de Zhuo Jing, China

În noiembrie 2020, slujeam drept conducătoare de biserică, având-o ca parteneră pe sora Wang Chen, care fusese aleasă recent. În perioada aceea, biserica se confrunta cu arestări din partea PCC, o parte dintre frați și surori fuseseră capturați, iar acum trebuiau gestionate urmările; având în vedere toate acestea, eram tare ocupată în fiecare zi. Nu aveam capacități de lucru foarte bune și nici cu sănătatea nu stăteam grozav, așa că mă simțeam supusă unei presiuni destul de mari și îmi spuneam: „La viteza cu care lucrez și cu toate aceste sarcini pe care le am de finalizat în fiecare zi, de cât timp și de câtă energie voi avea nevoie? Trupul meu este slab, pot oare s-o țin așa pe termen lung?” Cu acest gând în minte, am început să-mi fac îndatoririle cu superficialitate, nedându-mi prea mult silința să rezolv sarcinile de care ar fi trebuit să mă preocup. Eram răspunzătoare în principal de lucrarea de evanghelizare și de udare, iar la momentul respectiv era necesar să cultivăm lucrători evanghelici și udători. Știam că această lucrare trebuia implementată urgent, dar întrucât era nevoie să găsim personal potrivit și trebuia, de asemenea, să aflăm o cale de a avea părtășie și de a-i instrui pe acești oameni în mod eficient, lucru care cerea mult efort și multă energie, nu monitorizam detaliile și-i lăsam, pur și simplu, pe diaconii de evanghelizare și de udare să se ocupe de asta. Odată, când raportam despre lucrare, am observat unele abateri și probleme și am știut că trebuia să am părtășie și să le rezolv rapid pentru a evita întârzierea lucrării. Dar când m-am gândit la cât timp și efort ar fi presupus găsirea principiilor de practică și a soluțiilor pentru fiecare chestiune, m-am simțit copleșită și n-am vrut să mă confrunt cu asta, dorindu-mi doar să aleg sarcini mai simple și să le fac pe acelea în loc. Ulterior, Wang Chen a observat aceste chestiuni și a luat inițiativa de a avea părtășie și de a le rezolva, prevenind întârzierile. Mai era și lucrarea de curățire, pentru care trebuia să verific niște materiale privind îndepărtarea oamenilor, însă eu nu voiam să sufăr, așa că tergiversam ori de câte ori puteam. Uneori, când erau o grămadă de materiale, nu voiam să investesc multă energie sau să le revizuiesc cu atenție, iar odată aproape că am îndepărtat pe cineva care, de fapt, nu îndeplinea criteriile. Când vedeam frați și surori care făceau îndatoriri ce presupuneau o singură sarcină, nefiind nevoiți să muncească prea mult sau să se epuizeze, mă simțeam invidioasă, gândindu-mă că funcția de conducătoare era prea obositoare și solicitantă și întrebându-mă ce aveam să mă fac dacă mă epuizam de tot. Mai ales în momentele în care dificultățile sporeau, mă simțeam și mai iritată și voiam să evit aceste sarcini. Când vedeam că aceia care erau demiși își puteau face devoționalele acasă, mă întrebam când aveam să pot și eu să mă odihnesc acasă; astfel, n-ar mai fi trebuit să mă gândesc la aceste chestiuni și să mai îndur această suferință. Însă apoi mă gândeam la faptul că doar noi două răspundeam de lucrarea bisericii, că Wang Chen tocmai fusese aleasă și că erau foarte multe de făcut. Dacă aș fi spus că nu vreau să-mi fac îndatoririle, aș fi dovedit că sunt lipsită de conștiință. Gândindu-mă la asta, m-am simțit oarecum vinovată. Dar când presiunea lucrării era mare, tot nu-mi puteam înfrânge trupul și nu voiam să-mi fac îndatoririle. Una dintre surori a observat că eram foarte pasivă în îndatoririle mele, atrăgându-mi atenția că nu am un simț al poverii și că acord atenție trupului. M-am necăjit un pic, gândindu-mă că n-ar trebui să-mi tratez îndatoririle în felul acesta, însă, după aceea, m-am lăsat din nou fără să vreau în voia trupului, simțind că datoria aceasta era prea dureroasă și obositoare.

