de Dena, Coreea de Sud

Datoria mea în biserică era să cultiv lucrători evanghelici pentru a aduce mărturie. Când am început, mă rugam adesea când mă confruntam cu dificultăți și căutam împreună cu frații și surorile cu experiență. De asemenea, mă înzestram în mod practic cu adevărul și urmăream filme și videoclipuri evanghelice. După o vreme, ajunsesem să pricep unele principii pentru predicarea Evangheliei, iar datoria mea dădea unele rezultate. Mi-am spus în sinea mea: „Chiar dacă nu sunt cea mai bună din echipă, sunt mai bună decât majoritatea. Dacă pur și simplu o țin tot așa, va fi de ajuns.” Trăiam într-o stare de mulțumire de sine și complacere. Supraveghetoarea ne amintea mereu să ne înzestrăm mai mult cu adevărul. Ea spunea că doar așa puteam rezolva noțiunile oamenilor religioși și că, dacă ne mulțumeam cu situația actuală, nu puteam obține rezultate bune în datoria noastră. În aparență, eram de acord, dar în inima mea mă gândeam: „Ca să obțin rezultate bune în datoria mea, ar trebui nu doar să mă înzestrez cu mai mult adevăr, ci și să găsesc materiale relevante. Cât despre noțiunile oamenilor religioși pe care nu le pot rezolva, ar trebui să-i întreb și pe alții despre ele. Ar trebui să plătesc un preț mare și să depun mult efort mental! Am învățat deja unele principii pentru predicarea Evangheliei și am obținut unele rezultate în datoria mea. Ar trebui să fie în regulă dacă doar mențin lucrurile așa. E atât de obositor să mă suprasolicit în fiecare zi! În plus, sănătatea mea nu mai e deloc la fel de când m-am îmbolnăvit în timpul pandemiei. Ce mă fac dacă ajung la epuizare?” Gândindu-mă la asta, am devenit și mai reticentă în a depune efort mental pentru a mă echipa cu adevărul. Odată, verificam situația lucrătorilor evanghelici și am descoperit că nu avuseseră părtășie pentru a rezolva noțiunile unui potențial destinatar al Evangheliei. Drept urmare, acel potențial destinatar al Evangheliei a încetat să mai participe la adunări. Mai târziu am aflat că acest lucru se întâmplase pentru că lucrătorii nu știau cum să rezolve noțiunile potențialului destinatar al Evangheliei. Mi-am dat seama că existau încă multe lipsuri în felul în care predicau Evanghelia și că aveau nevoie de mai multe adunări și de mai multă părtășie. Dar apoi m-am gândit că și eu aveam lipsuri în această privință. Ca să am părtășie cu ei, ar trebui să-i întreb pe frații și pe surorile cu experiență, să găsesc materiale și să urmăresc secvențe de film relevante. Asta mi-ar lua atât de mult timp și atât de multă energie! Cât de epuizant ar fi! Așa că am găsit doar o secvență de film relevantă, le-am trimis-o lucrătorilor evanghelici și le-am spus să o rezolve singuri. Știam că asta va avea rezultate limitate, dar tot am amânat rezolvarea problemei. Ulterior, alți câțiva potențiali destinatari ai Evangheliei au refuzat să se alăture bisericii din cauza aceluiași tip de noțiune. În timpul unei adunări de rezumare a lucrării, supraveghetoarea m-a emondat pentru că îmi făceam datoria mecanic. Ea a spus că eram mulțumită atât timp cât mă țineam ocupată și că nu căutam să obțin rezultate. Mai clar spus, eram superficială și nu puneam suflet în ceea ce făceam. Vorbele ei mi-au străpuns inima. Fața mi-a luat imediat foc de rușine și îmi doream să mă înghită pământul. Dar știam că era adevărat că nu îmi dădusem toată silința în datoria mea în ultimul timp și că rezultatele chiar scăzuseră. Trebuia să accept asta, să reflectez asupra mea și să mă cunosc. Mi-am amintit un imn din cuvintele lui Dumnezeu pe care îl auzisem cu câteva zile în urmă: „Chiar dacă nu-ți place un lucru sau dacă suferi din această cauză ori dacă îți pune la încercare și îți strivește demnitatea și mândria, atât timp cât este ceva ce ar trebui să experimentezi, ceva ce Dumnezeu a orchestrat și a rânduit pentru tine, ar trebui să te supui acestui lucru și nu poți face nicio alegere” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”]. Persoanele, evenimentele și lucrurile pe care le întâlnesc în fiecare zi au toate permisiunea lui Dumnezeu. Ar trebui să le accept din partea lui Dumnezeu și să învăț lecții. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, știu că această emondare nu a venit asupra mea din întâmplare, dar nu știu care este intenția Ta. Te rog să mă conduci ca să-mi pot învăța lecția.”

