de Noelle, Coreea de Sud

În 2019, eram responsabilă de lucrarea video și slujeam și drept conducătoare de biserică. Am jurat că aveam să-mi fac bine datoria. După aceea, chiar mi-am făcut datoria din inimă și am învățat cum să fac lucrarea bisericii de la sora care îmi era parteneră. Am făcut tot ce am putut ca să particip la fiecare adunare, mare sau mică, și când stările fraților și surorilor erau rele, căutam în cuvântul lui Dumnezeu ca să am părtășie cu ei și să le rezolv problemele. În plus, am revizuit videoclipurile terminate de frați și surori în fiecare zi. Fiecare zi era foarte aglomerată pentru mine. După o vreme, am obosit și mi-am pierdut treptat determinarea pe care am avut-o la început. M-am simțit din ce în ce mai potrivnică unei astfel de vieți agitate. Mai ales când revizuiam videoclipuri, chiar trebuia să reflectez și să chibzuiesc și apoi să ofer sugestii potrivite ca să abordez problemele pe care le găseam. Consideram că era prea obositor și solicitant din punct de vedere mental. Când gândeam așa, începeam să devin neglijentă când revizuiam videoclipuri, iar pentru câteva dintre ele, pur și simplu răspundeam după o privire superficială. Uneori pur și simplu mă făceam că nu văd când erau probleme clare, fiindcă, altfel, ar fi trebuit să mă gândesc la o soluție, așa că îmi țineam gura. Am devenit din ce în ce mai neglijentă în datoria mea, ceea ce a însemnat că videoclipurile tot erau trimise de colo-colo pentru revizuiri. Asta irosea mult eforturile oamenilor. Au existat consecințe grave, dar eu n-am reflectat asupra mea. Ba chiar credeam că asta nu avea legătură directă cu mine și că era din cauză că existau prea multe probleme în videoclipurile celorlalți.

Odată, am dat peste o adevărată problemă tehnică într-un videoclip de care mă ocupam, care avea de nevoie de niște idei noi. Frații și surorile mele veneau cu tot felul de idei care pur și simplu mă năuceau. M-am gândit: „Este prea obositor să mă gândesc la asta, am să-i las să facă un plan!” Am delegat sarcina sub pretextul că eram responsabilă de lucrarea globală, ca să pot să justific faptul că nu supravegheam și nu urmăream videoclipul. Însă, întrucât nimeni nu mai întâlnise asemenea probleme, iar ei nu au înțeles prea bine câteva dintre principii, nu au știut cum să se ocupe de o lucrare atât de complexă. Din cauza asta, n-a existat niciun progres și videoclipul a ajuns să fie amânat. Partenera mea, Lia, a văzut că eram ineficienți și că progresam lent, așa că ne-a atenționat și îndemnat să ne mișcăm mai repede cu lucrarea. M-am plâns că era prea dură cu noi, iar ceilalți frați și surori s-au luat după mine, opunându-se rânduielilor ei. Asta a făcut-o pe Lia să se simtă constrânsă, iar ea a devenit foarte precaută de fiecare dată când discuta rânduielile lucrării cu noi. Asta a dus la întârzieri peste întârzieri, lucru care ne-a blocat progresul. De obicei, nu eram prea preocupată să-mi dezvolt aptitudinile profesionale și pur și simplu credeam că era o adevărată corvoadă să organizezi materiale instructive, așa că întotdeauna pasam asta Liei. Uneori, nu participam la instructaj sub pretextul că eram prea ocupată cu datoria mea. În felul acesta, am devenit relaxată și neglijentă în datoria mea în fiecare zi. Odată, nici măcar nu m-am pregătit din timp pentru o discuție despre lucrare, irosind astfel timpul tuturor.

Apoi, într-o zi, am căzut și mi-am sucit glezna când am ratat o treaptă, coborând pe scări. Nu m-am gândit de ce mi s-a întâmplat asta și am considerat doar că mă puteam odihni bine de vreme ce glezna îmi era rănită. Lia m-a dat în vileag și m-a emondat de mai multe ori, spunându-mi că nu aveam o povară în datoria mea, că asta întârzia lucrarea bisericii și avea un impact negativ asupra celorlalți. După părtășia ei, eram mai întreprinzătoare timp de câteva zile și apoi iar începeam să trag chiulul. Nu credeam că problema era prea gravă și am continuat să-mi găsesc scuze, gândind: „Sunt doar puțin leneșă, dar nu sunt arogantă, nu-i constrâng sau oprim pe ceilalți, fiind despotică, așa că nu este mare lucru. În orice caz, am calibru și ceva aptitudini profesionale, așa că nu voi fi demisă.” Așadar, avertismentele Liei mi-au intrat pe o ureche și mi-au ieșit pe cealaltă și nu le-am luat deloc în serios. Am continuat să fiu leneșă în datoria mea și chiar am privit câteva sarcini ca pe o povară și un bagaj. Întrucât eram neglijentă, multe dintre videoclipuri au trebuit să fie trimise înapoi ca să se lucreze iar la ele și a durat foarte mult până au fost lansate.

