de Lei Bing, China

În 2023, conducătorii au rânduit ca eu să predic Evanghelia, deoarece calibrul meu era slab și m-am dovedit incapabil să fac îndatoriri bazate pe texte. La momentul respectiv, am simțit că mă făcusem de râs. M-am gândit: „Frații și surorile mele știu cu toții că am fost demis din cauza calibrului meu slab. Ce-or să creadă despre mine?” Mă simțeam groaznic. Într-o zi, când m-am întors de la predicarea Evangheliei, am primit o scrisoare de la conducători. Spuneau că duceau lipsă de oameni și că voiau să mă întorc în locul unde îmi făcusem datoria inițial. M-am bucurat foarte mult la vederea acestor rânduri, gândindu-mă: „Acum pot să fac din nou îndatoriri bazate pe texte!” Dar când am citit mai departe, m-am descurajat pe loc. S-a dovedit că, de fapt, conducătorii voiau să merg acolo ca să fac datoria de găzduire. Am fost dezamăgit crunt. M-am gândit în sinea mea: „S-a terminat. Datoria asta e mereu făcută de frații și de surorile mai în vârstă. Cum de-am decăzut în halul ăsta, să gătesc pentru alții? Ce umilitor! Ce jenant! În plus, în trecut, am făcut îndatoriri bazate pe texte, dar acum, într-o clipită, mă ocup de găzduire. Cum o să mai pot da ochii cu frații cu care am fost partener înainte? Am fost conducător și am făcut îndatoriri bazate pe texte, iar frații și surorile din orașul meu natal mă consideră cu toții o persoană talentată. Ce-or să creadă despre mine dacă află că acum gătesc și găzduiesc departe de casă? O să fiu complet discreditat!” La gândul ăsta, m-am simțit foarte potrivnic și n-am vrut să accept această datorie. Totuși, am acceptat cu reticență, pentru că îmi făceam griji că vor spune conducătorii că nu sunt ascultător.

Când am ajuns la locuința de găzduire, mi-a fost cam greu să dau ochii cu frații pe care-i știam dinainte; mă simțeam inferior. Ca să evit jena, am încercat să stau singur în camera mea cât mai mult posibil și să reduc la minimum contactul cu ei. Când îi vedeam plecând să își facă îndatoririle după masă, în timp ce eu eram ocupat cu spălatul vaselor, ștersul meselor și măturatul podelei, am început să mă simt frustrat în timp ce munceam. Mă simțeam ca un servitor. Uneori, aruncam mătura deoparte și nu făceam curat zile în șir, iar alteori, frații mei mă ajutau la curățenie. Un frate avea probleme de sănătate și nu putea mânca prea picant, așa că mi-a amintit de multe ori să nu fac mâncarea prea iute. Cu toate acestea, n-am putut accepta asta corect și am crezut că mă tratau ca pe un servitor, așa că m-am simțit ursuz. Când găteam, nu puneam niciun ardei iute și i-am lăsat să se strice, în loc să-i folosesc, doar ca să-mi vărs nemulțumirea. Văzându-mi atitudinea, frații și surorile mele n-au mai adus vorba despre asta. După aceea, am avut mustrări de conștiință și am știut că n-ar fi trebuit să fac așa, dar pur și simplu nu mă puteam stăpâni. Am devenit din ce în ce mai iresponsabil în îndatoririle mele, făcând fie prea multă mâncare, fie prea puțină. Nu întrebam dacă frații mei aveau destul de mâncare și simțeam constant nevoia să mă eschivez de la această datorie. Totuși, mi-era teamă că frații și surorile mele vor spune că nu mă supun mediului rânduit de Dumnezeu, așa că nu îndrăzneam să pomenesc nimic. Cu toate acestea, inima mi se strângea de fiecare dată când dădeam de oale și tigăi, de spălat și clătit. Mă gândeam: „Datoria asta e mereu făcută de frații și de surorile mai în vârstă. Dacă frații și surorile care mă cunosc află că sunt bucătar, cine m-ar mai privi cu respect?” Gândurile astea îmi stârneau o frustrare mocnită, făcându-mă să mă simt foarte tulburat. Mi-am dat seama că starea mea era incorectă și m-am rugat lui Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule drag, știu că intenția Ta se află în acest mediu care s-a abătut asupra mea. Te implor, condu-mă să mă supun!”

