de Chongxin, China

Dumnezeu Atotputernic spune: „Atunci când suferiți o limitare sau o greutate mică este bine pentru voi; dacă v-ar fi ușor, ați fi distruși și atunci cum ați putea fi protejați? Astăzi, tocmai pentru că sunteți mustrați, judecați și blestemați, vi se acordă protecție. Tocmai pentru că ați suferit mult sunteți protejați. Dacă nu ar fi așa, de mult ați fi căzut în depravare. Aceasta nu înseamnă că fac lucrurile dificile pentru voi în mod intenționat – natura omului este greu de schimbat și trebuie să fie astfel pentru ca firile lor să fie schimbate. Astăzi, nu posedați nici măcar conștiința sau rațiunea lui Pavel și nu aveți nici conștiința lui de sine. Trebuie să fiți mereu presați și trebuie să fiți mereu mustrați și judecați ca să vă treziți sufletele. Mustrarea și judecata reprezintă ceea ce este mai bun pentru viața voastră. Și, când este necesar, trebuie să fie și mustrarea faptelor care vin asupra voastră; numai atunci vă veți supune pe deplin. Naturile voastre sunt astfel încât, fără mustrare și blestem, nu veți vrea să vă plecați capetele, nu veți vrea să cedați. Fără faptele dinaintea ochilor voștri, nu va exista niciun efect. Aveți caractere prea josnice și prea lipsite de valoare! Fără mustrare și judecată, va fi dificil să fiți cuceriți iar nelegiuirea și neascultarea voastră n-ar fi biruite. Vechea voastră natură este atât de adânc înrădăcinată. Dacă ați fi puși pe tron, nu v-ați cunoaște locul în univers, cu atât mai puțin locul spre care vă îndreptați. Nu știți nici măcar de unde ați venit, așadar cum ați putea să-L cunoașteți pe Creator? Fără mustrarea oportună și blestemele de astăzi, ziua voastră de pe urmă ar fi venit de mult. Ca să nu mai vorbesc despre soarta voastră – nu ar fi ea într-o primejdie iminentă?” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Practica (6)”]. Citind acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu, am reflectat asupra faptului că îmi lipsise conștiința de sine, trăind cu o fire arogantă în timp ce făceam rău și tulburam lucrarea bisericii, după care am fost exclusă din biserică. În acea perioadă, în ciuda durerii și a frământării, am experimentat profund faptul că mustrarea și judecata lui Dumnezeu sunt într-adevăr iubire și, de asemenea, o mare protecție pentru oameni.

În 2007, după ce am crezut în Dumnezeu timp de peste un an, am fost aleasă conducătoare de biserică. La momentul respectiv, am fost foarte entuziasmată, participam activ la adunări, udam nou-veniți și predicam Evanghelia în fiecare zi. După o perioadă în care am făcut asta, atât lucrarea de evanghelizare, cât și cea de udare și cultivarea oamenilor au dat unele rezultate. Mai târziu, ori de câte ori o biserică se confrunta cu o viață bisericească nesatisfăcătoare sau cu rezultate slabe în lucrare, conducătorii superiori mă rugau să merg și să ofer sprijin. După ce petreceam o perioadă acolo, toate aspectele lucrării bisericii respective reveneau la o desfășurare normală și, în consecință, frații și surorile mă admirau în mod deosebit. Mă simțeam foarte mândră și mergeam cu capul sus. Mă gândeam: „Sunt mai bună decât alți conducători de biserică la rezolvarea problemelor și am o capacitate de lucru mai bună. Bisericile pe care le-am sprijinit eu au avut rezultate în lucrare după o vreme, așa că se pare că într-adevăr sunt o conducătoare talentată în biserică.” În acest fel, am slujit drept conducătoare de biserică șapte ani consecutivi. În inima mea, simțeam că sunt făcută pentru o funcție de conducere, așa că am devenit din ce în ce mai arogantă.

În iarna anului 2015, eu și sora Siyu am fost desemnate să lucrăm împreună, fiind responsabile de lucrarea bisericii. Ea credea în Dumnezeu de mai mult timp ca mine și își făcea îndatoririle cu conștiinciozitate și cu simțul poverii, dar după ce am interacționat cu ea o vreme, am descoperit că abilitatea ei de a discerne și părtășia ei despre adevăr nu erau la fel de bune ca ale mele și că nici nu era la fel de eficientă ca mine în îndeplinirea îndatoririlor. În adâncul inimii, o priveam cu superioritate, gândindu-mă că, deși făcuse diverse îndatoriri în trecut, eu tot eram mai bună decât ea. Odată, l-am auzit pe un frate spunând că, atunci când nu obținea rezultate în predicarea Evangheliei și trăia în dificultate, Siyu nu a deslușit problema la momentul respectiv și părtășia ei a fost ineficientă. După ce am aflat de această situație, am simțit un profund dispreț față de Siyu în inima mea și i-am făcut observație cu voce tare în fața conlucrătorilor noștri, spunând: „Cu felul în care ai tu părtășie, cum ai putea să rezolvi probleme? Cum ar putea frații și surorile să descopere calea?” Siyu a plecat capul și a spus încet: „A fost din cauza părtășiei mele necorespunzătoare.” La momentul respectiv, nu numai că nu eram conștientă de propriile probleme, dar eram și neiertătoare și am continuat să o critic. M-am gândit în inima mea: „Chiar nu ai nimic de arătat! Dacă n-ai fi în stare să te ocupi de unele chestiuni generale, ne-am putea descurca și fără tine!”

