de Lorna, Statele Unite

În luna mai a anului 2023, îmi făceam îndatoririle departe de casă. Într-o zi, am primit o scrisoare din orașul meu natal, în care mi se spunea că mama mea suferise un AVC cu câțiva ani înainte și că avea mobilitate limitată. Nu îmi venea să cred că vestea era adevărată. Gândindu-mă la imaginea mamei mele după un AVC, am început să plâng incontrolabil. M-am gândit în sinea mea: „Din cauza persecuției PCC și a faptului că sunt urmărită nu m-am putut întoarce acasă de aproape nouă ani. Familia și rudele mele non-credincioase m-ar fi căutat cu siguranță. Oare este posibil să o fi tot interogat și să fi făcut un AVC din cauza presiunilor la care a fost supusă? Nimeni din familia mea nu crede în Dumnezeu și chiar o persecută pe mama. Oare o vor îngriji cum se cuvine? Mai ales fratele meu și cumnata mea: acum, că mama suferise un AVC, nu doar că nu mai putea munci ca să câștige un ban, dar nu îi mai putea ajuta nici cu îngrijirea copiilor. Dimpotrivă, ea era cea care avea nevoie de îngrijire acum. E o vorbă: «Nu există fii devotați lângă patul părinților care suferă de o boală cronică.» Cu trecerea timpului, vor mai avea răbdare să o îngrijească? Rudele, prietenii și vecinii îi vor arunca în continuare vorbe tăioase? Dacă se întâmplă acest lucru, mama mea nu va trece doar prin chinul bolii, ci va trebui să îndure și suferința psihică. Va reuși să facă față acestei situații?” În momentul acela, chiar îmi doream să mă întorc acasă numaidecât, să o îngrijesc pe mama, dar nu puteam, pentru că PCC mă persecuta și încerca să mă aresteze. M-am gândit la cum mă născuse, mă crescuse și mă susținuse cât timp fusesem la școală. Acasă, viața era grea, iar mama a pus ban pe ban, a economisit, ba chiar și-a asumat povara unui împrumut cu dobândă mare pentru a mă trimite la facultate. În ultimii nouă ani, nu putusem să am grijă de mama, iar acum, nici măcar după ce suferise un AVC, nu mă puteam duce acasă să o îngrijesc. Mama plătise un preț atât de mare pentru mine, dar eu, fiica ei, nu îmi îndeplinisem niciuna dintre îndatoririle mele filiale. Simțeam că îi sunt cu adevărat îndatorată. În toți acești ani, așteptasem întotdeauna cu nerăbdare să o revăd pe mama într-o zi și să purtăm o discuție lungă, ca de la inimă la inimă. Dar acum, acest vis îmi fusese spulberat în întregime. După AVC, mama nici nu mai putea vorbi normal, darămite să poarte o conversație lungă și intimă. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât sufeream mai mult. Nu îmi puteam liniști inima nici când îmi făceam datoria. Imaginea mamei mele chinuită de boală mă străfulgera, din nou și din nou, iar eu nu mă puteam opri din plâns.

Seara, m-am zvârcolit în pat, neputând să dorm. În minte aveam doar imaginea mamei după AVC și trăiam în întregime sub imperiul sentimentelor mele pentru ea. Mi-am dat seama că starea mea era incorectă și că, dacă o țineam tot așa, cu siguranță nu aveam să fiu capabilă să îmi fac bine datoria. Suntem la o răscruce crucială în răspândirea Evangheliei. Ar trebui să îmi corectez starea cât mai repede cu putință și să îmi dedic din nou inima datoriei mele. În acest moment, mi-am amintit de experiența lui Iov. Peste noapte, Iov și-a pierdut vitele și oile care împânzeau pășunile, i-au murit copiii, iar trupul i-a fost acoperit în întregime de bube dureroase. În fața unei încercări atât de mari și a unei dureri atât de profunde, Iov nu L-a hulit niciodată pe Dumnezeu. Ba chiar a spus: „Iahve a dat și Iahve a luat; binecuvântat să fie numele lui Iahve” (Iov 1:21). Acum, că mama mea suferise un AVC, deși nu înțelegeam pe deplin intenția lui Dumnezeu, știam că această împrejurare care se abătuse asupra mea era o încercare și un test al lui Dumnezeu pentru mine. Trebuia să mă port asemeni lui Iov. Orice ar fi fost, nu puteam păcătui cu vorba, rostind vreun cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu, și nu puteam să îmi abandonez datoria și să Îl trădez pe Dumnezeu. Când m-am gândit la acest lucru, inima mea s-a liniștit treptat.