După aceea, am reflectat asupra mea: „De ce nu vreau niciodată să fac datoria de găzduire?” Într-o zi, în timpul devoționalelor mele, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care era foarte relevant pentru starea mea. Dumnezeu spune: „Prețuirea antihriștilor față de reputația și statutul lor o depășește pe cea a oamenilor normali și este ceva din firea-esență a lor; nu e un interes temporar sau efectul tranzitoriu al împrejurimilor lor – e ceva înăuntrul vieții lor, în oasele lor și, astfel, este esența lor. Altfel spus, în tot ceea ce fac antihriștii, prima lor considerație este propria reputație și propriul statut, nimic altceva. Pentru antihriști, reputația și statutul sunt viața lor și scopul lor de-o viață. În tot ceea ce fac, primul lor gând este: «Ce se va întâmpla cu statutul meu? Și cu reputația mea? Oare această acțiune îmi va da o reputație bună? Îmi va ridica statutul în mintea oamenilor?» Acesta e primul lucru la care se gândesc, ceea ce e o dovadă amplă că au firea și esența antihriștilor; de aceea iau lucrurile în considerare în acest fel. Se poate spune că, pentru antihriști, reputația și statutul nu sunt vreo cerință suplimentară, cu atât mai puțin lucruri care le sunt externe de care s-ar putea lipsi. Ele fac parte din natura antihriștilor, sunt în oasele lor, în sângele lor, sunt înnăscute în ei. Antihriștilor nu le e indiferent dacă dețin reputație și statut; nu aceasta e atitudinea lor. Atunci, care e atitudinea lor? Reputația și statutul sunt strâns legate de viețile lor de zi cu zi, de starea lor de zi cu zi, de lucrurile pe care le urmăresc zilnic. […] Se poate spune că, în inimile lor, antihriștii consideră că urmărirea adevărului în credința lor în Dumnezeu este urmărirea reputației și a statutului, iar urmărirea reputației și a statutului e și urmărirea adevărului; a câștiga reputație și statut înseamnă a câștiga adevărul și viața. Dacă simt că nu au faimă, câștig sau statut, că nimeni nu-i admiră, nu-i stimează sau nu-i urmează, sunt foarte dezamăgiți, consideră că nu are rost să creadă în Dumnezeu, că acest lucru nu are nicio valoare și își spun în sinea lor: «Este o astfel de credință în dumnezeu un eșec? Nu sunt lipsit de speranță?» Ei calculează adesea astfel de lucruri în inimile lor. Calculează cum își pot face un loc în casa lui Dumnezeu, cum pot avea o reputație înaltă în biserică, cum îi pot face pe oameni să-i asculte când vorbesc și să-i sprijine când acționează, cum îi pot face pe oameni să-i urmeze oriunde se află și cum pot să aibă o voce influentă în biserică și faimă, câștig și statut – chiar se concentrează la astfel de lucruri în inimile lor. Acestea sunt lucrurile pe care le urmăresc asemenea oameni” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”]. Dumnezeu expune că antihriștii consideră statutul și reputația ca fiind seva vieții lor. Indiferent ce îndatoriri fac, antihriștii nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu. În schimb, se gândesc doar dacă pot câștiga prestigiu și admirația altora, iar de îndată ce nu pot obține reputație și statut, este ca și cum însăși viața le-ar fi fost furată. Acest lucru este determinat de esența lor. Comportamentul meu era la fel ca acela al antihriștilor expuși de Dumnezeu. Credeam că a fi conducător sau a face îndatoriri cu o componentă tehnică ori care erau respectabile și remarcabile i-ar face pe oameni să mă admire și că doar atunci viața ar fi valoroasă și plină de