentru că trebuie să trăiești cu mândrie și demnitate. Pentru a avea demnitate, ai nevoie de o reputație bună, iar pentru a avea o reputație bună trebuie să te prefaci și să te deghizezi. Nu se opune acest lucru unui comportament onest? (Ba da.) Când te comporți ca o persoană onestă, ceea ce faci se opune complet zicalei «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță». Dacă vrei să ai un comportament onest, nu da importanță mândriei; mândria unei persoane nu face doi bani. În fața adevărului, omul ar trebui să se dezvăluie, nu să se prefacă sau să afișeze o imagine falsă. Omul trebuie să-I dezvăluie lui Dumnezeu adevăratele sale gânduri, greșelile pe care le-a făcut, aspectele care încalcă adevărurile-principii și așa mai departe și, de asemenea, să dezvăluie aceste lucruri fraților și surorilor. Nu e vorba de a trăi de dragul reputației, ci de a trăi pentru a te comporta ca o persoană onestă, pentru a urmări adevărul, pentru a fi o adevărată ființă creată, pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu și a fi mântuit. Dar când nu înțelegi acest adevăr și nu înțelegi intențiile lui Dumnezeu, lucrurile care sunt condiționate înlăuntrul tău de familia ta tind să domine. Așadar, atunci când greșești, ascunzi acest lucru și te prefaci, gândindu-te: «Nu pot spune nimic despre asta și nici nu voi permite cuiva care știe ceva despre asta să spună ceva. Dacă vreunul dintre voi spune ceva, nu-l voi lăsa să scape ușor. Reputația mea e pe primul loc. Nu are rost să trăiești decât pentru reputația ta, pentru că este cea mai importantă. Dacă un om își pierde reputația, își pierde toată demnitatea. Așa că nu poți spune lucrurilor pe nume, trebuie să te prefaci, trebuie să acoperi lucrurile, altfel îți vei pierde reputația și demnitatea, iar viața ta va fi lipsită de valoare. Dacă nu te respectă nimeni, atunci ești doar un gunoi lipsit de valoare și ieftin.» Te poți comporta ca o persoană onestă dacă practici în felul acesta? E posibil să fii complet deschis și să te diseci? (Nu, nu este.) Evident, făcând acest lucru, aderi la zicala «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță» pe care familia ta a condiționat-o înlăuntrul tău. Totuși, dacă renunți la această zicală pentru a urmări și a practica adevărul, ea nu te va mai afecta, nu va mai fi mottoul tău sau principiul după care faci lucrurile și, în schimb, ceea ce faci va fi exact opusul acestei zicale, «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță». Nu vei trăi de dragul reputației tale și nici al demnității tale, ci de dragul de a urmări adevărul, a te comporta ca o persoană onestă și a căuta să-L mulțumești pe Dumnezeu și să trăiești ca o ființă creată adevărată. Dacă aderi la acest principiu, vei fi renunțat la efectele de condiționare pe care familia le exercită asupra ta” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (12)”]. Când m-am comparat cu spusele lui Dumnezeu, am înțeles de ce nu aveam niciodată curajul să-mi deschid sufletul sau să-mi exprim părerea. Principala cauză era că fusesem afectată de otrăvuri satanice, precum „Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță” și „Un om îşi lasă numele în urmă oriunde stă, aşa cum gâsca scoate ţipete oriunde zboară”. Îmi consideram mândria ca fiind mai importantă decât orice altceva și mă gândeam că, dacă o persoană se face de râs, atunci își pierde și demnitatea. Sunt grea de cap și abilitățile mele de exprimare verbală nu sunt bune, așa că simțeam că nu valorez decât jumătate din cât valorează alte persoane: mă simțeam profund inferioară. Aveam tendința să devin agitată când vorbeam în fața unei mulțimi de oameni, temându-mă că, dacă nu m-aș fi putut exprima bine, frații mei și surorile mele aveau să mă desconsidere, așa că preferam să păstrez tăcerea. Când descopeream căi și metode bune de a-mi face datoria, ar fi fost necesar să le împărtășesc fraților mei și surorilor mele, nu numai pentru a-i ajuta pe ei, ci și pentru a le îmbunătăți rezultatele și eficiența în îndeplinirea îndatoririlor lor. Cu toate acestea, pentru a-mi păstra reputația, refuzam și găseam scuze din nou și din nou; mi-am dat seama că acordam prea multă importanță mândriei mele și că mă gândeam doar la mine la fiecare pas. Eram cu adevărat prea egoistă și abjectă! Intenția lui Dumnezeu este ca oamenii să fie cinstiți și să învețe cum să vorbească deschis despre ei înșiși, chiar expunându-și neajunsurile și deficiențele; nu ar trebui să ascundă lucruri și să recurgă la prefăcătorie. Când am înțeles intenția și cerința lui Dumnezeu, m-am rugat Lui: „Dumnezeule drag, nu sunt dispusă să mă las în permanență încătușată și constrânsă de mândria mea. Vreau să mă eliberez de sentimentele mele negative de inferioritate. Fie ca Tu să mă conduci astfel încât să fiu capabilă să practic adevărul.”