Într-o zi, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am ajuns să-mi înțeleg problema. Dumnezeu Atotputernic spune: „Conducătorii falși nu fac lucrare reală, dar știu cum să se comporte ca niște oficialități. Care este primul lucru pe care îl fac odată ce devin conducători? Cumpără favorurile oamenilor. Adoptă abordarea: «Noii funcționari sunt dornici să impresioneze»; mai întâi, fac câteva lucruri pentru a intra în grațiile oamenilor și se ocupă de câteva lucruri care ameliorează bunăstarea de zi cu zi a tuturor. Întâi încearcă să le facă o impresie bună, să le arate tuturor că sunt pe aceeași lungime de undă cu masele, astfel încât toată lumea să-i laude și să spună: «Acest conducător acționează ca un părinte față de noi!» Apoi, preiau controlul în mod oficial. Ei simt că au sprijin popular și că funcția le-a fost asigurată; după aceea, încep să se bucure de beneficiile statutului, ca și cum le-ar fi cuvenite. Devizele lor sunt: «În viață nu contează decât mâncarea și îmbrăcămintea», «Viața este scurtă, așa că bucură-te de ea cât poți» și «Bea azi vinul de azi și fă-ți mâine griji pentru ziua de mâine.» Se bucură de fiecare zi așa cum vine, se distrează cât pot să o facă, nu se gândesc deloc la viitor și, cu atât mai puțin, la ce responsabilități ar trebui să îndeplinească și ce îndatoriri ar trebui să îndeplinească un conducător. Predică unele cuvinte și doctrine și fac câteva sarcini de dragul aparențelor ca rutină, dar nu fac nicio lucrare reală. Nu scot la iveală problemele reale din biserică și nu le rezolvă complet, așadar, ce sens are să facă astfel de sarcini superficiale? Nu este înșelător? Îi pot fi încredințate sarcini importante unui astfel de conducător fals? Este el conform principiilor și condițiilor casei lui Dumnezeu de selectare a conducătorilor și lucrătorilor? (Nu.) Acești oameni nu au conștiință sau rațiune, sunt lipsiți de orice simț al responsabilității și, totuși, încă doresc să dețină o funcție oficială, să fie conducători în cadrul bisericii – de ce sunt atât de nerușinați? Pentru unii oameni care au un simț al responsabilității, dacă au un calibru slab, ei nu pot fi conducători – să nu mai vorbim despre oamenii inutili care nu au deloc un simț al responsabilității; ei sunt chiar mai puțin calificați să fie conducători. Cât de leneși sunt astfel de falși conducători lacomi și indolenți? Chiar când descoperă o problemă și sunt conștienți că reprezintă o problemă, nu o tratează serios și nu-i dau atenție. Sunt atât de iresponsabili! Deși sunt elocvenți și par să aibă ceva calibru, nu pot să rezolve diversele probleme din lucrarea bisericii, făcând ca aceasta să încetinească până se oprește; problemele continuă să se adune, dar acești conducători nu își fac griji pentru ele și insistă să desfășoare câteva sarcini superficiale ca rutină. Și care este rezultatul final? Nu încurcă ei lucrarea bisericii, nu o dau peste cap? Nu provoacă haos și lipsă de unitate în biserică? Acesta este finalul inevitabil” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. Dumnezeu expune faptul că, atunci când conducătorii falși sunt abia aleși, ei vor face ceva lucrare de ochii lumii pentru a câștiga admirația oamenilor și a-și atrage bunăvoința lor. Odată ce și-au atins scopul, încep să se complacă în confortul trupesc, fiind superficiali și făcându-și datoria doar de formă. Chiar și când merg la adunări, rostesc doar cuvinte și doctrine fără să