sens. Prin contrast, credeam că a face datoria de găzduire era ceva inferior și că nimeni nu m-ar privi cu respect. Când am fost demis din îndatoririle bazate pe texte, am simțit de parcă viața îmi fusese luată. Mi-era teamă că frații și surorile mele m-ar privi de sus dacă ar afla că fusesem realocat din cauza calibrului meu slab. Mai ales când mi s-a cerut să fac datoria de găzduire, m-am simțit complet paralizat. Mi-am adus aminte că, înainte, când fusesem conducător în biserică, organizasem adesea adunări și avusesem deseori părtășie cu frații și cu surorile mele și implementasem lucrarea, iar în ochii lor, fusesem considerat o persoană talentată. Dar acum ajunsesem bucătar și simțeam că mă făcusem complet de râs. Ori de câte ori mă gândeam la asta, mă simțeam sufocat, plin de resentimente și amărât și nu mă puteam supune. Era un frate care nu putea mânca mâncare prea picantă din motive de sănătate și, în repetate rânduri, mi-a amintit să folosesc mai puțini ardei iuți. Aceasta era o cerere rezonabilă și ceva ce ar fi trebuit să iau în considerare ca persoană care făcea datoria de găzduire, și ar fi trebuit să accept. Dar n-am arătat nicio considerație față de el, ba chiar am crezut că mă privea de sus, așa că m-am certat cu el și chiar mi-am vărsat furia pe datoria mea. Fusesem atât de mistuit de statut și de reputație, încât îmi pierdusem chiar și umanitatea normală. Nu mă gândeam cum să-mi fac bine datoria de a-i găzdui pe frații și pe surorile mele. Nu aveam în cap decât reputația și statutul meu și voiam în mod constant să mă eschivez de la datorie. Eram cu adevărat lipsit de conștiință și de umanitate. M-am rugat lui Dumnezeu în inima mea, dispus să mă pocăiesc și să-mi tratez îndatoririle corect.

Într-o zi, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Acele chestiuni în care oamenii nu au reușit să rămână la locurile lor adecvate și nici să realizeze ceea ce se cuvine – adică, atunci când dau greș în datoria lor – vor fi un ghimpe în inima lor. Aceasta este o problemă extrem de practică și care trebuie rezolvată. Așadar, cum trebuie rezolvată? Ce fel de atitudine ar trebui să aibă oamenii? Înainte de toate, trebuie să fie dispuși să se schimbe. Și cum ar trebui pusă în practică această dorință de schimbare? De exemplu, un individ este conducător timp de câțiva ani, dar deoarece are un calibru slab, nu-și face bine treaba, nu poate vedea clar nicio situație, nu știe să folosească adevărul pentru a rezolva probleme și nu poate face nicio lucrare reală, așadar, este demis. După ce este demis, dacă este capabil să se supună, să-și îndeplinească în continuare datoria și este dispus să se schimbe, ce ar trebui să facă? În primul rând, ar trebui să înțeleagă următorul lucru: «Dumnezeu a procedat corect. Calibrul meu este atât de slab și de atât timp n-am făcut deloc lucrare reală, ci doar am întârziat lucrarea bisericii și intrarea în viață a fraților și surorilor. Sunt norocos că nu am fost exclus direct de casa lui Dumnezeu. Am fost de-a dreptul nerușinat, agățându-mă în tot acest timp de funcția mea și chiar crezând că am făcut o lucrare atât de grozavă. Cât de irezonabil am fost!» Să poți simți ură de sine și remușcări: este sau nu aceasta o exprimare a dorinței de schimbare? Dacă individul este în stare să spună acest lucru, înseamnă că este dispus să se schimbe. Dacă spune în inima lui: «De atât timp, în funcția mea de conducător, am urmărit mereu beneficiile statutului; predicam