de Elizabeth, Rusia

Am crescut într-o familie obișnuită de la țară. Deși nu eram nici pe departe înstăriți, mă simțeam totuși foarte fericită. Mama avea o personalitate veselă; era virtuoasă și destoinică și ținea casa în perfectă ordine. Tata era deosebit de afectuos și de grijuliu cu mama, iar cei doi și-au stat alături la bine și la greu vreme de peste 60 de ani. Nu-mi amintesc să-i fi văzut vreodată certându-se. Când am crescut, speram să-mi pot găsi un soț care să aibă grijă de familia lui așa cum o făcea tatăl meu. Dorința mi s-a împlinit și mi-am găsit un soț acceptabil. Ne duceam și ne întorceam de la muncă împreună și împărțeam îndatoririle legate de treburile casnice și de creșterea copiilor. Soțul meu era foarte atent cu mine. Mai ales în toți acei ani în care am stat destul de prost cu sănătatea, când mă îmbolnăveam, era chiar mai îngrijorat decât mine. Mergea cu mine la spital și mă îngrijea cu cel mai mare devotament. În toți anii noștri de căsnicie, rareori am avut neînțelegeri, și reușeam să fim toleranți unul cu celălalt. Eu mă ocupam cu sârguință de bunul mers al familiei, îndeplinindu-mi responsabilitățile de soție. Simțeam că am o căsnicie reușită și că sunt cea mai fericită femeie din lume. În plus, îmi imaginam mereu că noi doi vom rămâne la fel de apropiați pentru totdeauna și că vom fi parteneri până la sfârșitul vieții.

În 2017, am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Credeam cu tărie că a-L urma pe Dumnezeu este calea corectă în viață și eram plină de entuziasm, acceptând și supunându-mă oricărei datorii pe care mi-o rânduia biserica. La început, datoria nu îmi ocupa mult timp și nu îmi afecta viața de familie, iar soțul meu îmi susținea credința în Dumnezeu. În 2020, am devenit conducătoare de biserică, iar datoria mea implica mult mai multe activități. În fiecare zi plecam de acasă devreme și mă întorceam târziu, iar toate chestiunile mici și mari legate de gospodărie rămâneau în seama soțului meu. El a început să-mi dezaprobe credința în Dumnezeu, făcându-mi chiar reproșuri și spunând: „Ești și mai ocupată acum, la pensie, decât pe vremea când aveai serviciu!” Ca să-i intru în grații soțului meu, îmi petreceam diminețile și serile gătind pentru el. Îmi amintesc că, odată, soacra mea s-a îmbolnăvit și a ajuns la spital, iar soțul meu a rămas acolo cu ea mai mult de 20 de zile. Era atât de obosit, încât îi apăruseră pungi sub ochi, și slăbise mult. Le duceam mâncare în fiecare dimineață, însă soțul meu nu părea încântat să mă vadă. Văzându-l atât de epuizat, mi se strângea inima. Mi-am spus în sinea mea: „Dac-aș avea o datorie care să implice o singură sarcină, ca înainte, soțul meu și cu mine am putea avea grijă de mama-soacră cu rândul, iar el n-ar mai fi atât de obosit. Nu mi-am îndeplinit responsabilitățile de soție.” Într-o zi, după ce soacra mea ieșise din spital, am ajuns acasă foarte târziu. Când m-a văzut, soțul meu mi-a spus, înfuriat: „A fost bolnavă atâta timp și nu te-ai îngrijit de ea, în schimb, m-ai făcut pe mine să ajung în pragul extenuării. Nu te gândești decât la tine. Nu putem continua așa.” În fața reproșurilor pe care mi le aducea soțul meu, am rămas fără cuvinte. M-am refugiat în dormitor și am început să plâng. Mi-am spus: „De când am preluat îndatoriri de conducere, am avut foarte mult de lucru la biserică, și nici măcar nu am putut s-o îngrijesc pe soacra mea când s-a îmbolnăvit. Nu-i de mirare că soțul meu e nemulțumit de mine. Dacă lucrurile continuă așa, nemulțumirile lui vor crește, și vor începe și certurile. În cazul ăsta, oare nu s-ar duce pe apa sâmbetei căsnicia asta în care am investit atâția ani de trudă? Fără căsnicia mea, nu voi mai avea nicio casă.” În noaptea aceea, m-am răsucit pe toate părțile, nereușind să adorm, și m-am gândit: „Pe de-o parte, am căsnicia mea, de cealaltă, datoria mea; pe care ar trebui s-o aleg? Poate-ar trebui să renunț la datoria de conducere și să fac o datorie care implică o singură sarcină.”