Ulterior, una dintre surori m-a raportat, iar după ce conducătorii superiori au verificat și au analizat situația, m-au demis pe baza comportamentului meu constant. Conducătorul mi-a citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă, în credința lor în Dumnezeu, oamenii nu-și dăruiesc inimile lui Dumnezeu, dacă inimile lor nu sunt cu El și ei nu tratează povara Lui ca pe propria lor povară, atunci tot ceea ce fac este un act de înșelăciune față de Dumnezeu, un act tipic persoanelor religioase, și asta nu va primi lauda lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate câștiga nimic de la acest tip de persoană; acestea pot servi doar ca un contrast în lucrarea Lui. Acești oameni sunt ca niște decoruri în casa lui Dumnezeu, sunt substituenți și rebuturi, iar Dumnezeu nu Se folosește de ei. Nu doar că nu există nicio șansă ca Duhul Sfânt să lucreze în ei, ci nu există nicio valoare în a-i desăvârși. Acest tip de persoană este un adevărat cadavru viu. Nicio parte din ei nu poate fi folosită de Duhul Sfânt – au fost cu totul dominați de Satana și profund corupți de el. Dumnezeu îi va elimina pe acești oameni” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este foarte important să stabilim o relație normală cu Dumnezeu”). Când am văzut că în expunerea făcută de Dumnezeu se regăseau cuvinte precum „contrast”, „decoruri” și „rebuturi”, m-am simțit cu-adevărat vizată și am fost tulburată. De când devenisem conducătoare, nu-mi acceptasem niciodată cu-adevărat îndatoririle din toată inima, acordasem mereu atenție trupului și neglijasem numeroase sarcini precise. Fusesem doar o conducătoare-marionetă, care nu avea absolut niciun scop pozitiv. Am înțeles că eram un rebut, o conducătoare falsă care nu se implică într-o lucrare reală. Îmi acceptasem îndatoririle, însă fusesem iresponsabilă, plângându-mă întruna de greutăți și de oboseală și nevoind să mă preocup, iar când volumul de muncă sporea, simțeam împotrivire. Nu-mi îndeplinisem responsabilitățile și nu-mi făcusem bine îndatoririle. Aceasta întârziase lucrarea. Felul în care îmi tratam îndatoririle era o trădare și o împotrivire față de Dumnezeu! Ba chiar îi invidiam pe cei care erau demiși, gândindu-mă că, dacă aș fi fost și eu demisă, n-ar mai fi trebuit să muncesc așa de mult. Acum primisem ceea ce doream; fiind demisă, puteam să stau acasă și să evit suferința trupului. Însă inima-mi era învăluită în întuneric. Mă simțeam ca și cum Dumnezeu mă dăduse deoparte și era pe cale să mă părăsească, iar asta îmi crea o stare de neliniște. În momentul acesta, m-a cuprins spaima și am vrut să mă întorc la Dumnezeu.

Ulterior, am căutat cuvinte potrivite ale lui Dumnezeu pe care să le mănânc și să le beau pentru a-mi aborda problemele; am găsit două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu care m-au impresionat profund. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă ai cu adevărat simțul răspunderii, atunci asta arată că ai conștiință și rațiune. Indiferent cât de mare sau mică e sarcina, indiferent cine îți atribuie acea sarcină – dacă ți-o încredințează casa lui Dumnezeu ori ți-o repartizează un conducător de biserică sau un lucrător – atitudinea ta ar trebui să fie următoarea: «Deoarece datoria aceasta mi-a fost atribuită, reprezintă înălțarea și harul de la Dumnezeu. Ar trebui să o fac bine, în conformitate cu adevărurile-principii. În ciuda faptului că am un calibru mediu, sunt dispus să-mi asum această responsabilitate și să-i dau tot ce am ca s-o fac bine. Dacă fac o treabă de proastă calitate, ar trebui să îmi asum răspunderea pentru ea, iar dacă fac o treabă bună, asta nu este un merit pentru mine. Asta e ceea ce s-ar cuveni să fac.» De ce spun că modul în care își tratează cineva datoria este o chestiune de principiu? Dacă ai într-adevăr simțul responsabilității și ești o persoană responsabilă, atunci vei fi capabil să preiei lucrarea bisericii și să îndeplinești datoria pe care trebuie s-o îndeplinești. Dacă nu îți iei datoria în serios, atunci viziunea ta asupra credinței în Dumnezeu este incorectă și atitudinea ta față de Dumnezeu și față de datoria ta este problematică. Perspectiva ta asupra îndeplinirii datoriei este să o faci cu superficialitate și de mântuială și, indiferent dacă este ceva ce ești dispus să faci sau nu, ceva la care te pricepi sau nu, o abordezi întotdeauna cu atitudinea de a face lucrurile de mântuială, așa că nu ești potrivit pentru a fi conducător sau lucrător și nu meriți să faci lucrarea bisericii. Mai mult, pentru a o spune foarte direct, oamenii ca tine nu sunt buni de nimic, sunt destinați să nu înfăptuiască nimic și sunt doar niște oameni inutili” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. „Oamenii leneși nu pot face nimic. Pentru a rezuma în două cuvinte, sunt niște oameni inutili; au o incapacitate secundară. Oricât de bun ar fi calibrul oamenilor leneși, acesta nu reprezintă altceva decât o fațadă; chiar dacă au un calibru bun, acesta nu folosește la nimic. Sunt prea leneși – știu ce ar trebui să facă, dar nu o fac și, chiar dacă știu că un anumit lucru reprezintă o problemă, nu caută adevărul pentru a o rezolva și, deși