Într-o dimineață, am urmărit un videoclip cu o mărturie bazată pe experiență, intitulat După ce mama a fost diagnosticată cu cancer. Un fragment din cuvintele lui Dumnezeu citat în acesta m-a mișcat profund. Dumnezeu Atotputernic spune: „Nu este nevoie să analizezi sau să investighezi excesiv chestiunea îmbolnăvirii grave a părinților tăi sau faptul că întâmpină o mare nenorocire și cu siguranță nu ar trebui să investești energie în asta – nu va fi de niciun folos să faci asta. Faptul că oamenii se nasc, îmbătrânesc, se îmbolnăvesc, mor și se confruntă cu diverse probleme mari și mici în viață sunt evenimente foarte normale. Dacă ești adult, atunci ar trebui să ai un mod de gândire matur și ar trebui să abordezi această chestiune calm și corect: «Părinții mei sunt bolnavi. Unii spun că este din cauza că le-a fost atât de dor de mine, este posibil așa ceva? Cu siguranță le-a fost dor de mine – cum ar putea să nu-i fie dor unui om de propriul copil? Și mie mi-a fost dor de ei, deci de ce nu m-am îmbolnăvit?» Oare se îmbolnăvește cineva pentru că îi este dor de copiii săi? Nu așa stau lucrurile. Așadar, ce se întâmplă când părinții tăi se confruntă cu chestiuni importante? Se poate spune doar că Dumnezeu a pregătit acest fel de chestiune în viețile lor. A fost orchestrată de mâna lui Dumnezeu – nu te poți concentra asupra unor motive și cauze obiective; părinții tăi trebuiau să se confrunte cu această chestiune când ajungeau la această vârstă, trebuiau să fie loviți de boală. Ar fi putut evita acest lucru dacă tu ai fi fost acolo? Dacă Dumnezeu nu ar fi rânduit ca boala să fie o parte a sorții lor, atunci nu li s-ar fi întâmplat nimic, chiar dacă nu ai fi fost cu ei. Dacă le-ar fi fost sortit să se confrunte cu o asemenea nenorocire în viața lor, ce efect ai fi putut avea dacă ai fi fost alături de ei? Tot nu ar fi fost capabili să o evite, nu-i așa? (Așa e.) Gândește-te la acei oameni care nu cred în Dumnezeu – nu sunt familiile lor împreună, an după an? Când acei părinți se confruntă cu o mare nenorocire, membrii familiei lor extinse și copiii lor sunt cu toții alături de ei, nu-i așa? Când părinții se îmbolnăvesc sau când boala lor se agravează, oare este pentru că i-au părăsit copiii? Nu așa stau lucrurile, este sortit să se întâmple. Doar că, fiind copilul lor, pentru că ai această legătură de sânge cu părinții tăi, vei fi supărat când vei auzi că sunt bolnavi, în vreme ce alți oameni nu vor simți nimic. Este un lucru foarte normal. Cu toate acestea, faptul că părinții tăi se confruntă cu o asemenea nenorocire nu înseamnă că e nevoie să analizezi și să investighezi sau să te gândești cum să scapi de ea sau s-o înlături. Părinții tăi sunt adulți; au întâlnit acest lucru de numeroase ori în societate. Dacă Dumnezeu rânduiește un mediu ca să-i scape de această chestiune, atunci, mai devreme sau mai târziu, va dispărea complet. Dacă această chestiune este o dificultate în viața lor și trebuie s-o experimenteze, atunci depinde de El cât timp trebuie s-o experimenteze. Este un lucru pe care trebuie să-l experimenteze și nu-l pot evita. Dacă vrei să rezolvi singur această chestiune, să analizezi și să investighezi sursa, cauzele și consecințele pe care le are, acesta este un gând nesăbuit. Nu este de niciun folos și este de prisos. Nu ar trebui să acționezi în felul acesta, analizând, investigând și gândindu-te să-ți contactezi colegii de clasă și prietenii ca să te ajute, contactând spitalul pentru părinții tăi, sunând cei mai buni doctori, aranjând să primească cel mai bun pat de spital – nu este nevoie să-ți storci creierii făcând toate aceste lucruri. Dacă ai într-adevăr puțină energie în plus, atunci ar trebui să faci o treabă bună în datoria pe care trebuie s-o îndeplinești acum. Părinții tăi au propriile sorți. Nimeni nu poate scăpa de vârsta la care trebuie să moară. Părinții tăi nu sunt stăpânii sorții tale și, la fel, tu nu ești stăpânul