de Song Yuan, China

Am fost introvertită încă din copilărie, iar la școală, nici măcar nu-mi puteam recunoaște toți colegii de clasă. Nu aveam mulți prieteni și nici nu doream să socializez mult cu alții, fiindcă mi se părea că nu aveam despre ce vorbi. Treptat, a început să-mi fie foarte teamă să comunic cu străinii, iar când erau mulți oameni în jur, deveneam foarte tensionată și eram cu atât mai reticentă să vorbesc, fiindcă mă temeam să nu mă fac de râs în fața altora, dacă aș fi spus ceva greșit.

Când eram la liceu, eu și familia mea am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Mai târziu, am practicat designul grafic în biserică, o datorie care presupunea, în cea mai mare parte, să stau în fața unui computer. Cel mult, vorbeam despre starea mea în timpul adunărilor, dar nu era nevoie să interacționez prea mult cu alții, deci personalitatea mea introvertită nu mă constrângea prea mult. În 2022, am preluat datoria de udare. La început, eu și sora Jiayin ne întâlneam împreună cu nou-veniții. Jiayin nu era deloc timidă. Dimpotrivă, era foarte pricepută la a discuta cu nou-veniții și, în timp ce vorbeau, era capabilă să le înțeleagă stările și problemele, iar apoi, găsea fragmentele relevante din cuvintele lui Dumnezeu pentru a avea părtășie cu ei. Nou-veniții o plăceau mult și erau dispuși să comunice cu ea. Ori de câte ori vedeam asta, mă rodea invidia. Îmi doream să pot fi la fel de extrovertită ca ea și să vorbesc atât de ușor cu oamenii. Pentru mine, acesta era un lucru foarte dificil și mă întrebam cum putea sora mea să facă asta atât de ușor. Îi priveam de pe margine cum stăteau de vorbă și simțeam constant că nu mă potrivesc cu ei, iar asta mă supăra. Uneori, Jiayin mă ruga să vorbesc. Puteam să am puțină părtășie despre întrebările pe care le aveau nou-veniții, dar, de cum deschideam gura, mă bâlbâiam și mă repetam întruna. Niciodată nu puteam exprima foarte bine ceea ce voiam să spun. Simțeam că am un calibru atât de slab, încât nici măcar nu puteam vorbi ca lumea, iar când sora mea îmi încredința nou-veniți, nu eram niciodată sigură ce ar fi trebuit să le spun. Simplul gând de a trebui să mă întâlnesc singură cu nou-veniții mă neliniștea, fiindcă mă temeam că, dacă nu vorbeam bine, aceștia mă vor antipatiza și nu vor mai dori să ne întâlnim. Chiar mai teamă îmi era că problemele mele de comunicare mă vor împiedica să-mi fac datoria. Având în vedere că udarea nou-veniților și predicarea Evangheliei presupun să comunici cu oamenii și că mie îmi lipsea exact această abilitate, simțeam că, dacă nu-i puteam uda pe nou-veniți, nu puteam face corespunzător nici alte îndatoriri, iar asta m-a făcut să mă întreb: „Dacă nu am de făcut nicio datorie, cum pot fi mântuită? Ce viitor sau ce destinație voi avea?” Din moment ce îmi asumasem această datorie, trebuia să găsesc o soluție pentru a depăși această dificultate. Mai târziu, am început să ascult cu atenție cum discuta sora mea cu alții, ce spunea ca introducere, cum ajungea să înțeleagă dificultățile nou-veniților și așa mai