rezolve nicio problemă reală. Acest lucru face ca lucrarea bisericii să ajungă în dezordine și niciunul dintre aspectele lucrării nu dă rezultate. Dumnezeu îi detestă în mod deosebit pe conducătorii falși. M-am gândit la cum, atunci când am început să fac această datorie, eram dispusă să sufăr și să plătesc un preț pentru a câștiga admirația tuturor. Dar, după o vreme, când lucrarea a dat semne că s-a îmbunătățit întrucâtva, nu am mai vrut să-mi bat capul sau să îndur mai multă epuizare ca să mă înzestrez cu adevărul și să rezolv dificultățile și problemele întâmpinate de frați și surori în predicarea Evangheliei. În schimb, făceam orice mă scutea de bătăi de cap. Uneori, le trimiteam lucrătorilor evanghelici doar o secvență de film relevantă și îi lăsam să rezolve singuri noțiunile potențialilor destinatari ai Evangheliei. Eram exact genul de conducătoare falsă despre care vorbește Dumnezeu, una care face lucrare doar de ochii lumii. Trăiam după otrăvurile Satanei, precum „În viață nu contează decât mâncarea și îmbrăcămintea”, „Bea azi vinul de azi și fă-ți mâine griji pentru ziua de mâine” și „Tratează-te cu bunătate”. Credeam că, în viață, oamenii ar trebui să știe cum să se simtă bine, să trăiască pentru ziua de azi și să se bucure de clipa de față. Mă gândeam că aș fi nedreaptă cu mine însămi dacă aș suferi în fiecare zi, că nu merita să trăiesc așa. Controlată de aceste gânduri și puncte de vedere, am devenit decadentă și degenerată și foarte predispusă la mulțumire de sine și complacere. Voiam să mă culc pe laurii realizărilor mele trecute, oricât de mici, și să nu-mi las trupul să sufere câtuși de puțin. M-am gândit la anii mei de școală. La început, am fost dispusă să plătesc un oarecare preț pentru a intra la o universitate bună. Dar de îndată ce notele mi s-au îmbunătățit puțin, am fost mulțumită. Nu mai voiam să depun efort la învățătură, așa că am început să dorm până târziu și să nu-mi mai fac temele cu seriozitate. În cele din urmă, nu am intrat nici măcar la o universitate obișnuită. După ce L-am găsit pe Dumnezeu, am rămas la fel. De îndată ce datoria mea dădea vreun rezultat, încetam să mă mai străduiesc să progresez. Simțeam că adevărurile-principii pe care le înțelegeam erau suficiente, iar când aveam timp liber, nu voiam să mai studiez. Când lucrătorii evanghelici întâmpinau dificultăți și probleme care necesitau rezolvare, eu doar încercam să scap cât mai repede de ele și eram superficială ori de câte ori aveam ocazia. Eram foarte leneșă și vicleană, trăind fără pic de integritate sau demnitate. Făceam degeaba umbră pământului! Acum, rezultatele datoriei mele erau în scădere; prin asta, Dumnezeu Își ascundea fața de mine. Dacă nu schimbam lucrurile, aveam să fiu, în cele din urmă, dezvăluită și eliminată. Dumnezeu m-a înălțat permițându-mi să fac această datorie. Intenția Lui era ca eu să mă înzestrez cu mai mult adevăr și să aduc mai mulți oameni înaintea Lui. Aceasta era o șansă pentru mine de a pregăti fapte bune în datoria mea. Dar eu nu am știut ce era bine pentru mine și am ținut cont doar de trupul meu. Nu mi-am îndeplinit nici măcar cele mai elementare responsabilități. Trăiam atât de jalnic! Îmi venea pur și simplu să mă pălmuiesc. M-am rugat apoi lui Dumnezeu: „Dumnezeule, am fost atât de profund coruptă de Satana! Nu mai vreau să trăiesc după concepțiile satanice. Te rog să mă conduci ca să mă răzvrătesc împotriva trupului meu.”

