de Hua Shuang, China

În decembrie 2023, am fost aleasă conducătoare de district. În fiecare zi, erau multe sarcini care trebuiau urmărite și implementate. La început, mentalitatea mea era destul de bună. Știam că îmi lipseau multe, așa că mă concentram să citesc scrisorile de îndrumare din partea conducătorilor superiori, ca să găsesc căi de urmat. De asemenea, discutam chestiuni și comunicam cu partenerele mele și, treptat, am învățat cum să urmăresc lucrarea. După câteva zile, partenerele mele mi-au spus că, la finalul lunii, trebuie să scriem un raport privind lucrarea. A devenit imediat evident că erau o mulțime de elemente de raportat, cum ar fi progresul fiecărei sarcini și dacă acestea conțineau sau nu probleme ori abateri, precum și neajunsurile și dificultățile din îndatoririle fraților și ale surorilor și cum erau stările lor. Trebuia să analizăm toate aceste probleme și multe altele și să ne lămurim în privința lor. De asemenea, trebuia să scriem planuri de lucru și să venim cu soluții. Deodată, am început să mă simt foarte irascibilă, gândindu-mă: „Raportul de lucru trebuie să includă atât de multe detalii; de cât efort și putere intelectuală va fi nevoie pentru asta?” Cu cât am citit mai mult, cu atât m-am simțit mai copleșită. Mai ales când am văzut sarcini cu care nu eram familiarizată și principiile și abilitățile profesionale aferente pe care trebuia să le studiez și cu care trebuia să mă familiarizez, m-am gândit: „Abia am început această datorie, așa că, dacă nu pot finaliza raportul de lucru pentru această lună, mă pot baza în continuare pe partenerele mele. Însă luna viitoare nu voi fi nevoită să mă ocup singură de asta? Ar necesita atât de mult efort și ar fi o mare bătaie de cap!” Gândul la lucrările restante din ultimele câteva zile m-a năucit și chiar am vrut să fug de această datorie. Știam că gândurile acestea nu se aliniau la intențiile lui Dumnezeu, așa că m-am rugat Lui în timp ce-am încercat să-mi dau seama cum să procedez. Dar uneori, când le auzeam pe surorile mele discutând despre problemele din lucrare, îmi puneam intenționat căști pentru a asculta imnuri și a nu mă alătura discuțiilor lor. Astfel, nu eram nevoită să mă gândesc cum să rezolv probleme sau să mă îngrijorez și să mă epuizez.

Studiind mai amănunțit lucrarea, mi-am dat seama că fiecare sarcină implica o mulțime de detalii și că toate necesitau o gândire atentă pentru a identifica soluții și a obține rezultate bune. Acest volum de lucru era mult mai mare decât în datoria mea anterioară, cu o singură sarcină, așa că m-am simțit foarte potrivnică, gândindu-mă: „De ce ar trebui să mă epuizez și să mă îngrijorez atât de mult? Era mult mai bine să îndeplinesc o datorie cu o singură sarcină. Pe atunci, nu eram nevoită să mă confrunt cu atâta presiune în fiecare zi!” Cu cât tânjeam mai mult după confort fizic, cu atât mi se părea mai epuizant să fiu conducătoare. Mă simțeam foarte ținută în frâu și răvășită și adesea eram prost dispusă. Când partenerele mele discutau cu mine despre lucrare, dădeam doar răspunsuri scurte și superficiale, iar apoi mă dedicam pur și simplu propriilor sarcini. Mi-am dat seama că starea mea nu era corectă, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, mă plâng constant de cât de solicitantă este această datorie. Caut confort pentru trupul meu și nu-mi pot face datoria cu bucurie. Nu vreau să rămân în această stare. Te rog, călăuzește-mă să-mi înțeleg firea coruptă!” Mai târziu, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o oarecare înțelegere privind starea mea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unii oameni spun: «Conform tuturor, credincioșii sunt liberi și eliberați, trăiesc vieți deosebit de fericite, liniștite și vesele. Eu de ce nu pot trăi la fel de fericit și de liniștit ca alții? De ce nu simt nicio veselie? De ce mă simt atât de ținut