A doua zi, m-am întâlnit cu sora care-mi era parteneră și i-am povestit despre ce se petrecuse acasă, precum și despre gândurile mele și despre frământarea din sufletul meu. Sora a avut părtășie cu mine despre mai multe fragmente din cuvintele lui Dumnezeu, iar unul dintre aceste fragmente m-a impresionat foarte mult. Dumnezeu Atotputernic spune: „În fiecare stadiu al lucrării pe care Dumnezeu o face asupra oamenilor, la exterior pare că sunt interacțiuni între oameni, ca și cum s-ar fi născut din aranjamente sau tulburări umane. Dar, în spatele scenei, fiecare etapă a lucrării și tot ceea ce se întâmplă reprezintă un pariu făcut de Satana în fața lui Dumnezeu și cere oamenilor să rămână fermi în mărturia lor față de Dumnezeu. Luați ca exemplu pe Iov, când a fost încercat: în spatele scenei, Satana făcea un pariu cu Dumnezeu și ceea ce i s-a întâmplat lui Iov au fost faptele și tulburarea oamenilor. În spatele fiecărui pas al lucrării pe care Dumnezeu o face în voi este pariul Satanei cu Dumnezeu – în spatele acestui tot este o luptă. […] În toate lucrurile pe care le întâlnești se dă o luptă și, când există o luptă înăuntrul tău, datorită cooperării și suferinței tale reale, Dumnezeu lucrează în tine. În cele din urmă, poți lăsa problema deoparte înlăuntrul tău și mânia se stinge în mod natural. Acesta este efectul cooperării tale cu Dumnezeu. Tot ceea ce fac oamenii cere ca ei să plătească un anumit preț pentru eforturile lor. Fără greutăți reale, nu Îl pot mulțumi pe Dumnezeu; și nici măcar nu sunt aproape de a-L mulțumi pe Dumnezeu și spun doar sloganuri goale! Pot aceste sloganuri goale să-L mulțumească pe Dumnezeu? Când Dumnezeu și Satana se luptă în tărâmul spiritual, cum ar trebui să-L mulțumești pe Dumnezeu și cum ar trebui să rămâi ferm în mărturia față de El? Ar trebui să știi că tot ceea ce ți se întâmplă este o mare încercare și timpul când Dumnezeu are nevoie de tine pentru a fi mărturie” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles, în cele din urmă, că toate lucrurile, mari și mici, care se întâmplă în fiecare zi fac parte din orchestrarea și rânduiala lui Dumnezeu. În tot ceea ce înfruntă oamenii există un conflict, iar Dumnezeu vrea ca ei să rămână fermi în mărturia lor. Faptul că eu credeam în Dumnezeu și că îmi făceam astăzi datoria însemna că merg pe calea corectă în viață, ceea ce El aprobă. Totuși, Satana provoca tulburări și punea piedici la fiecare pas. De vreme ce soțul meu nu credea în Dumnezeu, el îi aparținea Satanei. El nu ținea cont decât de interesele lui. Când mi-am făcut datoria și nu m-am putut ocupa de problemele de familie, afectând fără să vreau interesele soțului meu, el a început să se rățoiască la mine, tulburându-mă și împiedicându-mă să-mi fac datoria. Mi-a fost teamă că mariajul nostru avea să se destrame, așa că am vrut să renunț la îndatoririle mele de conducătoare și să preiau o datorie care să implice o singură sarcină, ca să-mi fie mai ușor să mă ocup de familie. Nu am fost fermă în mărturia mea, iar Satana aproape că mă păcălise. Nu puteam continua să mă sustrag de la datoria mea în felul acesta, așa că am renunțat la ideea de a-mi abandona funcția.