departe. Am memorat aceste lucruri și le-am ținut minte, pentru ca, atunci când mă întâlneam cu nou-veniții, să știu ce să spun. Dar când am mers efectiv la adunare singură cu nou-veniții, eram foarte neliniștită. Mintea mea pur și simplu nu voia să coopereze și am uitat majoritatea lucrurilor pe care le memorasem. Mi-am făcut puțin curaj și m-am forțat să vorbesc, urmând exemplul lucrurilor pe care le spusese sora mea, dar ceea ce spuneam eu părea complet lipsit de viață. Nici măcar o simplă întrebare precum: „Cum o mai duceți în ultima vreme?” nu suna la fel de firesc ca atunci când o punea sora și, după ce rosteam câteva cuvinte, se lăsa o tăcere penibilă. Mă disprețuiam, gândindu-mă: „De ce sunt atât de stângace în exprimare? Nici măcar câteva cuvinte de bază nu pot spune bine!” Îmi doream mult să-mi schimb personalitatea introvertită, deoarece simțeam că doar în acest fel puteam fi mai capabilă să fac datoria de udare și că abia atunci, viitorul și destinația mea ar fi sigure. M-am gândit că poate nu practicasem suficient, așa că, începând din acel moment, de fiecare dată când avea loc o adunare, îmi dădeam toată silința să vorbesc mai mult cu nou-veniții, dar pur și simplu nu reușeam să mă descătușez. Atunci m-am gândit să mă rog mai mult lui Dumnezeu și că, poate, dacă El m-ar îndruma, aș deveni mai extrovertită și mai capabilă să comunic. Dar după ce m-am rugat de câteva ori, tot nu am putut să nu mă simt neliniștită când mă întâlneam cu oamenii și, treptat, m-am descurajat, gândindu-mă: „De ce nu am văzut nicio schimbare după ce am practicat atât de multă vreme? Vreau să îndeplinesc această datorie, dar personalitatea asta a mea nu e deloc bună pentru ea. De ce nu m-a făcut Dumnezeu puțin mai extrovertită? Dacă aș putea să comunic precum Jiayin, aș fi capabilă să îndeplinesc această datorie, nu-i așa? Dacă voi continua să am dificultăți de comunicare, oare nou-veniții vor considera că sunt efectiv ciudată? Vor mai fi dispuși să vină la adunări cu mine în viitor? Și dacă voi fi demisă pentru că nu-mi îndeplinesc datoria?”

O dată, o nou-venită avea unele noțiuni, iar conducătorii bisericii m-au rugat să-i ofer sprijin. Când am ajuns acasă, m-am grăbit să găsesc adevăruri relevante. Le-am recitit de câteva ori și chiar le-am memorat, dar când am ajuns la casa nou-venitei, încă eram atât de neliniștită, că-mi bubuia inima-n piept și aveam palmele transpirate de cât de tare le strângeam. Nou-venita a mai menționat și alte noțiuni și, deși aveam câteva idei despre cum să le înlătur, eram atât de neliniștită, încât mi s-a golit mintea și am uitat ce voiam să spun după doar câteva propoziții. Răspunsurile nou-venitei au fost foarte indiferente. Când am plecat, m-am gândit în sinea mea: „Nu-s deloc bună la asta! Cu siguranță mă pregătisem bine din timp, dar când a venit momentul crucial, pur și simplu n-am reușit să mă exprim limpede. Datoria asta chiar nu e pentru cineva ca mine, care nu are darul vorbirii.” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât deveneam mai negativă.