în frâu și de epuizat? Cum se face că alți oameni trăiesc vieți atât de fericite? De ce este viața mea atât de tristă?» Spuneți-Mi, care este cauza acestui lucru? Ce le-a provocat reprimarea? (Corpurile lor fizice nu erau mulțumite și sufereau.) Când corpul fizic al unei persoane suferă și aceasta simte că i s-a făcut o nedreptate, dacă persoana poate accepta acest lucru în inima și în mintea sa, nu va simți că suferința ei fizică nu mai este atât de mare? Dacă găsește alinare, liniște și veselie în inima și în mintea ei, se va mai simți ea ținută în frâu? (Nu.) Prin urmare, este eronat să spunem că reprimarea este provocată de suferința fizică. Dacă reprimarea apare din cauza unei suferințe fizice excesive, atunci, voi nu suferiți? Vă simțiți ținuți în frâu fiindcă nu puteți face ce doriți? Deveniți prizonierii emoțiilor represive fiindcă nu puteți face ce vreți? (Nu.) Sunteți ocupați, în lucrarea zilnică? (Oarecum ocupați.) Sunteți cu toții destul de ocupați, lucrând din zori și până la apus. În afară de somn și mâncare, îți petreci aproape toată ziua în fața unui computer, obosindu-ți ochii și creierul și epuizându-ți corpul, dar te simți ținut în frâu? Îți va provoca reprimare această oboseală? (Nu.) Ce provoacă reprimarea oamenilor? Cu siguranță nu se datorează oboselii fizice, așadar, ce o provoacă? Dacă oamenii caută constant confort fizic și fericire, dacă urmăresc constant fericire și confort fizic și nu doresc să sufere, atunci, chiar și puțină suferință fizică, faptul că suferă puțin mai mult decât alții sau că se simt puțin mai munciți decât de obicei i-ar face să se simtă ținuți în frâu. Aceasta este una dintre cauzele reprimării. Dacă oamenii nu consideră că puțină suferință fizică este mare lucru și nu urmăresc confortul fizic, ci, în schimb, urmăresc adevărul și caută să-și îndeplinească îndatoririle pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu, atunci, adesea, ei nu vor simți suferința fizică. Chiar dacă, ocazional, se simt puțin ocupați, obosiți sau epuizați, după ce se culcă, se vor trezi simțindu-se mai bine și apoi, își vor continua lucrarea. Ei se vor concentra pe îndatoririle și pe lucrarea lor; nu vor considera că puțină oboseală fizică este o problemă semnificativă. Totuși, când apare o problemă în gândirea oamenilor și aceștia urmăresc constant confortul fizic, oricând le sunt ușor nedreptățite corpurile fizice sau nu pot găsi mulțumire, în ei se vor naște anumite emoții negative. Așadar, de ce acest tip de persoană, care mereu vrea să facă ce dorește, să-și răsfețe trupul și să se bucure de viață se trezește adesea prizoniera acestei emoții negative care este reprimarea, oricând este nemulțumită? (Pentru că urmărește confortul și plăcerea fizică.) Asta este adevărat pentru unii oameni” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că urmăream confortul trupesc și că nu mă simțeam împlinită fizic, așa că trăiam în emoții negative care mă țineau în frâu și de deznădejde și mă simțeam mereu nefericită și irascibilă în îndatoririle mele. Anterior, când făceam o datorie bazată pe o singură sarcină, volumul de muncă nu era prea mare și mă și pricepeam la asta, așa că mă simțeam în largul meu. Corpul meu nu se simțea obosit, nici inima mea împovărată. Acum, în calitate de conducătoare, trebuia să supraveghez multe lucrări, aveam mai multe pentru care să-mi fac griji și existau mai multe probleme pe care trebuia să le iau în considerare și să le rezolv. Multe dintre sarcini îmi erau nefamiliare, iar eu nu știam cum să rezolv aceste probleme, așa că am fost nevoită să învăț de la zero. Acest lucru m-a făcut să mă simt ținută în frâu, irascibilă și dornică să fug de această situație. De fapt, dacă îmi prioritizam datoria în loc să urmăresc confortul fizic și liniștea, chiar dacă mă simțeam obosită, puteam face față. Mi-am dat seama că nu mai gândeam limpede.

