de Jinyi, China

În luna iulie a anului 2021, am fost aleasă conducătoare de biserică. M-am gândit: „Să pot prelua o datorie atât de importantă la peste 60 de ani reprezintă cu adevărat slava lui Dumnezeu.” M-am hotărât să fac această datorie cât mai bine cu putință. Apoi, m-am dedicat complet datoriei, participând la adunări de grup și rezolvând problemele fraților și ale surorilor, găsind ceva de făcut în fiecare zi. După o vreme, au început să se vadă unele îmbunătățiri ale diferitelor aspecte ale lucrării bisericii și am fost foarte bucuroasă. În luna august a anului următor, am fost aleasă predicatoare și am devenit responsabilă pentru lucrarea a două biserici. M-am gândit: „Sunt deja suficient de ocupată cu o biserică, iar acum sunt responsabilă pentru încă una. Nu mă va epuiza și mai tare acest lucru? Poate corpul meu să facă față acestui ritm? În plus, lucrarea din cealaltă biserică nu produce rezultate prea bune, așa că voi avea și mai multe lucruri pentru care să-mi fac griji!” După ce am reflectat, m-am hotărât că nu voiam să accept această datorie. M-am gândit: „Ce scuză pot să folosesc ca să refuz? Poate aș putea să spun că sunt prea bătrână, că nu am energia sau vigoarea să fiu responsabilă pentru încă o biserică și că lucrarea va fi întârziată, iar apoi le pot sugera să găsească pe cineva mai tânăr.” Dar aceste gânduri mă nelinișteau puțin. Nu mă eschivam pur și simplu de la datoria mea? Cuvintele îmi stăteau pe vârful limbii, dar am hotărât să nu spun nimic. Așa că, am acceptat datoria de predicatoare.

După aceea, fiecare oră a fiecărei zile era ocupată cu rânduieli și uneori chiar trebuia să mănânc pe fugă sau să fac treabă de mântuială. Fiind atât de ocupată, nu mă puteam abține să nu mă gândesc: „Sunt deja bătrână, mai poate corpul meu să continue în acest ritm? Dacă leșin din cauza extenuării? Ambele biserici au conducători, iar aceștia sunt destul de proactivi în verificarea lucrării. Având colaborarea lor, nu ar mai trebui să verific lucrurile atât de îndeaproape. Ar trebui să mă odihnesc mai mult. La vârsta mea, ar trebui să îmi fac timp să am grijă de mine. Nu mă va face să arăt și mai bătrână faptul că îmi fac atât de multe griji, tot timpul?” Având aceste lucruri în minte, am respirat ușurată, gândindu-mă: „Dacă aș fi procedat astfel mai devreme, nu aș mai fi fost atât de ocupată. Poate că, pur și simplu, nu știu cum să planific lucrurile! Atât timp cât rânduiesc lucrurile în mod corespunzător, această datorie nu va fi atât de împovărătoare pe cât mi-am imaginat.” După aceea, am verificat mai puțin lucrarea de evanghelizare și de udare. Când ajungeam acasă după adunări, nu mă mai gândeam atât de mult la lucrare, crezând că o verificau conducătorii de biserică. Doar mă uitam la videoclipuri cu mărturii bazate pe experiențe și răspundeam la întrebările fraților și ale surorilor, simțind mult mai puțină presiune și gândindu-mă cum să pregătesc mese gustoase și hrănitoare, ca să îmi ameliorez starea de sănătate. Fără să îmi dau seama, a trecut o lună. M-am dus la biserici ca să cercetez lucrarea, doar ca să aflu că niciuna dintre biserici nu câștigase credincioși noi în acea lună. Am fost șocată să aud această veste, gândindu-mă: „Ce se întâmplă? Conducătorii de biserică au fost ocupați și au colaborat. De ce lucrarea de evanghelizare nu a produs niciun rezultat? Lucrarea mea în calitate de conducătoare de biserică nu a mai fost atât de ineficientă până acum!” Am venit repede dinaintea lui Dumnezeu ca să mă rog: „Dumnezeule, în această lună, niciuna dintre biserici nu a obținut rezultate în lucrarea de evanghelizare și nu știu care este problema. Te rog, călăuzește-mă să aflu