știu ce greutăți ar trebui să îndure pentru ca lucrarea să fie eficientă, nu sunt dispuși să îndure aceste greutăți care merită efortul – prin urmare, nu pot să dobândească niciun adevăr și nu pot să facă nicio lucrare reală. Nu doresc să îndure greutățile pe care ar trebui să le îndure oamenii; știu doar să se desfete în confort, să savureze momentele de bucurie și tihnă și să se bucure de o viață liberă și relaxată. Nu sunt ei inutili? Oamenii care nu pot îndura greutăți nu merită să trăiască. Cei care mereu doresc să trăiască o viață de parazit sunt oameni fără conștiință sau rațiune; sunt fiare, iar astfel de oameni nu sunt potriviți nici măcar să muncească. Întrucât nu pot să îndure greutăți, chiar și atunci când muncesc, nu sunt capabili să o facă bine, iar dacă doresc să dobândească adevărul, speranța este și mai mică. O persoană care nu poate îndura și nu iubește adevărul este o persoană inutilă; nu este calificată nici măcar să muncească. Este o fiară, fără o fărâmă de umanitate. Astfel de oameni trebuie să fie eliminați; numai acest lucru este în acord cu intențiile lui Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. Cuvintele lui Dumnezeu pomenesc de două tipuri de oameni și de atitudinile lor diferite față de îndatoririle ce le revin: oamenii de primul tip nu țin seama de calibrul lor; ei mai întâi își ajustează mentalitatea și își sădesc în inimă îndatoririle, făcând tot ce le stă în putință pentru a coopera și a-și îndeplini îndatoririle în conformitate cu cerințele lui Dumnezeu. Acestea sunt persoane înzestrate cu umanitate și cu rațiune. Oamenii de al doilea tip nu știu decât să se complacă în confort fizic. Ei nu vor să se confrunte cu nicio dificultate, iar când munca devine mai solicitantă sau mai obositoare, vor să scape și să tragă chiulul. Astfel de oameni, chiar dacă au calibru, tot nu-și pot face bine îndatoririle. Acești indivizi au carențe de caracter, nu sunt capabili să facă nimic și sunt rebuturi, fiind în cele din urmă dezvăluiți și eliminați de către Dumnezeu. Privindu-mi propriul comportament în lumina acestor cuvinte, am înțeles că eram unul dintre acei oameni leneși, dintre acele rebuturi expuse de Dumnezeu. Din momentul în care devenisem conducătoare, când presiunea lucrării creștea și era nevoie de efort și de sacrificiu, deveneam iritată, mă plângeam și mă îngrijoram că aveam să-mi extenuez trupul. Adoptam o atitudine superficială față de îndatoririle mele și tergiversam cât de mult puteam. Nu aveam niciun fel de simț al poverii sau de răspundere față de lucrarea de evanghelizare și de udare, care era principala mea responsabilitate, nici nu monitorizam și nu implementam lucrarea de cultivare a lucrătorilor evanghelici și a udătorilor, ceea ce a întârziat progresul lucrării de evanghelizare. Când raportam despre lucrare, nu-mi băteam capul să caut principiile de practică pentru a avea părtășie despre problemele descoperite și pentru a le rezolva. Eram iresponsabilă și acordam atenție trupului meu și atunci când cooperam la lucrarea de curățire de la biserică, și pentru că nu verificasem cu grijă materialele privind îndepărtarea oamenilor, fusesem pe punctul de a îndepărta o persoană care nu trebuia îndepărtată. Pe baza comportamentului meu consecvent în îndeplinirea îndatoririlor, eram într-adevăr acel tip de persoană pe care îl expunea Dumnezeu ca având carențe de caracter. Nu arătam deloc considerație față de intențiile lui Dumnezeu, nu susțineam interesele bisericii și eram o conducătoare falsă care nu se implica într-o lucrare reală. Indiferent cât de solicitante erau îndatoririle mele sau cât de importantă era lucrarea, eu nu voiam decât să-mi mulțumesc trupul. Dacă era ceva mai mult de lucru decât de obicei, mă plângeam și mă văicăream, folosind adesea sănătatea mea precară drept pretext pentru a mă eschiva de la îndatoririle mele. În final, nu-mi îndeplinisem niciuna dintre responsabilități și întârziasem lucrarea. Până și eforturile mele în privința muncii manuale erau sub standard. Deși nu stăteam grozav cu sănătatea, nu sufeream de nicio boală gravă, iar dacă aș fi pus suflet în datoria mea, m-aș fi putut totuși descurca. Înainte, când îmi abordam îndatoririle cu mentalitatea potrivită, mă puteam bizui pe Dumnezeu pentru a coopera în situațiile dificile, eram capabilă să rezolv anumite chestiuni legate de lucrarea mea și să evaluez corect problemele. Mai târziu, însă, am ajuns să trăiesc într-o stare în care acordam atenție trupului, iar când mă confruntam cu sarcini care cereau efort și sacrificiu, voiam să le evit. Nu mă ocupam de sarcinile pe care trebuia să le îndeplinesc și, treptat, spiritul meu a devenit din ce în ce mai amorțit. Nu numai că eram incapabilă să identific problemele, dar mai și întârziam lucrarea. Dumnezeu i-a folosit pe frați și pe surori pentru a mă raporta, iar în final am fost demisă; acest fapt dezvăluia dreptatea lui Dumnezeu. Îmi pierdusem complet integritatea și demnitatea-oamenii nu mă plăceau, Dumnezeu nu mă privea cu îngăduință, iar eu nu puteam îndeplini nici măcar îndatoririle de care aș fi fost în stare. Eram într-adevăr un rebut și o persoană nedemnă de încredere.