Mai târziu, am căutat cuvintele lui Dumnezeu ce expun motivul pentru care oamenii se simt ținuți în frâu și le-am citit. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unii oameni pur și simplu nu sunt dispuși să-și îndeplinească îndatoririle și să aibă părtășie despre adevăr. Ei nu s-au adaptat la viața bisericească, sunt incapabili să se adapteze la ea și întotdeauna se simt deosebit de nefericiți și de neajutorați. Eu le-aș spune acelor oameni: ar trebui să pleci degrabă. Du-te în lumea laică, să-ți cauți propriile țeluri și propria direcție și să trăiești viața pe care s-ar cuveni s-o trăiești. Casa lui Dumnezeu nu forțează niciodată pe nimeni. […] oamenii de acest gen se simt mereu ținuți în frâu. În termeni simpli, dorința lor este să-și răsfețe trupul și să-și satisfacă dorințele. Ei sunt prea egoiști, vor să facă totul conform propriilor toane și așa cum vor, ignorând regulile și netratând lucrurile conform principiilor, făcând lucrurile doar pe baza propriilor sentimente, preferințe și dorințe și acționând pe baza propriilor interese. Le lipsește umanitatea normală și oamenii de acest fel nu se ocupă de lucrarea lor reală. Oamenii care nu se ocupă de lucrarea lor reală se simt ținuți în frâu în tot ceea ce fac, oriunde merg. Chiar dacă ar trăi singuri, tot s-ar simți așa. Frumos spus, acești oameni nu sunt indivizi promițători și nu se ocupă de lucrarea lor reală. Mai precis, umanitatea lor este anormală și sunt cam netoți. Cum sunt oamenii care se ocupă de lucrarea lor reală? Sunt oameni care-și privesc nevoile de bază, precum mâncarea, îmbrăcămintea, adăpostul și transportul într-un mod simplu. Atât timp cât lucrurile se ridică la un standard normal, este suficient pentru ei. Le pasă mai mult de calea lor în viață, de misiunea lor ca ființe umane, de perspectiva lor asupra vieții și de valorile lor. La ce reflectează toată ziua oamenii fără perspective? Ei reflectează mereu la cum să lenevească, cum să păcălească pentru a evita responsabilitatea, cum să mănânce bine și să se distreze, cum să trăiască în tihnă și confort fizic, fără să țină cont de chestiuni reale. Prin urmare, ei se simt ținuți în frâu în contextul și mediul în care-și îndeplinesc îndatoririle în casa lui Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu le cere oamenilor să-și însușească anumite cunoștințe comune și profesionale legate de îndatoririle lor, pentru a le îndeplini mai bine. Casa lui Dumnezeu le cere oamenilor să mănânce și să bea frecvent cuvintele lui Dumnezeu, astfel încât să poată dobândi o înțelegere mai bună a adevărului, să pătrundă în adevărul-realitate și să știe care sunt principiile pentru fiecare acțiune. Toate aceste lucruri despre care are părtășie și pe care le menționează casa lui Dumnezeu au legătură cu subiecte, chestiuni practice și așa mai departe, care intră în sfera vieților oamenilor și a îndeplinirii îndatoririlor lor și sunt menite să-i ajute pe oameni să se ocupe de lucrarea lor reală și să pășească pe calea corectă. Acești indivizi care nu se ocupă de lucrarea lor reală și care fac ce vor ei nu doresc să facă aceste lucruri reale. Țelurile finale pe care vor să le atingă făcând orice doresc sunt confortul, plăcerea și tihna fizică și să nu fie îngrădiți sau nedreptățiți în vreun fel. Să poată să mănânce suficient din orice vor ei și să facă ce doresc. Din cauza calității umanității lor și a căutărilor lor lăuntrice se simt ei adesea ținuți în frâu. Indiferent cum ai părtășie cu ei despre adevăr, nu se vor schimba și reprimarea nu le va fi înlăturată. Pur și simplu, acesta este felul lor; sunt doar niște lucruri care nu se ocupă de lucrarea lor reală” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama în sfârșit că aceia care întotdeauna se lasă pradă confortului și-și satisfac dorințele trupești nu se ocupă de