Într-o dimineață, o conducătoare de rang superior a venit pe la noi pe neașteptate și a spus că datoria noastră nu dăduse niciun rezultat și că problemele care deja fuseseră menționate continuau să apară. Ne-a întrebat care anume era problema. A mai întrebat și dacă eram capabili să îndeplinim această datorie și a spus că, dacă lucrurile continuau în felul acela, aveam să fim demiși cu toții. Când am auzit asta, m-am speriat. Eram conducătoare de biserică și gestionam și lucrarea noastră, așa că eram direct responsabilă pentru acea harababură. Totul era din cauza neglijenței mele. Cu cât m-am gândit mai mult la asta, cu atât mi-am dat seama de gravitatea problemei. Conducătoarea superioară a aflat curând despre felul în care îmi făcusem datoria și m-a demis. De asemenea, m-a emondat cu asprime, spunând: „Biserica ți-a încredințat o lucrare importantă, dar ție nu-ți pasă deloc când vezi atât de multe probleme și dificultăți. Îți pasă numai de confortul tău trupesc, ținând pe loc progresul videoclipurilor timp de luni întregi. Ești complet lipsită de conștiință! Biserica te-a cultivat, dar ție nu îți pasă deloc de voia lui Dumnezeu, iar aceasta este o mare dezamăgire. Ești conducătoare, dar nu-ți îndeplinești bine datoria. Nu înveți nimic, ești incapabilă să faci progrese și nu meriți să fii cultivată. Vei fi alungată dacă nu te pocăiești și nu te schimbi.” Cuvintele ei chiar au fost o lovitură dură pentru mine. Mintea mi s-a golit și m-am tot întrebat: ce făcusem în toate acele luni? Cum au ajuns lucrurile în acest stadiu? Când am auzit-o spunând că nu meritam să fiu cultivată, chiar am simțit că nu aveam un viitor. Am fost foarte supărată și am simțit că fusesem secătuită de toată forța. M-am urât că nu-mi prețuisem datoria de la început, dar acum era prea târziu.

După ce am fost demisă, m-am scufundat într-o stare negativă de disperare. Simțeam că toți mă văzuseră așa cum eram și că aveau să mă dea la o parte drept un exemplu rău și că Dumnezeu avea și El să mă deteste. Gândindu-mă la ceea ce a spus conducătoarea când m-a emondat, am simțit un ghimpe în inimă. Simțeam că fusesem dată în vileag și alungată. Acelea chiar au fost zile dureroase pentru mine. Apoi, într-o zi, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care chiar m-a mișcat. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Dacă Îi ești loial lui Dumnezeu și îți îndeplinești datoria cu sinceritate, ai putea fi, totuși, negativ și slab atunci când ești emondat? Așadar, ce e de făcut dacă ești într-adevăr negativ și slab? (Ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu și să depindem de Dumnezeu, să încercăm să ne gândim la ce ne cere Dumnezeu, să reflectăm asupra lipsurilor noastre, ce greșeli am făcut; în domeniile în care am căzut, acolo ar trebui să ne ridicăm din nou.) Așa e corect. Negativismul și slăbiciunea nu sunt probleme mari. Dumnezeu nu le condamnă. Atât timp cât cineva poate să urce înapoi acolo de unde a căzut, să-și învețe lecția și să-și îndeplinească datoria în mod normal, asta este tot. Nimeni nu te va învinovăți din cauza aceasta, așa că nu fi negativ la nesfârșit. Dacă renunți la datoria ta și fugi de ea, te vei fi ruinat complet. Toți sunt negativi și slabi uneori – doar caută adevărul, iar negativismul și slăbiciunea sunt ușor de rezolvat. Starea unor oameni este complet schimbată doar prin citirea unui capitol din cuvintele lui Dumnezeu sau cântând câteva imnuri; își pot deschide inima în rugăciune către Dumnezeu și Îl pot lăuda. Problema lor nu a fost atunci rezolvată? A fi emondat este, de fapt, în întregime, un lucru bun. Chiar dacă cuvintele care te emondează sunt puțin aspre, puțin usturătoare, acest lucru se întâmplă pentru că ai acționat fără rațiune și ai încălcat principiile fără să-ți dai măcar seama – cum ai putea să nu fii emondat în astfel de circumstanțe? A fi emondat în acest fel înseamnă, de fapt, a fi ajutat, acest lucru reprezintă iubirea pentru tine. Ar trebui să înțelegi acest lucru și să nu te plângi. Prin urmare, dacă emondarea dă naștere la negativism și plângeri, acesta reprezintă un lucru nesăbuit și ignorant, comportamentul cuiva lipsit de rațiune” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Când citeam cuvintele lui Dumnezeu, lacrimile îmi șiroiau pe față. Conducătoarea a avut dreptate în tot ce a spus când m-a emondat și expus și am fost emondată și expusă atât de aspru fiindcă tot ce făcusem fusese atât de exasperant. Însă nu trebuia să renunț pur și simplu la mine. Trebuia să reflectez cu adevărat la motivul pentru care eșuasem, să mă schimb și să mă pocăiesc cât mai curând posibil. Aceasta era abordarea corectă pe care trebuia să o urmez. Așa că am spus o rugăciune, cerându-I lui Dumnezeu să mă îndrume în reflecție și să mă cunosc prin intermediul acestui eșec.