Apoi am continat să caut, întrebându-mă: „De ce mă complac mereu în confort și nu reușesc să-mi fac cum trebuie îndatoririle? Care vor fi urmările faptului de a acorda o atenție exagerată trupului meu?” Într-o zi, am citit două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu care m-au ajutat să descopăr cauza acestei probleme. Dumnezeu Atotputernic spune: „Înainte ca oamenii să experimenteze lucrarea lui Dumnezeu și să înțeleagă adevărul, natura Satanei este cea care preia controlul în ei și îi domină. Ce lucruri specifice sunt în acea natură? De exemplu, de ce ești egoist? De ce trebuie să îți protejezi propria poziție? De ce ai sentimente atât de puternice? De ce te bucuri de acele lucruri nedrepte? De ce îți plac cele rele? Care este baza preferinței tale pentru aceste lucruri? De unde vin aceste lucruri? De ce ești așa de fericit să le accepți? De pe acum, ați ajuns cu toții să înțelegeți că motivul principal din spatele tuturor acestor lucruri este că otrava Satanei e înăuntrul omului. Așadar, ce este otrava Satanei? Cum poate fi ea exprimată? De exemplu, dacă întrebi: «Cum ar trebui să trăiască oamenii? Pentru ce ar trebui să trăiască ei?», oamenii vor răspunde: «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate.» Această singură frază exprimă sursa problemei. Filosofia și logica Satanei au devenit viața oamenilor. Indiferent ce urmăresc oamenii, o fac pentru ei înșiși – și, astfel, trăiesc doar pentru ei înșiși. «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate» – aceasta este filosofia de viață a omului și reprezintă, de asemenea, natura umană. Aceste cuvinte au devenit deja natura omenirii corupte și sunt adevărata zugrăvire a naturii satanice pe care o are omenirea coruptă. Această natură satanică a devenit deja baza existenței omenirii corupte. Vreme de câteva mii de ani, omenirea coruptă a trăit cu acest venin al Satanei, chiar până în zilele noastre” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să mergi pe calea lui Petru”). „Cu cât mulțumești mai mult trupul, cu atât își ia mai multe libertăți; dacă-l mulțumești de data aceasta, data viitoare va cere mai mult. Pe măsură ce acest lucru va continua, oamenii vor ajunge să iubească trupul și mai mult. Trupul are mereu dorințe extravagante; întotdeauna îți cere să-l satisfaci și să-l mulțumești lăuntric, fie că e vorba despre lucrurile pe care le mănânci, pe care le porți sau dacă îți pierzi cumpătul sau te dedai propriilor slăbiciuni și leneviei… Cu cât mulțumești mai mult trupul, cu atât mai mult cresc dorințele lui și cu atât mai indulgent devine, până când ajunge în punctul în care trupul oamenilor găzduiește noțiuni și mai profunde și se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu și se slăvește și se îndoiește de lucrarea lui Dumnezeu. Cu cât mulțumești mai mult trupul, cu atât sunt mai mari slăbiciunile acestuia; vei simți întotdeauna că nimeni nu îți ia în considerare slăbiciunile, vei crede mereu că Dumnezeu a mers prea departe și vei spune: «Cum poate Dumnezeu să fie așa de aspru? De ce nu le dă oamenilor o pauză?» Când oamenii satisfac trupul și îl prețuiesc prea mult, atunci se ruinează. […] Se spune că era odată un fermier care a văzut un șarpe care era nemișcat pe drum. Fermierul l-a luat și l-a ținut la pieptul său, iar după ce șarpele și-a revenit, l-a mușcat mortal pe fermier. Trupul omului este ca șarpele: esența trupului e să facă rău vieții omului – și, atunci când toate îi reușesc pe deplin, omul își pierde viața. Trupul aparține Satanei. Mereu adăpostește dorințe extravagante; se gândește doar la sine și își dorește mereu tihnă și vrea să se răsfețe cu confort, total lipsit de griji și presiuni, desfătându-se în trândăvie și, dacă-l satisfaci până la un anumit punct, în cele din urmă, te va devora. Adică, dacă îl satisfaci de data aceasta, data viitoare îți