lucrarea cuvenită lor și sunt lipsiți de perspective. Astfel de oameni vor doar să trăiască după propriile dorințe, dar când vine vorba de a face lucrarea cuvenită lor, sunt alunecoși și trândăvesc, simțindu-se ținuți în frâu și nefericiți atunci când trebuie să-și facă griji sau să-și împovăreze trupul. Acești oameni sunt lipsiți de conștiință și rațiune. Mi-am cercetat starea recentă din perspectiva acestui lucru. Când am văzut că zilnic trebuia să mă gândesc la probleme și dificultăți din diverse sarcini și să le rezolv și că acest lucru impunea un efort mental considerabil, am început să-mi doresc o datorie mai ușoară și mai simplă, astfel încât corpul meu să se simtă mai confortabil. Când îmi auzeam partenerele vorbind despre lucrare, îmi puneam intenționat căști, pentru a asculta imnuri, și evitam să mă alătur discuției. Când surorile mele mă abordau ca să discutăm chestiuni legate de lucrare, nu voiam să mă implic și le evitam ori de câte ori puteam și dacă într-adevăr nu le puteam evita, dădeam doar răspunsuri scurte și superficiale, ceea ce ducea la greșeli în implementarea sarcinilor și la necesitatea reluării unor lucrări. Acestea erau consecințele faptului că-mi răsfățam trupul. M-am gândit la oamenii care se ocupă de lucrarea cuvenită lor. Când îndatoririle lor le solicită să se îngrijoreze sau să se împovăreze, sau să învețe și să-și însușească abilități profesionale și cunoștințe profesionale, ei își investesc timpul și energia cu bucurie și caută să-și îndeplinească îndatoririle pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Pe de altă parte, eu căutam permanent confortul și tihna, iar când îndatoririle îmi cereau să mă îngrijorez sau să mă împovărez, mă simțeam potrivnică și le evitam. Dumnezeu îmi arătase har, oferindu-mi oportunitatea de a fi conducătoare, iar acest lucru era benefic pentru creșterea vieții mele, deoarece a fi conducător cere ca o persoană să se implice în diverse sarcini și să-și însușească tot felul de principii, iar atunci când se confruntă cu dificultăți, este obligată să caute adevărurile-principii, să se roage mai mult și să se bazeze mai mult pe Dumnezeu. În același timp, aceasta implică însușirea abilităților și cunoștințelor profesionale relevante și lărgirea înțelegerii și experienței unei persoane, permițându-i să se instruiască în legătură cu diverse aspecte și să crească mai repede. Dacă o persoană poate să crească și să-și asume o sarcină în casa lui Dumnezeu, atunci este o persoană utilă. Eu, însă, am continuat să cad pradă alinărilor trupești, dorindu-mi să rămân în tihnă din punct de vedere fizic și nu am fost dornică să depun niciun efort sau să mă gândesc la nimic. Nu cumva nu valoram nici două parale? Nu e de mirare că Dumnezeu spune că astfel de oameni sunt „lipsiți de perspective”, „anormali în umanitatea lor” și „netoți”. Dându-mi seama de acest lucru, am văzut cât de jalnic era modul în care trăiam, așa că m-am rugat lui Dumnezeu și am luat o hotărâre: „O, Dumnezeule, sunt dispusă să mă răzvrătesc împotriva trupului meu și să mă concentrez asupra îndatoririlor cuvenite mie. În îndatoririle mele, voi căuta adevărurile-principii și-mi voi însuși abilități și cunoștințe profesionale pentru a-mi compensa diversele neajunsuri și mă voi strădui să fiu o persoană utilă în casa Ta!” După aceea, mentalitatea mea s-a schimbat oarecum. Starea cu care-mi îndeplineam îndatoririle s-a îmbunătățit și ea semnificativ, iar eu nu m-am mai simțit la fel de ținută în frâu sau de irascibilă ca înainte. Deși aveam mult de lucru în fiecare zi, îmi dădeam toată silința și când dădeam peste ceva ce nu știam cum să fac, mă înzestram cu adevărurile-principii relevante și cu abilități și cunoștințe profesionale. Când sesizam probleme cu lucrarea, le semnalam și discutam despre soluții cu partenerele mele.