După o vreme, conducătorii au trimis o scrisoare. Spuneau că am o personalitate introvertită, că sunt incapabilă să comunic cu alții și că îmi lipsește simțul poverii în datoria mea, prin urmare, după o evaluare, au decis să-mi aloce o altă datorie. Am resimțit un amestec de emoții: „Cineva ca mine, care nu știe să se exprime, nici măcar nu poate să-i ude pe nou-veniți, cu atât mai puțin să predice Evanghelia. Alte talente nu am, deci ce altă datorie pot face? Lucrarea lui Dumnezeu este pe cale să se încheie, iar eu nu am nicio îndatorire; oare nu înseamnă asta că voi fi eliminată?” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât deveneam mai nefericită și eram atât de negativă, încât am început chiar și să mă plâng de Dumnezeu. M-am gândit: „Mi-am dat toată silința să mă schimb, dar tot nu reușesc să comunic bine. De ce mi-a dat Dumnezeu o asemenea personalitate? Dumnezeu ar fi trebuit să mă facă mai extrovertită, capabilă să comunic cu alții. Atunci, aș fi în stare să-mi îndeplinesc datoria.” Gândindu-mă astfel, m-am simțit deodată puțin speriată: „Oare nu mă plâng de Dumnezeu?” N-am mai îndrăznit să gândesc astfel, dar nu mă simțeam motivată în datoria mea. La momentul respectiv, o nou-venită era într-o stare proastă, iar eu nu voiam să merg să am părtășie și să i-o rezolv. Mă gândeam că, fiindcă urma să transfer nou-venita unei alte surori pentru udare, o puteam lăsa pe sora respectivă să se ocupe de problemele ei. La acest gând, m-am simțit oarecum vinovată și mi-am dat seama că asta nu era în regulă. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu ne dă viață, așa că se cuvine să ne facem bine datoria; pentru fiecare zi în care trăim, se cuvine să facem bine datoria acelei zile. Ar trebui să facem ce ne-a încredințat Dumnezeu ca misiune principală, să transformăm îndeplinirea datoriei noastre în principala prioritate din viețile noastre pentru a o finaliza bine. Deși nu urmărim perfecțiunea, putem depune eforturi pentru adevăr și putem acționa pe baza cuvintelor lui Dumnezeu și a adevărurilor-principii, astfel încât să-L putem mulțumi pe Dumnezeu, să-l facem pe Satana de rușine și să nu avem niciun regret. Aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o aibă credincioșii în Dumnezeu față de datoria lor” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cele cinci condiții care trebuie îndeplinite pentru a porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să înțeleg că El se uită la atitudinea unei persoane față de datoria sa și la faptul dacă este dedicată și depune tot efortul posibil și că acesta este lucrul cel mai important. Mă gândeam că, fiind introvertită și neștiind să comunic bine, nu mă dedicam datoriei mele și nu voiam să depun niciun efort pentru a căuta adevărul ca să rezolv problemele nou-venitei. Nu luam deloc în considerare viața acesteia. Cu această atitudine, nu aveam niciun simț al răspunderii, așadar, cum putea să mă aprobe Dumnezeu? Chiar dacă fusesem repartizată la o nouă datorie, unele sarcini trebuiau totuși îndeplinite în perioada de transfer. Nu puteam să acționez mecanic. Trebuia să rezolv repede problemele nou-venitei și să rămân fermă până la ultima mea responsabilitate. Mai târziu, am căutat modalități de a rezolva problemele nou-venitei și, spre surprinderea mea, am găsit un articol foarte util bazat pe experiență, care aborda exact problemele ei. Apoi, am avut părtășie cu nou-venita despre experiențele din articol ale autorului și, deși nu am vorbit foarte fluent, problemele nou-venitei au fost, într-un final, rezolvate.

Mai târziu, conducătorii au văzut că scrisesem unele articole cu mărturii bazate pe experiențe și m-au repartizat să îndeplinesc îndatoriri bazate pe texte. După trei luni, conducătorii m-au rugat să le împărtășesc câtorva frați și surori principiile scrierii predicilor. Când mă gândeam la personalitatea mea și la faptul că nu pot să comunic, și cu atât mai puțin să comunic principii, mă întrebam cum aș fi vreodată în stare să am părtășie clar despre aceste lucruri cu alții. Așa că am spus pe un ton aspru: „Mă forțați să fac ceva ce nu pot face! Este posibil să le împiedic altora progresul!” Indiferent cum au avut părtășie conducătorii cu mine, mă simțeam incapabilă și potrivnică. După ce conducătorii au plecat, m-am liniștit, am simțit puțin regret și m-am învinovățit. Mi-am dat seama că toate îndatoririle care mi-au fost atribuite făceau parte din suveranitatea și din rânduielile lui Dumnezeu și că a-mi refuza datoria în felul acesta nu era în concordanță cu intenția lui Dumnezeu. După aceea, am fost de acord să preiau această datorie. Totuși, încă mă simțeam constrânsă de personalitatea mea introvertită și mă simțeam descurajată în tot ce făceam. M-am gândit în sinea mea: „În orice caz, nu pot reuși în ceea ce urmăresc, așa că o să fiu doar o muncitoare. E acceptabil.” Deși eram conștientă că această mentalitate era greșită, nu știam cum să o schimb.