sorții lor. Dacă le este sortit să li se întâmple ceva, ce poți face tu în privința asta? Ce efect poate obține faptul că ești anxios și cauți soluții? Niciunul; depinde de intențiile lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu vrea să-i ia și să-ți permită să-ți îndeplinești datoria netulburat, poți să faci ceva în legătură cu asta? Poți discuta condiții cu Dumnezeu? Ce ar trebui să faci acum? Să-ți storci creierii ca să găsești soluții, să cercetezi, să analizezi, să te învinovățești și să te simți rușinat să dai ochii cu părinții tăi – sunt acestea gândurile și acțiunile pe care se cuvine să le aibă un om? Toate acestea sunt manifestări ale unei lipse de supunere față de Dumnezeu și de adevăr; sunt iraționale, nu sunt înțelepte și se împotrivesc lui Dumnezeu. Oamenii nu ar trebui să aibă aceste manifestări. Înțelegi? (Da.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că suferința pe care o îndură o persoană de-a lungul vieții sale, bolile grave pe care le contractează și obstacolele pe care le întâlnește, toate acestea au fost hărăzite de Dumnezeu acum mult timp și nu au nimic de-a face cu factorii obiectivi. În destinul mamei mele, era scris ca ea să se îmbolnăvească. Și pentru cât de mulți ani avea să sufere de această boală, dacă putea fi vindecată complet sau nu și dacă, în final, avea să rămână cu sechele, toate acestea fuseseră predestinate de Dumnezeu cu mult timp în urmă. Cu toate acestea, eu nu înțelegeam suveranitatea lui Dumnezeu și continuam să analizez și să investighez, crezând că, pentru că eu nu mă întorsesem acasă de mulți ani și pentru că familia și rudele mele non-credincioase îmi persecutaseră mama, ea nu a putut îndura presiunea la care a fost supusă, iar ca urmare a acestui fapt a suferit un AVC. Îmi făceam griji și că familia mea nu o va îngriji pe mama după AVC-ul pe care îl suferise și că rudele, prietenii și vecinii îi vor arunca vorbe tăioase, făcând-o să sufere nu doar fizic, ci și mental. Nu puteam merge acasă să o îngrijesc pe mama din cauza amenințării persecuției și arestării de către PCC, așa că trăiam simțindu-mă îndatorată față de ea, iar inima mea era ocupată în întregime de boala mamei mele. Nu îmi puteam liniști inima nici măcar în timp ce îmi făceam datoria. Acum am înțeles că AVC-ul mamei mele nu avea legătură cu faptul că eu îi eram sau nu alături. Nu se punea problema ca ea să fi putut evita această boală dacă eu aș fi fost cu ea, la fel cum nu se punea problema nici ca boala ei să se fi ameliorat sau ca ea să fi fost complet vindecată dacă eu m-aș fi întors acasă să o îngrijesc. Era ca atunci când bunica mea s-a îmbolnăvit de cancer esofagian și mătușa mea a dezvoltat cancer hepatic. La vremea respectivă, mama mea s-a tot frământat încercând să găsească modalități de a le trata, a cheltuit o grămadă de bani și le-a vizitat adesea. Cu toate acestea, în cele din urmă, ele tot au murit. Asta dovedea că bolile de care suferă o persoană de-a lungul vieții și clipa morții sale au fost toate predestinate de Dumnezeu cu mult timp înainte. Oricât ar încerca oamenii și indiferent cât de multă grijă ar avea de bolnav, nu pot schimba aceste lucruri câtuși de puțin. Chiar dacă aș fi rămas alături de mama și aș fi îngrijit-o, ea tot ar fi suferit de această boală. Prin revelația acestor fapte, am înțeles că, deși crezusem în Dumnezeu timp de mulți ani, vedeam în continuare lucrurile ca un non-credincios. Nu înțelegeam suveranitatea lui Dumnezeu. Când m-am gândit la acest lucru, m-am simțit rușinată în inima mea și am fost dispusă să mă reîntorc la Dumnezeu, să Îi încredințez în întregime boala mamei mele și să fiu la mila orchestrării Sale cu privire la măsura în care aceasta avea să se amelioreze sau nu, fără să Îl hulesc, orice ar fi. Încetul cu încetul, starea mea s-a îmbunătățit mult. Uneori, mă mai gândeam la boala mamei, dar inima mea suferea mai puțin și puteam pune suflet în îndatoririle mele.