Credeam că emoțiile care mă țineau în frâu fuseseră înlăturate. Asta până într-o zi, o lună mai târziu, când conducătorii superiori au trimis o scrisoare. Scria că o soră din districtul nostru era vizată de poliție. Poliția indicase în mod specific această persoană pentru a fi arestată, iar noi trebuia să o anunțăm rapid pe soră, spunându-i să se ascundă. Apoi am primit o altă scrisoare. Scria că bisericile din apropiere fuseseră supuse unor arestări coordonate de către PCC. Acest lucru îi implica pe mulți dintre frații și surorile din zona pe care o supravegheam eu. Auzind aceste două vești, m-am simțit de parcă mi s-ar fi înecat corăbiile și, încă o dată, m-a cuprins o stare de tristețe și m-am simțit ținută în frâu. Aceste arestări creau obstacole semnificative în calea diferitelor aspecte ale lucrării bisericii, iar mulți oameni se confruntau cu riscuri de siguranță și nu-și puteau îndeplini îndatoririle în mod normal. Știam că, pentru a duce la bun sfârșit lucrarea bisericii, trebuia să investesc și mai multă gândire și efort. Când m-am gândit la aceste dificultăți, am simțit o presiune imensă și, mai ales când am văzut șirul aparent nesfârșit de probleme ale lucrării, care nu puteau fi niciodată rezolvate întru totul, m-am simțit paralizată și nu am avut nicio motivație să fac nimic, dar singura opțiune era să continui neputincioasă cu lucrarea mea. Odată, o parteneră mi-a amintit că exista o scrisoare la care nu răspunsesem, iar eu nu m-am putut abține să nu mă răstesc la ea: „Nu am avut timp să răspund!” După ce am spus asta, mi-am dat seama că îmi vărsam frustrările asupra datoriei mele și că acest lucru era complet lipsit de rațiune. Am scos cu reticență scrisoarea și am scris un răspuns. După aceea, au mai fost câteva momente în care am devenit irascibilă din cauza tuturor lucrărilor care se acumulau și le-am vorbit asupru surorilor mele. Reflectând asupra mea, mi-am dat seama că, din cauza grijilor și a durerilor trupului meu, trăiam din nou în emoții negative care mă țineau în frâu.

Am citit două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu: „De mulți ani, gândurile pe care oamenii s-au bazat pentru supraviețuirea lor le-au corodat inimile până în punctul în care au devenit înșelători, josnici și lași. Nu numai că le lipsesc voința și hotărârea, dar au devenit și lacomi, aroganți și încăpățânați. Le lipsește cu desăvârșire orice hotărâre care să depășească sinele și, cu atât mai mult, nici măcar nu au curaj să scape de constrângerile acestor influențe întunecate. Gândurile și viețile oamenilor sunt atât de putrede încât perspectivele lor despre credința în Dumnezeu sunt încă insuportabil de hidoase și, chiar și atunci când oamenii vorbesc despre perspectivele asupra credinței în Dumnezeu, este pur și simplu ceva insuportabil de auzit. Oamenii sunt toți lași, incompetenți, josnici și fragili. Ei nu simt dezgust față de forțele întunericului și nu simt dragoste pentru lumină și adevăr; în schimb, ei fac tot posibilul pentru a le elimina” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „De ce nu ești dispus să fii un contrast?”). „Ești mulțumit să trăiești sub influența Satanei, cu pace și bucurie și puțin confort trupesc? Nu ești tu cel mai josnic dintre toți oamenii? Nu e nimeni mai nesăbuit decât aceia care au zărit mântuirea, dar nu urmăresc să o câștige; aceștia sunt oamenii care își răsfață trupul și se bucură de Satana. Speri că a ta credință în Dumnezeu nu va presupune nicio provocare și niciun necaz și nici cea mai mică greutate. Întotdeauna urmărești acele lucruri care sunt lipsite