de Bai Lu, China

Dragă Lin Yi,

Am primit scrisoarea ta. Ce repede trece timpul! Cât ai clipi, se face aproape un an de când nu ne-am văzut. În scrisoarea ta, mă întrebai ce am câștigat până acum îndeplinindu-mi datoria. Pentru o clipă, nici nu am știut de unde să încep, dar cea mai memorabilă experiență a fost când mi s-au atribuit alte îndatoriri, ceea ce m-a făcut să-mi cunosc întrucâtva natura de a mă complăcea în confort și comoditate. În acest moment, probabil că te întrebi ce am experimentat. Stai să-ți povestesc totul!

În luna ianuarie a acestui an, mi-a fost încredințată lucrarea bazată pe texte. Deoarece eram nouă pe acest post, nu stăpâneam multe dintre principii și nu știam cum să-l îndeplinesc, am învățat și m-am pregătit cu o soră care îmi fusese desemnată parteneră. De obicei, luam inițiativa de a examina de asemenea lucrarea diferitelor grupuri. Mai târziu, fiecare dintre aceste grupuri cerea sfaturi cu privire la destul de multe chestiuni, iar eu trebuia să scriu scrisori ca să am părtășie și să discut stările lor, precum și abaterile din lucrarea lor. Eram ocupată de dimineața până seara târziu în fiecare zi. Cu timpul, am început să bombăn puțin în sinea mea: „Pentru a rezolva aceste stări, trebuie să analizez cu atenție cauza principală a fiecărei probleme și să găsesc cuvintele lui Dumnezeu și principiile potrivite situației, ceea ce-mi solicită mult gândirea. Este cu adevărat epuizant!” Nu voiam să am mintea atât de încordată tot timpul, așa că speram ca frații și surorile să pună mai puține întrebări. În felul acesta, puteam fi mai relaxată. Mai târziu, alte două surori au devenit partenere cu noi. Am fost foarte fericită, gândindu-mă că acest lucru îmi va reduce volumul de muncă, și atunci nu va mai trebui să mă îngrijorez sau să mă obosesc atât de mult. Uneori, când vedeam că un frate sau o soră e într-o stare proastă și că rezultatele lucrării lor regresează, mă gândeam că ar trebui să am rapid părtășie cu ei pentru a rezolva problema. Dar apoi mă mai gândeam: „Nici eu nu pot desluși complet aceste probleme. Va trebui să mă gândesc un timp ca să găsesc principii și cuvinte relevante ale lui Dumnezeu. Va fi o bătaie de cap prea mare! Mai bine le las pe surorile cu care sunt parteneră să le rezolve.” Așadar, nu mi-am mai bătut capul cu asta. Și uite-așa, de fiecare dată când întâlneam o problemă complicată, mi se părea obositor să o rezolv și o pasam partenerelor mele. Purtam o povară din ce în ce mai mică în îndatoririle mele și nu făceam decât să îmi urmez rutina și să mă ocup de sarcinile mele zilnice. Dacă mi se atribuia ceva mai mult de lucru sau dacă era ceva mai greu, mă supăram. Mă concentram doar pe îndeplinirea unor sarcini simple și nu depuneam efort pentru urmărirea adevărului, așa că nu progresam prea mult. Partenerele mele mi-au atras atenția că nu am un simț al poverii în datoria mea și m-au sfătuit să reflectez la acest lucru și să îl rezolv. Dar nu le-am luat în serios. Treptat, mi-era din ce în ce mai greu să văd clar problemele și adeseori ațipeam, iar lucrarea mea a devenit foarte puțin eficientă.