Într-o zi, sporovăiam cu niște surori și, fără să vreau, am menționat AVC-ul mamei mele. Ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi, iar mintea mi-a fost năpădită de imagini cu mama mea îngrijindu-mă și susținându-mi credința în Dumnezeu. Mai târziu, m-am gândit: de ce am simțit atât de multă durere când am aflat că mama făcuse un AVC? Cum ar trebui să ies din această stare? Căutând, am citit două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu a creat această lume și a adus în ea omul, o ființă vie căreia El i-a dăruit viață. La rândul său, omul a ajuns să aibă părinți și rude și nu a mai fost singur. Încă de când omul a văzut prima oară această lume materială, a fost menit să existe sub rânduirea lui Dumnezeu. Suflarea vieții de la Dumnezeu este cea care susține fiecare ființă vie în parte pe parcursul creșterii sale până la maturitate. În acest proces, nimeni nu simte că omul există și crește sub îngrijirea lui Dumnezeu; mai degrabă, consideră că omul crește sub ocrotirea părinților săi și că este propriul său instinct al vieții cel care îi dirijează creșterea. Acest lucru e cauzat de faptul că omul nu știe cine i-a dăruit viața sau de unde a venit aceasta, cu atât mai puțin felul în care instinctul vieții creează miracole. El știe doar că hrana este baza pe care viața sa continuă, că perseverența este sursa existenței vieții sale și că acele credințe din mintea lui sunt capitalul de care depinde supraviețuirea lui. Cu privire la harul și aprovizionarea lui Dumnezeu, omul nu e deloc conștient de ele, iar acesta este modul în care își irosește el viața pe care i-a oferit-o Dumnezeu […]” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). „Să vorbim despre felul în care ar trebui să fie interpretată afirmația: «Părinții nu sunt creditorii tăi.» Părinții nu sunt creditorii tăi – nu este o realitate? (Ba este.) Întrucât este o realitate, se cuvine să explicăm chestiunile implicate în această afirmație. Să analizăm următoarea chestiune: părinții ți-au dat viață. Cine a ales ca ei să-ți dea viață: tu sau părinții tăi? Cine a ales pe cine? Dacă privești acest lucru din perspectiva lui Dumnezeu, răspunsul este: niciunul din voi. Nici tu, nici părinții tăi nu au ales ca ei să-ți dea viață. Dacă te uiți la rădăcina acestei chestiuni, ea a fost predestinată de Dumnezeu. Pentru moment, vom lăsa deoparte acest subiect, deoarece oamenilor le este ușor să înțeleagă această chestiune. Din perspectiva ta, te-ai născut în mod pasiv la părinții tăi, fără să ai de ales în privința aceasta. Din perspectiva părinților tăi, ți-au dat viață prin voința lor independentă, nu-i așa? Cu alte cuvinte, lăsând deoparte predestinarea de la Dumnezeu, când vine vorba despre chestiunea nașterii tale, părinții tăi au fost cei care au avut toată puterea. Au ales să-ți dea viață și au luat toate deciziile. Nu ai ales ca ei să-ți dea viață, te-ai născut pasiv la ei și nu ai avut de ales în chestiunea aceasta. Așadar, întrucât părinții tăi au avut toată puterea și au ales să-ți dea viață, au o obligație și o responsabilitate să te crească, să te facă om mare, să-ți ofere o educație, hrană, haine și bani – aceasta este responsabilitatea și obligația lor și este ceea ce se cuvine să facă. Întrucât tu ai fost mereu pasiv de-a lungul perioadei în care te-au crescut, nu ai avut dreptul să alegi – a trebuit să fii crescut de ei. Întrucât erai mic, nu aveai capacitatea