În februarie 2016, în timpul unei adunări a conlucrătorilor cu predicatorul, când acesta ne-a întrebat despre lucrarea noastră, Siyu a răspuns prima, iar eu m-am simțit nemulțumită în inima mea: „Încerci să-mi furi gloria? Eu sunt aici și nici măcar nu am vorbit încă; de ce e rândul tău să vorbești?” Apoi, am întrerupt-o ca să vorbesc eu prima. În acel moment, Siyu mi-a spus, de față cu predicatorul: „Mă simt constrânsă de tine.” M-am înfuriat instantaneu, gândindu-mă: „Mă pârăști în fața predicatorului și a câtorva diaconi, făcându-mă să-mi pierd prestigiul. Cum voi putea să rămân fermă în această biserică în viitor? Ce vor crede toți despre mine?” Am spus, furioasă: „În ce fel te constrâng eu?” Siyu nu a mai îndrăznit să vorbească. Din acel moment, am început să am o prejudecată față de ea. În timpul unei adunări, când părtășia lui Siyu a durat puțin mai mult, m-am enervat imediat, întrerupând-o și spunând nemulțumită: „Vorbește pe scurt. Nu intra în atâtea detalii. Pierzi vremea!” Chiar și la adunările conlucrătorilor, o criticam intenționat în fața mai multora dintre ei, făcând-o de rușine, ca să arăt că eram mai bună decât ea. O criticam și atunci când observam abateri în îndeplinirea îndatoririlor ei. Toate acestea au făcut-o să se simtă și mai constrânsă. Ulterior, părtășia lui Siyu la adunări s-a redus, iar când vorbea, îmi urmărea mereu reacțiile și, când apăreau lucruri în absența mea, nu îndrăznea să ia nicio decizie. Erau și câțiva diaconi care mă consultau în mod direct pentru a-și rezolva oricare dintre probleme și tot ce se întâmpla în biserică trebuia să treacă pe la mine, eu trebuind să iau decizia. Mă simțeam cam neliniștită, dar simțeam și că nu făceam altceva decât să susțin lucrarea bisericii, având un simț al poverii și al responsabilității. Mai mult, de când venisem la această biserică, viața bisericească într-adevăr se îmbunătățise și se făcuseră progrese în diverse aspecte ale lucrării. Consideram că făceam ceva pozitiv, așa că nu m-am mai gândit prea mult la asta. Ulterior, am continuat la fel ca înainte și, ori de câte ori vedeam abateri în îndatoririle conlucrătorilor mei sau ale fraților și surorilor, adoptam o poziție superioară și îi dojeneam și-i criticam. Unii frați și unele surori se temeau de mine, așa că nu mai voiau să vină la adunări. Siyu s-a simțit mult timp ținută în frâu de constrângerea mea, plângând și dorind să demisioneze. Văzând acest rezultat, m-am simțit oarecum vinovată, dându-mi seama că faptul că îi dojeneam și-i criticam întruna pe alții nu era potrivit. Dar apoi, m-am gândit: „Pentru binele vostru vă emondez; nu am nicio intenție rea.” După ce m-am gândit în felul acesta, orice simț al vinovăției rămas în inima mea a dispărut.

În septembrie 2016, o altă biserică s-a unit cu a noastră și două surori de la acea biserică, Chang Qing și Zheng Lu, au devenit lidere de grup. La momentul respectiv, trebuia să cultivăm o lideră a unui grup de udare. Am discutat cu mai mulți diaconi despre sora Zhao Rui și ne-am gândit că, deși părtășia ei despre adevăr lăsa de dorit, ea era de încredere și purta o povară, era capabilă să facă întrucâtva o lucrare reală, așa că am vrut să o cultivăm. Când a aflat, Zheng Lu a avut unele obiecții. Considera că o altă soră, deși relativ nouă în credință și mai tânără, avea calibru bun și mai multă valoare pentru cultivare și că era mai potrivită decât Zhao Rui pentru a sluji drept lideră a grupului de udare. Siyu mi-a relatat acest lucru după ce s-a întors și imediat am simțit un val de mânie în inimă, gândindu-mă: „Aceasta este biserica de care sunt responsabilă și eu am ultimul cuvânt. Și totuși, îți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala. Ești de la altă biserică și, cu toate acestea, perturbi și tulburi fățiș în zona mea de responsabilitate. N-o să te las să-ți faci datoria și o să te izolez, astfel încât să nu mai poți să perturbi sau să tulburi! Ăsta e teritoriul meu; dacă nu vrei să mă asculți, poți să pleci. Nu vei rămâne în biserica noastră!” Le-am spus furioasă mai multor diaconi: „Zheng Lu tulbură lucrarea; opriți-o din îndeplinirea îndatoririlor și izolați-o, ca să nu mai perturbe și să nu mai tulbure aici!” O soră mi-a amintit, spunând: „Ceea ce faci nu este adecvat. Dacă face ceva greșit, ar trebui să avem părtășie cu ea și să-i oferim îndrumare, dacă este necesar. Gestionând lucrurile astfel, pari să o excluzi.” M-am gândit în sinea mea: „Ea nici măcar nu face parte din biserica noastră. Cum puteam eu să nu știu cine ar trebui cultivat și cine nu? În plus, deși Zhao Rui are neajunsuri, este de încredere și poate face lucrare reală. Deja nu o pot suporta pe Zheng Lu și nu vreau să am părtășie cu ea.” Mai târziu, fără să mă consult cu frații și surorile din biserică, am izolat-o pe Zheng Lu.