Mai târziu, conducătorii au observat că nu am simțul poverii în datoria mea și că nu obțin rezultate, așa că am fost demisă. Abia atunci am început să reflectez asupra mea. Într-o zi, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Oamenii leneși nu pot face nimic. Pentru a rezuma în două cuvinte, sunt niște oameni inutili; au o dizabilitate de gradul doi. Oricât de bun ar fi calibrul oamenilor leneși, acesta nu reprezintă altceva decât o fațadă; chiar dacă au un calibru bun, acesta nu folosește la nimic. Sunt prea leneși – știu ce ar trebui să facă, dar nu o fac și, chiar dacă știu că un anumit lucru reprezintă o problemă, nu caută adevărul pentru a o rezolva și, deși știu ce greutăți ar trebui să îndure pentru ca lucrarea să fie eficientă, nu sunt dispuși să îndure aceste greutăți care merită efortul – prin urmare, nu pot să dobândească niciun adevăr și nu pot să facă nicio lucrare reală. Nu doresc să îndure greutățile pe care ar trebui să le îndure oamenii; știu doar să se desfete în confort, să savureze momentele de bucurie și tihnă și să se bucure de o viață liberă și relaxată. Nu sunt ei inutili? Oamenii care nu pot îndura greutăți nu merită să trăiască. Cei care mereu doresc să trăiască o viață de parazit sunt oameni fără conștiință sau rațiune; sunt fiare, iar astfel de oameni nu sunt potriviți nici măcar să muncească. Întrucât nu pot să îndure greutăți, chiar și atunci când muncesc, nu sunt capabili să o facă bine, iar dacă doresc să dobândească adevărul, speranța este și mai mică. O persoană care nu poate îndura și nu iubește adevărul este o persoană inutilă; nu este calificată nici măcar să muncească. Este o fiară, fără o fărâmă de umanitate. Astfel de oameni trebuie să fie eliminați; numai acest lucru este în acord cu intențiile lui Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. Când am văzut în cuvintele lui Dumnezeu termeni precum: „oameni de nimic”, „dizabilitate de gradul doi”, „fiară”, „inapt până și pentru muncă fizică” și „nu merită să trăiască”, ceva mi-a străpuns inima. Am simțit dezgustul lui Dumnezeu față de oamenii leneși. Dumnezeu mă înălțase și-mi oferise har, permițându-mi să îndeplinesc datoria de supraveghetoare, astfel încât să mă pot antrena să mă folosesc de adevăr ca să rezolv probleme. Nu conta câtă părtășie aveam și cât puteam rezolva, important era să-mi dau toată silința; aceasta era responsabilitatea pe care ar fi trebuit să o îndeplinesc. Dar, când am văzut că starea fraților și surorilor era proastă și că rezultatele lucrării lor regresau, am simțit că este prea greu și epuizant din punct de vedere mental să rezolv problema, așa că am pasat această lucrare altora. Nici măcar nu am făcut tot ce puteam. Când mă confruntam cu probleme mai complicate, nu încape îndoială că puteam găsi soluții la unele dintre ele dacă reflectam mai atent, dar nu voiam să depun efortul și să plătesc prețul, așa că mă foloseam de scuze precum: „n-am înțeles” sau „n-am știut cum”, ca motiv să le pasez surorilor cu care eram parteneră. Făceam doar niște treburi simple în fiecare zi și nu aveam niciun dram de responsabilitate față de datoria mea, umblând de colo-colo fără țintă și irosindu-mi ziua. Nu eram oare doar un parazit în casa lui Dumnezeu? M-am gândit cum unii frați și unele surori, fără să aibă un calibru foarte bun, își îndeplineau din suflet îndatoririle și dădeau totul, atitudinea lor față de îndatoriri fiind astfel acceptabilă pentru Dumnezeu. Deși calibrul meu nu era foarte slab și reușeam să rezolv unele probleme, puneam întotdeauna preț pe trup, mă complăceam în confort și nici măcar nu eram dispusă să muncesc și să îndur greutăți atunci când îmi făceam datoria. Chiar nu aveam deloc conștiință sau rațiune! Cum aș fi putut fi potrivită pentru postul de supraveghetor? Dumnezeu ura și era dezgustat de atitudinea pe care o aveam față de datoria mea. Dacă o țineam tot așa, n-aș fi putut face cum trebuie nici măcar muncă fizică și aș fi fost disprețuită, respinsă și eliminată de Dumnezeu. Conștientizând acest lucru, am spus o rugăciune, dorind să reflectez cu adevărat asupra mea.