După aceea, am căutat materiale relevante și am discutat cu lucrătorii evanghelici despre cum să avem părtășie pas cu pas pentru a rezolva întrebările potențialilor destinatari ai Evangheliei. În cele din urmă, noțiunile lor au fost rezolvate și ei au acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. Cooperând în acest fel, am simțit pace și ușurare în inima mea. Simțeam că îmi fac cu adevărat datoria. Nu numai că rezultatele datoriei mele s-au îmbunătățit, dar, mai important, căutând efectiv adevărul pentru a rezolva aceste probleme, am simțit conducerea lui Dumnezeu. Am început să înțeleg cum să am părtășie despre noțiunile pe care nu știam cum să le rezolv înainte.

Mai târziu, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o înțelegere mai clară a consecințelor faptului că nu mă străduiam să progresez în datoria mea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dumnezeu ți-a dat un calibru suficient și condiții superioare, permițându-ți să vezi unele lucruri clar și să fii competent pentru această lucrare. Totuși, nu ai atitudinea corectă față de datoria ta, nu ai sinceritate, cu atât mai puțin ai devotament, și nu vrei să te străduiești din răsputeri să o faci bine. Acest lucru Îl dezamăgește profund pe Dumnezeu. Așadar, dacă ești leneș și simți mereu că lucrarea care ți se încredințează este supărătoare și nu vrei să o faci, și te plângi în sinea ta: «De ce mi se cere mie să o fac și nu altcuiva?», atunci acesta este un gând nesăbuit. Când o datorie îți revine ție, nu este un eveniment nefericit, este o onoare și este înălțarea dată de Dumnezeu. Ar trebui să o accepți cu bucurie și să faci datoria pe care se cuvine să o faci; nu te va epuiza. Dimpotrivă, dacă îți faci bine datoria, înțelegi adevărul și rezolvi problemele, te vei simți împăcat și echilibrat în inima ta și nu Îl vei fi dezamăgit pe Dumnezeu. Înaintea lui Dumnezeu, vei avea credință și vei putea să te porți ținând fruntea sus. Dacă nu ți-ai făcut bine datoria și ești mereu superficial, aceasta este o fărădelege și, chiar dacă nu ai provocat nicio pierdere, această fărădelege va lăsa un regret pe viață în inima ta. Această fărădelege va fi ca o gaură neagră fără fund; ori de câte ori te vei gândi la ea, vei simți durere și neliniște, o agonie care străpunge inima. Nu numai că nu vei avea pace sau bucurie, ci, dimpotrivă, durerea remușcării și a chinului te va însoți întreaga viață și nu va putea fi niciodată ștearsă. Nu este acesta un regret veșnic? Și cum e din perspectiva lui Dumnezeu? Dumnezeu folosește adevărurile-principii pentru a caracteriza această chestiune, deci natura ei este mult mai gravă decât ceea ce simți tu. […] Unii oameni par să fie supuși în îndeplinirea datoriei lor, făcând tot ce rânduiește Cel de mai sus. Dar, când sunt întrebați: «Îți faci datoria cu superficialitate? O faci conform principiilor?», nu pot da niciun răspuns precis, spunând doar: «Fac ceea ce îmi spune Cel de mai sus și nu îndrăznesc să mă dezlănțui comițând fapte rele.» Când sunt întrebați dacă și-au îndeplinit responsabilitatea, ei spun: «Păi fac ceea ce trebuie să fac.» Au mereu acest tip de atitudine în îndeplinirea datoriei lor, fără grabă și cu indiferență. Deși nu au apărut probleme evidente, dacă este evaluată conform adevărurilor-principii, îndeplinirea datoriei lor este ineficientă și nu este conform standardului. Dar lor nu le pasă. Acționează în continuare în același mod superficial ca în trecut și sunt tot la fel de pasivi când vine vorba de lucrurile pe care ar trebui să ia inițiativa de a le face – nu s-au schimbat deloc. Nu sunt nerușinat de încăpățânați? Ei păstrează întotdeauna această atitudine: «Tu poți avea o mie de planuri geniale, dar eu am propriul set de reguli. Așa sunt eu. Să vedem ce-mi poți face. Aceasta este atitudinea mea!» Nu a făcut nimic extrem de perfid sau de rău, dar nici