Tocmai când firea mea arogantă lua proporții tot mai mari, am fost reclamată de niște frați și surori. Ulterior, conducerea superioară a trimis pe cineva să investigheze situația, iar persoana respectivă mi-a citit scrisorile prin care mă reclamau frații și surorile. Pe baza aroganței și a neprihănirii mele de sine, precum și a comportamentului meu constant de a-i dojeni și a-i constrânge pe alții, eram catalogată drept conducătoare falsă, cu o umanitate rea, și demisă. Auzind toate aceste lucruri, nu le-am putut accepta sub nicio formă. M-am gândit în sinea mea: „Cum am putut să fiu demisă? Cred în Dumnezeu de peste zece ani, mi-am petrecut zilele lucrând și consumându-mă. Am fost mereu în linia întâi în tot ce se întâmpla în cadrul bisericii. Cum am putut să fiu demisă?” M-am simțit foarte nedreptățită și lacrimile îmi curgeau incontrolabil în timp ce mergeam spre casă. La momentul respectiv, nu fusese nimeni desemnat să preia lucrarea, așa că am gestionat eu temporar unele sarcini. Nu am privit acest lucru ca pe o ocazie de a mă pocăi oferită de Dumnezeu. În schimb, m-am gândit că, deși eram demisă, puteam totuși să continui să lucrez. Părea că biserica nu se putea descurca fără mine și că, în scurt timp, aveam să o conduc din nou. La o adunare de grup, o soră mi-a spus: „Pari mai slabă în ultima vreme.” Am spus: „Am reflectat asupra mea și am scris notițe devoționale acasă. Mă urăsc și plâng în timp ce scriu.” Sora a spus: „Chiar urmărești adevărul. Chiar și după ce ai fost demisă, încă scrii notițe devoționale.” Un alt cuplu a spus: „Soră, poți să înduri multe și să te consumi. Nu putem să acceptăm că ai fost demisă. Conducătorul chiar a organizat o adunare specială și a avut părtășie cu noi.” Am spus cu ipocrizie: „Am fost o conducătoare falsă și meritam să fiu demisă. Nu ar trebui să-mi luați partea; ar trebui să stați de partea adevărului.” Dar în adâncul sufletului eram foarte fericită, gândindu-mă: „Se pare că frații și surorile mă înțeleg și știu că am fost nedreptățită. Ei știu că am făcut multe lucrări în cadrul bisericii. Conducerea superioară putea să o demită pe Siyu, dar nu ar fi trebuit să mă demită pe mine.” M-am gândit și la faptul că majoritatea scrisorilor de reclamație care mi-au fost citite în acea zi proveneau de la conlucrătorii mei. Acest lucru m-a făcut și mai potrivnică, și mai puțin dispusă să accept: îi emondam pentru binele lor, dar ei au spus că-i dojeneam și m-au expus, lucru care a dus la demiterea mea. În mod evident am făcut lucruri pozitive, dar ei nu au văzut asta. Chiar am lucrat din greu, dar fără pic de recunoaștere! În viitor, nu aveam să le mai semnalez problemele. Să văd eu cum se vor descurca fără mine. În acea perioadă, de ochii lumii, îmi îndeplineam îndatoririle, dar în sufletul meu mă împotriveam și mă zbăteam. Nutream ură față de conlucrătorii care m-au expus. Când îmi vorbeau, îi ignoram, iar la adunările conlucrătorilor eram mereu morocănoasă și abia vorbeam. Ei erau constrânși de mine, îmi urmăreau mereu expresiile, iar adunările nu erau eficiente. Văzând toate acestea, nu numai că nu am avut nicio urmă de remușcare, dar chiar am simțit că durerea pe care o sufeream era provocată de reclamațiile și de expunerea lor. Pur și simplu atât au putut. Am ajuns chiar să-mi vărs nemulțumirea în fața fraților și surorilor, spunând: „Am fost demisă și totuși m-au rugat să particip în continuare la adunările conlucrătorilor. Nu mai sunt conducătoare, prin urmare, de ce ar trebui să merg?” Chiar m-am gândit în sinea mea: „Am fost demisă, iar ei tot mă roagă să fac una și alta. Totul se bazează în continuare pe mine.” O lună mai târziu, conducătorii au aflat că nu reflectasem asupra mea după ce fusesem demisă și că, mai mult, îmi vărsam nemulțumirea în fața fraților și surorilor, așa că au avut părtășie cu mine și m-au expus. Totuși, nu am acceptat acest lucru și i-am purtat ranchiună surorii care a reclamat situația, gândindu-mă: „Am avut încredere în tine, dar de fapt mi-ai reclamat problemele pe la spate. Când te voi vedea din nou, categoric te voi critica.” În timpul unei adunări, am acuzat-o cu furie pe sora aceea, spunând: „Nu mă voi mai destăinui niciodată în fața ta. M-ai reclamat fiindcă am vorbit despre o parte dintre corupțiile mele.” Sora stătea acolo, simțindu-se neputincioasă. Apoi am spus, simțindu-mă nedreptățită: „Nu voi mai conduce niciodată. M-au demis și m-au pus într-o poziție jenantă. Parcă m-ar fi tăiat cu un cuțit tocit!” După ce au auzit asta, conlucrătorii m-au privit surprinși, iar adunarea a fost din nou dată peste cap din cauza mea. Ulterior, sora mi-a reamintit că răspândeam negativitate. Dar eu nu-mi dădeam deloc seama.