Mai târziu, am dat peste un fragment din cuvintele lui Dumnezeu, care chiar m-a ajutat. Dumnezeu Atotputernic spune: „Există unele probleme care nu pot fi rezolvate de oameni. De exemplu, s-ar putea să fii predispus la a deveni emotiv când vorbești cu ceilalți; când te confrunți cu situații, s-ar putea să ai propriile idei și puncte de vedere, dar să nu le poți articula clar. Ești emoționat mai ales când sunt prezenți mulți oameni; vorbești incoerent și îți tremură gura. Unii oameni chiar se bâlbâie; în cazul altora, dacă sunt prezenți membri ai sexului opus, sunt și mai puțin inteligibili, pur și simplu neștiind ce să spună sau să facă. Este ușor de depășit acest lucru? (Nu.) Cel puțin pe termen scurt, nu-ți este ușor să depășești acest cusur, pentru că face parte din condițiile tale înnăscute. […] Dacă poți depăși acest defect, acest cusur, pe termen scurt, atunci fă-o! Dacă este greu de depășit, atunci nu-ți bate capul cu el, nu lupta împotriva lui și nu te provoca pe tine însuți. Desigur, dacă nu îl poți depăși, nu ar trebui să te simți negativ. Chiar dacă nu îl poți depăși niciodată în viața ta, Dumnezeu nu te va condamna, pentru că asta nu este firea ta coruptă. Tracul, emoțiile și frica ta – aceste manifestări nu-ți reflectă firea coruptă; fie că sunt înnăscute sau provocate de mediu mai târziu în viață, cel mult reprezintă un defect, un cusur al umanității tale. Dacă nu îl poți schimba pe termen lung sau chiar toată viața ta, nu te gândi la el, nu-l lăsa să te constrângă și nici nu deveni negativ din cauza lui, pentru că aceasta nu este firea ta coruptă; nu are rost să încerci să-l schimbi sau să lupți împotriva lui. Dacă nu-l poți schimba, atunci acceptă-l, lasă-l să existe și tratează-l corect, pentru că poți coexista cu acest defect, acest cusur – faptul că îl ai nu te împiedică să-L urmezi pe Dumnezeu și să-ți faci îndatoririle. Atât timp cât poți să accepți adevărul și să-ți faci îndatoririle cât poți de bine, tot poți fi mântuit; nu te împiedică să accepți adevărul și nu-ți afectează atingerea mântuirii. Prin urmare, nu ar trebui să fii constrâns adesea de un anumit defect sau cusur din umanitatea ta și nici nu ar trebui să devii adesea negativ sau descurajat sau chiar să renunți la datoria ta și la urmărirea adevărului, ratând ocazia de a fi mântuit, din același motiv. Nu merită sub nicio formă; asta ar face o persoană nesăbuită și ignorantă” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. Cuvintele lui Dumnezeu au fost ca o ploaie binevenită care îmi hrănea inima uscată. Mi-au adus speranță și mi-au dat motivația necesară pentru a urmări adevărul. Am înțeles că problema pe care nu reușisem niciodată să o depășesc era legată de trăsăturile mele umane înnăscute. Acestea erau lucruri cu care mă născusem, lucruri poruncite de Dumnezeu și, chiar dacă oamenii au defecte, Dumnezeu nu îi condamnă pentru acestea, pentru că ele nu sunt firi corupte. M-am gândit la faptul că întotdeauna îmi fusese teamă să socializez din cauza personalității mele introvertite. Deveneam neliniștită și vorbeam incoerent în prezența străinilor sau în mulțimi și mă trezeam că vorbesc într-un mod stângaci și că sunt incapabilă să comunic cu ceilalți. Credeam că persoanele introvertite nu și-ar putea face niciodată îndatoririle la fel de eficient ca persoanele extrovertite, așa că tot încercam să-mi schimb personalitatea