prea multe fapte bune nu a făcut. Pe ce cale ai spune că merge? Este bun acest tip de atitudine față de credința în Dumnezeu și față de datoria sa? (Nu.) În Apocalipsa din Biblie, Dumnezeu spune: «Dar fiindcă ești căldicel – nici în clocot, nici rece – o să te vărs din gura Mea!» (Apocalipsa 3:16). A fi căldicel, nici în clocot, nici rece – este bună această atitudine? (Nu.) Oamenii de acest fel au și propriul set de calcule în minte: «Atât timp cât nu fac rău și nu perturb lucrarea bisericii în îndeplinirea datoriei mele, nu voi fi condamnat. Dacă este prea obositor să-mi fac bine datoria și necesită prea multă suferință, nu o voi face. Nu mă voi obosi, dar nici nu voi face greșeli majore. Astfel, nu voi fi îndepărtat sau eliminat, fiind totuși mult mai bun decât cei care nu îndeplinesc o datorie. Așa că rămân căldicel, nici în clocot, nici rece. Orice mi-ai cere să fac, o voi face. Dar, dacă nu-mi spui să fac ceva, nu voi interveni. Astfel, nu voi obosi și, pe deasupra, oamenii nu-mi vor putea găsi niciun defect. Această abordare este grozavă!» Este bun acest mod de a se purta? (Nu.) Știi că nu este bun, așadar cum ar trebui să se schimbe practica ta? Dacă nu cauți niciodată să mergi pe calea urmăririi adevărului și încă insiști să trăiești după filosofiile Satanei, atunci ești condamnat să nu ai nicio speranță de a dobândi mântuirea” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, și în special aceste cuvinte, „Dar fiindcă ești căldicel – nici în clocot, nici rece – o să te vărs din gura Mea!” și „atunci ești condamnat să nu ai nicio speranță de a dobândi mântuirea”, inima m-a durut ca și cum ar fi fost înțepată de ace. Am simțit că firea lui Dumnezeu este de neofensat. Dacă nu ne dăm în mod activ silința în datoria noastră și, în schimb, ne reținem mereu, refuzăm să depunem efort atunci când trebuie plătit un preț și ținem mereu cont de propriul trup, atunci nu suntem sinceri și nu facem o lucrare reală. Acest lucru nu poate decât să dăuneze lucrării și să ne lase cu fărădelegi înaintea lui Dumnezeu. Asta înseamnă să faci rău! Dacă nu mă pocăiesc, nu există nicio speranță de mântuire. Gândindu-mă la atitudinea mea față de datorie din acea perioadă, inima mi s-a umplut de neliniște. Îmi era mereu teamă să nu sufăr și să nu obosesc, așa că nu m-am concentrat asupra echipării mele cu adevărurile-principii. Mă bazam doar pe ceea ce făcusem înainte, mulțumită de orice rezultat obțineam. Deși era ușor pentru trupul meu, rezultatele datoriei mele au scăzut. Lucrătorii evanghelici pe care îi cultivam nu au făcut niciun progres, iar mulți potențiali destinatari ai Evangheliei nu au putut veni la timp înaintea lui Dumnezeu. Prejudiciul pe care l-am adus lucrării este ceva ce nu voi putea repara niciodată. Ori de câte ori mă gândesc la asta, mă doare inima. Dar această fărădelege a fost deja comisă și nu poate fi anulată. Obișnuiam să cred că, atât timp cât datoria mea dădea unele rezultate și nu provocam nicio perturbare sau tulburare, puteam să-mi fac datoria fără să-mi epuizez trupul și, în cele din urmă, tot să dobândesc binecuvântări. Încercam să obțin o recompensă mare pentru un preț mic, căutând scurtături. Eram atât de alunecoasă și de înșelătoare – eram una dintre acele persoane nerușinat de încăpățânate despre care vorbește Dumnezeu. Dumnezeu scrutează adâncurile inimii umane. Când oamenii nu-și dau toată silința sau nu sunt sinceri în datoria lor, ei nu pregătesc fapte bune, ci, dimpotrivă, acumulează mânia lui Dumnezeu și comit fapte rele. În cele din urmă, vor fi doar detestați și eliminați de Dumnezeu. M-am îngrozit când m-am gândit la asta, așa că m-am rugat repede: „Dumnezeule, am fost atât de alunecoasă și de înșelătoare, și atât de superficială în datoria mea! Nu vreau să continui așa. Sunt dispusă să mă pocăiesc. Te rog să mă conduci ca să găsesc o cale de practică.”