motivul pentru care s-a întâmplat acest lucru.” După ce m-am rugat, mi-am dat seama că, în ultima vreme, trăisem de dragul trupului, gândindu-mă doar cum să mănânc bine, să beau bine și să mă odihnesc, fără niciun simț al poverii pentru datoria mea. Nu cercetam și nici nu rezolvam problemele din lucrare în timp util și eram direct responsabilă pentru lipsa de rezultate a lucrării! Prin urmare, m-am dus repede la conducătorii de biserică, pentru a rezuma motivele. Am descoperit că, deși conducătorii de biserică implementaseră lucrarea, ei pur simplu delegaseră sarcinile și nu verificaseră și nici nu supravegheaseră lucrarea, astfel că aceasta nu fusese implementată pe deplin. Acest lucru era foarte evident în lucrarea de evanghelizare, unde frații și surorile se împotmoliseră în dificultăți, iar conducătorii de biserică le percepeau ca pe dificultăți reale și nu știau cum să le rezolve. După ce am înțeles situația, mi-am dat seama că fusesem neglijentă în îndatoririle mele, așa că le-am vorbit deschis conducătorilor de biserică despre starea mea recentă și am avut neîntârziat părtășie cu ei despre cum să verifice lucrarea, căci nu îndrăzneam să mai amân.

Mai târziu, am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Conducătorii și lucrătorii ar trebui să inspecteze în mod activ lucrarea fiecărei echipe, să verifice situația membrilor fiecărei echipe, dacă există acolo neîncrezători doar pentru a ieși la număr sau neîncrezători care răspândesc negativitate și noțiuni pentru a tulbura lucrarea bisericii și, odată ce sunt descoperiți, acești oameni ar trebui să fie dați în vileag și îndepărtați în mod temeinic. Aceasta e lucrarea pe care ar trebui să o realizeze conducătorii și lucrătorii; nu ar trebui să fie pasivi, nu ar trebui să aștepte ordine și îndemnuri de a acționa de la Cel de mai sus, nici să facă doar câte ceva când frații și surorile cer cu toții acest lucru. În lucrarea lor, conducătorii și lucrătorii ar trebui să țină cont de intențiile lui Dumnezeu și să-I fie loiali. Cel mai bun mod de a se comporta este să recunoască și să rezolve problemele în mod proactiv. Nu trebuie să rămână pasivi, mai ales când au aceste cuvinte curente și părtășia care să servească drept bază. Ar trebui să preia inițiativa de a rezolva temeinic problemele și dificultățile concrete prin părtășia despre adevăr și să-și îndeplinească lucrarea exact așa cum ar trebui. Ar trebui să urmărească prompt și într-o manieră proactivă progresul lucrării; nu pot să aștepte întotdeauna ordine și îndemnuri din partea Celui de mai sus înainte de a acționa reticenți. În cazul în care conducătorii și lucrătorii sunt întotdeauna negativi și pasivi și nu fac lucrare reală, nu sunt vrednici să slujească drept conducători și lucrători și ar trebui să fie demiși și realocați. Acum există mulți conducători și lucrători care sunt foarte pasivi în lucrarea lor. Ei fac doar un pic din lucrare după ce Cel de mai sus transmite ordine și îi împinge; în caz contrar, lenevesc și amână. […] După ce Cel de mai sus rânduiește lucrarea, vor fi ocupați pentru o vreme, dar odată ce acea parte din lucrare este terminată, nu știu ce să facă în continuare pentru că nu înțeleg ce îndatoriri ar trebui să îndeplinească. Nu le e niciodată clar despre lucrarea pe care trebuie să o îndeplinească din cadrul responsabilităților conducătorilor și lucrătorilor; în ochii lor nu există nicio lucrare care trebuie făcută. Ce se întâmplă când oamenii nu se gândesc că trebuie făcută vreo lucrare? (Nu poartă o povară.) Ca s-o spunem pe-a dreaptă, nu poartă o povară; sunt, totodată, foarte leneși și râvnesc confortul, fac pauze cât de multe ori de câte ori pot și