Într-o zi, am ajuns acasă foarte târziu, iar soțul meu m-a ocărât din nou cu furie: „O, văd că ai apărut să te cazezi la «hotel» peste noapte. Se pare că nici nu-ți mai dorești viața asta alături de mine.” Văzându-l pe soțul meu în starea aceea, m-am rugat lui Dumnezeu în sinea mea, cerându-I să-mi dea credința și puterea de a rămâne fermă în mărturia mea pentru El. După ce furia soțului meu s-a mai domolit, i-am spus: „Am sacrificat deja destul pentru familia asta în ultimii treizeci de ani și mai bine. Uită-te la colegele mele; acum, că sunt la pensie, își petrec timpul jucând mahjong, dansând sau călătorind peste tot. Nu sunt niciodată acasă și aruncă cu banii în stânga și-n dreapta. Eu, pe de altă parte, cred în Dumnezeu, merg pe calea corectă și îmi dedic o parte din timp, și totuși nici asta nu-ți convine și te legi de mine în fiecare zi. Dacă nu vrei să rămânem împreună, n-ai decât să te duci mâine să depui actele de divorț. Dacă asta ai de gând, atunci nu te mai amesteca în treburile mele; sunt liberă să fac ce-mi place.” El pur și simplu stătea acolo în stare de șoc, și n-a mai zis nimic. A doua zi dimineața, l-am întrebat: „Deci, ce zici? Răspunde, rămânem căsătoriți sau nu?” Auzind asta, soțul meu a arătat cu degetul spre fruntea mea și a spus: „Of, ce mă fac eu cu tine!” În clipa aceea, m-am simțit foarte fericită. Ulterior, n-am mai dat nicio atenție bombănelilor soțului meu, iar, cu timpul, el a început să bombăne mai puțin decât înainte.

În mai 2022, am fost aleasă predicatoare și mi s-a încredințat lucrarea mai multor biserici. Ar fi trebuit să mă bucur că fusesem promovată, dar îmi simțeam inima ca apăsată de un bolovan; m-am gândit: „În ultimii doi ani, am fost conducătoare de biserică și, cu toate că am fost ocupată cu lucrarea bisericii, am reușit totuși să-mi găsesc timp dimineața și seara pentru treburile casnice. Acum, că o să fiu predicatoare, nu numai că o să fiu ocupată, dar va trebui și să plec de acasă și să trăiesc separat de soțul meu, de vreme ce unele biserici sunt departe de aici. Cum o să accepte așa ceva? N-ar însemna asta că îmi abandonez efectiv căsnicia? Dacă mariajul meu se destramă și rămân singură, cum o să mă descurc în viitor? Acuși fac 60 de ani; dacă în viitor mă îmbolnăvesc și cad la pat, n-o să am pe nimeni să-mi facă o lingură de mâncare sau să-mi aducă un pahar cu apă. Cum aș putea trăi așa?” Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă întristam mai tare, iar lacrimile îmi șiroiau pe față fără să le pot opri. Voiam foarte tare să-L mulțumesc pe Dumnezeu, dar fărâma de doctrină pe care ajunsesem să o înțeleg înainte nu avea niciun efect, și oricât mă străduiam, pur și simplu nu reușeam s-o pun în practică. În cele din urmă, am refuzat datoria, motivând că statura mea era prea mică și că nu dețineam adevărul-realitate. În cele câteva zile care au urmat, m-am frământat foarte tare și m-am simțit îndatorată față de Dumnezeu, spunându-mi: „Biserica m-a cultivat vreme de câțiva ani. În tot acest timp, am fost conducătoare de biserică și am avut adesea părtășie cu frații și cu surorile despre adevărul supunerii față de Dumnezeu. Dar când a fost nevoie de mine pentru această datorie, am devenit ca o țestoasă care-și retrage capul în carapace și am ales căsnicia și familia, ajungând de râsul Satanei. Cum m-aș putea numi o persoană care-L urmează pe Dumnezeu? E clar, nu sunt bună de nimic!” Am simțit o dorință presantă de a căuta adevărul și de a-mi îndrepta firea coruptă, așa încât am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Cine poate să se sacrifice cu adevărat și