Într-o zi, am citit câteva cuvinte de la Dumnezeu care expuneau și analizau conducătorii falși și care m-au ajutat să mă înțeleg puțin. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Conducătorii falși nu fac lucrare reală, dar știu cum să se comporte ca niște oficialități. Care este primul lucru pe care îl fac odată ce devin conducători? Cumpără favorurile oamenilor. Adoptă abordarea: «Noii funcționari sunt dornici să impresioneze»; mai întâi, fac câteva lucruri pentru a intra în grațiile oamenilor și se ocupă de câteva lucruri care ameliorează bunăstarea de zi cu zi a tuturor. Întâi încearcă să le facă o impresie bună, să le arate tuturor că sunt pe aceeași lungime de undă cu masele, astfel încât toată lumea să-i laude și să spună: «Acest conducător acționează ca un părinte față de noi!» Apoi, preiau controlul în mod oficial. Ei simt că au sprijin popular și că funcția le-a fost asigurată; după aceea, încep să se bucure de beneficiile statutului, ca și cum le-ar fi cuvenite. Devizele lor sunt: «În viață nu contează decât mâncarea și îmbrăcămintea», «Viața este scurtă, așa că bucură-te de ea cât poți» și «Bea azi vinul de azi și fă-ți mâine griji pentru ziua de mâine.» Se bucură de fiecare zi așa cum vine, se distrează cât pot să o facă, nu se gândesc deloc la viitor și, cu atât mai puțin, la ce responsabilități ar trebui să îndeplinească și ce îndatoriri ar trebui să îndeplinească un conducător. Predică unele cuvinte și doctrine și fac câteva sarcini de dragul aparențelor ca rutină, dar nu fac nicio lucrare reală. Nu scot la iveală problemele reale din biserică și nu le rezolvă complet, așadar, ce sens are să facă astfel de sarcini superficiale? Nu este înșelător? Îi pot fi încredințate sarcini importante unui astfel de conducător fals? Este el conform principiilor și condițiilor casei lui Dumnezeu de selectare a conducătorilor și lucrătorilor? (Nu.) Acești oameni nu au conștiință sau rațiune, sunt lipsiți de orice simț al responsabilității și, totuși, încă doresc să dețină o funcție oficială, să fie conducători în cadrul bisericii – de ce sunt atât de nerușinați? Pentru unii oameni care au un simț al responsabilității, dacă au un calibru slab, ei nu pot fi conducători – să nu mai vorbim despre oamenii inutili care nu au deloc un simț al responsabilității; ei sunt chiar mai puțin calificați să fie conducători. Cât de leneși sunt astfel de falși conducători lacomi și indolenți? Chiar când descoperă o problemă și sunt conștienți că reprezintă o problemă, nu o tratează serios și nu-i dau atenție. Sunt atât de iresponsabili! Deși sunt elocvenți și par să aibă ceva calibru, nu pot să rezolve diversele probleme din lucrarea bisericii, făcând ca aceasta să încetinească până se oprește; problemele continuă să se adune, dar acești conducători nu își fac griji pentru ele și insistă să desfășoare câteva sarcini superficiale ca rutină. Și care este rezultatul final? Nu încurcă ei lucrarea bisericii, nu o dau peste cap? Nu provoacă haos și lipsă de unitate în biserică? Acesta este finalul inevitabil” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. „Niciun conducător fals nu face niciodată lucrare reală. Conducătorii falși se comportă ca și cum rolul lor de conducere ar fi o funcție oficială în cadrul căreia se bucură de beneficiile statutului și tratează datoria pe care se cuvine să o îndeplinească și lucrarea pe care se cuvine să o facă în calitate de conducători ca pe un obstacol, ca pe o pacoste. În inimile lor, sunt plini de împotrivire față de lucrarea bisericii. Când li se cere să supravegheze lucrarea și să afle ce probleme există în cadrul ei, care trebuie urmărite și rezolvate, sunt plini de reticență. Aceasta este lucrarea pe care conducătorii și lucrătorii ar trebui să o facă, aceasta este treaba lor. Dacă nu o faci și nu ești dispus să o faci, atunci de ce mai vrei să fii conducător sau lucrător? Oare îți faci datoria pentru a fi atent la intențiile lui Dumnezeu sau pentru a fi o oficialitate și a te bucura de beneficiile statutului? Dacă ai devenit conducător doar pentru a putea ocupa o funcție oficială, oare nu este o nerușinare? Oameni de acest fel au cel mai josnic caracter, nu au demnitate și sunt lipsiți de rușine” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. Citind aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, m-am simțit profund rușinată. Nu eram exact felul acela de fals conducător indolent despre care vorbea Dumnezeu? De la început, am crezut că persoana responsabilă nu doar că are ultimul cuvânt, dar câștigă și stima celorlalți, așa că am trudit și am suferit de dragul acestui statut. Le-am dat tuturor o impresie falsă, făcându-i să creadă că-mi puteam asuma multe responsabilități. Odată ce am ajuns în această poziție și ceilalți au avut încredere în mine, mi-am dat arama pe față. Am început să tânjesc după capcanele statutului și, când am văzut volumul de muncă și toate acele dificultăți, n-am vrut să mă deranjez. Simțeam că era un lucru împovărător, așa că m-am gândit doar cum să-mi ușurez povara și să am mai puține griji. Uram cât de obositoare mental era revizuirea videoclipurilor, așa că am oferit arbitrar sugestii nedemne de încredere și i-am făcut pe alții să repete editările, irosind forța de muncă. Când au apărut probleme cu videoclipurile de care eram responsabilă, nu mi-am bătut capul să caut o soluție, ci mi-am folosit statutul ca să joc feste, făcându-i pe ceilalți să se ocupe de ele, iar eu pur și simplu le-am desconsiderat și le-am ignorat. Acest lucru a lăsat probleme nerezolvate, iar în lucrarea noastră nu a existat niciun progres. Am găsit tot felul de scuze ca să evit instruirea tehnică și am pasat lucrurile mai departe ori de câte ori a fost posibil. De asemenea, planificam cu lentoare lucrarea urgentă și eram plină de doleanțe, constrângându-mi partenera. Progresul nostru era stăvilit fiindcă eu nu mă ocupam prompt de mare parte a lucrării. Amintindu-mi tot ce făcusem, chiar am vrut să-mi dau palme. Când am obținut puțin statut, doar am tânjit după confort și am fost tot timpul trădătoare și fără scrupule. Mi-am privit munca drept o joacă de copil și nu am avut nicio fărâmă de răspundere. N-am rezolvat imediat problemele și am rămas indiferentă când am văzut că lucrarea bisericii suferea. În ce fel erau acțiunile mele diferite de cele ale oficialilor partidului comunist? Ei folosesc tot felul de tactici pentru a obține statut și, odată ce fac asta, nu rezolvă problemele oamenilor de rând. Vor doar să mănânce și să bea pe necinstite și să-și folosească puterea pentru câștigul personal. E un lucru rău și nerușinat. Eram exact așa. Biserica mi-a dat o lucrare atât de importantă, dar mie mi-a păsat numai de confortul trupesc și de comoditate și nu am făcut nicio lucrare reală. Acum e cel mai important moment să răspândesc Evanghelia și, cu cât mai repede ajung online aceste videoclipuri cu mărturii, cu atât mai mulți oameni pot să caute și să cerceteze adevărata cale. Însă nu mă gândeam deloc la voia lui Dumnezeu. Mi-am neglijat datoria, întârziind grav lucrarea bisericii. Am fost egoistă și josnică și mi-a lipsit complet umanitatea. Atunci am văzut clar ce lucru leneș, egoist și demn de dispreț am fost. Trișasem ca să obțin o funcție, dar nu am făcut nicio lucrare practică. Aveam un caracter mizerabil și eram nedemnă de încredere. Chiar nu aveam niciun simț moral. Chibzuind la toate astea, inima îmi era străpunsă de durere. M-am rugat: „O, Dumnezeule, îmi lipsește complet umanitatea. Am acceptat această datorie, dar nu mi-am făcut treaba în mod adecvat, lucru care a stăvilit lucrarea bisericii. Dumnezeule, demiterea mea a fost dreptatea Ta. Vreau să mă căiesc și să mă schimb – Te rog să mă îndrumi ca să mă cunosc.”