introvertită. Credeam că, dacă mi-aș schimba personalitatea, aș putea să-mi îndeplinesc îndatoririle și să am speranță de mântuire. În acest scop, am încercat să învăț cum să vorbesc precum ceilalți și chiar m-am rugat lui Dumnezeu să mă facă puțin mai extrovertită. Atunci când toate încercările mele de a mă schimba au eșuat, am tras concluzia că nu eram potrivită pentru această datorie. M-am lăsat copleșită de emoții negative de demoralizare și am devenit tot mai negativă. După ce am făcut îndatoriri bazate pe texte, conducătorii mi-au cerut să am părtășie despre principii cu frații și cu surorile, dar m-am împotrivit și nu am vrut să accept acest lucru, pentru că simțeam că personalitatea mea nu-mi va permite niciodată să am părtășie într-un mod corespunzător. M-am mulțumit să fiu o muncitoare, să fac orice puteam. Pentru că nu înțelegeam adevărul, nu reușeam să îmi gestionez corect defectele și neajunsurile. M-am lăsat cuprinsă de emoții negative de demoralizare și m-am judecat pe mine însămi. Am fost foarte recunoscătoare pentru felul în care cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat exact la timp. M-au făcut să înțeleg că a fi introvertit nu este o fire coruptă, ci un defect al umanității unei persoane. Este o trăsătură înnăscută a omului, iar Dumnezeu nu cerea să o schimb, ci doar să învăț să trăiesc cu ea. Prin urmare, nu ar trebui să mă lupt cu ea sau să fiu înrobită de ea. Chiar și cu acest defect, atât timp cât urmăresc adevărul și îmi schimb firea coruptă, pot fi totuși mântuită. Am fost foarte nechibzuită că am renunțat să urmăresc adevărul doar pentru că aveam un defect!

Mai târziu, am dat peste un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu, care mi-a corectat perspectiva greșită, făcându-mă să înțeleg că personalitatea cuiva nu are nicio legătură cu mântuirea sa. Dumnezeu Atotputernic spune: „Orice probleme, defecte sau cusururi ai avea, niciuna dintre acestea nu este o problemă în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu Se uită decât la felul în care cauți adevărul, cum practici adevărul, cum acționezi conform adevărurilor-principii și cum urmezi calea lui Dumnezeu în condițiile inerente ale umanității normale – acestea sunt lucrurile la care Se uită Dumnezeu. Prin urmare, în chestiuni care au legătură cu adevărurile-principii, nu te lăsa îngrădit de condițiile de bază, precum calibrul, instinctele, personalitatea, obiceiurile și modurile de viață ale umanității normale. Bineînțeles, nici nu-ți investi energia și timpul încercând să depășești aceste condiții de bază și nici nu încerca să le schimbi. […] Acesta este un lucru cu care se naște fiecare ființă umană creată. Nu are nimic de-a face cu firile corupte sau cu esența umanității; este pur și simplu o stare de a fi pe care oamenii o pot vedea din exterior și o modalitate prin care cineva abordează oamenii, evenimentele și lucrurile. Unii oameni se pricep să se exprime, în timp ce alții nu se pricep; unora le place să descrie lucruri, în timp ce altora nu le place; unora le place să fie rezervați în privința gândurilor lor, în timp ce altora nu le place, dorind în schimb să-și exprime gândurile cu voce tare, astfel încât să le poată auzi toată lumea și doar atunci sunt fericiți. Acestea sunt diferitele moduri în care oamenii abordează viața și persoanele, evenimentele și lucrurile; acestea