Mai târziu, în timpul devoțiunilor mele spirituale, am auzit un imn din cuvintele lui Dumnezeu și am ajuns să înțeleg valoarea și însemnătatea vieții umane.

Doar îndeplinindu-ți datoria poți trăi valoarea vieții umane

1  Care este valoarea vieții unei persoane? Într-o privință, este vorba să îndeplinești datoria unei ființe create. În altă privință, pe durata vieții tale, trebuie să-ți îndeplinești misiunea; asta este cel mai important. Nu vom vorbi despre a duce la îndeplinire o misiune, datorie sau responsabilitate măreață, dar cel puțin ar trebui să realizezi ceva. În viața unei persoane, după ce își găsește locul, rămâne neclintită pe poziția sa, și-o păstrează, își consumă tot sângele inimii și toată energia și realizează și finalizează lucrul pe care ar trebui să-l facă și să-l finalizeze. Când în sfârșit stă înaintea lui Dumnezeu pentru a da socoteală, se simte relativ satisfăcută, fără acuzații sau regrete în inimă. Simte că este alinată și că a câștigat ceva, că a trăit o viață valoroasă.

2  Astfel, pentru a trăi o viață valoroasă și pentru a obține, în cele din urmă, acest fel de roade, merită ca trupul fizic al unei persoane să sufere puțin și să plătească un mic preț, chiar dacă aceasta se îmbolnăvește fizic din cauza extenuării sau are câteva probleme de sănătate. Când o persoană vine pe această lume, nu vine pentru a se bucura de trup și nici nu vine pentru a mânca, a bea și a se distra. O persoană nu ar trebui să trăiască pentru acele lucruri; nu aceasta este valoarea vieții umane și nici nu este calea cea dreaptă. Valoarea vieții umane și calea cea dreaptă de urmat înseamnă să realizezi ceva valoros și să duci la îndeplinire unul sau mai multe sarcini de valoare. Aceasta nu se numește carieră; se numește calea cea dreaptă și se numește și sarcina adecvată. Merită ca o persoană să plătească orice preț pentru a duce la îndeplinire o lucrare de valoare, pentru a trăi o viață semnificativă și valoroasă și pentru a urmări și a obține adevărul.

3  Dacă dorești cu adevărat să urmărești o înțelegere a adevărului, să pășești pe calea cea dreaptă în viață, să-ți faci bine datoria și să trăiești o viață valoroasă și semnificativă, atunci nu vei ezita să-ți dedici toată energia, să plătești toate prețurile și să-ți oferi tot timpul și durata zilelor tale. Dacă vei experimenta puțină boală în timpul acestei perioade, nu va conta, nu te va doborî. Nu este acest lucru net superior unei vieți de tihnă, libertate și lenevie, în care îngrijești trupul fizic până când acesta este bine hrănit și sănătos și tu atingi, în cele din urmă, longevitatea? Care dintre aceste două opțiuni este o viață valoroasă? Care dintre ele poate să aducă oamenilor alinare și lipsă de regrete atunci când se confruntă cu moartea, chiar la final? A trăi o viață semnificativă. Înseamnă că vei fi câștigat adevărul; în inima ta vei fi alinat și vei avea bucurie.

– Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (6)”

După ce am auzit imnul, am fost foarte mișcată. Am înțeles că, în calitate de ființă creată, doar îndeplinindu-mi datoria pot găsi adevărata pace și ușurare în duhul meu. Acesta este singurul mod de viață plin de însemnătate și de valoare. A mă complace în confortul trupesc mă face să mă simt bine pe moment, dar apoi, rămâne doar deșertăciune – totul este complet lipsit de sens. M-am gândit la faptul că nu am depus niciun efort mental în datoria mea – la faptul că mi-a fost teamă să nu sufăr și să nu obosesc și nu am vrut să depun efort pentru a rezolva problemele. Ulterior, mă simțeam adesea neliniștită, conștiința mă mustra, iar Duhul Sfânt Își ascundea fața de mine. Nu puteam simți prezența lui Dumnezeu, iar duhul meu era învăluit în întuneric și durere. Dumnezeu m-a înălțat dându-mi această datorie. Ar trebui să fac tot ce-mi stă în putință pentru a obține rezultate bune. M-am gândit la Noe construind arca. El a înfruntat multe dificultăți și a trebuit, de asemenea, să îndure neînțelegerea din partea familiei sale, precum și batjocura și calomniile celorlalți. Deși trupul îi era obosit și istovit, iar în inima lui se simțea slab, când se gândea că aceasta era însărcinarea dată de Dumnezeu, știa că trebuia să persevereze indiferent cât ar fi suferit sau cât de greu ar fi fost, și astfel a făcut-o cu toată inima și puterea sa. În cele din urmă, el a terminat arca, ducând la bun sfârșit însărcinarea dată de Dumnezeu. Nu mă pot compara cu Noe, dar dacă pot face tot ce-mi stă în putință pentru a aduce oile lui Dumnezeu înapoi în casa Lui, astfel încât să poată primi mântuirea Sa, ce lucru plin de însemnătate ar fi acesta!