Reflectând, mi-am amintit cum ceilalți avuseseră părtășie cu mine de mai multe ori, atrăgându-mi atenția asupra problemelor mele, și chiar emondându-mă și dându-mă în vileag, dar eu nu luasem asta în serios. Tot mai credeam că lenea și preocuparea pentru confortul trupesc nu erau probleme atât de mari, că nu răneam și nu constrângeam pe nimeni. În plus, întrucât aveam calibru și cunoșteam munca, m-am gândit că biserica nu avea să mă demită pentru că eram leneșă. Nu mi-am dat seama că acestea nu erau decât propriile noțiuni și închipuiri decât atunci când am citit cuvintele lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Spuneți-Mi, cine are o problemă gravă: oamenii leneși sau oamenii care au un calibru slab? (Oamenii leneși.) De ce au oamenii leneși o problemă gravă? (Oamenii care au calibru slab nu pot fi conducători sau lucrători, dar pot fi oarecum eficienți atunci când fac o datorie care este în limitele capacităților lor. Cu toate acestea, oamenii care sunt leneși nu pot face nimic; chiar dacă au calibru, acesta nu are niciun efect.) Oamenii leneși nu pot face nimic. Pentru a rezuma în două cuvinte, sunt niște oameni inutili; au un handicap de gradul doi. Oricât de bun ar fi calibrul oamenilor leneși, acesta nu reprezintă altceva decât o fațadă; chiar dacă au un calibru bun, acesta nu folosește la nimic. Sunt prea leneși – știu ce ar trebui să facă, dar nu o fac și, chiar dacă știu că un anumit lucru reprezintă o problemă, nu caută adevărul pentru a o rezolva și, deși știu ce greutăți ar trebui să îndure pentru ca lucrarea să fie eficientă, nu sunt dispuși să îndure aceste greutăți care merită efortul – prin urmare, nu pot să dobândească niciun adevăr și nu pot să facă nicio lucrare reală. Nu doresc să îndure greutățile pe care ar trebui să le îndure oamenii; știu doar să se desfete în confort, să savureze momentele de bucurie și tihnă și să se bucure de o viață liberă și relaxată. Nu sunt ei inutili? Oamenii care nu pot îndura greutăți nu merită să trăiască. Cei care mereu doresc să trăiască o viață de parazit sunt oameni fără conștiință sau rațiune; sunt fiare, iar astfel de oameni nu sunt potriviți nici măcar să muncească. Întrucât nu pot să îndure greutăți, chiar și atunci când muncesc, nu sunt capabili să o facă bine, iar dacă doresc să dobândească adevărul, speranța este și mai mică. O persoană care nu poate îndura și nu iubește adevărul este o persoană inutilă; nu este calificată nici măcar să muncească. Este o fiară, fără o fărâmă de umanitate. Astfel de oameni trebuie să fie eliminați; numai acest lucru este în acord cu intențiile lui Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. „Felul în care ar trebui să tratezi însărcinările date de Dumnezeu este extrem de important. Este o chestiune foarte serioasă. Dacă nu poți duce la bun sfârșit ceea ce ți-a încredințat Dumnezeu, atunci nu ești vrednic de a trăi în prezența lui Dumnezeu și ar trebui să-ți accepți pedeapsa. Este absolut firesc și justificat ca oamenii să ducă la bun sfârșit însărcinările pe care le încredințează Dumnezeu lor. Aceasta este responsabilitatea supremă a omului și este la fel de importantă ca propria lui viață. Dacă tratezi însărcinările de la Dumnezeu cu ușurință, aceasta este cea mai gravă trădare a lui Dumnezeu. Făcând astfel, ești mai deplorabil decât Iuda și ar trebui să fii blestemat” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că, deși părea că nu rănesc pe nimeni, îmi tratasem superficial datoria și ținusem pe loc lucrarea bisericii. Aceasta era o trădare serioasă a lui Dumnezeu, chiar mai detestabilă decât trădarea lui Iuda. M-am cutremurat amintindu-mi de tot ce făcusem în datoria mea. Ignorasem părtășia și sfaturile celorlalți de atât de multe ori, chiar crezând greșit că, de vreme ce cunoșteam slujba și aveam calibru, biserica nu avea să mă demită fiindcă eram leneșă. Eram foarte apatică și intransigentă. Era și de plâns și de râs și nu fusesem capabilă să văd cât de periculos era. Dumnezeu a spus clar că El îi urăște pe cei care au calibru, dar sunt leneși și înșelători, că ei sunt demni de dispreț, au o umanitate slabă și nu merită încrederea lui Dumnezeu. Oamenii care au un calibru mai slab, dar sunt cu picioarele pe pământ, silitori și dispuși să sufere sunt mai buni decât ei. Aceștia sunt sinceri în datoria lor. O fac din inimă și sunt conștiincioși și responsabili. Cât despre mine, părea că aveam puțin calibru, când, de fapt, nu puteam face nici lucrurile cele mai de bază pe care ar trebui să le facă o ființă creată în datoria sa. Ce fel de umanitate și calibru sunt acestea? Atunci chiar am văzut adevărul despre mine și am înțeles de ce a spus conducătoarea că nu meritam să fiu cultivată și că aveam să fiu alungată dacă nu mă pocăiam și nu mă schimbam. Cu acel fel de umanitate, fiind și leneșă și înșelătoare, neavând nicio răspundere față de datoria mea, eram nedemnă de încredere și ar fi trebuit să fiu demisă și alungată. M-am simțit foarte îndatorată lui Dumnezeu când m-am gândit la tot timpul pe care îl irosisem. De atunci, am vrut doar să urmăresc cum trebuie adevărul și să-mi fac datoria cum se cuvine ca să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu.