sunt personalitățile lor. Personalitatea ta este ceva cu care te-ai născut. Dacă nu ai reușit să o schimbi nici după multe încercări, atunci dă-Mi voie să-ți spun că poți lua o pauză acum; nu este nevoie să te obosești atât de mult. Nu poate fi schimbată, așa că nu încerca să o schimbi. Oricare a fost personalitatea ta inițială, aceasta va rămâne personalitatea ta. Nu încerca să-ți schimbi personalitatea pentru a obține mântuirea; aceasta este o idee falsă – orice personalitate ai avea, este o realitate obiectivă pe care nu o poți schimba. Din motive obiective, rezultatul pe care Dumnezeu vrea să-l obțină în lucrarea Lui nu are nicio legătură cu personalitatea ta. Mântuirea ta nu are nici ea legătură cu personalitatea pe care o ai. În plus, dacă ești sau nu o persoană care practică adevărul și are adevărul-realitate nu are nicio legătură cu personalitatea ta. Prin urmare, nu încerca să-ți schimbi personalitatea pentru că îndeplinești anumite îndatoriri sau slujești drept supraveghetor al unui anumit aspect al lucrării – aceasta este o idee eronată. Atunci, ce ar trebui să faci? Indiferent care sunt personalitatea sau condițiile tale înnăscute, ar trebui să respecți adevărurile-principii și să le practici. În cele din urmă, Dumnezeu nu evaluează dacă Îi urmezi Cuvântul sau dacă poți obține mântuirea, pe baza personalității tale sau a calibrului, aptitudinilor, abilităților, darurilor sau talentelor inerente pe care le ai și, bineînțeles, nu Se uită nici la cât de mult ți-ai înfrânat instinctele și nevoile trupești. În schimb, Dumnezeu Se uită dacă, în timp ce Îl urmezi și îți faci îndatoririle, Îi practici și-I experimentezi cuvintele, dacă ai disponibilitatea și hotărârea de a urmări adevărul și, în final, dacă ai reușit să practici adevărul și să urmezi Cuvântul lui Dumnezeu. Acestea sunt lucrurile la care Se uită Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. Dumnezeu a vorbit atât de clar! Mântuirea unei persoane nu are nicio legătură cu personalitatea ei. Dumnezeu nu judecă dacă un om poate fi mântuit pe baza personalității sale înnăscute sau pe baza calibrului, abilităților sau talentelor acestuia, ci mai degrabă pe baza faptului dacă poate să practice adevărul și să urmeze calea lui Dumnezeu. Îmi făceam datoria cu o perspectivă greșită. Întotdeauna am crezut că, în calitate de udătoare, nu-mi puteam îndeplini bine datoria dacă nu reușeam să comunic cu alții și că în mod cert nu puteam fi mântuită în viitor. Credeam că doar schimbându-mi personalitatea și defectele aș putea să-mi îndeplinesc datoria și să fiu mântuită în viitor. Așa că am tot încercat să-mi schimb personalitatea, dar, în cele din urmă, nu mi-am putut-o schimba și pur și simplu am devenit negativă. Ba chiar m-am plâns de Dumnezeu că nu mi-a dat o personalitate extrovertită. Am continuat să depun eforturi pentru a-mi schimba personalitatea, dar asta a fost greșit, fiindcă schimbările de personalitate sunt doar superficiale. Chiar dacă mi-aș schimba defectele și aș deveni extrovertită și capabilă să comunic cu ceilalți, dacă nu mi-aș rezolva firea coruptă, aș acționa mereu mecanic în îndeplinirea datoriei, fără să-mi dau toată silința cu trupul și cu inima, confruntată fiind cu provocări, nu aș căuta adevărul și chiar m-aș certa cu Dumnezeu sau m-aș plânge de El, atunci Dumnezeu nu m-ar aproba, iar în cele din urmă aș fi eliminată.