va cere să-l satisfaci din nou. Acesta are întotdeauna dorințe extravagante și noi cerințe și profită de înclinația ta spre trup pentru a te face să-l prețuiești și mai mult și să trăiești în confortul acestuia – și, dacă nu poți să-l biruiești niciodată, în cele din urmă te vei distruge” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că trăisem într-un mod atât de depravat, acordând atenție trupului meu, din cauza unor otrăvuri satanice precum „Fiecare om pentru el însuşi şi diavolul îl ia pe cel mai din spate” și „Viața este scurtă, așa că bucură-te de ea cât poți”, care se înrădăcinaseră adânc în mine. Consideram bucuria pe care o aduce confortul trupului drept scopul vieții mele și credeam că a trăi înseamnă să mă tratez bine și să-i îngădui trupului meu să-și ducă viața în mod confortabil. Când îndatoririle mele presupuneau un oarecare stres și cereau mai multă gândire, deveneam refractară. De asemenea, mă împotriveam să-mi supun trupul la suferință și la poveri, simțind că aș fi suferit o pierdere făcând asta. De pildă, sintetizarea și rezolvarea problemelor cereau timp și efort, așa încât lăsam deoparte acele sarcini și alegeam altele mai ușoare, neluând deloc în considerare dacă faptul de a nu soluționa cu promptitudine aceste probleme avea să afecteze lucrarea. Același lucru era valabil în ceea ce privește cooperarea la lucrarea de curățire. Deoarece acordam atenție trupului, nu cercetam cu conștiinciozitate materialele privind îndepărtarea oamenilor, ajungând aproape să îndepărtez o persoană care nu trebuia îndepărtată. Cum s-ar putea spune că-mi îndeplineam îndatoririle? Nu făceam decât să săvârșesc fapte rele! Însă eu nu reflectam asupra problemelor mele, iar când volumul de muncă sporea, mă plângeam. Speram chiar să fiu demisă, ca să nu mai fiu nevoită să mă îngrijorez sau să lucrez atât de mult. Mă complăceam întruna, ținând cont de trupul meu în orice împrejurare. Am înțeles cât de mult rău îmi făcuseră otrăvurile satanice, care mă adânciseră din ce în ce mai mult în depravare. Devenisem egoistă, vicleană și lipsită de umanitate. Aveam ocazia să fiu conducătoare, ceea ce însemna să intru în contact cu mai multe persoane, evenimente și lucruri, să caut mai multe adevăruri-principii și să pătrund în ele și, de asemenea, să învăț cum să-i discern pe oameni. În această conjunctură, corupția și neajunsurile mele ar fi fost și ele dezvăluite, ceea ce m-ar fi îndemnat să reflectez asupra mea, să practic adevărul și să-mi schimb firea coruptă. Dar eu nu urmăream adevărul. Trăiam în conformitate cu firea egoistă și detestabilă a Satanei, complăcându-mă în confort, fiind iresponsabilă în îndatoririle mele și acordând în mod repetat atenție trupului meu, ceea ce întârzia lucrarea. Când Dumnezeu i-a folosit pe frați și pe surori pentru a mă corecta și a avea părtășie cu mine, am rămas neclintită și am refuzat să accept. Drept urmare, n-am reușit să-mi îndeplinesc bine sarcinile de bază și am întârziat lucrarea. Felul în care mi-am tratat îndatoririle a condus la fărădelegi și fapte rele! În acest moment, mi-am dat seama că a-mi face îndatoririle acordând în același timp atenție trupului și complăcându-mă în confort este, într-adevăr, ceva care îmi provoacă rău atât mie, cât și altora și că, dacă nu înlăturam această fire coruptă și continuam să-mi îndeplinesc îndatoririle în același mod confuz și iresponsabil ca până atunci, având mereu drept scop să trăiesc în confort, urma să sfârșesc, pur și simplu, prin a săvârși și mai multe fapte rele, ajungând să fiu, în cele din urmă, disprețuită, respinsă și eliminată de către Dumnezeu. După ce am înțeles cât rău făcea și ce consecințe avea faptul de a mă complăcea în confort atunci când îmi făceam îndatoririle, m-am rugat lui Dumnezeu, exprimându-mi dorința de a nu mă mai răzvrăti în felul acesta, ci de a mă pocăi în fața Lui.