Mai târziu, am început să fac lucrarea textuală. Erau multe lucruri de făcut și fiecare zi era aglomerată, așa că m-am tot avertizat să-mi fac datoria bine și să nu cedez din nou trupului. La început, am fost responsabilă pentru datoria mea. Am simțit că mă schimbasem într-o oarecare măsură. Însă, pe măsură ce volumul nostru de muncă s-a mărit și au început să apară câteva dificultăți și probleme, natura mea s-a arătat din nou. Mă gândeam: „Este atât de obositor mental să rezolv aceste probleme, ar trebui să fie în regulă doar să le analizez într-o doară și am să-i las pe alții să rezolve problemele mai complexe.” O soră spunea adesea că făceam lucrurile de mântuială și m-a avertizat să iau datoria în serios. Spuneam că aveam s-o fac și timp de câteva zile, o făceam mai bine, dar apoi deveneam neliniștită când apărea ceva complicat și credeam că era prea multă bătaie de cap, prea obositor de rezolvat, așa că lăsam lucrurile cum erau. Multe zile au trecut în felul acela. Două surori din echipa noastră au fost transferate mai târziu pentru că nu au obținut rezultate bine, iar eu deodată am avut un sentiment de rău augur. Nu mă descurcam cu mult mai bine decât ele în datoria mea și am observat că toți ceilalți făceau mai multe progrese decât mine. Devenisem cea mai rea din echipă. Deși tot îmi făceam datoria, m-am simțit foarte neliniștită și mi-am făcut griji că eu urmam să fiu transferată. Am vorbit cu o soră despre starea mea, iar a spus că motivul pentru care nu obțineam rezultate bune în datoria mea nu era că nu aveam calibru, ci că eram prea neglijentă. Aveam acea datorie de ceva vreme, dar tot făceam greșeli de bază, deci asta trebuia să însemne că era o problemă în atitudinea mea față de datorie. Ceea ce a spus chiar mi-a răscolit sentimentele. Credeam că deja hotărâsem să-mi fac bine datoria, deci de ce încă o abordam în felul acesta? Am venit înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune și căutare.

Într-o zi, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care mi-a oferit mai multă claritate asupra acestei probleme pe care o aveam. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Indiferent de lucrarea pe care o fac unii oameni sau de datoria pe care o îndeplinesc, nu sunt competenți pentru ea, nu își pot asuma responsabilitatea și nu sunt capabili să îndeplinească niciuna dintre obligațiile sau responsabilitățile pe care s-ar cuveni să le aibă o persoană. Nu sunt ei rebuturi? Mai sunt ei demni de a fi numiți oameni? Cu excepția oamenilor grei de cap, a celor cu handicap mintal și a celor care suferă de dizabilități fizice, există cineva în viață care nu s-ar cuveni să își facă îndatoririle și să își îndeplinească responsabilitățile? Dar o astfel de persoană este întotdeauna alunecoasă, leneșă și nu dorește să își îndeplinească responsabilitățile; implicația este că nu dorește să fie o ființă umană în adevăratul sens al cuvântului. Dumnezeu i-a dat șansa de a fi o ființă umană, i-a dat calibru și daruri, însă ea nu le poate folosi pentru a-și face datoria. Nu face nimic, ci dorește să se bucure de distracții la tot pasul. Este o astfel de persoană potrivită pentru a fi numită ființă umană? Indiferent ce lucrare îi este dată – fie că este importantă sau obișnuită, dificilă sau simplă – întotdeauna este superficială, alunecoasă și leneșă. Atunci când apar probleme, încearcă să arunce responsabilitatea pentru acestea asupra altora, neasumându-și nicio responsabilitate, și dorește să continue să-și trăiască viața parazitară. Nu este oare un rebut inutil? În societate, cine nu trebuie să depindă de sine pentru a-și câștiga existența? Odată ce o persoană devine adultă, trebuie să se întrețină singură. Părinții ei și-au îndeplinit responsabilitatea. Chiar dacă părinții ar fi dispuși să o întrețină, nu s-ar simți împăcată cu asta. Aceasta ar trebui să fie capabilă să realizeze că părinții săi și-au încheiat misiunea de a o crește, că este un adult în putere și ar trebui să poată să trăiască independent. Nu este aceasta rațiunea minimă pe care s-ar cuveni să o aibă un adult? Dacă o persoană ar avea cu adevărat rațiune, nu ar putea continua să trăiască pe spezele părinților; i-ar fi frică să nu râdă ceilalți de ea, să nu se facă de rușine. Așadar, cui îi place să-i fie ușor și urăște munca are rațiune? (Nu.) Întotdeauna vrea