După aceea, m-am întrebat: care era cauza principală pentru care mă complăceam mereu în confort și nu eram dispusă să mă îngrijorez și să îndur greutăți? Apoi, am văzut aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „De mulți ani, gândurile pe care oamenii s-au bazat pentru supraviețuirea lor le-au corodat inimile până în punctul în care au devenit înșelători, josnici și lași. Nu numai că le lipsesc voința și hotărârea, dar au devenit și lacomi, aroganți și încăpățânați. Le lipsește cu desăvârșire orice hotărâre care să depășească sinele și, cu atât mai mult, nici măcar nu au curaj să scape de constrângerile acestor influențe întunecate. Gândurile și viețile oamenilor sunt atât de putrede încât perspectivele lor despre credința în Dumnezeu sunt încă insuportabil de hidoase și, chiar și atunci când oamenii vorbesc despre perspectivele asupra credinței în Dumnezeu, este pur și simplu ceva insuportabil de auzit. Oamenii sunt toți lași, incompetenți, josnici și fragili. Ei nu simt dezgust față de forțele întunericului și nu simt dragoste pentru lumină și adevăr; în schimb, ei fac tot posibilul pentru a le elimina” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „De ce nu ești dispus să fii un contrast?”). „Ești mulțumit să trăiești sub influența Satanei, cu pace și bucurie și puțin confort trupesc? Nu ești tu cel mai josnic dintre toți oamenii? Nu e nimeni mai nesăbuit decât aceia care au zărit mântuirea, dar nu urmăresc să o câștige; aceștia sunt oamenii care își răsfață trupul și se bucură de Satana. Speri că a ta credință în Dumnezeu nu va presupune nicio provocare și niciun necaz și nici cea mai mică greutate. Întotdeauna urmărești acele lucruri care sunt lipsite de valoare și nu acorzi valoare vieții, în schimb, pui propriile tale gânduri extravagante înaintea adevărului. Ești așa de lipsit de valoare! Trăiești ca un porc – ce diferență este între tine și porci și câini? Nu sunt toți fiare aceia care nu urmăresc adevărul și care în schimb iubesc trupul? Nu sunt toți morții aceia fără duhuri, cadavre umblătoare? Câte cuvinte au fost rostite în mijlocul vostru? A fost făcută doar puțină lucrare în mijlocul vostru? Cât de multe am oferit în mijlocul vostru? Deci, de ce nu le-ai câștigat? Ce motiv ai să te plângi? Nu este adevărat că nu ai câștigat nimic pentru că ești prea îndrăgostit de trup? Și nu e deoarece gândurile tale sunt prea extravagante? Nu este deoarece ești prea prost? Dacă ești incapabil să câștigi aceste binecuvântări, poți să-L învinuiești pe Dumnezeu că nu te-a mântuit? Ceea ce urmărești tu este să fii capabil să câștigi pacea după ce ai crezut în Dumnezeu, pentru ca ai tăi copii să nu se îmbolnăvească, pentru ca soțul tău să aibă o slujbă bună, pentru ca fiul tău să-și găsească o soție bună, pentru ca fiica ta să-și găsească un soț decent, pentru ca boii și caii tăi să are pământul bine, pentru un an de vreme bună pentru recoltele tale. Asta e ceea ce cauți tu. Ce urmărești tu e doar să trăiești în confort, pentru ca niciun accident să nu se întâmple familiei tale, pentru ca vânturile să te ocolească, pentru ca fața ta să nu fie atinsă de praf, pentru ca recoltele familiei tale să nu fie inundate, pentru ca tu să nu fii afectat de vreun dezastru, să trăiești în îmbrățișarea lui Dumnezeu, să trăiești într-un cuibușor confortabil. Un laș ca tine, care întotdeauna urmărește trupul – ai o inimă, ai un duh? Nu ești o fiară? Îți ofer adevărata cale fără să-ți cer nimic în schimb, dar tu tot n-o urmezi. Ești tu unul dintre aceia care cred în Dumnezeu? Îți acord viața umană reală, și tu tot nu cauți. Nu ești tu la fel cu un porc sau un câine? Porcii nu urmăresc viața omului, ei nu urmăresc să fie curățiți și nu înțeleg ce este viața. În fiecare zi, după ce mănâncă pe săturate, ei doar dorm. Eu ți-am dat calea adevărată și tu tot nu ai câștigat-o: ești cu mâinile goale. Ești dispus să continui în această viață, viața unui porc? Care este însemnătatea existenței unor astfel de oameni?