În acea perioadă, fusesem potrivnică și reticentă să accept demiterea, și am răspândit nemulțumire, am manifestat negativitate și am perturbat și tulburat viața bisericii. Două luni mai târziu, frații și surorile au expus peste douăzeci de situații în care perturbasem și tulburasem lucrarea bisericii. Ascultând rând pe rând acuzațiile scrise ale fraților și surorilor, m-am simțit extrem de inconfortabil, dorindu-mi să pot dispărea. Conducătoarea a spus: „Prin reclamațiile făcute de frați și surori, vedem că în mod constant i-ai constrâns, i-ai dojenit și chiar i-ai chinuit pe alții în biserică. Tu singură ai decis totul, acționând arbitrar și necugetat și făcându-i pe frați și pe surori să se simtă constrânși de tine. Ai acționat în afara legii în biserică. După ce ai fost demisă, ai rămas sfidătoare și nemulțumită, tulburând viața bisericii și răspândind noțiuni ca să-i induci pe alții în eroare și făcându-i pe frați și pe surori să-ți ia apărarea. Pe baza faptelor tale, ești exclusă din biserică, fiindcă ești un antihrist.” La momentul respectiv, m-am prăbușit complet. Era ceva ce nu-mi imaginasem niciodată. Credeam în Dumnezeu de mulți ani și totuși am ajuns într-o asemenea situație. Inima mea era cuprinsă de o durere cumplită și simțeam că parcă îmi cădea cerul în cap. În afară de a plânge, nu știam ce să fac. Fără Dumnezeu, ce cale mă aștepta? Nici nu îndrăzneam să mă gândesc la asta. Părea că viața mea cu Dumnezeu se încheiase. În zilele care au urmat, când mă rugam lui Dumnezeu, Îl simțeam foarte, foarte departe. Nu Îi mai simțeam prezența. Răsfoiam fără țintă cuvintele lui Dumnezeu, simțindu-mă întunecată și goală pe dinăuntru, și nu-mi aducea niciun pic de lumină să mănânc și să beau cuvintele Lui. Voiam să găsesc o cale în cuvintele lui Dumnezeu, dar simțeam că ziua de azi era diferită de trecut. Nu mai eram o membră a familiei lui Dumnezeu, iar El nu avea să mă mai accepte. Așa că îmi petreceam fiecare zi într-o stare constantă de frică. Apoi, s-a abătut boala asupra mea. În acea perioadă, mâncam doar un castron de supă clară pe zi, adesea strigând de durere, trăind într-o stare de confuzie, ca un cadavru ambulant. Simțeam că nu mai pot trăi, așa că m-am rugat degrabă lui Dumnezeu. Într-o dimineață, un fragment din cuvintele lui Dumnezeu mi-a străfulgerat prin minte: „Dumnezeu înțelege fiecare persoană în felul în care o mamă își înțelege copilul. El înțelege dificultățile fiecărei persoane, slăbiciunile și nevoile acesteia. Chiar mai mult, Dumnezeu înțelege cu ce dificultăți, slăbiciuni și eșecuri se vor confrunta oamenii în procesul intrării în schimbarea firii lor. Acestea sunt lucrurile pe care Dumnezeu le înțelege cel mai bine” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Calea de practică spre schimbarea firii unei persoane”). Mi-am dat seama în mod clar că aceasta era luminarea venită de la Dumnezeu. Am simțit că Dumnezeu nu mă părăsise cu totul; El era încă alături de mine, veghind asupra mea. Am plâns și m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule! Deci nu ai renunțat la mine. Tu ești încă alături de mine, mă însoțești și mă conduci…” Am simțit cuvintele lui Dumnezeu ca fiind deosebit de alinătoare, smulgându-mă din pragul morții și dându-mi curaj să merg mai departe. Inima mea nu mai era atât de deznădăjduită. După aceea, am început să mă rog lui Dumnezeu să-mi schimbe starea.

Într-o zi, am auzit imnul bisericesc „Cuvintele lui Dumnezeu m-au reînviat”: „Cuvintele de judecată ale lui Dumnezeu mi-au străpuns inima ca o sabie; am văzut că eram prea coruptă, lipsită de asemănare umană. Arogantă peste orice măsură, nu aveam deloc teamă sau supunere față de Dumnezeu. Căzând înaintea lui Dumnezeu cu un regret profund, îmi doresc doar să mă pocăiesc cu adevărat și să o iau de la capăt. Prin judecata repetată a lui Dumnezeu, în sfârşit mă trezesc: firea mi-e neschimbată, sunt încă a Satanei. Trăind, sunt încă din categoria celor care I se împotrivesc lui Dumnezeu și voi fi în cele din urmă pedepsită în iad. Urăsc faptul că nu am urmărit adevărul, lăsând prea multe fărădelegi care sunt greu de îndreptat. În zilele care mi-au rămas, îmi doresc doar să nu precupețesc niciun efort pentru a-mi face bine datoria, pregătind suficiente fapte bune. Acum văd că judecata și mustrarea lui Dumnezeu sunt cea mai bună mântuire a omului. Judecata lui Dumnezeu îmi curățeşte corupția; am gustat dragostea Lui imensă. O, Dumnezeule, sunt dispusă să practic adevărul, să-Ți răsplătesc dragostea cu loialitate și supunere, să mă străduiesc pentru schimbarea firii și să trăiesc asemănarea unei persoane noi, mângâind inima Ta” (Urmați Mielul și cântați cântări noi). Am ascultat acest imn încontinuu, iar lacrimile îmi curgeau fără oprire. Fiecare vers al cântecului mă emoționa, exprimând exact ceea ce aveam în minte. Eram copleșită de mustrări de conștiință. Reflectând asupra reclamației și a demiterii cu care m-am confruntat, toate acestea au fost medii pregătite de Dumnezeu. Scopul a fost să mă trezească, să mă întorc la Dumnezeu cu pocăință. Acestea erau dragostea și mântuirea lui Dumnezeu. Dar continuam să le resping pe toate. Nici măcar o dată nu le-am acceptat de la Dumnezeu și nu am tras învățămintele pe care El încerca să mi le transmită. Am ratat în mod repetat oportunitățile pe care Dumnezeu mi le-a dat să mă pocăiesc. Acum nu mai rămăsese nicio șansă. Eram copleșită de remușcări și de îndatorare, iar lacrimile îmi curgeau necontrolat. Mai târziu, mi-am dat seama că, fiindcă eram doar o ființă creată, iar suflarea pe care o aveam îmi fusese dată de Dumnezeu, chiar dacă El nu mă mai voia, atât timp cât eram în viață, trebuia, totuși, să-I răsplătesc iubirea. Nu puteam să încetez să cred în Dumnezeu doar pentru că am fost exclusă. Înainte să-mi fie luată ultima suflare, trebuie să continui să cred în Dumnezeu, să-L urmez, să reflectez asupra mea și să mă cunosc. Când am recunoscut aceste lucruri, am început să mă întreb de ce, după atâția ani în care am crezut în Dumnezeu, am ajuns să fiu exclusă.