ceva fără să depună efort; vrea să nu-și îndeplinească niciodată nicio responsabilitate, dorindu-și ca dulciurile să îi cadă pur și simplu din cer direct în gură; vrea întotdeauna să primească trei mese îndestulătoare pe zi, să aibă pe cineva care să-l servească, să se bucure de mâncare gustoasă și băuturi bune fără să muncească niciun pic. Nu este aceasta mentalitatea unui parazit? Oare oamenii care sunt paraziți au conștiință și rațiune? Au integritate și demnitate? Categoric că nu au. Cu toții sunt niște profitori buni de nimic, niște bestii fără conștiință sau rațiune. Niciunul dintre ei nu este potrivit să rămână în casa lui Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că oamenii care au conștiință și rațiune își dau toată silința în datoria lor și o îndeplinesc așa cum se cuvine. Pe de altă parte, cei lipsiți de umanitate normală și rațiune nu sunt dispuși să sufere sau să fie incomodați și doar joacă feste și improvizează, fără să se gândească la responsabilitățile sau obligațiile lor. Chiar dacă Dumnezeu le dă calibru și haruri și o șansă să-și facă datoria, întrucât nu învață nimic, vor doar să se bucure de confortul trupesc și nu au niciun simț al răspunderii, în cele din urmă, nu vor fi capabili să facă nimic și vor deveni inutili. Eram una dintre persoanele pe care le descria Dumnezeu. După demiterea mea, biserica m-a lăsat să fac lucrarea textuală, dându-mi șansa să mă pocăiesc, dar eu n-am știut să prețuiesc asta. Nu voiam să devin mai bună în datoria mea și, când întâmpinam dificultăți reale, pur și simplu le pasam altcuiva, categoric refractară să cheltuiesc energie mentală sau timp gândindu-mă mai bine la lucruri. Drept urmare, nu făceam deloc progrese în datoria mea. Am fost foarte tulburată. De ce m-am retras din fața oricărei dificultăți și m-am ascuns de greutăți?

Odată, în devoționalele mele, am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu care mi-au oferit o înțelegere a esenței problemei. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Astăzi, tu nu crezi cuvintele pe care le spun și nu le dai atenție; când vine ziua ca această lucrare să se răspândească și o vezi în întregime, vei regreta și, în acel moment, vei fi uluit. Există binecuvântări, totuși tu nu știi să te bucuri de ele, și există adevărul, totuși tu nu îl urmărești. Nu îți provoci singur probleme? Astăzi, deși următorul pas al lucrării lui Dumnezeu încă trebuie să înceapă, nu există nimic în plus în privința cerințelor care îți sunt adresate și a ceea ce ți se cere să trăiești. Există atât de multă lucrare și atât de multe adevăruri; nu sunt ele demne să fie cunoscute de tine? Nu pot mustrarea și judecata să îți trezească duhul? Nu pot mustrarea și judecata să te facă să te urăști pe tine însuți? Ești mulțumit să trăiești sub influența Satanei, cu pace și bucurie și puțin confort trupesc? Nu ești tu cel mai josnic dintre toți oamenii? Nu e nimeni mai nesăbuit decât aceia care au văzut mântuirea, dar nu urmăresc să o câștige; aceștia sunt oamenii care se dedau la plăceri trupești și se bucură de Satana. Speri că a ta credință în Dumnezeu nu va presupune nicio dificultate și niciun necaz și nici cea mai mică suferință. Întotdeauna urmărești acele lucruri care sunt lipsite de valoare și nu acorzi valoare vieții, în schimb, pui propriile tale gânduri extravagante înaintea adevărului. Ești așa de lipsit de valoare! Trăiești ca un porc – ce diferență este între tine și porci și câini? Nu sunt fiare toți aceia care nu urmăresc adevărul și care în schimb iubesc trupul? Cei morţi, lipsiţi de duh, nu sunt oare cu toţii cadavre umblătoare? Câte cuvinte au fost rostite în mijlocul vostru? A fost făcută doar puțină lucrare în mijlocul vostru? Cât de mult am oferit în mijlocul vostru? Așadar, tu cum de nu ai dobândit? Ce motiv ai să te plângi? Nu este adevărat că nu ai câștigat nimic pentru că ești prea îndrăgostit de trup? Și nu este oare pentru că gândurile tale sunt prea extravagante? Nu este oare pentru că ești prea prost? Dacă nu reușești să câștigi aceste binecuvântări, poți să-L învinuiești pe Dumnezeu că nu te-a mântuit? […] Un laș ca tine, care întotdeauna urmărește trupul – ai o inimă, ai un duh? Nu ești o fiară? Îți dăruiesc adevărata cale fără să-ți cer nimic în schimb, dar tu tot nu o urmărești. Ești în continuare unul dintre aceia care cred