să te crești singur, nu ai avut de ales decât să te lași crescut, în mod pasiv, de părinții tăi. Ai fost crescut în modul ales de părinții tăi; dacă îți dădeau mâncare și băutură bună, atunci consumai mâncare și băutură bună. Dacă părinții îți ofereau un mediu de viață în care supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice, atunci supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice. În orice caz, când te creșteau, tu erai pasiv, iar părinții tăi își îndeplineau responsabilitatea. E ca și cum ar avea grijă de o floare. Întrucât vor să aibă grijă de o floare, ar trebui să îi pună îngrășământ, să o ude și să se asigure că primește lumina soarelui. Așadar, în ceea ce privește oamenii, indiferent dacă părinții te-au crescut cu meticulozitate sau cu multă grijă, în orice caz, ei doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația. Indiferent de motivele pentru care te-au crescut, a fost responsabilitatea lor – pentru că ți-au dat viață, ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru tine. Având în vedere acest lucru, poate fi considerat bunătate tot ce au făcut ei pentru tine? Nu poate, nu? (Nu.) Faptul că părinții tăi și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine nu poate fi considerat bunătate, așa că dacă își îndeplinesc responsabilitatea față de o floare sau o plantă, udând-o și fertilizând-o, asta poate fi considerată bunătate? (Nu.) Acest lucru este chiar mai departe de a fi bunătate. Florile și plantele cresc mai bine afară – dacă sunt plantate în pământ, cu vânt, soare și apă de ploaie, atunci le merge bine. Nu cresc la fel de bine ca afară, când sunt plantate într-un ghiveci, înăuntru, dar oriunde s-ar afla, trăiesc, nu-i așa? Oriunde ar fi, acest lucru a fost predestinat de Dumnezeu. Ești o persoană care are viață, iar Dumnezeu Își asumă responsabilitatea pentru fiecare viață, permițându-i să supraviețuiască și să urmeze legea pe care o respectă toate ființele create. Însă, ca persoană, trăiești în mediul în care te cresc părinții tăi, așa că ar trebui să crești și să exiști în acel mediu. Faptul că trăiești în acel mediu se datorează, la scară mai mare, predestinării de la Dumnezeu; la scară mai mică, se datorează faptului că părinții tăi te-au crescut, nu-i așa? În orice caz, crescându-te, părinții tăi îndeplinesc o responsabilitate și o obligație. Să te crească până la maturitate este obligația și responsabilitatea lor, iar asta nu se poate numi bunătate. Dacă nu poate fi considerată bunătate, atunci nu este un lucru de care se cuvine să te bucuri? (Ba da.) Acesta este un fel de drept de care ar trebui să te bucuri. Ar trebui să fii crescut de părinții tăi, pentru că, înainte să ajungi la maturitate, rolul pe care îl joci este acela de copil care este crescut. Prin urmare, părinții tăi pur și simplu îndeplinesc un fel de responsabilitate față de tine, iar tu doar o primești, dar cu siguranță nu primești har sau bunătate de la ei” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că El este sursa vieții omenești și că suflarea vieții mi-a fost dată de El. Chiar înainte ca eu să mă fi născut, Dumnezeu mi-a rânduit o familie, părinți, a vegheat întotdeauna asupra mea și m-a ocrotit când creșteam. De asemenea, a rânduit ca frații și surorile să îmi predice Evanghelia, astfel încât am avut șansa să aud glasul lui Dumnezeu și să primesc mântuirea Lui. Din acel moment, am încetat să mai caut