complet pentru Mine și să-și ofere totul de dragul Meu? Sunteți cu toții fără tragere de inimă, gândurile vă umblă de colo colo, vă gândiți la casă, la lumea de afară, la mâncare și îmbrăcăminte. În ciuda faptului că te afli aici, înaintea Mea, făcând lucruri pentru Mine, adânc în sinea ta încă te mai gândești la soția ta, la copiii tăi și la părinții tăi de acasă. Sunt toate aceste lucruri proprietatea ta? De ce nu îi încredințezi mâinilor Mele? Nu ai suficientă credință în Mine? Sau te temi cumva că voi face aranjamente nepotrivite pentru tine? De ce te-ngrijorezi mereu de familia trupului tău și îți faci griji pentru cei dragi ție? Am Eu un anumit loc în inima ta? Încă mai vorbești despre a-Mi permite să am stăpânire în interiorul tău și să-ți ocup întreaga ființă – toate acestea sunt minciuni înșelătoare! Câți dintre voi sunt dedicați bisericii cu toată inima? Și câți dintre voi nu vă gândiți la voi înșivă, ci acționați de dragul Împărăției de astăzi? Gândiți-vă cu mare atenție la acest lucru” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 59). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit ca și cum El mă judeca față în față. Ceea ce expunea El era întocmai starea mea. În aparență, îmi făceam datoria în biserică și eram foarte ocupată cu diverse lucruri în fiecare zi, dar în adâncul sufletului mă gândeam întruna la familia mea. Uneori, când eram plecată la vreo adunare, mă întrebam îngrijorată dacă soțul meu apucase oare să mănânce. Când am văzut cât de epuizat era după ce o îngrijise pe mama lui la spital, am dorit să am o datorie mai ușoară, ca să iau o parte din povară de pe umerii lui. Când am fost ocupată cu datoria mea, iar asta îl nemulțumea pe soțul meu, am vrut să renunț la îndatoririle de conducătoare, ca să mă pot îngriji de familia mea și să-mi fac în același timp și datoria. Am sperat în zadar că puteam împăca și capra, și varza. Oare nu eram slugă la doi stăpâni? Degeaba strigam în gura mare că „Dumnezeu deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor”, căci, de fapt, nu aveam dram de credință adevărată în Dumnezeu și nu îndrăzneam să încredințez totul în mâinile Sale. Când biserica m-a promovat în funcția de predicatoare, nu am luat deloc în considerare nevoile lucrării bisericii; nu mă gândeam decât la căsnicia mea și îmi făceam griji că, dacă soțul meu și cu mine am fi trăit separat, căsnicia noastră s-ar fi destrămat și n-aș mai fi avut o familie. În realitate, supraviețuirea căsniciei mele nu era ceva ce puteam controla eu. Dacă acest mariaj era sortit să se destrame, s-ar fi destrămat și dacă aș fi stat acasă în fiecare zi. Am avut o prietenă care-și urma soțul peste tot, cei doi fiind practic inseparabili. În ciuda acestui fapt, soțul ei tot s-a încurcat cu o altă femeie chiar sub nasul ei și au sfârșit prin a divorța. Pe de altă parte, erau și cupluri în care soții trăiau separat din cauza serviciului și se vedeau de doar câteva ori pe an, și totuși aveau o căsnicie trainică. Dându-mi seama de asta, am fost dispusă să-I încredințez căsnicia mea lui Dumnezeu. Am venit înaintea Lui și m-am rugat: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că ai rânduit aceste situații ca să-mi dezvălui corupția. Văd că nu iubesc adevărul și că natura mea este cât se poate de egoistă. Țin cont numai de interesele mele omenești și tot ce vreau e să-mi păstrez intactă căsnicia. Dumnezeule, sunt dispusă să mă bizui pe Tine și să-mi las deoparte căsnicia! Dacă de-acum încolo se va mai ivi vreo șansă de a pleca de acasă pentru a-mi face datoria, sunt dispusă să aleg datoria și să Te mulțumesc.”