în Dumnezeu? Îți dăruiesc viața umană reală, dar tu tot nu o urmărești. Nu ești oare de același fel cu porcii și câinii? Porcii nu urmăresc viața omului, ei nu urmăresc să fie curățiți și nu înțeleg ce este viața. În fiecare zi, după ce mănâncă pe săturate, ei doar dorm. Eu ți-am dăruit adevărata cale și totuși, tu nu ai câștigat-o, rămâi cu mâna goală. Ești dispus să continui în această viață, viața unui porc? Care este însemnătatea existenței unor astfel de oameni? Viața ta este demnă de dispreț și josnică, trăiești în mijlocul murdăriei și al desfrâului și nu urmărești niciun scop, așadar, nu este viața ta cea mai josnică dintre toate? Îndrăznești să stai înaintea lui Dumnezeu? Dacă tu continui să experimentezi în acest mod, nu-i așa că nu vei obține nimic? Adevărata cale ți-a fost dăruită, dar dacă poți sau nu să o câștigi în cele din urmă depinde de ceea ce urmărești tu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoașterea sa despre mustrare și judecată”). Am citit de mai multe ori acest pasaj. De fiecare dată când am citit mai ales cuvintele „fiare”, „un porc sau un câine” și „josnică”, m-am simțit ca și cum am primit o palmă. M-am întrebat: „De fapt, de ce cred în Dumnezeu? Doar ca să mă bucur de confort? De ce am asemenea îndeletniciri josnice în viață, chiar și după ce am citit atât de mult din cuvântul lui Dumnezeu?” Am simțit că fusesem într-adevăr profund coruptă de Satana. Filosofiile satanice precum „În viață nu contează decât mâncarea și îmbrăcămintea”, „Trăiește momentul pentru plăcere, pentru că viața este scurtă” și „Bea azi vinul de azi și fă-ți mâine griji pentru ziua de mâine” erau cuvintele după care trăiam. Vedeam confortul fizic și bucuria ca principalele îndeletniciri în viață. Mi-am amintit cum toți colegii mei de clasă învățau pe brânci înainte de examenele de admitere la liceu, dar eu credeam că era prea stresant, așa că mă duceam la locul de joacă să mă relaxez. Consideram că trebuia să mă tratez bine în viață și să mă bucur de fiecare clipă așa cum venea, indiferent ce aducea ziua de mâine. Colegii mei spuneau că eram foarte relaxată, iar eu simțeam că era un mod bun de a trăi. Eram fericită în fiecare zi, fără stres sau griji. Aceea era viața pe care o voiam. Nu mi-am schimbat această perspectivă după ce am câștigat credința și am preluat o datorie. Când apărea ceva complicat sau dificil, mă gândeam că era o bătaie de cap și voiam să evit acel lucru, nefiind dispusă să am puțin disconfort fizic sau vreo tensiune. Îmi plăcea să nu am nimic de făcut, să trândăvesc liberă și relaxată. Dar, de fapt, ce am câștigat din modul acela de viață? N-am făcut niciun progres în datoria mea și mi-am irosit caracterul și demnitatea, fiindcă eram iresponsabilă și țineam pe loc lucrarea bisericii. Îl dezgustasem pe Dumnezeu, iar frații și surorile erau iritate. Aceste perspective satanice despre supraviețuire fac atât de mult rău! Trăind în felul acesta, nu aveam deloc integritate sau demnitate și niciun țel corect în viață. Era un lucru atât de josnic! În realitate, când întâmpinam dificultăți în datoria mea, voia lui Dumnezeu era să caut adevărul și să ajung să-l înțeleg și să-l câștig. Dar eu n-am prețuit asta și am irosit multe șanse de a câștiga adevărul. Biblia spune: „Mulțumirea de sine îi distruge pe cei proști” (Proverbe 1:32). E foarte adevărat. În cuvintele lui Dumnezeu, se spune: „Trupul omului este ca șarpele: substanța trupului e să facă rău vieții omului. Atunci când trupul tău face tot ce vrea, viața ta devine o pierdere” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). M-am gândit cum îmi luasem în ușor datoria de nenumărate ori, cum dăunasem lucrării, și m-am simțit îndatorată lui Dumnezeu. Eram plină de nefericire și remușcări și am început să plâng fără oprire. În istoria credinței mele în Dumnezeu, toate aceste lucruri sunt pete care nu pot fi niciodată spălate și pe care le voi regreta mereu! M-am disprețuit din toată inima. În lacrimi, m-am rugat: „Dumnezeule, Te-am dezamăgit. Cred de ani de zile fără să fi urmărit vreodată adevărul, ci numai confortul vremelnic al trupului. Sunt atât de depravată! Dumnezeule, în sfârșit, am văzut esența trupului și am crezut că s-ar putea să nu fiu niciodată capabilă să-mi răscumpăr fărădelegile. Vreau să mă căiesc, să urmăresc adevărul și să o iau de la început!”