mereu doctrină și mă înzestram cu doctrină; nu am urmărit intrarea în viață. Abia acum, după ce am fost demis, văd cât de inadecvat sunt și câte neajunsuri am. Dumnezeu a procedat corect, iar eu trebuie să mă supun. Înainte, aveam statut, iar frații și surorile mă tratau bine; mă înconjurau oriunde mergeam. Acum nimeni nu mă bagă în seamă și sunt părăsit; asta mi se cuvine, este pedeapsa pe care o merit. Mai mult, cum ar putea o ființă creată să aibă vreun statut în fața lui Dumnezeu? Oricât de înalt este statutul cuiva, acesta nu este nici finalul, nici destinația; Dumnezeu îmi dă o însărcinare nu ca să umblu cu nasul pe sus sau să mă bucur de statut, ci să-mi pot îndeplini datoria și ar trebui să fac tot ce pot. Ar trebui să am o atitudine de supunere față de suveranitatea lui Dumnezeu și de rânduielile casei Lui. Deși îmi poate fi greu să mă supun, trebuie să o fac; Dumnezeu procedează corect și, chiar dacă aș avea mii sau zeci de mii de scuze, niciuna dintre ele n-ar fi adevărul. Să te supui lui Dumnezeu este adevărul!», acestea sunt expresii exacte ale dorinței de a se schimba. Și dacă cineva ar avea toate acestea, cum ar putea Dumnezeu să evalueze un astfel de om? Dumnezeu ar spune că este un individ cu conștiință și rațiune. Este bună această evaluare? Nu este prea bună; a avea doar conștiință și rațiune nu se ridică la înălțimea standardelor pentru a fi desăvârșit de Dumnezeu – dar, în ceea ce privește acest tip de persoană, nu este deloc o realizare modestă. Capacitatea de a se supune este valoroasă. După aceasta, modul în care individul trebuie să urmărească astfel încât Dumnezeu să-Și schimbe părerea despre el depinde de drumul pe care îl alege” [Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin înlăturarea noțiunilor poți porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu (3)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit rușinat și vinovat. Când cineva este realocat în îndatoririle sale sau este demis, o persoană cu conștiință și rațiune este capabilă să reflecteze asupra propriilor deficiențe și să le înțeleagă și să aibă o atitudine de supunere față de Dumnezeu. Acceptă fără a încerca să se justifice sau să negocieze condiții și dorește să se îndrepte. M-am gândit la faptul că aveam un calibru slab și nu eram în stare să fac îndatoriri bazate pe texte. După luni de zile în care îmi făcusem datoria, nu obținusem niciun rezultat, așa că ajustarea îndatoririlor mele de către conducători a fost în deplină concordanță cu adevărul-principiu. Mai mult, dacă aș fi continuat să fac acea datorie, aș fi întârziat lucrarea, iar starea mea ar fi fost afectată din cauza calibrului meu insuficient, ceea ce m-ar fi făcut să devin negativ. Această rânduială a fost benefică atât pentru lucrarea bisericii, cât și pentru mine. Totuși, nu am știut să-I mulțumesc lui Dumnezeu; ba chiar am devenit negativ și m-am plâns, crezând că a face datoria de găzduire era complet degradant pentru mine, ca și cum aș fi fost profund umilit. În fiecare zi, îmi făceam datoria fără tragere de inimă. Calibrul meu era slab, dar casa lui Dumnezeu nu mă eliminase, ci, în schimb, îmi dăduse o altă șansă să-mi fac datoria. Acesta era harul lui Dumnezeu și ar fi trebuit să-I mulțumesc, să accept și să mă supun necondiționat. Dar eu, neștiind ce era bine pentru mine, am fost negativ și delăsător, simțindu-mă indignat și refuzând să accept. Chiar că eram lipsit de orice conștiință și rațiune!