faima și câștigul lumești. Toate acestea au fost suveranitatea și rânduiala lui Dumnezeu. La suprafață, părea că mama mea mă creștea, dar asta venea din suveranitatea și predestinarea lui Dumnezeu. Tatăl meu prețuia băieții mai mult decât fetele și nu m-a plăcut niciodată, din ziua în care m-am născut. Dacă făceam cea mai mică greșeală, mă bătea, iar mama era cea care îmi ținea mereu partea și îmi lua apărarea de fiecare dată. Tata nu mi-a permis să merg la liceu, dar mama a insistat să mă duc, ba chiar și-a asumat povara unui împrumut cu dobândă mare pentru ca eu să pot merge la facultate. După ce am absolvit și am început să îmi caut un loc de muncă, m-am lovit de obstacole la fiecare pas și am trăit în deznădejde și disperare. Într-o seară, mama a adus niște surori să aibă părtășie cu mine despre cuvintele lui Dumnezeu, să mă ajute și să mă sprijine, ca să pot ieși din starea mea de deznădejde și disperare. Când am plecat de acasă pentru a-mi face îndatoririle, mama mi-a oferit mult sprijin financiar și m-a ajutat să țin sub control și situația de acasă, astfel încât să nu fiu persecutată de către membrii familiei și pentru ca aceștia să nu îmi pună piedici. Toate lucrurile acestea pe care mama le făcuse pentru mine în perioada creșterii mele și a credinței în Dumnezeu nu erau altceva decât îndeplinirea responsabilităților și a obligațiilor ei. Acestea erau responsabilitățile care îi reveneau după ce mi-a dat naștere. Nu reprezentau bunătate și nu erau ceva pentru care eu trebuia să mă revanșez. Cu toate acestea, eu privisem mereu felul în care m-a crescut mama mea și prețul pe care l-a plătit în numele meu ca pe o formă de bunătate. În combinație cu faptul că, de la o vârstă fragedă, am fost profund otrăvită de valori culturale tradiționale precum „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva” și „O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară”, am ajuns să simt că ar trebui să răsplătesc bunătatea mamei mele și că, dacă nu o făceam, aveam să o dezamăgesc și să rămân cu conștiința încărcată. Când am aflat că mama suferise un AVC, iar eu nu puteam merge acasă să o îngrijesc, inima mi-a fost cuprinsă de sentimente de îndatorare față de ea și nu reușeam să o liniștesc nici măcar în timp ce îmi făceam datoria. Acum, marile catastrofe s-au abătut asupra noastră, iar intenția urgentă a lui Dumnezeu este ca mai mulți oameni să audă glasul Lui, să se întoarcă în fața tronului lui Dumnezeu și să primească mântuirea Sa. În acest moment critic de răscruce în răspândirea Evangheliei, dacă eu trăiam doar sub imperiul sentimentelor mele pentru mama mea, îmi tratam datoria fără seriozitate și superficial, asta ar fi fost o trădare gravă a lui Dumnezeu. Aș fi fost cu adevărat o persoană fără conștiință și fără niciun simț al recunoștinței. Dumnezeu mi-a dat viață și Și-a revărsat harul asupra mea, permițându-mi să vin înaintea Lui și aprovizionându-mă din cuvintele vieții. De asemenea, El m-a protejat în două accidente de mașină, ocrotindu-mă de pericol. Fără grija și protecția lui Dumnezeu, nu știu de câte ori aș fi murit. Fără mântuirea lui Dumnezeu, aș trăi în continuare ca o non-credincioasă, în deșertăciune și suferință. Dragostea lui Dumnezeu pentru mine este pur și simplu măreață. Lui ar trebui să Îi mulțumesc cel mai mult și ceea ce ar trebui să fac îndeosebi este să îmi fac bine datoria, pentru a răsplăti iubirea lui Dumnezeu.