Ulterior, o soră mi-a trimis un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care mi-au permis să găsesc o cale de practică și pătrundere. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Când oamenii au gânduri, au alegeri. Dacă li se întâmplă ceva și fac alegerea greșită, ar trebui să se schimbe și să facă alegerea corectă; categoric, nu trebuie să persiste în greșeală. Oamenii de acest fel sunt deștepți. Însă, dacă știu că au făcut alegerea greșită și nu se schimbă, atunci sunt persoane care nu iubesc adevărul, iar astfel de persoane nu Îl doresc pe Dumnezeu cu adevărat. De exemplu, atunci când simți că vrei să faci lucrurile într-un mod superficial, fiind alunecos și lenevind și încercând să eviți scrutarea lui Dumnezeu în timp ce îți faci datoria, ar trebui să te grăbești să vii înaintea lui Dumnezeu pentru a te ruga și a reflecta dacă este corect să faci așa. Apoi, gândește-te puțin: «Care este scopul meu în a crede în Dumnezeu? Superficialitatea mea i-ar putea păcăli pe oameni, dar Îl va păcăli pe Dumnezeu? Mai mult, credința mea în Dumnezeu și îndeplinirea datoriei mele nu sunt pentru a putea fi alunecos și a lenevi, ci pentru a putea dobândi mântuirea. A acționa în acest fel arată că nu am umanitate normală și nu este ceva ce Îi place lui Dumnezeu. Așa nu merge. Ar fi una dacă aș fi alunecos, aș lenevi și mi-aș urma propria voie în lume, dar acum sunt în casa lui Dumnezeu, sunt sub suveranitatea lui Dumnezeu, sub scrutarea ochilor lui Dumnezeu și sunt o ființă umană, așa că trebuie să acționez conform conștiinței mele și cuvintelor lui Dumnezeu, și nu pot să-mi urmez propria voie, să fiu superficial, nici să fiu alunecos și să lenevesc. Așadar, cum ar trebui să acționez pentru a nu fi alunecos și a nu lenevi, pentru a nu fi superficial? Trebuie să depun ceva efort. Adineauri am simțit că era prea multă bătaie de cap să acționez în acel fel, așa că am vrut să evit greutățile, dar acum înțeleg: poate că este mai multă bătaie de cap să o fac așa, dar dă rezultate și, prin urmare, așa ar trebui să o fac.» Când o faci și încă nu ești dispus să înduri greutăți, în astfel de momente trebuie să te rogi lui Dumnezeu: «Dumnezeule drag! Sunt o persoană leneșă și alunecoasă. Te rog, disciplinează-mă și mustră-mă, ca să pot dobândi trezirea conștiinței și să am un simț al rușinii. Nu vreau să fiu superficial. Te rog, îndrumă-mă și luminează-mă, ca să-mi pot vedea răzvrătirea și urâțenia.» Când te rogi astfel și reflectezi asupra ta și încerci să te cunoști astfel, acest lucru va da naștere unui sentiment de remușcare; vei putea să-ți urăști urâțenia, iar starea ta greșită va începe să se schimbe. Vei putea să contempli: «De ce sunt în stare să fiu superficial? De ce încerc mereu să fiu alunecos și să lenevesc? A acționa astfel este atât de lipsit de conștiință și rațiune – mai sunt eu cineva care crede în Dumnezeu? De ce nu pot face lucrurile în mod conștiincios? Nu trebuie doar să investesc puțin mai mult timp și efort? Ce este atât de greu în asta? Asta ar trebui să fac; dacă nu pot face nici măcar asta, oare sunt vrednic să fiu numit ființă umană?» Drept urmare, vei lua o hotărâre și vei jura înaintea lui Dumnezeu: «Dragă Dumnezeule! Te-am dezamăgit, sunt cu adevărat prea profund corupt, sunt fără conștiință și rațiune și nu am umanitate. Sunt dispus să mă pocăiesc. Te rog, iartă-mă. Categoric mă voi schimba. Dacă nu mă pocăiesc, fie ca Tu să mă pedepsești.» După aceea, mentalitatea ta se va îndrepta și vei începe să te schimbi. Data viitoare când îți vei face datoria, vei fi în stare să acționezi în mod conștiincios, cu mai puțină superficialitate, și vei fi în stare să suferi și să plătești un preț. Vei simți că a-ți face datoria astfel este minunat și vei avea pace și bucurie în inima ta” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Prețuirea cuvintelor lui Dumnezeu este fundamentul credinței în Dumnezeu”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că lucrul elementar pe care ar trebui să-l facem ca oameni este să ne dedicăm complet datoriei noastre. Oricât de grea este, oricât de simplă sau complicată, ar trebui să ne îndeplinim responsabilitățile și să o facem cu seriozitate și din toată inima. Ar trebui să facem tot ce putem. Aceasta e atitudinea potrivită față de datorie. Cuvintele lui Dumnezeu ne arată o cale de practică. Când vrem să începem să fim perfizi și alunecoși, trebuie să acceptăm cercetarea minuțioasă a lui Dumnezeu, să ne rugăm și să ne lepădăm de trup. Chibzuind la cuvintele lui Dumnezeu, I-am putut simți înțelegerea și compasiunea pentru oameni. El explică limpede aceste căi de practică și de pătrundere, ca noi să putem trăi o asemănare umană. După ce am înțeles voia și cerința lui Dumnezeu, am spus o rugăciune și m-am lepădat voit de trup.

Odată, când am întâmpinat iar o problemă spinoasă și, pe atunci, am simțit impulsul de a face lucrurile de mântuială și ca să fie făcute, am spus o rugăciune: „Dumnezeule, mă gândesc să fiu iar alunecoasă în datoria mea, dar acesta nu e felul în care vreau s-o abordez. Te rog să mă îndrumi ca să mă lepăd de trup, să practic adevărul și să-mi fac datoria bine.” După ce m-am rugat, mi-am dat seama că deși ceilalți s-ar putea să nu mă vadă ca fiind perfidă și alunecoasă, Dumnezeu poate. El ar vedea dacă practic adevărul sau mă iau după trup. La acest gând, mi-am liniștit inima ca să chibzuiesc cum ar trebui să rezolv problema și, fără să-mi dau seama, câteva principii mi-au fost mai clare. Problema a fost rezolvată foarte repede. După ce am practicat așa de câteva ori, inima mea a fost foarte calmă, iar eu am simțit că acela era un mod grozav de a-mi face datoria. De asemenea, acele momente de panică față de transferul din datoria mea, pe care le-am avut în trecut, au dispărut.

Să fiu capabilă să mă schimb puțin a fost mântuirea lui Dumnezeu pentru mine și m-am trezit puțin câte puțin prin judecata, revelația și sprijinul cuvintelor lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!