După aceea, am reflectat asupra mea: „De ce eram mereu constrâns de statut și mândrie în datoria mea?” Am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am găsit cauza principală a problemei mele. Dumnezeu spune: „Vă doriți mereu să vă întindeți aripile și să vă luați zborul, vă doriți întotdeauna să zburați singuri, să fiți mai degrabă un vultur decât o pasăre mică? Ce fire este aceasta? E acesta principiul conduitei de sine? Ar trebui să-ți bazezi conduita pe cuvintele lui Dumnezeu; doar cuvintele lui Dumnezeu sunt adevărul. Ați fost prea profund corupți de Satana și întotdeauna considerați cultura tradițională – cuvintele Satanei – drept adevărul, drept obiectul urmăririi voastre, ceea ce face să vă fie ușor să mergeți pe calea greșită, să umblați pe calea împotrivirii față de Dumnezeu. Gândurile și perspectivele omenirii corupte și lucrurile pe care le urmăresc sunt contrare dorințelor lui Dumnezeu, adevărului și legilor suveranității lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, orchestrării Sale asupra tuturor lucrurilor și controlului Său asupra sorții omenirii. Așadar, oricât de adecvat și rezonabil este acest tip de urmărire, conform gândurilor și noțiunilor umane, din perspectiva lui Dumnezeu, nu sunt lucruri pozitive și nu sunt în conformitate cu intențiile Sale. Pentru că te împotrivești realității suveranității lui Dumnezeu asupra sorții omenirii și pentru că îți dorești să acționezi singur, luându-ți soarta în propriile mâini, te lovești mereu atât de tare de ziduri, încât îți sângerează capul și nimic nu îți merge niciodată bine. De ce nu îți merge nimic? Pentru că legile pe care le-a stabilit Dumnezeu sunt de neschimbat de orice ființă creată. Autoritatea și puterea lui Dumnezeu sunt mai presus de orice altceva, de neîncălcat de nicio ființă creată. Oamenii își supraevaluează abilitățile. Ce îi face pe oameni să-și dorească mereu să fie eliberați de suveranitatea lui Dumnezeu, să vrea întotdeauna să-și ia în mâini soarta, să-și planifice viitorul și să-și dorească să-și controleze perspectivele, direcția și scopurile vieții? De unde vine acest punct de plecare? (Dintr-o fire coruptă satanică.) Așadar, ce le aduce o fire coruptă satanică oamenilor? (Împotrivire față de Dumnezeu.) Ce se naște din împotrivirea oamenilor față de Dumnezeu? (Durere.) Puțin spus durere – este distrugere! Ceea ce vedeți chiar în fața ochilor este durere, negativitate și slăbiciune și acestea înseamnă împotrivire și doleanțe – ce rezultat vor aduce aceste lucruri? Anihilare! Aceasta nu este o chestiune neînsemnată, și nu este un joc” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „O fire coruptă poate fi înlăturată doar prin acceptarea adevărului”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că fusesem în principal înrobit de otrăvuri satanice precum „Un om își lasă numele în urmă oriunde stă, așa cum gâsca scoate țipete oriunde zboară” și „Omul se luptă în sus; apa curge în jos” și că trăiam constant pentru faimă și câștig. Când eram tânăr, aveam o dorință puternică de reputație și statut. Am renunțat la școală în adolescență. Pe atunci, văzând mulți oameni lucrând ca zidari, mi-am spus: „Chiar dacă mor de sărăcie, nu voi fi niciodată zidar!” Gândeam așa deoarece consideram că aceasta era o meserie pentru oamenii necalificați și fără perspective. Îi