de valoare și nu acorzi valoare vieții, în schimb, pui propriile tale gânduri extravagante înaintea adevărului. Ești așa de lipsit de valoare! Trăiești ca un porc – ce diferență este între tine și porci și câini? Nu sunt toți fiare aceia care nu urmăresc adevărul și care în schimb iubesc trupul? Nu sunt toți morții aceia fără duhuri, cadavre umblătoare? […] Îți acord viața umană reală, și tu tot nu cauți. Nu ești tu la fel ca un porc sau un câine? Porcii nu urmăresc viața omului, ei nu urmăresc să fie curățiți și nu înțeleg ce este viața. În fiecare zi, după ce mănâncă pe săturate, ei doar dorm. Eu ți-am dat calea adevărată și tu tot nu ai câștigat-o: ești cu mâinile goale. Ești dispus să continui în această viață, viața unui porc? Care este însemnătatea existenței unor astfel de oameni? Viața ta este demnă de dispreț și josnică, trăiești în mijlocul murdăriei și desfrâului și nu urmărești niciun scop; nu este viața ta cea mai josnică dintre toate? Ai tupeul să-L înfrunți pe Dumnezeu? Dacă tu continui să experimentezi în acest mod, nu-i așa că nu vei obține nimic? Adevărata cale ți-a fost oferită, dar, dacă poți sau nu să o câștigi, depinde de propria ta căutare personală” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am reflectat asupra motivului pentru care mă concentram atât de mult asupra tihnei și a confortului fizic și am văzut că asta se întâmpla deoarece fusesem influențată și otrăvită de legile de supraviețuire ale Satanei, precum: „Bucură-te de viață cât încă trăiești” și „Bea azi vinul de azi și fă-ți mâine griji pentru ziua de mâine”. Tratam aceste idei ca pe niște cuvinte înțelepte. Pe lângă natura mea leneșă, mă temusem încă din copilărie de greutăți și trudă. Făcusem din viața confortabilă și tihnită scopul meu și nu eram dispusă să lucrez sau să trăiesc într-un mod care să mă obosească prea mult. Evitam să pun prea multă presiune asupra mea, mă simțeam mulțumită câtă vreme puteam trăi lipsită de griji și făceam din mâncatul, băutul și dormitul pe săturate principala mea preocupare zilnică. Atitudinea aceasta se răsfrânsese asupra îndatoririlor mele. De data asta, întrucât diverse aspecte ale lucrării bisericii erau îngreunate ca urmare a arestărilor efectuate de PCC și din cauza nevoii mele de a investi mai mult timp și efort pentru a-mi îndeplini datoria, nu m-am putut abține să nu mă plâng și să nu strig, aflată în dificultate. Am început să tânjesc după zilele în care mă ocupam doar de o datorie cu o singură sarcină și mi-am dat seama că îmi bazam credința în Dumnezeu pe dorința de a oferi puțin, dar de a primi mari binecuvântări. Când în datoria mea întâmpinam o mulțime de probleme și dificultăți care mă obligau să reflectez asupra modului în care să am părtășie despre ele și să le rezolv și trebuia să îndur griji și greutăți trupești, mă simțeam potrivnică și mă înfuriam, mergând chiar atât de departe încât să-mi vărs frustrările pe partenerele mele. Chiar îmi lipsea umanitatea! Pentru mine, o ființă creată, e perfect corect și adecvat să-mi fac datoria și este și o metodă de-a pregăti fapte bune pentru mine însămi. Făcându-mi datoria și urmărind adevărul, pot să mă eliberez de firile mele corupte și să obțin mântuirea. Totuși, simțeam că a fi conducătoare interfera cu confortul meu fizic, așa că acționam irațional și sfidător. Eram într-adevăr lipsită de rațiune! Căutasem constant să-mi mulțumesc trupul, mă simțeam în mod repetat potrivnică față de datoria mea, mă ocupam de aceasta într-un mod superficial, perturbam și tulburam lucrarea bisericii și comiteam fărădelegi în repetate rânduri.