încearcă să evite orice sarcini în plus. Acești oameni leneși își spun adesea: «De ce ar trebui să-mi fac atâtea griji? Să mă îngrijorez prea mult doar mă va face să îmbătrânesc mai repede. Ce beneficii voi obține din asta și din a alerga atât de mult și a mă epuiza atât de tare? Ce se va întâmpla dacă mă extenuez și mă îmbolnăvesc? Nu am bani să plătesc tratamentul. Și cine va avea grijă de mine când voi fi bătrân?» Acești oameni leneși sunt chiar atât de pasivi și înapoiați. Ei nu au nici măcar un grăunte de adevăr și nu pot să vadă nimic limpede. Sunt, în mod clar, niște oameni zăpăciți, nu-i așa? Sunt cu toții confuzi; sunt orbi față de adevăr și nu au niciun interes cu privire la acesta, prin urmare, cum pot fi mântuiți? De ce oamenii sunt mereu indisciplinați și leneși, de parcă ar fi morți vii? Acest lucru atinge problema naturii lor. Există un soi de lene în natura umană. Indiferent ce sarcină îndeplinesc oamenii, ei au întotdeauna nevoie de cineva care să-i supravegheze și să-i îndemne. Uneori, oamenii țin cont de trup, râvnesc la confortul fizic și mereu țin ceva pentru ei înșiși – aceștia sunt plini de intenții diavolești și planuri șirete; chiar nu sunt buni deloc. Întotdeauna fac mai puțin decât potențialul lor maxim, indiferent ce datorie importantă fac. Acest lucru este iresponsabil și neloial” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (26)”]. Mi-am dat seama că Dumnezeu le cere conducătorilor și lucrătorilor să verifice activ lucrarea, să rezolve proactiv problemele și să se asigure că diferitele aspecte ale lucrării sunt implementate. Aceasta este responsabilitatea conducătorilor și lucrătorilor. M-am gândit la momentul în care am fost aleasă pentru prima dată conducătoare de biserică. Aveam un simț al poverii și al responsabilității față de datoria mea și, în plus, simțeam îndrumarea lui Dumnezeu atunci când îmi făceam datoria. Puteam să identific și să rezolv problemele din lucrare, mă simțeam împlinită și aveam încredere în mine. După ce am devenit responsabilă de lucrarea a două biserici, eram ocupată în fiecare zi și mi-am făcut griji că, având în vedere vârsta mea, un efort atât de intens ar putea fi prea mult pentru corpul meu, astfel că mi-am îndeplinit datoria cu reticență. Văzând că acei conducători de biserică implementau lucrarea, am profitat de situație și m-am gândit că, dacă aceștia se ocupau de lucrurile necesare, eu puteam să verific mai puțin, iar conducătorii de nivel superior nu ar afla. M-am concentrat doar să mănânc, să beau și să am grijă de corpul meu și, drept urmare, peste o lună, niciuna dintre biserici nu avea rezultate în lucrarea de evanghelizare. Nu întârziasem eu lucrarea? Inițial, calibrul meu fusese mediu și nu aveam talente speciale, fiind cu adevărat nevrednică de o datorie atât de importantă. Dumnezeu mă înălțase și îmi oferise oportunitatea să mă instruiesc, dar eu nu am apreciat acest lucru. Nu îmi făcusem datoria corespunzător și mă gândeam mereu la trupul meu, răsfățându-l, și fusesem iresponsabilă în datoria mea. Eram pur și simplu leneșă și nu aveam niciun fel de loialitate. M-am gândit la Noe, care era și el foarte bătrân când a acceptat însărcinarea dată de Dumnezeu, însă el nu s-a gândit la trupul său sau la dificultăți. A lucrat cu sârguință în fiecare zi, predicând Evanghelia în timp ce construia arca, și, indiferent cât de obositor sau de greu era, el a rămas statornic. Își pusese tot sufletul în însărcinarea dată de Dumnezeu și, după ce Dumnezeu i-a spus să construiască arca, s-a implicat și a avut simțul responsabilității, făcând lucrurile exact cum i-a spus Dumnezeu. În cele din urmă, a finalizat însărcinarea dată de Dumnezeu