invidiam cu adevărat pe aceia care făceau afaceri mari, se îmbrăcau respectabil și erau admirați și invidiați oriunde mergeau. Mai târziu, am început să învăț cum să fac afaceri, iar sătenii m-au lăudat cu toții, spunând: „Copilul ăsta are curaj. Cu siguranță va avea un viitor strălucit.” Am fost foarte bucuros să aud asta. De atunci, în tot ceea ce făceam, trebuia să iau în considerare dacă era respectabil sau nu și dacă i-ar face pe oameni să mă privească cu admirație. După ce L-am găsit pe Dumnezeu, am continuat să trăiesc după aceste otrăvuri satanice. Mă gândeam că, dacă o persoană credea în Dumnezeu și era un credincios obișnuit care făcea o datorie ce implica trudă, acest lucru era fără valoare, așa că am căutat să devin conducător sau să fac o datorie care avea o componentă tehnică, era importantă și care i-ar fi făcut pe oameni să mă invidieze și să mă admire. Doar aceste lucruri le consideram valoroase și pline de sens. Prin urmare, în îndeplinirea datoriei mele, am fost foarte activ și eram în stare să renunț la lucruri și să le las în urmă. Mi-am adus aminte de perioada când fusesem conducător înainte și de cum mă admirau frații și surorile mele oriunde mergeam. În special, când îmi cereau să organizez adunări și să am părtășie cu ei mai des, de bucurie, nu mai știam ce să zic. La fel a fost și când îmi făceam datoria de predicator. De fiecare dată când mergeam la o biserică, frații și surorile erau încântați să mă vadă și simțeam și eu că sunt bine văzut și eram foarte motivat să-mi fac datoria. Chiar dacă alergam de colo până colo între mai multe biserici, nu mă simțeam obosit. Totuși, când mi s-a cerut să fac datoria de găzduire, m-am veștejit ca o frunză moartă. Am simțit că a face această datorie era ceva inferior, așa că m-am simțit potrivnic și m-am plâns în inima mea, fiind negativ și delăsător în îndeplinirea datoriei mele. Când găteam, făceam fie prea mult și rămânea mâncare, fie prea puțin și nu era destul de mâncat. Uneori, vedeam niște resturi și doar încropeam o masă din ele, în mod superficial, fără să-mi pese dacă frații mei aveau suficient de mâncat sau nu. Când găteam, nu luam în considerare sănătatea fratelui meu și, când îmi amintea din nou, mă supăram. Când eram prost dispus, nici măcar nu făceam curățenie. Trăind după aceste otrăvuri satanice, am devenit din ce în ce mai lipsit de rațiune și de umanitate normală. Dacă nu mă pocăiam, atunci nu numai că frații și surorile mele ar fi prins aversiune față de mine, dar și Dumnezeu ar fi fost nefericit și, cu timpul, Duhul Sfânt m-ar fi abandonat. Dându-mi seama de acest lucru, m-am speriat puțin, așa că m-am rugat lui Dumnezeu ca El să mă conducă să mă supun orchestrării și rânduielilor Sale și să-mi fac bine datoria.

Mai târziu, am citit alte două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu. Abia atunci am înțeles cum să-mi tratez îndatoririle. Dumnezeu spune: „În casa lui Dumnezeu, ori de câte ori îți este rânduit ceva de făcut, fie că este o muncă grea sau obositoare, și indiferent dacă îți place sau nu, este datoria ta. Dacă o poți considera drept o însărcinare și o responsabilitate dată de Dumnezeu, atunci ești relevant pentru lucrarea Sa de mântuire a omului. Și dacă ceea ce faci și datoria pe care o îndeplinești sunt relevante pentru lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a