Mai târziu, am dat peste un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Atributele cu care se nasc ei și instinctele trupului lor nu sunt țintele lucrării lui Dumnezeu și lucrarea Sa vizează firile corupte ale oamenilor și lucrurile dinlăuntrul celor care se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu și care sunt incompatibile cu El. Dacă oamenii își închipuie că lucrarea lui Dumnezeu are drept scop să le schimbe calibrul, instinctele și chiar personalitatea, obiceiurile, stilul de viață și așa mai departe, atunci fiecare aspect în parte al practicii lor din viața de zi cu zi va fi influențat și schimbat de noțiunile și închipuirile proprii și, inevitabil, vor exista multe părți denaturate sau lucruri extreme. Aceste părți denaturate și lucruri extreme nu sunt în conformitate cu adevărurile-principii și îi vor face pe oameni să se abată de la conștiința și rațiunea umanității normale și să se îndepărteze de traiectoria umanității normale. Să spunem, de exemplu, că în noțiunile și închipuirile tale, crezi că Dumnezeu vrea să schimbe calibrul, abilitățile și chiar instinctele oamenilor; dacă ești de părere că acestea sunt lucrurile pe care vrea să le schimbe, ce fel de lucruri vei urmări? Vei urmări lucruri denaturate, de care te vei agăța strâns – vei dori să urmărești un calibru superior și te vei axa pe învățarea diverselor tipuri de abilități și pe deprinderea diverselor tipuri de cunoștințe, astfel încât să ajungi să ai un calibru superior, abilități superioare, o perspectivă superioară, cultivare de sine și chiar unele capacități superioare celor ale oamenilor obișnuiți – în acest fel, vei acorda atenție abilităților și talentelor exterioare. Ce consecințe au, atunci, astfel de lucruri urmărite asupra oamenilor? Nu doar că aceștia nu vor reuși să pornească pe calea urmăririi adevărului, dar vor merge în schimb pe calea fariseilor. Vor concura unii cu alții pentru a vedea cine are un calibru superior, cine are înzestrări superioare, cine are cunoștințe superioare, cine are capacități mai mari, cine are mai multe puncte forte, cine are un prestigiu mai mare în rândul oamenilor și este admirat și stimat de alții. În acest fel, nu doar că nu vor putea să practice adevărul și să acționeze conform adevărurilor-principii, dar se vor îndrepta în schimb pe o cale care îi îndepărtează de adevăr” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. După ce am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu, am reflectat și am cugetat. Lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu este aceea de a lucra asupra noastră adevărurile-principii și de a ne curăți și a ne schimba firile corupte, împreună cu toate acele lucruri din noi care se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu și I se împotrivesc, nu de a schimba lucruri precum calibrul, instinctul și personalitatea noastre înnăscute. Nu înțelegeam lucrarea lui Dumnezeu și trăiam cu o perspectivă greșită. Îi tot ceream lui Dumnezeu să mă facă extrovertită, elocventă și cu un calibru bun, dar acest lucru era contrar cerințelor lui Dumnezeu. M-am gândit la Pavel. La prima vedere, era evident că avea daruri mari, era elocvent și câștiga mulți oameni prin predicarea Evangheliei, dar niciodată nu a depus efort în urmărirea adevărului și nu s-a concentrat asupra intrării în viață, iar firea lui coruptă nu s-a schimbat niciodată. Se și ridica mereu în slăvi datorită tuturor lucrărilor pe care le făcuse și, în final, a spus astfel de cuvinte extrem de arogante precum „Pentru mine, a trăi este Hristos”. Acest lucru a ofensat firea lui Dumnezeu și a dus la pedepsirea lui de către Dumnezeu. Cunoșteam și eu pe cineva care era foarte extrovertit și elocvent, dar se concentra doar pe a se înzestra cu vorbe și doctrine și niciodată nu punea în practică adevărul sau nu ajungea să se cunoască pe sine prin reflecție și, în cele din urmă, a fost dezvăluit ca neîncrezător și a fost eliminat. Am văzut că a nu urmări adevărul și a nu te concentra pe schimbarea firii în credință este foarte periculos și că, în cele din urmă, acest lucru te poate face să o apuci pe calea greșită și să fii eliminat de Dumnezeu.