și a primit aprobarea lui Dumnezeu. De asemenea, m-am gândit și la unii frați și surori mai vârstnici din biserică. Unii dintre ei aveau peste optzeci de ani și încă predicau Evanghelia. Eu aveam doar șaizeci de ani și eram sănătoasă. Sfera de responsabilitate a celor două biserici nu era mare și nu m-ar fi făcut să mă îmbolnăvesc sau să leșin din cauza epuizării. Însă eu nu eram dispusă să port nici măcar poverile care stăteau în puterea mea. Mi-era cu adevărat rușine când mă comparam cu ei! M-am rugat lui Dumnezeu, spunând: „Dumnezeule, faptul că pot face această datorie reprezintă slava și harul Tău, însă eu am fost neglijentă și vicleană și am făcut rău lucrării bisericii. Chiar nu am avut umanitate! Acesta este modul în care Tu mă dezvălui și mă mântuiești, iar eu sunt dispusă să mă pocăiesc. Dacă în continuare mă voi răsfăța în confort fizic, fie ca pedeapsa și disciplinarea Ta să cadă asupra mea!”

După aceea, am căutat cuvintele relevante ale lui Dumnezeu privind starea mea de răsfăț trupesc. Am citit două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu: „Trupul omului este ca șarpele: esența trupului e să facă rău vieții omului – și, atunci când toate îi reușesc pe deplin, omul își pierde viața. Trupul aparține Satanei. În interiorul acestuia sunt dorințe extravagante, se gândește doar la sine, își dorește să se bucure de confort și de timpul liber, să se desfete în lene și în trândăvie și, satisfăcându-l până la un anumit punct, în cele din urmă, vei termina prin a fi mâncat de acesta. Adică, dacă îl satisfaci de data aceasta, data viitoare îți va cere mai mult. Acesta are întotdeauna dorințe extravagante și noi cerințe și profită de înclinația ta spre trup pentru a te face să-l prețuiești și mai mult și să trăiești în confortul acestuia – și, dacă nu-l biruiești, în cele din urmă te vei distruge. Dacă poți să câștigi viață înaintea lui Dumnezeu și care va fi finalul tău depinde de modul în care îți desfășori răzvrătirea împotriva trupului. Dumnezeu te-a mântuit și te-a ales și te-a predestinat, dar dacă astăzi nu ești dispus să-L mulțumești, să pui adevărul în practică și să te răzvrătești împotriva propriului trup cu o inimă sinceră și iubitoare de Dumnezeu, în cele din urmă vei sfârși prin a te ruina și vei suferi amarnic. Dacă te dedai mereu trupului, Satana te va înghiți treptat și te va lăsa fără viață sau atingerea Duhului, până când va veni ziua când în tine nu va fi decât întuneric. Când vei trăi în întuneric, înseamnă că vei fi fost luat captiv de Satana, nu Îl vei mai avea pe Dumnezeu în inima ta, iar în acel moment Îi vei nega existența și Îl vei părăsi” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). „Înainte ca oamenii să experimenteze lucrarea lui Dumnezeu și să înțeleagă adevărul, natura Satanei este cea care preia controlul în ei și îi domină. […] Filosofia și logica Satanei au devenit viața oamenilor. Indiferent ce urmăresc oamenii, o fac pentru ei înșiși – și, astfel, trăiesc doar pentru ei înșiși. «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate» – aceasta este filosofia de viață a omului și reprezintă, de asemenea, natura umană. Aceste cuvinte au devenit deja natura omenirii corupte și sunt adevărata zugrăvire a naturii satanice pe care o are omenirea coruptă. Această natură satanică a devenit deja baza existenței omenirii corupte. Vreme de câteva mii de ani, omenirea coruptă a trăit cu acest venin al Satanei, chiar până în zilele noastre” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să mergi pe calea lui Petru”). Prin expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg cât dăunează și care sunt consecințele răsfățului trupului. Cu