Odată, pentru că am obținut unele rezultate făcându-mi datoria, când am rezumat lucrarea, supraveghetoarea m-a rugat să vorbesc despre asta. De îndată ce m-am gândit că urma să am părtășie în fața atât de multor oameni, mi s-a făcut puțin frică. Eram pe punctul de a refuza, când mi-am dat dintr-o dată seama că toate circumstanțele cu care mă confrunt în fiecare zi sunt permise de Dumnezeu. De data aceasta, Dumnezeu îmi oferea ocazia de a practica adevărul, așa că trebuia să mă ridic la înălțimea așteptărilor. Mi-am adus aminte de un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă îți lași defectele și neajunsurile să coexiste cu tine, atunci lasă-le să existe și, chiar dacă alții îți văd defectele, acest lucru îți poate fi chiar benefic, fiind și o protecție, care te va împiedica să devii arogant și îngâmfat. Bineînțeles, în cazul multor oameni este nevoie de curaj pentru a-și dezvălui propriile defecte și neajunsuri. Unii spun: «Fiecare își dezvăluie punctele forte și meritele. Cine și-ar dezvălui în mod deliberat punctele slabe și defectele?» Nu este vorba că le dezvălui în mod deliberat, ci le lași să se dezvăluie. De exemplu, dacă ești timid și ai adesea emoții când vorbești în prezența unui număr mare de oameni, poți lua inițiativa de a le spune celorlalți: «Mă emoționez ușor când vorbesc; vă rog doar să fiți înțelegători și să nu-mi găsiți vreo vină.» Iei inițiativa de a-ți dezvălui defectele și neajunsurile tuturor, astfel încât să fie înțelegători și să te tolereze și astfel încât toată lumea să ajungă să te cunoască. Cu cât te cunosc mai mult toți, cu atât inima ta va fi mai liniștită și cu atât mai puțin vei fi constrâns de defectele și neajunsurile tale. Acest lucru îți va fi de fapt benefic și util. Ascunderea permanentă a defectelor și neajunsurilor tale dovedește că nu vrei să coexiști cu ele. Dacă le permiți să coexiste cu tine, trebuie să le dezvălui; nu te simți rușinat sau descurajat și nici inferior altora și nu crede că nu ești bun de nimic și nu ai nicio speranță de a fi mântuit. Atât timp cât poți urmări adevărul și îți poți face datoria din toată inima, cu toată puterea și toată mintea, conform principiilor, iar inima ta este sinceră și tu nu ești superficial față de Dumnezeu, atunci ai speranța de a fi mântuit” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, dacă o persoană are unele deficiențe și probleme, Dumnezeu nu o condamnă, și că asta nu înseamnă că respectiva persoană le este inferioară altora. Dumnezeu speră ca noi să ne putem trata deficiențele în modul corect și să le permitem să coexiste alături de noi. Dacă ne ascundem deficiențele de frică să nu fim priviți cu superioritate de alții, asta este prefăcătorie și înșelătorie și vom fi constrânși la fiecare pas, incapabili să ne implicăm cu tot sufletul chiar și în lucrurile pe care le putem face. Eu sunt introvertită de la natură și predispusă să devin agitată când mă aflu în preajma unui număr mare de oameni; de asemenea, abilitatea mea de a mă exprima este deficitară. Acest lucru a fost hotărât de Dumnezeu. Nu ar trebui să mă gândesc în permanență cum să nu devin agitată când vorbesc sau ce să fac în legătură cu slaba mea abilitate de a mă exprima. Ar trebui să mă supun lui Dumnezeu și să practic cum să fiu o persoană cinstită, vorbind precis despre cum am lucrat și despre ce experiență am avut. Câtă vreme fac tot ce pot pentru a face lucrurile bine, este suficient. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag, nu vreau să iau în considerare mândria mea. Vreau doar să tratez această discuție ca pe o oportunitate de a practica adevărul și de a fi o persoană cinstită. Fie ca Tu să mă conduci!” Prin urmare, le-am vorbit tuturor despre experiențele mele din această perioadă și despre câștigurile pe care le-am avut făcându-mi datoria. Deși uneori am fost agitată și nu am vorbit deosebit de coerent, nu am fost constrânsă de acest lucru, iar inima mea s-a simțit eliberată. Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să reflectez asupra mea și să mă înțeleg și, treptat, să mă eliberez din strânsoarea și din constrângerile sentimentelor de inferioritate, astfel încât să îmi pot face datoria cu o atitudine proactivă și pozitivă. Slavă lui Dumnezeu!