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Din cuvântul lui Dumnezeu, am înțeles că urmăream constant confortul trupesc pentru că dădeam crezare zicalelor: „În viață nu contează decât să mănânci bine și să te îmbraci frumos”, „Viața este scurtă, așa că bucură-te de ea cât mai poți”, „Răsfață-te!”, „Bea azi vinul de azi și fă-ți mâine griji pentru ziua de mâine!”, „Viața este scurtă, de ce să ți-o îngreunezi”, și alte asemenea filosofii satanice, care consideră confortul fizic drept cel mai important lucru pe care să-l urmărești în viață. Fiind controlată de aceste puncte de vedere greșite, urmăream întotdeauna confortul, considerând că oamenii ar trebui să fie îngăduitori cu ei înșiși și să nu muncească prea mult. Privind în urmă, acasă părinții m-au răsfățat de la o vârstă fragedă. Au făcut totul pentru mine, astfel încât să nu fiu nevoită să îmi fac griji pentru nimic Și am crescut ca o floare într-o seră, sub atenta lor ocrotire. Fiind obișnuită cu o viață confortabilă, mi-era mereu teamă să depun efort și să mă obosesc prea tare. Când eram la facultate, îi vedeam pe unii colegi muncind din greu și învățând până târziu ca să se pregătească pentru studiile postuniversitare, dar eu priveam asta cu indiferență. Îmi spuneam: „Viața durează doar câteva decenii. De ce să te obosești atât de tare? E de ajuns să ai diplomă de licență. Găsește-ți, pur și simplu, o slujbă care să nu fie prea obositoare și care să fie plătită decent.” Când am venit la biserică pentru a-mi face datoria, încă mai gândeam așa. Mă complăceam mereu în confort și nu eram dispusă să depun niciun efort sau să îmi bat capul cu ceva. Ori de câte ori mă confruntam cu sarcini complexe sau dificile, le pasam altora. Alegeam sarcini ușoare și le evitam pe cele dificile, așa că am progresat foarte lent. Casa lui Dumnezeu m-a cultivat să îndeplinesc o funcție de conducere, iar asta era o foarte mare onoare, însă eu nu prețuiam acest lucru și acordam mereu atenție trupului. Când vedeam că frații și surorile erau cuprinși de sentimente negative, că eficacitatea lucrării era în declin, nu-mi păsa și chiar transferam altora sarcinile dificile. Nu-mi îndeplineam deloc responsabilitățile. Eram foarte egoistă și josnică! Mă abandonam întotdeauna confortului, alegeam sarcinile ușoare în locul celor dificile și eram înșelătoare și vicleană. Chiar dacă nu depuneam niciun efort, nici nu progresam în vreun fel. Îmi era din ce în ce mai greu să văd clar problemele și nu mai puteam să mă descurc nici măcar cu ceea ce făceam bine înainte. După cum a spus Domnul Isus: „Căci celui ce are i se va da și va avea din abundență, dar de la cel ce nu are se va lua chiar și ce are” (Matei 13:12). M-am gândit că Dumnezeu speră ca adulții să își asume responsabilități, să se concentreze asupra lucrurilor potrivite și să își îndeplinească îndatoririle care le revin, însă inima mea se axa doar pe confortul fizic. Prețuiam mai presus de orice confortul fizic, devenind din ce în ce mai decadentă și degenerată, pierzându-mi din ce în ce mai mult din asemănarea umană. Nu puteam continua pe calea asta greșită. Trebuia să caut adevărul pentru a-mi rezolva firea coruptă și pentru a-mi face datoria în mod corespunzător.