Ulterior, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă ai crezut în Dumnezeu timp de mulți ani și totuși nu I te-ai supus niciodată și nu accepți întregimea cuvintelor Lui, și ceri în schimb ca Dumnezeu să ți Se supună ție și să acționeze conform noțiunilor tale, atunci ești cel mai răzvrătit dintre toți și ești un neîncrezător. Cum ar putea astfel de oameni să reușească să se supună lucrării și cuvintelor lui Dumnezeu care nu se conformează noțiunilor omului? Cei mai răzvrătiți dintre toți sunt cei care intenționat Îl sfidează pe Dumnezeu și I se împotrivesc. Ei sunt dușmanii lui Dumnezeu, antihriștii. Ei au mereu o atitudine de ostilitate față de noua lucrare a lui Dumnezeu; nu au niciodată nici cea mai mică înclinație de a se supune și nici nu s-au supus ori s-au smerit vreodată de bunăvoie. Ei se consideră pe sine superiori înaintea altora și nu se supun niciodată nimănui. Înaintea lui Dumnezeu, se consideră cei mai buni la predicarea cuvântului și cei mai pricepuți la a lucra asupra altora. Ei nu renunță niciodată la «averile» din posesia lor, ci le consideră niște moșteniri de familie pentru închinare, pentru a predica altora despre ele și le folosesc pentru a ține prelegeri acelor nesăbuiți care îi idolatrizează. Există într-adevăr un anumit număr de oameni ca aceștia în biserici. Se poate spune că ei sunt «eroi neîmblânziți», care, generație după generație, poposesc în casa lui Dumnezeu. Ei pretind că predicarea cuvântului (doctrinei) este datoria lor supremă. An de an și generație după generație, aceștia își practică, impunând cu tărie, datoria lor «sacră și inviolabilă». Nimeni nu îndrăznește să-i atingă; nici o singură persoană nu îndrăznește să le reproșeze deschis. Ei devin «împărați» în casa lui Dumnezeu, alergând frenetic pe măsură ce îi tiranizează pe ceilalți din epocă în epocă. Această ceată de diavoli caută să se unească și să-Mi distrugă lucrarea; cum pot permite acestor diavoli vii să existe în fața ochilor Mei?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care se supun lui Dumnezeu cu o inimă sinceră vor fi negreșit câștigați de Dumnezeu”). Cuvintele de judecată ale lui Dumnezeu mi-au trezit inima amorțită; în special cuvintele „neîncrezător”, „antihrist” și „demon” mi-au ajuns până în inimă și m-au făcut să mă simt deosebit de tulburată. Continuam să reflectez și să mă întreb: „După ani de credință în Dumnezeu, în care mi-am sacrificat familia și cariera, am îndurat suferințe și mi-am făcut cu sârguință îndatoririle, cum de am ajuns un antihrist?” Am început să reflectez asupra mea. M-am gândit că fusesem conducătoare timp de mulți ani, realizând un număr mai mare de lucrări decât mai mulți conlucrători, rezolvând mai multe probleme și fiind foarte apreciată de conducerea superioară. Am considerat aceste lucruri drept meritele mele, crezând că aveam un calibru superior celorlalți, că posedam o abilitate de lucru mai bună și că eram o persoană talentată. Asta m-a făcut să devin arogantă. Mai ales atunci când am fost trimisă să sprijin bisericile cu rezultate slabe în lucrare și am văzut rapid îmbunătățiri prin colaborare efectivă, mi-am atribuit mie acest succes, simțindu-mă capabilă să fac orice și considerându-mă superioară altora. Am început să-i disprețuiesc pe toți. Când predicatorul a venit să întrebe despre lucrare, m-am considerat o somitate în biserică, persoana cu cea mai mare autoritate să vorbească. Atunci când am văzut-o pe Siyu vorbind prima, am considerat că îmi fura momentul de glorie. În timp ce îmi îndeplineam datoria, am ignorat punctele forte ale conlucrătorilor mei și deseori mi-am afirmat calificările, ținându-le predici și criticându-i. În fața lui Siyu, mă comportam de parcă aș fi fost șefa, dojenind-o cu asprime ori de câte ori făcea ceva ce mă nemulțumea, ceea ce o făcea să se simtă constrânsă de mine și să acționeze cu timorare când își îndeplinea îndatoririle, urmărindu-mi mereu expresiile. Luam singură toate deciziile legate de lucrarea bisericii, ignorându-i complet pe conlucrătorii mei. Când Zheng Lu și-a exprimat îndoielile cu privire la alegerea mea, am simțit că nu îmi respecta conducerea, așa că nu am putut să o tolerez și am izolat-o fără să mă consult cu nimeni, oprindu-i îndatoririle, ca să-mi consolidez propriul prestigiu. Privind în urmă la toate aceste fapte, chiar îmi făceam datoria? Eram despotică și arbitrară în biserică, obligând toți frații și toate surorile să mă asculte și să acționeze după voia mea. Oare nu monopolizam eu puterea și nu luam toate deciziile în biserică? Dar eram insensibilă și intransigentă. Am săvârșit atâtea fapte rele fără să-mi dau seama! După ce m-au reclamat frații și surorile și am fost demisă din datoria mea, nu am considerat acest lucru ca fiind iubirea și firea dreaptă a lui Dumnezeu revărsate asupra mea. Nu am reușit să reflectez asupra mea și să mă cunosc. Dimpotrivă, am rămas sfidătoare și nemulțumită, folosind sacrificiile și consumările mele trecute drept capital, considerându-mă o oficialitate demnă de laudă care nu ar fi trebuit demisă. Am crezut chiar și că expunerea mea de către conlucrători însemna că mă judecau cu duritate. În timpul adunărilor conlucrătorilor, m-am comportat ca o scorpie, provocând haos și purtându-mă ca și cum aș fi fost nedreptățită, tulburând în mod grav viața bisericească. În plus, mă prefăceam că mă cunosc bine, inducându-i în eroare pe frați și pe surori, ca să-mi ia partea și să mă apere. Am monopolizat puterea în biserică, făcându-i pe oameni să mă asculte și chiar i-am atacat și i-am exclus pe cei care mi s-au împotrivit. Am refuzat să mă supun reclamației și demiterii, vociferând și opunându-mă acestora, ba chiar răspândind noțiuni menite să-i inducă în eroare pe frați și pe surori. Faptele mele erau exact așa cum expuneau cuvintele lui Dumnezeu: „Nici o singură persoană nu îndrăznește să le reproșeze deschis. Ei devin «împărați» în casa lui Dumnezeu.” Eram exact genul de persoană care nu putea fi provocată sau jignită; nimeni nu îndrăznea să mă expună sau să-mi semnaleze defectele. Natura mea arogantă ajunsese deja la un nivel absurd. Dezvăluiam nu doar o fire coruptă obișnuită, ci o izbucnire a unei naturi satanice. Nu era o exagerare să fiu clasificată drept antihrist. Modul în care m-a tratat casa lui Dumnezeu a fost dreptatea Sa, iar eu am acceptat de bunăvoie acest lucru. M-am împotrivit atât de mult lui Dumnezeu, încât chiar meritam o soartă mai rea decât moartea și ar fi trebuit să fiu blestemată! M-am rugat în mod repetat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, am făcut prea mult rău. Dacă n-aș fi fost exclusă din biserică și nu mi-ar fi fost dezvăluită firea Ta dreaptă, nu știu cât rău aș mai fi făcut. Dumnezeule, sunt dispusă să mărturisesc și să mă pocăiesc înaintea Ta. Chiar dacă m-ai lăsa să mor acum, sunt dispusă să mă supun cu devotament.”