Ulterior, am citit mai multe din cuvintele lui Dumnezeu: „Fiecare adult ar trebui să ia asupra lui responsabilitățile unui adult, indiferent cu cât de multă presiune se confruntă, precum greutăți, boli, chiar și diverse dificultăți – acestea sunt lucruri pe care toată lumea ar trebui să le experimenteze și să le suporte. Ele fac parte din viața unei persoane normale. Dacă nu poți suporta presiune sau îndura suferință, asta înseamnă că ești prea fragil și inutil. Oricine trăiește trebuie să suporte această suferință și nimeni n-o poate evita. Fie în societate, fie în casa lui Dumnezeu, este la fel pentru toată lumea. Aceasta este responsabilitatea pe care ar trebui s-o porți, povara grea pe care ar trebui s-o ducă un adult, lucrul pe care ar trebui să-l ia asupra lui, și nu ar trebui să-l eviți. […] Într-o privință, trebuie să înveți să iei asupra ta responsabilitățile și obligațiile pe care adulții s-ar cuveni să le aibă și să le preia. Într-o altă privință, ar trebui să înveți să coexiști armonios cu alții, cu umanitate normală, în mediul tău de viață și de lucru. Nu face, pur și simplu, ce vrei. Care este scopul coexistenței armonioase? Este să duci mai bine lucrarea la bun sfârșit și să îndeplinești mai bine obligațiile și responsabilitățile pe care tu, ca adult, s-ar cuveni să le duci la bun sfârșit și să le îndeplinești, să minimizezi pierderile provocate de problemele cu care te confrunți în lucrarea ta și să maximizezi rezultatele și eficiența lucrării tale. Asta s-ar cuveni să realizezi. Dacă ai umanitate normală, ar trebui să realizezi asta când lucrezi între oameni. Cât despre presiunea lucrării, indiferent dacă vine de la Cel de mai sus sau de la casa lui Dumnezeu sau dacă este o presiune exercitată asupra ta de către frații și surorile tale, este ceva ce ar trebui să suporți. Nu poți să spui: «Este prea multă presiune, așa că nu o voi face. Eu caut doar timp liber, tihnă, fericire și confort când îmi fac datoria și lucrez în casa lui Dumnezeu.» Asta nu va funcționa; acesta nu este un gând pe care ar trebui să-l aibă un adult normal, iar casa lui Dumnezeu nu este un loc în care tu să te bucuri de confort. Fiecare persoană își asumă un anumit nivel de presiune și de risc în viața și în lucrarea sa. La orice slujbă, în special când îți îndeplinești datoria în casa lui Dumnezeu, ar trebui să te străduiești să obții rezultate optime. La o scară mai mare, aceasta este învățătura și cererea lui Dumnezeu. La o scară mai redusă, este atitudinea, punctul de vedere, standardul și principiul pe care fiecare persoană ar trebui să le adopte în comportamentul și în acțiunile sale” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. Dumnezeu spune că, în calitate de adult, trebuie să-ți asumi responsabilitățile și obligațiile unui adult și, fie că este vorba de dificultăți în viață sau în datoria cuiva, presiunea este ceva ce un adult ar trebui să înfrunte și să suporte, nu ceva ce trebuie neglijat în mod intenționat sau evitat. În casa lui Dumnezeu, cei care își îndeplinesc datoria cu sinceritate au o inimă dornică să-L mulțumească pe Dumnezeu atunci când se confruntă cu presiunea lucrării sau cu dificultăți care cer ca trupul lor să sufere. Ei pot să se roage lui Dumnezeu, să caute adevărul și să se răzvrătească împotriva firii lor; sunt serioși și pragmatici în datoria lor și se străduiesc să obțină cele mai bune rezultate. Astfel de oameni au un simț al responsabilității și sunt aliniați la intențiile lui Dumnezeu. Eu însă trăiam cu gânduri leneșe, lipsite de ambiție și degenerate. Nu fusesem capabilă să îndur nicio greutate și avea să se aleagă praful de mine. Ca să o spun direct, eram inutilă și nici măcar nu eram demnă de a fi numită persoană. De fapt, suferința trupească și suportarea unei anumite presiuni sunt lucruri bune, deoarece mă pot împinge să muncesc mai mult în a cugeta la adevăr, fiind de folos creșterii mele în viață. Deși am multe neajunsuri și încă nu pot rezolva unele probleme complexe, nu trebuie să evit aceste lucruri, ci să fiu o persoană responsabilă, să mă rog mai mult lui Dumnezeu și să mă bazez mai mult pe El, să caut adevărul împreună cu partenerele mele pentru a rezolva problemele și să fac tot ce pot. Înțelegând cerințele și așteptările lui Dumnezeu de la adulți, mentalitatea mea s-a schimbat oarecum, iar eu am sperat să devin un adult responsabil. Mai târziu, când conducătorii superiori au trimis scrisori ca să urmărească diverse sarcini, nu m-am mai simțit potrivnică sau irascibilă, am putut să admit că aceste lucruri erau responsabilitatea mea și-am devenit dornică să-mi dau toată silința ca să-mi fac lucrarea principală.