Câteva luni mai târziu, am fost din nou aleasă să fiu predicatoare. În clipa aceea, am fost foarte emoționată și m-am gândit: „În trecut, L-am rănit și L-am dezamăgit mereu pe Dumnezeu și am acumulat mari obligații față de El în privința datoriei mele, însă El îmi dă totuși o șansă să mă pocăiesc. De data aceasta, Îl voi mulțumi.” Însă în sufletul meu se dădea încă o luptă la gândul că trebuia să plec de acasă pentru a-mi face datoria, așa că m-am rugat lui Dumnezeu. M-am gândit la un fragment din cuvintele Sale pe care îl citisem înainte: „Trebuie să suferi greutăți pentru adevăr, trebuie să te sacrifici pentru adevăr, trebuie să înduri umilințe pentru adevăr, și pentru a câștiga mai mult din adevăr trebuie să înduri mai multă suferință. Aceasta este ceea ce ar trebui să faci. Trebuie să nu renunți la adevăr de dragul de a te bucura de o viață de familie armonioasă și nu trebuie să pierzi demnitatea și integritatea de o viață de dragul desfătărilor de moment. Ar trebui să urmărești tot ceea ce este bun și frumos și ar trebui să urmărești o cale în viață care este mai plină de înțeles. Dacă duci o asemenea viață vulgară și nu ai niciun obiectiv de urmărit, nu înseamnă oare irosirea vieții tale? Ce poți câștiga dintr-o asemenea viață? Ar trebui să te lepezi de toate desfătările trupului pentru un singur adevăr și nu ar trebui să renunți la toate adevărurile pentru un pic de desfătare. Oamenii de genul acesta nu au integritate sau demnitate; nu există nicio semnificație în existența lor!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere. Îmi trăisem prima jumătate a vieții doar pentru trupul meu, găsindu-mi tot felul de treburi. Urmăream doar fericirea familiei și liniștea trupească. O viață trăită astfel nu are absolut deloc valoare și însemnătate, iar în cele din urmă aș fi murit fără nimic și cuprinsă de remușcări. Dumnezeu m-a ales să vin în casa Lui și mi-a dat șansa de a dobândi adevărul și viața, însă eu eram nerecunoscătoare și nu-I dăruiam inima mea adevărată. Am refuzat datoria pe care o aveam pentru a-mi păstra căsnicia, săvârșind o fărădelege înaintea lui Dumnezeu. De data aceasta, Dumnezeu își pogorâse încă o dată harul asupra mea, dăruindu-mi șansa de a fi predicatoare. Nu puteam refuza din nou să-mi fac datoria doar pentru că mă temeam că mariajul meu s-ar destrăma; o astfel de viață era complet lipsită de integritate, demnitate sau valoare. Alesesem să cred în Dumnezeu și să-L urmez, așa că trebuia să-L las pe El să orchestreze lucrurile. Șansa de a dobândi adevărul merita să mă lepăd de orice. Chiar dacă mariajul meu s-ar fi destrămat după plecarea mea de acasă, aș fi continuat să-mi fac bine datoria și să trăiesc pentru Dumnezeu de data asta.