cât o persoană își răsfață și își prețuiește trupul mai mult, cu atât mai mari devin dorințele acestuia, ducând, în cele din urmă, la distrugerea persoanei respective. Trăisem conform acestor filosofii satanice: „Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate”, „Viața e scurtă. Bucură-te de ea cât poți” și „În viață nu contează decât să mănânci bine și să te îmbraci frumos”. Ele îmi denaturau gândurile și perspectivele, făcându-mă să cred că viața nu ar trebui să fie prea obositoare, că răsfățul fizic și confortul trupului reprezintă adevărata fericire și baza unei vieți bune. Când am avut ocazia, m-am gândit doar la trupul meu. Așa trăiam înainte să încep să cred în Dumnezeu, simțind că plăcerea supremă a vieții înseamnă să stai în pat și să mănânci fructe și semințe în timp ce te uiți la televizor, așa că evitam munca pe cât posibil și mă odihneam ori de câte ori aveam timp. Uneori, vedeam oameni în vârstă stând sub copaci, relaxându-se în timp ce se răcoreau, și eram foarte invidioasă, dorindu-mi să pot trăi și eu așa într-o zi. După ce am început să cred în Dumnezeu, eram nefericită ori de câte ori eram ocupată din cauza datoriei mele, mă temeam mereu de nenorocire și de epuizare și nu voiam să mă ocup de prea multe probleme. Eram neglijentă în datoria mea și nu aveam niciun simț al responsabilității. Eram cu adevărat egoistă, detestabilă, nu aveam umanitate și eram nevrednică să trăiesc înaintea lui Dumnezeu! În acea perioadă, am mâncat și am băut bine și am avut mare grijă de trupul meu, dar am întârziat lucrarea bisericii. Făceam rău! Mi-am dat seama că, trăind conform firii satanice egoiste și detestabile și concentrându-se pe răsfățul fizic, oamenii devin tot mai leneși, evită să facă lucrare reală și, în cele din urmă, devin conducători și lucrători falși, care sunt dezvăluiți și eliminați. Când am priceput aceste lucruri, m-am rugat lui Dumnezeu și m-am pocăit: „Dumnezeule, nu mi-am îndeplinit datoria cum se cuvine, Îți sunt datoare și le cer scuze fraților și surorilor mele. Acum înțeleg cât dăunează și care sunt consecințele răsfățului trupului și nu vreau să îmi mai răsfăț trupul și să întârzii din nou lucrarea bisericii.”

După aceea, am citit încă un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Care este valoarea vieții unei persoane? Este doar de a se deda la plăceri trupești, cum ar fi să mănânce, să bea și să se distreze? (Nu, nu este.) Atunci, care este? Vă rog să-Mi împărtășiți gândurile voastre. (Să îndeplinească îndatoririle unei ființe create, măcar atât ar trebui să realizeze o persoană în viața sa.) Așa este. Spuneți-Mi, dacă acțiunile și gândurile zilnice ale unei persoane de-a lungul întregii sale vieți se concentrează exclusiv asupra evitării bolii și a morții, asupra menținerii corpului sănătos și ferit de boli și asupra efortului pentru longevitate, este acesta valoarea pe care ar trebui să o aibă viața unei persoane? (Nu, nu este.) Aceasta nu este valoarea pe care ar trebui să o aibă viața unei persoane. Așadar, care este valoarea pe care ar trebui să o aibă viața unei persoane? Cineva tocmai a menționat îndeplinirea datoriei unei ființe create, care este un aspect specific. Mai este și altceva? Spuneți-Mi aspirațiile pe care le aveți de obicei în timp ce vă rugați sau în timp ce luați hotărâri. (Să ne supunem rânduielilor și orchestrărilor lui Dumnezeu pentru noi.) (Să jucăm bine rolul pe care ni l-a încredințat Dumnezeu și să ne îndeplinim misiunea și responsabilitatea.) Și altceva? Într-o privință, este vorba să îndeplinești datoria unei ființe create. În alta, este să faci cât poți de bine tot ce ține de abilitatea și capacitatea ta, ajungând măcar