omului și poți să accepți în mod autentic și sincer însărcinarea pe care ți-a dat-o Dumnezeu, cum te va privi El? El te va considera un membru al familiei Sale. Este acest lucru o binecuvântare sau un blestem? (O binecuvântare.) Este o mare binecuvântare” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce înseamnă îndeplinirea datoriei conform standardului?”). „Care este funcția voastră în calitate de ființe create? Acest lucru se referă la practica și datoria unei persoane. Ești o ființă creată, iar dacă Dumnezeu ți-a dat darul de a cânta, iar casa lui Dumnezeu rânduiește ca tu să cânți, atunci trebuie să cânți bine. Dacă tu ai darul de a predica Evanghelia, iar casa lui Dumnezeu rânduiește ca tu să predici Evanghelia, atunci ar trebui să o faci bine. Atunci când aleșii lui Dumnezeu te aleg conducător, ar trebui să preiei însărcinarea de conducător și să-i îndrumi pe aleșii lui Dumnezeu să-I mănânce și să-I bea cuvintele, să aibă părtășie despre adevăr și să pătrundă în realitate. Făcând acest lucru, îți vei fi îndeplinit bine datoria. Însărcinarea pe care Dumnezeu o dă omului este extrem de importantă și semnificativă! Așadar, cum ar trebui să-ți asumi această însărcinare și să-ți îndeplinești rolul? Aceasta este una dintre cele mai mari probleme cu care te confrunți și trebuie să alegi. Se poate spune că acesta este un moment crucial care decide dacă tu poți obține adevărul și dacă poți fi desăvârșit de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai înțelegând adevărul poți cunoaște faptele lui Dumnezeu”). Din cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că, în casa Lui, nu există diferențe între îndatoriri mari și mici, importante și de rând, sau nobile și umile. Toate tipurile de îndatoriri izvorăsc din lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a omenirii. Indiferent ce datorie faci sau dacă poți ieși în evidență ori nu, dacă poți să-ți accepți cu sinceritate datoria, să o tratezi cu seriozitate, să-ți joci rolul conform cerințelor lui Dumnezeu și să-ți faci bine datoria într-un mod practic, atunci Dumnezeu va fi mulțumit. Cu toate acestea, eu consideram că a fi conducător, a face o datorie bazată pe texte sau o datorie care are o componentă tehnică erau îndatoriri de rang înalt. Credeam că oamenii care făceau acest gen de datorie vor fi obiectele mântuirii lui Dumnezeu, în timp ce aceia care găzduiau și făceau comisioane doar trudeau și prestau servicii. Am împărțit îndatoririle din casa lui Dumnezeu în importante și de rând, nobile și umile și în diverse grade. Această perspectivă era cu adevărat absurdă și complet împotriva adevărului. M-am gândit la faptul că nu aveam aptitudinile sau calibrul necesar pentru a face o datorie bazată pe texte. Dacă m-aș fi forțat să fac acea datorie pentru a-mi salva onoarea, atunci nu numai că nu aș fi obținut niciun rezultat, dar aș fi fost și înclinat să devin negativ, ceea ce nu ar fi adus niciun beneficiu vieții mele și ar fi împiedicat și lucrarea bisericii. Biserica a rânduit ca eu să fac datoria de găzduire. Este o datorie de care sunt capabil. Este datoria pe care ar trebui s-o fac și responsabilitatea pe care ar trebui să mi-o îndeplinesc, și ar trebui s-o accept și să mă supun. Abia atunci aș da dovadă de conștiința și de rațiunea pe care s-ar cuveni să le am.