După ceva vreme, lucrarea a devenit mai încărcată și când conducătorii superiori au urmărit-o îndeaproape, tot am simțit presiune, dar mi-am și dat seama că supravegherea din partea conducătorilor avea scopul de a mă sprijini în a-mi face bine datoria și că această supraveghere putea să mă avertizeze și să-mi aducă aminte să depun mai mult efort pentru datoria mea, împiedicându-mă să mă las pradă confortului fizic și să trândăvesc în datoria mea și îndemnându-mă să devin mai eficientă în ceea ce o privește. De asemenea, am participat la lucrarea pe care o supravegheau partenerele mele și am avut părtășie și am căutat soluții împreună. Uneori, când vedeam probleme care se acumulaseră și pentru care era nevoie de părtășie detaliată ca să fie rezolvate, tot dezvăluiam emoții care mă țineau în frâu și irascibilitate, dar puteam imediat să mă răzvrătesc împotriva stării mele greșite, dojenindu-mă astfel: „Sunt adult și trebuie să am simțul responsabilității și perseverența unui adult, să suport presiunea și să merg mai departe.” De asemenea, mă rugam lui Dumnezeu, cerându-I să-mi țină inima concentrată asupra datoriei mele și a faptului de a face lucrarea cuvenită mie. Apoi, conform principiilor, prioritizam problemele și le rezolvam una câte una. Pentru probleme pe care nu le mai întâlnisem înainte, studiam materialele profesionale relevante, îmi însușeam adevărurile-principii și mă rugam în timp ce cugetam la care, exact, erau cauzele problemelor. În acest fel, problemele au fost rezolvate treptat. Când vedeam că starea fraților și a surorilor mele nu era bună și că le afecta îndatoririle, căutam prompt cuvintele lui Dumnezeu pentru a le oferi soluții, având părtășie cu ei. Deși acest lucru necesita puțin mai mult efort și mai multă suferință, mă simțeam foarte împlinită. Deoarece comunicam frecvent cu frații și surorile despre diverse probleme ale lucrării și reflectam la adevăruri și principii conexe, starea mea a continuat să se îmbunătățească, iar eu am devenit mai receptivă din punct de vedere spiritual. De asemenea, am privit problemele cu o precizie mai mare decât înainte și, treptat, am înțeles unele principii și căi. Am experimentat personal adevărul din spusele lui Dumnezeu: „Dacă ești o persoană hotărâtă, dacă poți să tratezi responsabilitățile și obligațiile pe care oamenii ar trebui să le poarte, lucrurile pe care oamenii cu umanitate normală ar trebui să le îndeplinească și acele lucruri pe care adulții trebuie să le realizeze ca fiind țelurile și scopurile căutării tale și dacă poți să iei asupra ta responsabilitățile proprii, atunci, indiferent ce preț plătești și ce durere înduri, nu te vei plânge și, atât timp cât le recunoști ca fiind cerințele și intențiile lui Dumnezeu, vei fi capabil să înduri orice suferință și să îți îndeplinești bine datoria. În acel moment, cum ar fi starea ta de spirit? Ar fi diferită; ai simți liniște și stabilitate în inima ta și ai experimenta plăcere. Vezi tu, doar căutând să trăiești umanitatea normală și urmărind responsabilitățile, obligațiile și misiunea pe care oamenii cu umanitate normală s-ar cuveni să le poarte și să le preia, oamenii simt liniște și bucurie în inimile lor și experimentează plăcere. Nici măcar nu au ajuns în punctul în care fac treburi în conformitate cu principiile și obțin adevărul și deja au suferit o schimbare” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. Când m-am dedicat din toată inima rezolvării problemelor din datoria mea, vizând, în studiul meu, domeniile în care aveam lipsuri și făcând tot posibilul să-mi îndeplinesc responsabilitățile, inima mea nu a mai simțit durere, ci mai multă tihnă. Acum am din ce în ce mai rar emoții care mă fac să mă simt ținută în frâu și chiar dacă, ocazional, ies la suprafață, nu mă mai afectează. Fără măcar să-mi dau seama, am început să mă concentrez asupra lucrurilor corecte și am dobândit un simț al poverii față de îndatoririle mele. Toate aceste schimbări în mine au fost rezultatul cuvintelor lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!