într-un punct în care conștiința ta nu te acuză, în care poți fi împăcat cu propria conștiință și se poate demonstra că ești acceptabil în ochii celorlalți. Mergând puțin mai departe, de-a lungul vieții tale, indiferent de familia în care te-ai născut, indiferent de parcursul tău educațional sau de calibrul tău, trebuie să ai o oarecare înțelegere a principiilor pe care oamenii ar trebui să le priceapă în viață. De exemplu, ce fel de cale ar trebui să urmeze oamenii, cum ar trebui să trăiască și cum să ducă o viață plină de sens – ar trebui măcar să explorezi puțin din adevărata valoare a vieții. Această viață nu poate fi trăită în zadar și nu poți veni în zadar pe acest pământ. În altă privință, pe durata vieții tale, trebuie să-ți îndeplinești misiunea; asta este cel mai important. Nu vom vorbi despre a duce la îndeplinire o misiune, datorie sau responsabilitate măreață, dar cel puțin ar trebui să realizezi ceva. […] Când o persoană vine pe această lume, nu vine pentru a se bucura de trup și nici nu vine pentru a mânca, a bea și a se distra. Nu ar trebui să trăiești pentru acele lucruri; nu aceasta este valoarea vieții umane și nici nu este calea cea dreaptă. Valoarea vieții umane și calea cea dreaptă de urmat presupun să realizezi ceva valoros și să duci la îndeplinire unul sau mai multe sarcini de valoare. Aceasta nu se numește carieră; se numește calea cea dreaptă și se numește și sarcina corectă. Spune-Mi, merită ca o persoană să plătească prețul pentru a duce la îndeplinire o lucrare de valoare, pentru a trăi o viață semnificativă și valoroasă și pentru a urmări și a obține adevărul? Dacă dorești cu adevărat să urmărești o înțelegere a adevărului, să pășești pe calea cea dreaptă în viață, să-ți îndeplinești bine datoria și să trăiești o viață valoroasă și semnificativă, atunci nu vei ezita să-ți dedici toată energia, să plătești toate prețurile și să-ți oferi tot timpul și durata zilelor tale. Dacă vei experimenta puțină boală în timpul acestei perioade, nu va conta, nu te va doborî. Nu este acest lucru net superior unei vieți de tihnă, libertate și lenevie, în care îngrijești trupul fizic până când acesta este bine hrănit și sănătos și tu atingi, în cele din urmă, longevitatea? (Ba da.) Care dintre aceste două opțiuni este o viață valoroasă? Care dintre ele poate să aducă oamenilor confort și lipsă de regrete atunci când se confruntă cu moartea, chiar la final? (Să trăiască o viață semnificativă.) A trăi o viață semnificativă. Asta înseamnă că, în inima ta, vei fi câștigat ceva și vei fi fost alinat. Cum rămâne cu cei care sunt bine hrăniți și se mențin sănătoși până la moarte? Ei nu urmăresc o viață semnificativă, deci cum se simt când mor? (Ca și cum ar fi trăit în zadar.) Aceste cuvinte sunt pătrunzătoare – a trăi în zadar” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (6)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că poți trăi o viață valoroasă și plină de sens numai dacă îți îndeplinești datoria de ființă creată. În plus, aceasta este alegerea cea mai corectă. Avusesem mare grijă de mine, dar nu îmi făcusem datoria bine. Nu îmi iroseam pur și simplu viața în acest mod? Când va veni ziua să mă confrunt cu moartea, îmi vor mai rămâne doar regretele și remușcarea. Exact ca oamenii profani, care, în ciuda faptului că se bucură de mai multe plăceri fizice și că trăiesc confortabil, nu înțeleg valoarea sau sensul vieții și trăiesc fără direcție sau scop. Găsisem calea corectă în viață și știam cum să trăiesc, astfel că nu mai voiam să trăiesc în acest fel, de dragul trupului. Voiam să îmi fac datoria bine, să trăiesc o viață valoroasă și plină de sens și să nu trăiesc în zadar. De