Am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am găsit o cale de practică. Dumnezeu Atotputernic spune: „Indiferent cât de perfectă sau de nobilă ar putea fi umanitatea ta sau dacă s-ar putea să ai mai puține cusururi și defecte și ai mai multe puncte forte decât alți oameni, asta nu înseamnă că înțelegi adevărul și nici nu poate înlocui urmărirea adevărului. Din contră, dacă urmărești adevărul, dacă înțelegi mult din adevăr și ai o înțelegere suficient de profundă și de practică a acestuia, atunci asta va compensa numeroasele defecte și probleme din umanitatea ta. De exemplu, să spunem că ești timid și introvertit, te bâlbâi și nu ești foarte bine educat – adică ai o mulțime de defecte și inadvertențe – însă ai experiență practică și, deși te bâlbâi atunci când vorbești, poți să ai părtășie clară despre adevăr, iar această părtășie îi edifică pe toți când o aud, rezolvă probleme, le permite oamenilor să iasă din negativitate și le înlătură plângerile și înțelegerile greșite pe care le au despre Dumnezeu. Vezi, chiar dacă îți bâlbâi cuvintele, acestea pot rezolva probleme – cât de importante sunt aceste cuvinte! Atunci când le aud, laicii spun că ești o persoană needucată și că nu respecți regulile gramaticale atunci când vorbești, iar uneori nici cuvintele pe care le folosești nu sunt tocmai potrivite. Se poate întâmpla să folosești jargonul regional sau limbajul de zi cu zi, iar cuvintele tale să nu aibă clasa și stilul persoanelor cu studii superioare care vorbesc foarte elocvent. Cu toate acestea, părtășia ta conține adevărul-realitate, poate rezolva dificultățile oamenilor, iar după ce oamenii o aud, toți norii negri din jurul lor dispar și toate problemele lor sunt rezolvate. Vezi tu, nu este importantă înțelegerea adevărului? (Ba da.)” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au oferit o cale clară de practică. Trebuia să mă concentrez asupra urmăririi adevărului. Deși aveam unele defecte în personalitatea mea, atâta vreme cât înțelegeam adevărul, puteam compensa unele dintre aceste probleme. Gândind retrospectiv, încă de când am început să îndeplinesc datoria de udare, crezusem mereu că eșuam în îndeplinirea datoriei din cauza personalității mele introvertite și a incapacității de a discuta cu nou-veniții, așa că am tot încercat să-mi schimb defectele de personalitate. N-am depus niciodată vreun efort pentru a urmări adevărul, ci în schimb, mi-am canalizat toate eforturile în depășirea propriilor defecte. De fapt, asta a fost o greșeală. Atunci, în timp ce mergeam să-i sprijin pe nou-veniți, deși eram constrânsă de personalitatea mea și nu știam ce să spun când mă confruntam cu noțiunile nou-veniților, adevărul era că problema principală consta în faptul că înțelegeam doar parțial cum să abordez acele noțiuni. În realitate, eșecul meu de a-mi îndeplini datoria nu era în totalitate o problemă de personalitate, iar problema principală era faptul că eu nu înțelegeam adevărul. De atunci înainte, trebuia să mă concentrez să investesc efort în adevărurile-principii, iar dacă înțelegeam clar adevărul, puteam în sfârșit să vorbesc limpede. Dacă uneori deveneam tensionată și uitam ce să spun, puteam să mă rog mai mult lui Dumnezeu să-mi liniștească inima și puteam să recapitulez de mai multe ori în inimă ce voiam să spun și să vorbesc încet. Dacă tot nu reușeam să explic ceva clar, atunci, mai târziu, puteam să caut fragmente relevante din cuvintele lui Dumnezeu sau să cer ajutor fraților și surorilor. Așa ar trebui să practic.

Acum, nu mai devin negativă din cauza personalității mele introvertite, iar atunci când am părtășie la adunări, practic calmarea inimii mele și reușesc să comunic cu ceilalți. Nu mai sunt tuburată de felul în care comunic cu ceilalți, așa cum eram înainte, și nu mai simt că sunt sufocată de presiune. Chiar simt că adevărul poate rezolva toate dificultățile unei persoane și că tocmai cuvintele lui Dumnezeu m-au scos din negativitate. Nu mai sunt înrobită sau constrânsă de defectele din personalitatea mea.