Apoi am mai citit din cuvintele lui Dumnezeu: „Care este valoarea vieții unei persoane? Este doar de a se deda la plăceri trupești, cum ar fi să mănânce, să bea și să se distreze? (Nu, nu este.) Atunci, care este? Vă rog să-Mi împărtășiți gândurile voastre. (Să îndeplinească îndatoririle unei ființe create, măcar atât ar trebui să realizeze o persoană în viața sa.) Așa este. […] Într-o privință, este vorba să îndeplinești datoria unei ființe create. În alta, este să faci cât poți de bine tot ce ține de abilitatea și capacitatea ta, ajungând măcar într-un punct în care conștiința ta nu te acuză, în care poți fi împăcat cu propria conștiință și se poate demonstra că ești acceptabil în ochii celorlalți. Mergând puțin mai departe, de-a lungul vieții tale, indiferent de familia în care te-ai născut, indiferent de parcursul tău educațional sau de calibrul tău, trebuie să ai o oarecare înțelegere a principiilor pe care oamenii ar trebui să le priceapă în viață. De exemplu, ce fel de cale ar trebui să urmeze oamenii, cum ar trebui să trăiască și cum să ducă o viață plină de sens – ar trebui măcar să explorezi puțin din adevărata valoare a vieții. Această viață nu poate fi trăită în zadar și nu poți veni în zadar pe acest pământ. În altă privință, pe durata vieții tale, trebuie să-ți îndeplinești misiunea; asta este cel mai important. Nu vom vorbi despre a duce la îndeplinire o misiune, datorie sau responsabilitate măreață, dar cel puțin ar trebui să realizezi ceva” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (6)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că valoarea vieții nu constă în a mânca, a bea, a te distra și a te răsfăța cu plăceri trupești, ci în a-ți îndeplini datoria de ființă creată și în a obține aprobarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a rânduit ca eu să mă nasc în zilele de pe urmă, să-I aud vocea și să-mi fac datoria, iar aceasta este o oportunitate unică în viață. Dumnezeu nu vrea ca eu să mă răsfăț în confort și să duc un trai mediocru, irosindu-mi viața. Dumnezeu speră ca eu să pot să urmăresc adevărul și să-mi fac bine datoria, astfel încât să pot dobândi o schimbare a firii, să fiu mântuită de Dumnezeu și să trăiesc o adevărată asemănare umană. Aveam tendința de a nu mă concentra asupra intrării în viață, doar citeam pe sărite cuvintele lui Dumnezeu, experiența mea de viață era superficială, iar înțelegerea mea în ceea ce privește adevărul era limitată. Nu puteam vedea clar stările și dificultățile fraților și surorilor, ceea ce arăta că nu înțelegeam adevărul acestui aspect. Acesta era momentul în care trebuia să caut adevărul și să mă înzestrez cu el; dacă puteam dezvolta un simț real al poverii pentru a căuta adevărul și a găsi cuvintele lui Dumnezeu, aveam să înțeleg mai multe adevăruri și să cresc mai repede în viață. Cu toate acestea, pierdusem atât de multe oportunități de a dobândi adevărul doar de dragul confortului și al plăcerii temporare, împiedicându-mi intrarea în viață. Lăsasem multe regrete în datoria mea. Fusesem cu adevărat necugetată și netoată! Acum mi-am dat în sfârșit seama că, indiferent de cât de mult confort fizic m-aș fi bucurat, acesta era doar temporar și nu avea nicio valoare reală și că, dacă nu căutam adevărul așa cum se cuvenea, dacă eram mereu superficială în datoria mea și încercam să-L înșel pe Dumnezeu, aveam să sfârșesc prin a fi dezvăluită și eliminată; asta avea să ducă la pedeapsă veșnică, iar atunci niciun regret, niciun plânset și nicio scrâșnire de dinți nu avea să mă ajute.