După aceea, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am regăsit în acestea principiile de practică în privința felului în care ar trebui să îmi tratez părinții. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă, pe baza mediului tău de viață și a contextului în care te afli, onorarea părinților tăi nu intră în conflict cu îndeplinirea însărcinării date de Dumnezeu și a îndatoririlor tale – sau, cu alte cuvinte, dacă onorarea părinților tăi nu afectează îndeplinirea cu loialitate a datoriei tale – atunci le poți practica pe amândouă în același timp. Nu este nevoie să te separi la exterior de părinții tăi și nu ești nevoit să te lepezi de ei sau să-i respingi la exterior. În ce situație se aplică acest lucru? (Când onorarea părinților de către o persoană nu intră în conflict cu îndeplinirea datoriei sale.) Corect. Cu alte cuvinte, dacă părinții tăi nu încearcă să-ți împiedice credința în Dumnezeu și, de asemenea, dacă sunt credincioși și te sprijină și încurajează cu adevărat să-ți îndeplinești datoria cu loialitate și să duci la bun sfârșit însărcinarea dată de Dumnezeu, atunci relația ta cu părinții tăi nu este o relație trupească între rude, în sensul obișnuit al cuvântului, ci este o relație între frații și surorile bisericii. În acest caz, în afară de a interacționa cu ei ca frați și surori ai bisericii, trebuie să-ți îndeplinești și câteva dintre responsabilitățile filiale față de ei. Trebuie să dai dovadă de puțin mai multă grijă. Atât timp cât nu afectează îndeplinirea datoriei tale, adică atât timp cât inima ta nu este constrânsă de ei, poți să-ți suni părinții ca să-i întrebi ce mai fac și să dai dovadă de puțină grijă pentru ei, poți să-i ajuți să rezolve câteva dificultăți și să se ocupe de unele dintre problemele lor de viață și poți să-i ajuți să rezolve unele dintre dificultățile pe care le au în ceea ce privește intrarea lor în viață – poți să faci toate aceste lucruri. Cu alte cuvinte, dacă părinții tăi nu te împiedică să crezi în Dumnezeu, ar trebui să păstrezi această relație cu ei și ar trebui să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei. Și de ce ar trebui să te arăți îngrijorat pentru ei, să ai grijă de ei și să-i întrebi ce mai fac? Pentru că ești copilul lor. Întrucât ai această relație cu ei, ai un alt tip de responsabilitate și trebuie să te interesezi ceva mai mult de ei și să le oferi mai mult ajutor. Atât timp cât nu afectează îndeplinirea datoriei tale și atât timp cât părinții tăi nu-ți împiedică sau nu-ți tulbură credința în Dumnezeu și îndeplinirea datoriei tale și nici nu te trag înapoi, atunci este firesc și potrivit să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei și trebuie să faci acest lucru în măsura în care nu ai mustrări de conștiință – acesta este cel mai scăzut standard pe care trebuie să-l îndeplinești. Dacă nu poți să-ți onorezi părinții acasă din cauza impactului și a obstacolelor circumstanțelor tale, atunci nu trebuie să respecți această reglementare. Ar trebui să te lași la mila orchestrărilor lui Dumnezeu, să te supui rânduielilor Sale și nu ai nevoie să insiști pe onorarea părinților tăi. Condamnă Dumnezeu asta? Dumnezeu nu condamnă acest lucru; El nu-i obligă pe oameni să facă asta. […] Ai responsabilitatea să-ți onorezi părinții și, dacă împrejurările o permit, poți să îndeplinești această responsabilitate, dar nu ar trebui să fii constrâns de sentimentele tale. De exemplu, dacă unul dintre părinții tăi se îmbolnăvește și trebuie să meargă la spital și nu are cine să-l îngrijească, iar tu ești prea ocupat cu datoria ta pentru a te întoarce acasă, ce ar trebui să faci? În astfel de momente, nu poți fi constrâns de sentimentele tale. Ar trebui să te gândești la asta în rugăciune, să o încredințezi lui Dumnezeu și să o lași la mila orchestrărilor Sale. Acesta este genul de atitudine pe care ar trebui să o ai. Dacă Dumnezeu vrea să pună capăt vieții părintelui tău și să ți-l ia, ar trebui să te supui. Unii oameni spun: «Deși m-am supus, tot mă simt nefericit și plâng de zile întregi pentru asta – nu este un sentiment trupesc?» Acesta nu este un sentiment trupesc, este bunătate umană, înseamnă a avea umanitate, iar Dumnezeu nu o condamnă. Poți să plângi, dar dacă plângi câteva zile și nu ești în stare să dormi sau să mănânci și nu ai