În perioada imediat următoare plecării mele de acasă pentru a-mi face datoria, obișnuiam să mă gândesc la soțul meu ori de câte ori aveam vreo clipă liberă și nu-mi făceam datoria din toată inima. Ulterior, când am văzut părtășia lui Dumnezeu despre adevărurile referitoare la căsnicie, a fost ca și cum aș fi descoperit o comoară neprețuită, așa încât le-am citit cu nesaț. Dumnezeu Atotputernic spune: „Pentru mulți oameni, fericirea vieții lor depinde de căsnicia lor, iar scopul lor, în urmărirea fericirii, este urmărirea fericirii și perfecțiunii în căsnicie. Ei cred că dacă au o căsnicie fericită și sunt fericiți cu partenerul lor, atunci vor avea o viață fericită și, prin urmare, privesc fericirea căsniciei lor ca pe o misiune de o viață, care trebuie îndeplinită prin eforturi neîncetate. […] În inimile unor asemenea oameni, fericirea conjugală este mai importantă decât orice altceva și, fără ea, se simt ca și cum ar fi total lipsiți de suflet. Ei cred: «Dragostea este lucrul cel mai important pentru o căsnicie fericită. Doar fiindcă eu îmi iubesc partenera și ea mă iubește pe mine avem o căsnicie fericită și am rămas împreună atât de mult timp. Dacă aș pierde această dragoste și dacă această dragoste ar înceta din cauza credinței mele în Dumnezeu și din cauză că îmi îndeplinesc datoria, nu ar însemna asta că fericirea mea conjugală a încetat și s-a dus și că nu aș mai putea să mă bucur vreodată de această fericire conjugală? Fără fericirea conjugală, ce ni se va întâmpla? Cum ar fi viața partenerei mele fără dragostea mea? Ce mi se va întâmpla dacă pierd dragostea partenerei mele? Pot îndeplinirea datoriei unei ființe create și împlinirea misiunii omului înaintea lui Dumnezeu să compenseze această pierdere?» Ei nu știu, nu au niciun răspuns și nu înțeleg acest aspect al adevărului. Prin urmare, când casa lui Dumnezeu le cere celor care urmăresc fericirea în căsnicie mai presus de orice să plece de acasă și să meargă într-un loc îndepărtat pentru a răspândi Evanghelia și a-și îndeplini datoria, ei se simt adesea frustrați, neajutorați și chiar neliniștiți cu privire la faptul că în curând și-ar putea pierde fericirea conjugală. Unii oameni își abandonează sau refuză să-și îndeplinească îndatoririle pentru a-și păstra fericirea conjugală, iar unii refuză chiar și rânduielile importante ale casei lui Dumnezeu. Există și unii care, pentru a-și păstra fericirea conjugală, încearcă adesea să afle sentimentele partenerului lor de viață. Dacă partenerul lor se simte ușor nemulțumit sau arată chiar și o umbră de nemulțumire sau dezamăgire cu privire la credința sa, la calea credinței în Dumnezeu, pe care a ales-o și la îndeplinirea datoriei sale, aceștia schimbă imediat direcția și fac concesii. Ca să-și păstreze fericirea conjugală, adesea fac concesii partenerului de viață, chiar dacă acest lucru înseamnă să renunțe la șanse de a-și îndeplini datoria și la timpul pentru adunări, citirea cuvintelor lui Dumnezeu și îndeplinirea devoțiunilor spirituale, ca să le arate partenerului că sunt acolo, ca să-l împiedice să se simtă singur și stingher și ca să-l facă să le simtă dragostea; ei preferă să facă asta, în loc să piardă dragostea partenerului lor sau să trăiască fără ea. Asta se întâmplă fiindcă simt că, dacă renunță la dragostea partenerului de dragul credinței lor sau al căii credinței în Dumnezeu, pe care au ales-o, atunci, asta înseamnă că și-au abandonat fericirea conjugală și că nu