Mai târziu, am citit acest lucru în cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă în inima ta chiar înțelegi adevărul, atunci vei ști cum să practici adevărul și să I te supui lui Dumnezeu și vei porni în mod firesc pe calea urmăririi adevărului. Dacă este corectă calea pe care mergi și în conformitate cu intențiile lui Dumnezeu, atunci lucrarea Duhului Sfânt nu te va părăsi – caz în care vor fi din ce în ce mai puține șanse să-L trădezi pe Dumnezeu. Fără adevăr, e ușor să faci rău și o vei face în ciuda ta. De exemplu, dacă ai o fire arogantă și îngâmfată, atunci a ți se spune să nu te împotrivești lui Dumnezeu nu schimbă deloc situația, nu te poți abține, este dincolo de controlul tău. Nu ai face-o intenționat; ai face-o sub stăpânirea naturii tale arogante și vanitoase. Aroganța și vanitatea ta te-ar face să-L disprețuiești pe Dumnezeu și să-L vezi ca neavând nicio importanță; te-ar determina să te înalți pe tine însuți, să te dai mare în mod constant; te-ar face să-i disprețuiești pe alții, n-ar lăsa pe nimeni în inima ta decât pe tine însuți; ar fura locul lui Dumnezeu din inima ta și, în cele din urmă, te-ar face să stai în locul lui Dumnezeu și să ceri ca oamenii să ți se supună și te-ar face să-ți venerezi propriile gânduri, idei și noțiuni drept adevăr. Atât de mult rău este făcut de oameni sub dominația naturii lor arogante și îngâmfate!” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar urmărind adevărul poate cineva să obțină o schimbare a firii”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că abilitatea mea de a monopoliza biserica, de a prelua conducerea, de a-mi dojeni și a-mi constrânge conlucrătorii și de a-i exclude pe cei cu opinii diferite de ale mele provenea din faptul că eram guvernată de o natură arogantă și îngâmfată. Natura mea arogantă și îngâmfată a fost cea care m-a făcut să fiu atât de plină de mine, convinsă că tot ce făceam era corect și că frații și surorile trebuie să asculte de mine. Oricine nu era de acord cu mine era exclus și chinuit. Otrăvurile Satanei, precum „Sunt propriul meu domn în cer și pe întregul pământ” și „Fie ca aceia care mi se supun să prospere și aceia care mi se împotrivesc să piară”, m-au făcut din ce în ce mai arogantă și mai îngâmfată. Prin urmare, am făcut orice am vrut în biserică, devenind o persoană recalcitrantă, de neîmblânzit, și pierzând orice conștiință și rațiune, lipsindu-mi orice umanitate. Dacă nu mă schimbam, în cele din urmă aș fi fost eliminată și pedepsită de Dumnezeu pentru tot răul comis și pentru ostilitatea mea față de El. M-am gândit la modul în care Dumnezeu m-a înălțat și mi-a oferit ocazii de a mă instrui pentru a fi conducătoare. Intenția Sa era ca eu să urmăresc adevărul prin astfel de ocazii și, de asemenea, să am părtășie despre adevăr pentru a-i sprijini și a-i ajuta pe frați și pe surori. Însă eu m-am comportat ca un rege și am monopolizat puterea în biserică, dojenind și apostrofând orice frate sau orice soră care dezvăluia corupție, tratându-i ca pe niște sclavi care meritau să fie ocărâți și abuzați. Ori de câte ori cineva îmi punea la îndoială deciziile, suprimam și chinuiam persoana respectivă. Eram atât de răuvoitoare! Indiferent câtă durere le-am provocat fraților și surorilor mele, indiferent câtă tulburare am adus vieții bisericești, am rămas impasibilă și lipsită de orice sentiment. Chiar și după ce biserica m-a demis din cauza faptelor mele, tot nu m-am pocăit, considerându-mă talentată și indispensabilă bisericii, și am continuat să tulbur, să perturb și să răspândesc nemulțumire în cadrul bisericii, atrăgând frații și surorile de partea mea ca să mă apere. Natura acestor acțiuni era o sfidare față de modul în care mă trata biserica. Era împotrivire și ostilitate față de Dumnezeu. Excluderea mea din biserică a dezvăluit în totalitate dreptatea lui Dumnezeu, iar vina a fost în întregime a mea. Rememorând fiecare întâmplare din trecut, mă simțeam profund acuzată. Mă uram atât de mult încât mi-am tras palme de mai multe ori, dar fărădelegile mele erau ireparabile. Gândindu-mă la frații și la surorile pe care îi rănisem, m-am dus mai întâi la casa unei surori cu care am putut lua legătura. Am plâns și i-am spus: „Văd acum că nu aveam nicio asemănare umană. Când lucram împreună, găseam orice motiv să te privesc de sus și spuneam lucruri dureroase ca să te dojenesc și să te constrâng. Nici măcar nu eram om; eram prea arogantă. Te rog să mă ierți!” Sora a avut părtășie cu mine și m-a și alinat, îndemnându-mă să trag învățăminte din această împrejurare. Când, în cele din urmă, m-am supus acestei excluderi, m-am simțit mult mai liniștită. Copleșitoarea senzație de frică și de neputință a început să se domolească. Reflectând asupra tuturor faptelor mele, simțeam ca și cum niște țepi mi-ar fi străpuns inima, făcând insuportabil să privesc înapoi. Chiar dacă, în cele din urmă, n-aș fi avut un final bun, eram dispusă să mă supun și să mă pocăiesc. Pentru a-mi răscumpăra datoria, am sprijinit cât am putut frații și surorile cu slăbiciuni și stări negative. De asemenea, am găzduit frați și surori la mine acasă pentru adunări și am petrecut timp mâncând și bând cuvintele lui Dumnezeu și scriind articole de mărturie bazate pe experiență. Pe nesimțite, am început să simt din nou prezența lui Dumnezeu și am experimentat îndrumarea și conducerea cuvintelor Sale, iar inima mea s-a simțit mult mai împlinită.