Mai târziu, în timpul devoționalelor, m-am concentrat să citesc cuvintele lui Dumnezeu referitoare la cum să-mi rezolv dorința de a mă complace în confort și am înregistrat ce am înțeles. Două luni mai târziu, supraveghetorul a rânduit ca eu să îmi fac datoria din nou și am fost foarte recunoscătoare. Când am aflat că primisem sarcina de a supraveghea o biserică, am fost uimită. Această biserică avea mulți nou-veniți și multe probleme, iar rezolvarea acestora necesita mult efort. Dar apoi m-am gândit că, în trecut, încercam întotdeauna să evit grijile și să transfer altora problemele. Acum, faptul că fusesem desemnată să supraveghez această biserică însemna că Dumnezeu îmi dă o șansă, permițându-mi să mă pregătesc pentru părtășia despre adevăr și să rezolv probleme. Toate acestea aveau menirea de a mă ajuta să-mi compensez neajunsurile, fiind benefice pentru intrarea mea în viață. Așadar, am acceptat sarcina. La început, am putut s-o îndeplinesc activ, însă, după câteva sesiuni de părtășie, fiindcă rezultatele nu erau evidente, m-am descurajat. Simțeam că totul era prea dificil și stresant. Când am gândit astfel, mi-am dat seama că țin din nou cont de propriile interese fizice, așa că am mâncat și am băut cuvintele lui Dumnezeu referitoare la starea mea. Un fragment din cuvintele lui Dumnezeu m-a mișcat cu adevărat. Dumnezeu spune: „Oamenii care cred cu adevărat în Dumnezeu își îndeplinesc îndatoririle cu bunăvoință, fără a-și calcula propriile pierderi și câștiguri. Indiferent dacă ești cineva care urmărește adevărul, trebuie să te bazezi pe conștiința și pe rațiunea ta și să depui într-adevăr efort atunci când îți îndeplinești datoria. Ce înseamnă să depui cu adevărat efort? Dacă te mulțumești doar să faci un efort simbolic și să înduri puține greutăți fizice, dar nu îți iei datoria deloc în serios sau nu cauți adevărurile-principii, atunci asta nu înseamnă altceva decât că ești superficial – nu înseamnă că depui într-adevăr efort. Cheia pentru a face un efort este să-ți pui toată inima în acest lucru, să te temi de Dumnezeu în inima ta, să fii atent la intențiile lui Dumnezeu, să fii îngrozit de ideea de a te răzvrăti împotriva lui Dumnezeu și de a-L răni pe Dumnezeu și să înduri orice greutăți pentru a-ți îndeplini bine datoria și pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu: dacă ai o inimă iubitoare de Dumnezeu în acest fel, îți vei putea îndeplini datoria în mod corespunzător. Dacă nu există frică de Dumnezeu în inima ta, nu vei avea nicio povară atunci când îți îndeplinești datoria, nu vei fi deloc interesat de ea și vei fi inevitabil superficial și vei face lucrurile mecanic, fără a produce niciun efect real – ceea ce nu înseamnă a îndeplini o datorie. Dacă ai cu adevărat un simț al poverii și crezi că a-ți îndeplini datoria este responsabilitatea ta personală și că, dacă nu o faci, nu ești apt să trăiești și ești o fiară, dacă crezi că numai dacă îți îndeplinești datoria în mod corespunzător ești demn de a fi numit ființă umană și te poți confrunta cu propria conștiință – dacă ai acest simț al poverii atunci când îți îndeplinești datoria – atunci vei putea să faci totul cu conștiință și vei putea să cauți adevărul și să faci lucrurile în conformitate cu principiile și astfel vei putea să-ți faci datoria în mod corespunzător și să-L mulțumești pe Dumnezeu. Dacă ești demn de misiunea pe care Dumnezeu ți-a dat-o și de tot ceea ce Dumnezeu a sacrificat pentru tine și de așteptările Sale de la tine, atunci asta înseamnă că depui într-adevăr efort” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Pentru a-ți îndeplini bine datoria, trebuie măcar să fii înzestrat cu o conștiință și cu rațiune”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că aceia care își fac îndatoririle cu bunăvoință și credință sunt adevărații oameni ai casei lui Dumnezeu. Ei nu țin cont de interesele fizice personale și plătesc un preț real, depunând eforturi maxime. Astfel de oameni sunt responsabili și demni de încredere și sunt oameni cu conștiință și rațiune. Deși s-ar putea întâmpla să îndure unele suferințe fizice, îl pot satisface pe Dumnezeu, pot atinge pacea interioară și pot trăi o viață plină de sens. Eu, dimpotrivă, când munca era dificilă și rezultatele nu erau bune, simțeam că munca este prea grea și stresantă, așa că începeam să mă gândesc la confortul meu și voiam să mă retrag. Când obișnuiam să mă complac în confort, să evit sarcinile grele în favoarea celor ușoare și să acționez cu viclenie, deși corpul meu nu suferea, inima mea era în întuneric. Nu puteam simți prezența lui Dumnezeu și nu aveam parte de pace sau bucurie. Nu voiam să ajung din nou așa. Trebuia să-mi tratez datoria cu o inimă sinceră și, indiferent cât de mult puteam coopera, trebuia să fac tot ce pot și să-mi îndeplinesc responsabilitățile. Așadar, am căutat adevărul și am avut părtășie pentru a aborda punctele de vedere și dificultățile fraților și surorilor mele. După un timp, lucrarea a început să facă unele progrese și i-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii mele. Mai târziu, când m-am confruntat cu unele situații, m-am răzvrătit în mod conștient împotriva trupului meu. Deși era multă muncă de care trebuia să mă ocup în fiecare zi și nu aveam timp liber, nu m-am simțit epuizată. Practicând în acest fel, m-am simțit tot mai aproape de Dumnezeu și am găsit noi modalități de a coopera în datoria mea. Mi-am simțit inima împăcată și liniștită acționând în conformitate cu cuvintele lui Dumnezeu.

Ei bine, mă opresc aici pentru moment. Ai avut și tu multe de câștigat anul acesta? Nu ezita să îmi scrii și să îmi împărtășești câștigurile și înțelegerile tale!

Cu sinceritate,

Bai Lu

15 octombrie 2023