fapt, datorită faptului că mă instruisem în ceea ce privește îndatoririle de conducătoare și de predicatoare, având mai des părtășie cu frații și cu surorile ca să implementez lucrarea, dobândisem o înțelegere mai clară a adevărurilor pe care, anterior, nu putusem să le pricep. Cu toate că existau o oarecare oboseală fizică și o greutate, nu simțeam cu adevărat că sufeream prea mult, iar faptul că puteam să mă dedic complet datoriei mele mă făcea să mă simt stabilă și împlinită. Prin colaborare reală și bizuire pe Dumnezeu, multe dificultăți fuseseră rezolvate fără ca eu măcar să observ, iar faptul că realizarea datoriei mele producea rezultate mi-a adus bucurie în suflet. Inima mea putea fi plină de fericire și putea resimți cu adevărat stabilitatea și pacea doar dacă mă răzvrăteam împotriva trupului și făceam lucrare reală. Înțelegând aceste lucruri, am simțit că inima mea este mai luminoasă și mai stabilă.

Am citit încă un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent ce lucrare importantă săvârșește un lider sau un lucrător și care este natura acestei lucrări, prioritatea sa numărul unu este să înțeleagă și să priceapă modul în care se desfășoară lucrarea. El trebuie să fie personal acolo pentru a urmări lucrurile și pentru a pune întrebări, obținându-și informațiile direct de la sursă. Nu trebuie pur și simplu să se bazeze pe zvonuri sau să asculte rapoartele altor oameni. În schimb, trebuie să observe cu ochii lui situația personalului și cum progresează lucrarea și să înțeleagă ce dificultăți există, dacă vreun domeniu este în contradicție cu cerințele Celui de mai sus, dacă există încălcări ale principiilor, dacă există tulburări sau perturbări, dacă există sau nu o lipsă a echipamentului necesar sau a materialelor de instruire conexe privind lucrarea profesională – trebuie să rămână la curent cu toate acestea. Indiferent câte rapoarte ascultă sau cât de multe informații adună din zvonuri, niciunul dintre aceste lucruri nu e mai bun decât o vizită personală; este mai precis și mai de încredere să vadă lucrurile cu propriii ochi. Odată ce se familiarizează cu toate aspectele situației, își va face o idee clară despre ceea ce se întâmplă. Trebuie, mai ales, să priceapă clar și precis cine este de calibru bun și demn de a fi cultivat, deoarece numai acest lucru îi permite să-i cultive și să-i folosească pe oameni corect, ceea ce este crucial pentru ca liderii și lucrătorii să își facă bine lucrarea. Conducătorii și lucrătorii ar trebui să aibă o cale și principii prin care să-i cultive și să-i formeze pe oamenii de calibru bun. În plus, ei ar trebui să priceapă diferitele tipuri de probleme și dificultăți care există în lucrarea bisericească și să știe cum să le rezolve și, de asemenea, ar trebui să aibă propriile idei și sugestii cu privire la modul în care trebuie să progreseze lucrarea sau la perspectivele sale de viitor. Dacă ei sunt capabili să vorbească cu claritate despre astfel de lucruri, cu ușurință, fără nicio îndoială sau reținere, atunci lucrarea va fi mult mai ușor de realizat. Și lucrând în acest fel, un conducător își va îndeplini responsabilitățile, nu-i așa? Trebuie să fie conștienți de modul de rezolvare a problemelor din cadrul lucrării, menționate mai sus și trebuie să mediteze adesea la aceste lucruri. Atunci când întâmpină dificultăți, trebuie să aibă părtășie și să discute despre aceste lucruri cu toată lumea, căutând adevărul pentru a rezolva problemele. Dacă fac lucrare adevărată cu picioarele bine înfipte în pământ, nu vor exista dificultăți care să nu poată fi rezolvate” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (4)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că