Doi ani mai târziu, a venit o zi în care am auzit-o pe o soră spunând că biserica dorea să mă primească înapoi. Eram fericită în sinea mea, dar tot nu-mi venea să cred pe deplin. M-am gândit în sinea mea: „Dacă voi reveni vreodată la biserică, nu voi mai face rău așa cum am făcut înainte.” În mod neașteptat, două zile mai târziu, conducătorul s-a întâlnit cu mine și a spus: „Am aflat despre comportamentul tău pocăit după ce ai fost exclusă, inclusiv despre faptul că i-ai găzduit și i-ai sprijinit pe frați și pe surori și că ți-ai expus propriile fapte rele. Biserica a evaluat situația pe baza principiilor și a decis să-ți restabilească viața bisericească. Ești dispusă să te întorci?” Eram atât de entuziasmată încât repetam întruna: „Sunt dispusă! Sunt dispusă!” Mergând spre casă, inima mea era plină de bucurie și voiam să strig din toate puterile: „Dumnezeule! Dumnezeule! M-am întors în casa Ta!” În acel moment, totul părea minunat, iar amărăciunea trecutului se disipase. Când am ajuns acasă, eram atât de entuziasmată încât nu știam ce să-I spun lui Dumnezeu. Doar m-am rugat cu lacrimi în ochi: „Dumnezeule, pot din nou să trăiesc viața bisericească împreună cu frații și cu surorile mele. Dumnezeule, Îți mulțumesc! Dumnezeule, Îți mulțumesc!” După aceea, mi-am făcut din nou îndatoririle. Am prețuit această ocazie de a-mi face îndatoririle și nu am mai vrut să fac rău și să mă împotrivesc lui Dumnezeu ca înainte. Am experimentat în profunzime faptul că firea dreaptă a lui Dumnezeu este vie și reală. Dacă Dumnezeu este mânios sau milostiv și îngăduitor cu oamenii, aceasta este manifestarea firii Sale drepte. Am văzut cum toate acțiunile lui Dumnezeu față de oameni sunt din dragoste și pentru mântuire.

În noiembrie 2020, în timpul alegerilor din biserică, am fost aleasă diaconiță de evanghelizare. Amintindu-mi cum făcusem rău înainte și tulburasem și perturbasem lucrarea bisericii, mi-am dat seama că, de data aceasta, biserica îmi oferise o șansă să mă pocăiesc, așa că trebuia să o fac așa cum se cuvine. Nu mai puteam să mă bazez pe firea mea arogantă pentru a-mi face îndatoririle. Într-o zi, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Ca lider sau lucrător, dacă te crezi mereu mai presus de ceilalți și te bucuri de datoria ta ca și cum ar fi un post guvernamental, răsfățându-te întotdeauna cu beneficiile statutului tău, făcându-ți mereu planuri, ținând cont și bucurându-te mereu de faima, câștigul și statutul tău, implicându-se mereu în propria afacere și căutând întotdeauna să obții un statut mai înalt, să gestionezi și să controlezi mai mulți oameni și să extinzi sfera puterii tale, asta este o problemă. Este foarte periculos să tratezi o datorie importantă drept o șansă de a te bucura de poziția ta, de parcă ai fi un funcționar guvernamental. Dacă așa te comporți întotdeauna, nedorindu-ți să cooperezi cu alții, nevrând să-ți diminuezi puterea și să o împarți cu nimeni altcineva, nedorindu-ți ca altcineva să te eclipseze, să fie în centrul atenției, dacă vrei doar să te bucuri de putere pe cont propriu, atunci ești un antihrist. Dar dacă tu cauți adesea adevărul, dacă practici răzvrătirea împotriva trupului tău, a motivațiilor și ideilor tale și ești capabil să-ți asumi răspunderea de a coopera cu alții, să-ți deschizi inima pentru a te consulta și a căuta împreună cu ceilalți, să asculți cu atenție ideile și sugestiile altora și să accepți sfaturile corecte și în conformitate cu adevărul, indiferent de la cine provin, atunci practici într-un mod înțelept și corect și poți evita să o iei pe calea greșită, lucru care te protejează. Trebuie să renunți la titlurile de conducere, să renunți la aerul murdar al statutului, să te tratezi drept o persoană obișnuită, să stai la același nivel precum alții și să ai o atitudine responsabilă față de datoria ta. Dacă întotdeauna îți tratezi datoria drept un titlu oficial, drept un statut sau un tip de cunună de lauri și îți imaginezi că ceilalți există pentru a lucra și sluji funcției tale, acest lucru este problematic, iar Dumnezeu te va detesta și va fi dezgustat de tine. Dacă tu crezi că le ești egal altora, doar că ai o însărcinare dată de Dumnezeu și o responsabilitate de la Dumnezeu ceva mai mari, dacă poți învăța să te așezi la nivel egal cu ei și chiar te poți pleca să întrebi ce cred ceilalți oameni și, dacă poți asculta sincer, îndeaproape și atent ceea ce spun aceștia, atunci vei coopera în armonie cu alții” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul opt: Ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea întâi)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat calea de practică. Cerința lui Dumnezeu pentru noi este să renunțăm