Mai târziu, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am găsit o cale de practică. Dumnezeu spune: „Dacă ai cu adevărat un calibru de un anumit nivel, ai într-adevăr o înțelegere a competențelor profesionale în sfera responsabilității tale și nu ești străin de profesia ta, atunci trebuie să respecți o singură expresie și vei putea fi loial datoriei tale. Ce expresie? «Pune suflet în ceea ce faci.» Dacă pui suflet în ceea ce faci și pui suflet în oameni, atunci vei fi capabil să fii loial și responsabil în datoria ta. Este această expresie ușor de practicat? Cum o pui în practică? Nu înseamnă să-ți folosești urechile pentru a auzi, nici mintea pentru a gândi – înseamnă să-ți folosești inima. Dacă o persoană își poate folosi cu adevărat inima, atunci, când ochii acelei persoane văd pe cineva făcând un lucru, acționând într-un fel sau având un tip de răspuns la ceva ori când urechile sale aud opiniile sau argumentele unor oameni, folosindu-și inima pentru a chibzui la aceste lucruri și a medita asupra lor, unele idei, puncte de vedere și atitudini îi vor apărea în minte. Aceste idei, puncte de vedere și atitudini o vor face să aibă o înțelegere profundă, specifică și corectă asupra persoanei sau a lucrului și, în același timp, vor da naștere la judecăți și principii adecvate și corecte. Numai atunci când o persoană are aceste manifestări de a-și folosi inima înseamnă că aceasta este loială față de datoria sa” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (7)”]. De fapt, Dumnezeu nu cere mult de la om. Ceea ce vrea El este inima noastră sinceră. Atât timp cât oamenii pun suflet, ei pot descoperi problemele care există în datoria lor; căutând și cugetând la aceste probleme, pot găsi modalități de a le rezolva, iar rezultatele lucrării lor se vor îmbunătăți în mod firesc. Dar dacă oamenii nu pun suflet, nici măcar nu vor observa problemele aflate chiar sub nasul lor. Chiar și cu ochii deschiși, nu vor vedea nimic, iar rezultatele datoriei lor nu vor face decât să se înrăutățească. A pune suflet în datoria ta este de o importanță crucială! M-am gândit la cum aveam atât de multe lipsuri când am început să fac această datorie. Dar mă rugam adesea, încredințându-I dificultățile mele lui Dumnezeu și privind spre El. Prin conducerea lui Dumnezeu, am priceput încetul cu încetul unele principii pentru a-mi face datoria, iar lucrarea a început să dea unele rezultate. Dar când am început să fiu mulțumită cu felul în care stăteau lucrurile și am devenit superficială, nerezolvând problemele pe care le descopeream, rezultatele datoriei mele au continuat să scadă. În cele din urmă, nu am putut decât să privesc cum pierdeam potențialii destinatari ai Evangheliei, unul după altul. Am văzut că a nu pune suflet în datoria mea îmi face cu adevărat rău atât mie, cât și celorlalți!

De atunci înainte, am început să notez problemele din lucrarea mea una câte una și am pus suflet în a cugeta la ele. Dacă era o problemă legată de atitudinea unui lucrător evanghelic față de datoria sa, găseam cuvinte relevante ale lui Dumnezeu pentru a avea părtășie cu el. Dacă implica rezolvarea noțiunilor unui potențial destinatar al Evangheliei, găseam materiale relevante. Dacă era ceva ce nu înțelegeam, îi întrebam pe frați și surori, iar apoi aveam părtășie cu lucrătorii evanghelici pentru a discuta despre cum să abordăm noțiunile potențialilor destinatari. Practicând în felul acesta, inima mea s-a simțit foarte ușurată. Deși a experimenta această emondare a fost stânjenitor la momentul respectiv, m-a determinat să vin înaintea lui Dumnezeu și să reflectez asupra atitudinii mele față de datorie. Mâncând și bând cuvintele lui Dumnezeu, am dobândit o oarecare înțelegere a rădăcinii complacerii mele în trup și am învățat că doar îndeplinindu-ți datoria poți găsi pacea și bucuria adevărată. Slavă lui Dumnezeu!