un conducător cu adevărat bun se ocupă de lucrarea casei lui Dumnezeu în mod conștiincios și responsabil, nu își răsfață trupul, prioritizează interesele casei lui Dumnezeu în toate lucrurile și își face îndatoririle conform rânduielilor de lucru. Ori de câte ori apar dificultăți într-o sarcină, caută adevărul împreună cu frații și cu surorile, ca să le rezolve. În calitate de conducător și de lucrător, ca să își facă bine treaba, trebuie să meargă pe teren, să cerceteze și să verifice în detaliu lucrarea, să descopere și să rezolve problemele cu promptitudine, în loc să emită ordine sau doar să asculte rapoarte. O asemenea abordare nu va avea rezultate bune. M-am gândit la modul în care îmi făcusem datoria, răsfățându-mi trupul și făcând lucrurile de mântuială, fără să analizez detaliile sau să rezolv problemele, chiar dacă le identificam. Nu îmi îndeplinisem responsabilitățile de conducătoare și de lucrătoare, fusesem doar o conducătoare falsă care se bucura de beneficiile statutului, făcându-L pe Dumnezeu să mă disprețuiască și să mă deteste. După aceea, am început să petrec timp în teren, cercetând și rezolvând problemele, analizând în detaliu dificultățile potențialilor destinatari ai Evangheliei și având părtășie despre soluții. După o perioadă de colaborare, au început să se vadă unele îmbunătățiri ale diferitelor aspecte ale lucrării bisericii.

Mai târziu, am preluat responsabilitatea asupra și mai multor biserici, concentrându-mă în principal pe lucrarea de evanghelizare și, aproape în fiecare zi, eram ocupată de dimineața devreme până seara târziu. Uneori mă gândeam: „Sunt destul de bătrână acum și tensiunea mea este puțin cam mare, chiar poate corpul meu să continue în acest ritm?” Când am văzut că diaconii de evanghelizare și conducătorii de grup colaborau, nu am mai vrut să verific detaliile, astfel încât să-mi scutesc trupul de o asemenea extenuare. În acel moment, mi-am adus aminte de aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „În datoria ta și în ceea ce ai de făcut și, mai presus de asta, în însărcinarea dată de Dumnezeu și obligația ta, precum și în lucrarea importantă care e în afara datoriei tale, dar pe care e nevoie să o faci, lucrarea care este rânduită pentru tine și pe care ești chemat pe nume să o faci, ar trebui să plătești prețul, oricât de dificil ar fi. Chiar dacă e nevoie să te dedici pe deplin, chiar dacă persecuția s-ar ivi amenințător și chiar dacă ar fi să-ți pună viața în pericol, nu trebuie să-ți reproșezi costul, ci să-ți oferi loialitatea și să te supui până la moarte. Așa se manifestă în realitate urmărirea adevărului, cheltuiala ei reală și practica ei reală” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „De ce trebuie omul să urmărească adevărul?”). M-am rugat în inima mea lui Dumnezeu: „Dumnezeule, sunt tentată să îmi răsfăț din nou trupul și știu că, dacă îmi fac datoria în acest mod, lucrarea va întârzia. Nu vreau să mă ocup de trupul meu, sunt dispusă să mă străduiesc conform cerințelor și standardelor Tale și să nu cruț niciun efort. Te rog, călăuzește-mă!” Astfel, m-am alăturat și, împreună cu frații și cu surorile, am avut părtășie și am discutat în detaliu despre problemele lucrării de evanghelizare. Deoarece toți colaborau din toată inima și gândeau la fel, rezultatele lucrării de evanghelizare au înregistrat o creștere semnificativă comparativ cu luna anterioară. Când nu am mai luat în considerare interesele mele omenești și mi-am devotat inima datoriei, nu m-am mai simțit atât de obosită, ci am simțit împlinire și bucurie în inima mea. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru îndrumarea Sa!