la aerele noastre de conducători și să cooperăm armonios cu ceilalți, fără să insistăm asupra propriilor căi, ascultând mai mult sfaturile altora și învățând din punctele lor forte. Doar procedând astfel ne putem face îndatoririle într-un mod care corespunde standardului. În trecut, obișnuiam să cred că fusesem conducătoare mulți ani și aveam experiență de lucru și că acesta era un fel de capital. Am crezut întotdeauna că sunt mai bună decât ceilalți, fiind incapabilă să văd punctele forte ale fraților și surorilor mele, și nu le-am provocat decât suferință. Singura mea contribuție la lucrarea bisericii a fost să o tulbur. Acum, mi-am dat seama că Siyu era stabilă și își asuma o povară în îndeplinirea datoriei sale. Dacă observa pe cineva care acționa împotriva principiilor, îi oferea îndrumare și ajutor. Cu toate acestea, nu i-am apreciat punctele forte și adesea am privit-o de sus. De cele mai multe ori, nu i-am ascultat sfaturile și chiar am constrâns-o. Reflectând asupra acestui lucru, m-am simțit rușinată și vinovată față de Siyu. Fiecare avea punctele sale forte. Dumnezeu a orchestrat și a rânduit ca noi să cooperăm, astfel încât să ne putem ajuta reciproc, să învățăm unii de la alții și să ne tragem reciproc la răspundere, ca să evităm să o luăm pe calea greșită. Acest gen de practică era benefic pentru lucrarea bisericii. Acum, trebuia să fac o schimbare. În îndeplinirea îndatoririlor, trebuia să caut adevărul, să ascult mai mult sfaturile celorlalți și să nu mă bazez pe experiența și pe calificările mele. Trebuia să urmez calea arătată de cuvintele lui Dumnezeu.

În timpul unei adunări, discutam despre dificultățile și problemele legate de un posibil destinatar al Evangheliei. Aveam un punct de vedere diferit de al unei surori, iar când mi l-am exprimat, ea l-a respins. M-am simțit puțin stânjenită, gândindu-mă în sinea mea: „Am obținut recent câteva rezultate în predicarea Evangheliei, urmându-mi propria abordare. Ești mai tânără și niciodată nu ai fost responsabilă de lucrarea de evanghelizare. Oare nu crezi că eu înțeleg mai bine? Cum aș putea să nu știu cum să abordez aceste probleme?” Mi-am dat seama că iar dezvăluiam aroganță și voiam să insist asupra propriilor opinii. În acel moment, mi-am amintit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Dacă tu crezi că le ești egal altora, doar că ai o însărcinare dată de Dumnezeu și o responsabilitate de la Dumnezeu ceva mai mari, dacă poți învăța să te așezi la nivel egal cu ei și chiar te poți pleca să întrebi ce cred ceilalți oameni și, dacă poți asculta sincer, îndeaproape și atent ceea ce spun aceștia, atunci vei coopera în armonie cu alții” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul opt: Ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea întâi)”]. Am înțeles că intenția lui Dumnezeu pentru mine era să renunț la poziția mea de superioritate, învățând să cooperez în mod armonios cu ceilalți, și să le ascult sfaturile. După o analiză atentă, am constatat că sugestia surorii era potrivită și avea temei. În acel moment, mi-am dat seama că, în trecut, fusesem prea neprihănită de sine, considerându-mă superioară și neluând în seamă sfaturile altora. Eram prea arogantă. Am văzut, de asemenea, cum Duhul Sfânt lucrează diferit în fiecare persoană. Indiferent cine își oferă sugestiile, trebuie să încercăm să ascultăm și să căutăm mai mult, învățând din punctele forte ale celorlalți și compensându-ne reciproc neajunsurile pentru a face bine lucrarea. Acum, că sugestia surorii era potrivită, trebuia să o accept. Așa că am spus: „Să mergem mai departe cu planul tău.” Când am lăsat deoparte propriile opinii și am ascultat sfatul surorii pentru binele lucrării bisericii, am simțit o mare siguranță. Mai târziu, când ne-am confruntat cu probleme în îndeplinirea îndatoririlor, fiecare a împărtășit punctele sale de vedere. Am adoptat orice sugestii potrivite ale fraților și surorilor mele care puteau rezolva problema. Uneori, când frații și surorile mele îmi semnalau problemele, chiar dacă mă simțeam inconfortabil, puteam să accept și să reflectez asupra mea. După ce am practicat în acest fel o vreme, am făcut progrese și am putut să interacționez normal cu frații și cu surorile mele.

Deși m-am simțit foarte îndurerată după excludere, m-a ajutat să-mi înțeleg mai bine natura mea arogantă adânc înrădăcinată. Fără să trec prin astfel de situații, ar fi fost dificil pentru cineva ca mine, atât de arogant, să se schimbe. În cele din urmă, fără schimbare, aș fi fost dezvăluită și eliminată. Această demitere și această excludere sunt marea iubire și mântuire a lui Dumnezeu pentru mine. Din adâncul inimii mele, Îi aduc laude sincere lui Dumnezeu!