Ulterior, starea mea s-a îmbunătățit întrucâtva și am fost aleasă din nou conducătoare de biserică. Știam că aceasta era o ocazie de a mă pocăi dată de Dumnezeu și Îi eram foarte recunoscătoare. Am hotărât să adopt mentalitatea corectă și să-mi fac bine îndatoririle. În perioada aceea, eram răspunzătoare în principal de lucrarea de evanghelizare, și pentru că tocmai ajunsesem într-un loc nou, situația mi-era străină din toate punctele de vedere, astfel încât, pentru a face bine lucrarea, trebuia să plătesc un preț mai mare. După ce am cooperat o vreme, mă simțeam oarecum tensionată, mai ales ținând cont de faptul că erau atât de multe sarcini pe care trebuia să le monitorizez în fiecare zi. Când s-a pus problema suferinței trupului, am simțit că ar fi fost mai bine să fac o lucrare ce implica o singură sarcină, întrucât aceasta n-ar fi cerut atâta gândire și atât efort. Când s-au ivit aceste gânduri, mi-am dat seama că starea mea nu era corectă, așa încât m-am rugat cu luciditate lui Dumnezeu. Mai târziu, am citit în cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă voi credeți în Dumnezeu și vreți să obțineți mântuirea Lui, trebuie să vă îndepliniți bine datoria. În primul rând, în timp ce vă realizați datoria trebuie să dezvoltați un simț al responsabilității și să vă dați toată silința. Când Dumnezeu vă consideră persoane bune, sunteți la jumătatea drumului. Dacă în timp ce vă îndepliniți datoria sunteți capabili să urmăriți adevărul și, indiferent cât de coruptă este firea pe care o dezvăluiți sau cu câte dificultăți vă confruntați, încă puteți căuta adevărul pentru a le înlătura, iar dacă atunci când sunteți emondați aveți o atitudine de acceptare și supunere, atunci speranța voastră de a obține mântuirea lui Dumnezeu nu va fi deloc știrbită. Să fii considerat de Dumnezeu o persoană care urmărește adevărul este o cerință măreață pe care s-ar putea să nu o poți îndeplini încă. Îți lipsesc voința și statura, iar credința ta este prea slabă, așa că începe prin a-i lăsa pe frații și surorile din jurul tău să te considere o persoană bună și dreaptă, care iubește oarecum lucrurile pozitive, care iubește imparțialitatea și dreptatea și este relativ integră. Când faci greșeli, corectează-le. Când îți recunoști starea de răzvrătire, schimb-o repede. Când îți descoperi firea coruptă, caută adevărul cu promptitudine și ai părtășie cu alții. Odată ce dobândești înțelegere, te poți căi. Urmărind în acest mod, cu siguranță vei progresa. Mai întâi, lasă-i pe frații și surorile tale să te considere o persoană bună, dreaptă, care are pătrundere în viață, apoi, treptat, străduiește-te să devii o persoană care iubește și urmărește adevărul. Punând acest lucru în practică, îți va fi mai ușor să dobândești pătrundere și va deveni mai practic pentru tine să ai asemenea pretenții de la tine. În primul rând, trebuie să faci în așa fel încât frații și surorile tale să te recunoască drept o persoană bună. Care sunt criteriile pentru a fi o persoană bună? Mai întâi trebuie să arunci o privire asupra realizării datoriei tale. Câte standarde și cerințe ar trebui îndeplinite când îți faci datoria? Trebuie să fii harnic, responsabil, să fii dispus să înduri dificultăți și să plătești prețul și să fi meticulos când te ocupi de probleme, să nu te comporți superficial. La un nivel puțin mai ridicat, trebuie ca în fiecare situație să fii capabil să găsești principiile corecte și să acționezi în conformitate cu ele. Indiferent cine vorbește, chiar și atunci când un frate sau o soră pe care o admiri cel mai puțin exprimă un principiu care este corect și în concordanță cu adevărul, ar trebui să-l asculți, să încerci să-l accepți și să te străduiești să te răzvrătești împotriva propriilor opinii și noțiuni. Ce părere ai despre această atitudine? (Este corectă.) Este ușor să vorbești despre nevoia de a-ți îndeplini bine datoria, este un lucru ușor de spus, dar este dificil să o îndeplinești efectiv conform standardului. Este necesar să plătești un preț și să renunți la anumite lucruri. La ce ar trebui să renunți? La cel mai elementar nivel, trebuie să dedici ceva timp și energie. Ar trebui ca zilnic să petreci mai mult timp și să depui mai multă energie decât alții. Ar trebui să continui ceva mai mult timp și să depui ceva mai mult efort. Dacă vrei să dezvolți un simț al responsabilității și să-ți îndeplinești bine datoria, trebuie să cugeți în mod constant cum să-ți îndeplinești datoria cum se cuvine. Este nevoie să te gândești cu ce adevăruri trebuie să te echipezi și cărui gen de probleme ar trebui să acorzi atenție, apoi să cauți adevărul prin rugăciune, exprimându-ți aspirațiile în fața lui Dumnezeu, și să Îl implori cu sinceritate să te lumineze și să te îndrume. În timp ce alții se odihnesc noaptea, tu se cuvine să petreci mai multă vreme cugetând la problemele care au existat în timp ce ți-ai realizat datoria în ziua respectivă și ce corupție ai dezvăluit. Ar trebui să cugeți la aceste lucruri și să te odihnești abia după ce ai găsit o cale de urmat, astfel încât ziua respectivă să se dovedească a fi o zi productivă și nu una pierdută. Dacă nu te gândești cum să rezolvi aceste probleme, nu vei reuși să mănânci sau să dormi bine. Asta înseamnă să suferi, acesta este prețul pe care-l plătești. Va trebui să înduri mai multe dificultăți, să plătești un preț mai mare decât alții și să dedici mai mult timp și energie, străduindu-te să obții adevărul. Este acesta un preț practic ce trebuie plătit? (Da.)” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai cel care își îndeplinește bine datoria cu toată inima, mintea și sufletul este o persoană care Îl iubește pe Dumnezeu”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, pentru a judeca dacă o persoană este sau nu bună, principalele criterii sunt dacă acea persoană iubește și urmărește adevărul, dacă poate căuta adevărul pentru a-și îndrepta firea coruptă odată ce și-a recunoscut-o și felul în care își tratează îndatoririle-dacă le poate îndeplini conform cerințelor lui Dumnezeu și adevărurilor-principii, dacă este conștiincioasă, responsabilă și dispusă să sufere și să plătească un preț și dacă poate căuta adevărul pentru a rezolva probleme atunci când întâmpină dificultăți. Dacă cineva poate reflecta asupra acestor chestiuni întemeiate și poate acorda prioritate îndatoririlor sale, are o inimă ce ia în considerare intențiile lui Dumnezeu și se poate răzvrăti împotriva trupului pentru a practica adevărul, atunci, în ochii lui Dumnezeu, o astfel de persoană este considerată ca având o umanitate bună și ca fiind demnă de încredere. Privindu-mă în lumina acestor lucruri, am înțeles că eram departe de cerințele lui Dumnezeu, mai cu seamă când m-am gândit cum întârziasem lucrarea pentru că acordasem atenție trupului, săvârșind fărădelegi. Acum, că aveam o altă ocazie de a îndeplini o datorie atât de importantă, nu puteam face în continuare ce făcusem înainte. Trebuia să mă pocăiesc cu adevărat. Capacitățile mele de lucru erau oarecum deficitare, așa că trebuia să investesc mai mult timp, cuget și efort, bizuindu-mă pe Dumnezeu pentru a coopera și căutând părtășie atunci când nu înțelegeam anumite lucruri. În faza ulterioară a cooperării mele, a existat o sarcină la care nu mă pricepeam prea bine și care a presupus să lucrez mai intens asupra adevărurilor-principii, așa că trebuia să investesc mai mult timp și efort decât sora care mi-era parteneră. Când observam că frații și surorile întâmpină probleme legate de intrarea în viață și de lucrare, reflectam cu seriozitate și asupra acestora și căutam modalități de a contribui cât de bine puteam la rezolvarea lor. Când practicam în felul acesta, mă simțeam liniștită și împăcată în inima mea.

În trecut, crezusem mereu că a trăi înseamnă să te tratezi bine și că a trăi confortabil și fără griji este lucrul cel mai important. Nu înțelegeam ce înseamnă să trăiești într-un mod cu-adevărat valoros. Ulterior, citind cuvintele lui Dumnezeu, am început să înțeleg unele dintre aceste lucruri. Dumnezeu Atotputernic spune: „Care este valoarea vieții unei persoane? Este doar de a se deda la plăceri trupești, cum ar fi să mănânce, să bea și să se distreze? (Nu, nu este.) Atunci, care este? Vă rog să-Mi împărtășiți gândurile voastre. (Să îndeplinească îndatoririle unei ființe create, măcar atât ar trebui să realizeze o persoană în viața sa.) Așa este. Spuneți-Mi, dacă acțiunile și gândurile zilnice ale unei persoane de-a lungul întregii sale vieți se concentrează exclusiv asupra evitării bolii și a morții, asupra menținerii corpului sănătos și ferit de boli și asupra efortului pentru longevitate, este acesta valoarea pe care ar trebui să o aibă viața unei persoane? (Nu, nu este.) Aceasta nu este valoarea pe care ar trebui să o aibă viața unei persoane. Așadar, care este valoarea pe care ar trebui să o aibă viața unei persoane? […] Într-o privință, este vorba să îndeplinești datoria unei ființe create. În alta, este să faci cât poți de bine tot ce ține de abilitatea și capacitatea ta, ajungând măcar într-un punct în care conștiința ta nu te acuză, în care poți fi împăcat cu propria conștiință și se poate demonstra că ești acceptabil în ochii celorlalți. Mergând puțin mai departe, de-a lungul vieții tale, indiferent de familia în care te-ai născut, indiferent de parcursul tău educațional sau de calibrul tău, trebuie să ai o oarecare înțelegere a principiilor pe care oamenii ar trebui să le priceapă în viață. De exemplu, ce fel de cale ar trebui să urmeze oamenii, cum ar trebui să trăiască și cum să ducă o viață plină de sens – ar trebui măcar să explorezi puțin din