chef să-ți faci datoria și chiar îți dorești să te duci acasă și să-ți vizitezi părinții, atunci nu-ți poți face bine datoria și nu ai pus adevărul în practică, iar asta înseamnă că nu-ți îndeplinești responsabilitățile onorându-ți părinții și că trăiești în vâltoarea sentimentelor tale. Dacă-ți onorezi părinții în timp ce trăiești în vâltoarea sentimentelor tale, atunci nu-ți îndeplinești responsabilitățile și nu respecți cuvintele lui Dumnezeu, pentru că ai abandonat însărcinarea dată de El și nu ești o persoană care urmează calea Sa. Când întâlnești acest tip de situație, dacă nu cauzează întârzieri în datoria ta sau nu afectează îndeplinirea loială a datoriei tale, poți face unele lucruri de care ești în stare pentru a da dovadă de evlavie filială față de părinții tăi și poți îndeplini responsabilitățile pe care ești capabil să le îndeplinești. În concluzie, asta este ceea ce ar trebui să facă oamenii și de ce sunt ei capabili în sfera umanității. Dacă te lași prins de sentimentele tale și acest lucru te împiedică în îndeplinirea datoriei tale, atunci asta contravine întru totul intențiilor lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ți-a cerut niciodată să faci asta; El cere doar să-ți îndeplinești responsabilitățile față de părinții tăi, nimic mai mult. Asta înseamnă să ai evlavie filială. Când Dumnezeu vorbește despre «onorarea părinților», există un context. Trebuie doar să îndeplinești câteva responsabilități care pot fi duse la bun sfârșit în tot felul de condiții, asta-i tot. Cât despre cazul în care părinții tăi se îmbolnăvesc grav sau mor, decizi tu aceste lucruri? Cum sunt viețile lor, când mor, ce boală îi ucide sau cum mor – au aceste lucruri vreo legătură cu tine? (Nu.) Nu au nicio legătură” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (4)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că cinstirea părinților mei nu este o însărcinare dată de Dumnezeu și că aceasta nu reprezintă nici misiunea mea. Vocația mea, trimisă din Ceruri, este doar să îndeplinesc îndatoririle unei ființe create, pentru că Dumnezeu a spus: „Nu ar trebui să-ți îndeplinești oricum datoria? Este o vocație trimisă de cer, o responsabilitate care nu poate fi abandonată. Ar trebui să-ți îndeplinești datoria, chiar dacă nimeni altcineva n-o face. Acesta este hotărârea pe care trebuie să o ai” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „În credința în Dumnezeu, dobândirea adevărului este cea mai importantă”). Deși copiii au responsabilitatea de a-și cinsti părinții, aceasta nu este datoria unei ființe create. Trebuie să găsim calea corectă de practică, în funcție de diferite împrejurări și contexte, și tot ce facem trebuie să se bazeze pe premisa că nu ne împiedică în îndeplinirea datoriei noastre. Dacă mediul și împrejurările îmi permit, ar trebui să îmi îndeplinesc responsabilitățile de fiică și să am grijă de mama mea atât cât pot. Cu toate acestea, nu mă puteam întoarce acasă din cauza persecuției PCC, care încerca să mă și aresteze, și nu îi puteam fi alături să o îngrijesc. PCC mă văduvise cu cruzime până și de dreptul de a o vedea sau de a-i da un telefon să o întreb cum se simte. În plus, eram ocupată cu datoria mea și nu aveam timp să mă întorc și să o îngrijesc pe mama. Dacă mă întorceam acasă să o îngrijesc pe mama și întârziam lucrarea bisericii, asta nu ar fi fost în concordanță cu intenția lui Dumnezeu. După ce am cântărit cu atenție toate aceste lucruri, m-am simțit mult mai calmă în inima mea și am venit înaintea lui Dumnezeu pentru a mă ruga: „Dragă Dumnezeule Atotputernic, acum știu cum să tratez chestiunea bolii mamei mele. Sunt dispusă să mă lepăd de sentimentele mele față de ea și să îmi fac în continuare datoria. Nu mă pot întoarce acasă să o îngrijesc, așa că o încredințez în mâinile Tale. Indiferent ce s-ar abate asupra ei în viitor, sunt dispusă să mă supun.” După ce m-am rugat, mi-am simțit inima un pic mai eliberată. Am putut să îmi dedic inima datoriei mele și nu am mai fost constrânsă sau preocupată de chestiunea AVC-ului mamei mele. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că a rânduit această împrejurare, pentru a-mi permite să dobândesc un oarecare discernământ cu privire la ideile tradiționale ce sălășluiesc în mine și să știu cum să îmi tratez părinții corect.