Mai târziu, mi-am dat seama și că aveam un punct de vedere fals, crezând că dacă ai face o datorie importantă, ai avea un statut înalt, iar dacă ai face o datorie neînsemnată, ai avea un statut inferior. Într-o zi, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care mi-a schimbat perspectiva falsă. Dumnezeu spune: „Dacă statutul social al cuiva este foarte modest, dacă familia sa este foarte săracă și nu are multă educație, dar el crede în Dumnezeu într-un mod practic și sincer și iubește adevărul și lucrurile pozitive, atunci, în ochii lui Dumnezeu, valoarea lui este mare sau mică, este nobilă sau josnică? Este valoros. Privind din această perspectivă, de ce depinde valoarea cuiva, fie că este mare sau mică, nobilă sau abjectă? Depinde de modul în care te vede Dumnezeu. Dacă Dumnezeu te vede ca pe cineva care urmărește adevărul, atunci ai valoare și ești valoros – ești un vas valoros. Dacă Dumnezeu vede că nu urmărești adevărul și nu te consumi sincer pentru El, atunci ești inutil și lipsit de valoare – ești un vas abject. Indiferent câte studii ai sau cât de înalt e statutul tău în societate, dacă nu urmărești sau nu înțelegi adevărul, valoarea ta nu poate fi niciodată mare; chiar dacă mulți oameni te susțin, te laudă și te adoră, ești tot un mizerabil vrednic de dispreț. […] Privind acum lucrurile, pe ce bază definim valoarea cuiva drept nobilă sau abjectă? (Este vorba de atitudinea sa față de Dumnezeu, de adevăr și de lucrurile pozitive.) Așa este. În primul rând, trebuie să înțelegem care este atitudinea lui Dumnezeu. Înțelegerea atitudinii lui Dumnezeu și a principiilor și standardelor după care dă verdictul asupra oamenilor, apoi evaluarea oamenilor pe baza principiilor și standardelor după care Dumnezeu îi tratează pe aceștia – doar acest lucru este precis, adecvat și echitabil în cel mai înalt grad” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul șapte: Ei sunt ticăloși, perfizi și înșelători (Partea întâi)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că noblețea unei persoane în casa Lui nu depinde de faptul dacă are sau nu statut și nici de faptul dacă cineva o admiră sau i se închină. În schimb, depinde de iubirea și urmărirea adevărului de către acea persoană. Dacă o persoană nu urmărește adevărul sau nu iubește adevărul, atunci, oricât de înalt ar fi statutul său și oricât de mulți oameni s-ar aduna în jurul său și i s-ar închina, nu numai că totul este fără valoare, dar va fi și dezvăluită și eliminată pentru că se bucură de beneficiile statutului. Chiar dacă o persoană nu are statut și nimeni nu o privește cu respect, dacă iubește adevărul, are o inimă cu frică de Dumnezeu și poate să creadă în Dumnezeu și să-și facă datoria într-un mod practic, este valoroasă în ochii Lui. În trecut, am crezut mereu că datoria de găzduire și îndatoririle de chestiuni generale erau lucrări care implicau trudă, cu un statut inferior și pe care nimeni nu le privea cu respect, și că, indiferent cât de bine ai face aceste îndatoriri, ar fi inutil. Prin urmare, mi-era teamă să fac acest gen de datorie și am urmărit doar să fiu conducător sau să fac o datorie care are o componentă tehnică. Acum mi-am dat seama cât de absurd era punctul meu de vedere! Mi-a venit în minte exemplul lui Pavel, care a urmărit cu înverșunare să fie mai presus decât toți ceilalți apostoli. A călătorit prin cea mai mare parte a Europei pentru a predica Evanghelia și a scris și multe epistole, câștigând admirația și închinarea tuturor. Cu toate acestea, el nu a obținut adevărul și viața și a avut o fire coruptă adânc înrădăcinată. La final, a spus chiar un lucru atât de arogant și de trădător precum: „Pentru mine, a trăi este hristos”, devenind un antihrist și fiind pedepsit de Dumnezeu. Oare nu mergeam pe aceeași cale ca Pavel? Dacă nu mă îndreptam, atunci în cele din urmă finalul meu avea să fie același cu al lui. Trebuia să mă pocăiesc și să mă îndrept degrabă. După aceea, am putut să tratez datoria de găzduire cu grijă și în fiecare zi cugetam cum să fac bine această datorie și să-i găzduiesc cum se cuvine pe frații și pe surorile mele. Nu m-am mai simțit inferior.

Gândindu-mă la asta, în timpul în care am făcut datoria de găzduire, am învățat cum să trăiesc manifestând o umanitate normală și cum să mă supun orchestrării și rânduielilor lui Dumnezeu și am ajuns să-mi înțeleg propria fire coruptă. Toate acestea sunt lecții pe care nu le-aș fi putut învăța niciodată fără a face datoria de găzduire. Îi mulțumesc lui Dumnezeu din adâncul inimii!