adevărata valoare a vieții. Această viață nu poate fi trăită în zadar și nu poți veni în zadar pe acest pământ. În altă privință, pe durata vieții tale, trebuie să-ți îndeplinești misiunea; asta este cel mai important. Nu vom vorbi despre a duce la îndeplinire o misiune, datorie sau responsabilitate măreață, dar cel puțin ar trebui să realizezi ceva. De exemplu, în biserică, unii oameni își investesc toate eforturile în lucrarea de predicare a Evangheliei, dedicându-și energia întregii lor vieți, plătind un preț mare și atrăgând mulți oameni. Datorită acestui lucru, simt că viețile lor nu au fost trăite în zadar și că sunt valoroase și confortabile. Când se confruntă cu boala sau cu moartea, când își rezumă întreaga viață și se gândesc la tot ce au făcut vreodată, la calea pe care au urmat-o, găsesc mângâiere în inimile lor. Nu resimt nici acuzații, nici regrete. Unii oameni nu precupețesc niciun efort atunci când conduc în biserică sau răspund de un anumit aspect al lucrării. Dau frâu liber potențialului lor maxim, dedicându-și toată forța, consumându-și tot sângele inimii și plătind prețul pentru lucrarea pe care o fac. Prin udarea, conducerea, ajutorul și susținerea lor, ei ajută mulți oameni care se confruntă cu propriile slăbiciuni și cu propria negativitate să devină puternici și să rămână neclintiți, să nu se retragă, ci, în schimb, să se întoarcă la prezența lui Dumnezeu și chiar să fie, în sfârșit, martori pentru El. Mai mult, cât sunt conducători, îndeplinesc multe sarcini semnificative, îndepărtând numeroși oameni răi, protejându-i pe mulți dintre aleșii lui Dumnezeu și recuperând o serie de pierderi semnificative. Toate aceste realizări au loc pe perioada conducerii lor. Când se gândesc la calea pe care au urmat-o, când își amintesc lucrarea pe care au făcut-o și prețul pe care l-au plătit de-a lungul anilor, nu resimt niciun regret și nicio acuzație. Nu au nicio remușcare cu privire la faptul că au făcut aceste lucruri și consideră că au trăit o viață valoroasă și au echilibru și confort în inimile lor. Cât de minunat este acest lucru! Nu reprezintă acesta roadele pe care le-au obținut? (Ba da.) Această senzație de echilibru și confort, această lipsă a regretelor sunt rezultatul și rodul urmăririi lucrurilor pozitive și a adevărului” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (6)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles ce înseamnă o viață trăită cu sens. Ca ființă creată, ceea ce dă valoare vieții este faptul de a trăi pentru a-mi îndeplini îndatoririle ca să duc la capăt însărcinarea dată de Dumnezeu. Îndatoririle pe care le facem astăzi contribuie la răspândirea Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu, iar faptul de a fi capabili să ne îndeplinim responsabilitățile și să aducem mica noastră contribuție este ceva ce Dumnezeu ține minte și constituie lucrul cel mai însemnat. M-am gândit la non-credincioșii care trăiesc numai ca să mănânce bine și să se îmbrace frumos. Chiar dacă se desfată bucurându-și trupul și nu îndură greutăți, răsfățându-se până devin dolofani și puhavi, trăind în această lume, ei nu știu care este scopul adevărat al vieții sau cum să trăiască o viață cu sens. O astfel de viață nu are nicio valoare și este trăită în zadar. Rememorând perioada în care îmi făceam îndatoririle, țineam mereu cont de trup, iar când mă confruntam cu probleme și cu dificultăți, voiam să fug departe și nu făceam ce aș fi putut face. Deși trupul meu nu a suferit mult, în inimă mi-au rămas regrete și obligații de neșters. Am înțeles că, de oricât răsfăț sau confort te-ai bucura, aceste lucruri nu-ți pot aduce o fericire autentică și că numai îndeplinirea responsabilităților și îndatoririlor tale îți îngăduie să trăiești cu un sentiment de pace și de siguranță. Cu acest gând în minte, am găsit motivația de a-mi îndeplini îndatoririle. Când îndeplinirea îndatoririlor cerea ca trupul meu să sufere, mă gândeam și mai intens că acestea erau datoria și responsabilitatea mea și că trebuia să fac tot ce pot pentru a-mi îndeplini bine datoria. Uneori, când eram ocupată sau obosită, luam pauze corespunzătoare și făceam tot ce-mi stătea în puteri conform stării mele fizice; astfel, nu aveam sentimentul că datoria mea era prea dificilă sau prea dureroasă. În decursul îndeplinirii îndatoririlor, mi-am dat seama și de faptul că a fi conducător presupune să-ți asumi mai multe griji, însă, ocupându-mă de diverse aspecte ale lucrării sau ajutându-i pe frați și pe surori să rezolve dificultățile legate de stările lor, am reușit să înțeleg și să dobândesc mai multe adevăruri. Prin toate acestea, Dumnezeu mă favorizase. Faptul că am dobândit această înțelegere și că am experimentat această transformare se datorează întru totul harului lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!