o vor mai putea simți niciodată și, atunci, vor fi persoane stinghere, demne de milă și jalnice. Ce înseamnă să fii o persoană jalnică și demnă de milă? Înseamnă să fii cineva fără dragostea și adorația altei persoane. Chiar dacă acești oameni înțeleg unele doctrine și însemnătatea faptului că Dumnezeu Își realizează lucrarea de mântuire și, că, bineînțeles, în calitate de ființe create ar trebui să îndeplinească datoria unei ființe create, fiindcă îi încredințează partenerului propria fericire și în plus, desigur, fac ca propria fericire să depindă de fericirea lor conjugală, deși înțeleg și știu ce ar trebui să facă, tot nu pot să renunțe la urmărirea fericirii conjugale. Ei consideră în mod greșit urmărirea fericirii conjugale ca fiind misiunea pe care ar trebui să o urmărească în această viață și ca pe acea misiune pe care o ființă creată ar trebui să o urmărească și să o împlinească. Nu este aceasta o greșeală? (Ba da, este.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. Dumnezeu a expus unele dintre purtările oamenilor în urmărirea fericirii conjugale. După încheierea căsătoriei, ca să mențină vie afecțiunea dintre soți, oamenii fac diverse lucruri pentru a intra în grațiile partenerului și pentru a-i fi pe plac. Or, ca să-și mențină fericirea conjugală, ei se străduiesc din răsputeri și fac o serie de sacrificii, unii preferând chiar să renunțe la șansa de a-și face datoria de dragul unei căsnicii fericite și luându-și ca misiune urmărirea fericirii conjugale. Ceea ce expunea Dumnezeu era starea mea autentică; era o reprezentare fidelă a ceea ce urmărisem toată viața mea. După ce m-am căsătorit, am văzut că soțul meu era atașat de ideea de familie și că mă trata cu multă grijă, drept pentru care m-am gândit că găsisem dragostea adevărată și că aveam o astfel de căsnicie pentru că așa hotărâse Cerul. Prin urmare, i-am încredințat soțului fericirea mea pentru întreaga viață, transformând urmărirea fericirii conjugale în misiunea vieții mele. Ca să-mi păstrez fericită căsnicia, mă străduiam din greu să-i fac pe plac soțului meu și îi pregăteam în fiecare zi trei mese diferite. Când am ajuns conducătoare și eram ocupată cu lucrarea bisericii, neputând să am grijă de familia mea, soțul meu a dovedit aversiune față de această situație. La momentul respectiv, m-am simțit vinovată și mi-am făcut reproșuri, gândindu-mă că îi eram datoare soțului meu și că nu-mi îndeplinisem responsabilitățile de soție. După ce soțul meu m-a mustrat, m-am îngrijorat că familia mea avea să se destrame și am vrut să renunț la funcție și să-mi abandonez datoria pentru a-mi păstra relația cu soțul meu. Când am fost aleasă să fiu predicatoare, nu m-am gândit decât la căsnicia și la familia mea, fiind nu doar nerecunoscătoare față de Dumnezeu, ci și dispusă să renunț la șansa de a-mi face datoria de dragul fericirii conjugale. Tratasem urmărirea fericirii conjugale ca pe un lucru pozitiv, crezând că un cuplu care ajunge să-și serbeze a 25-a sau a 50-a aniversare a căsătoriei este ceva de invidiat. Când eram tânără, am văzut că părinții mei se iubeau profund și-și erau mereu alături, așa că tânjeam să am o căsnicie fericită odată ajunsă la maturitate. Când dorința mi s-a împlinit, am prețuit foarte mult acest lucru și am tratat fericirea conjugală ca pe scopul vieții mele, considerând-o chiar mai importantă decât îndeplinirea datoriei și dobândirea adevărului, ceea ce m-a făcut să mă abat de la cerințele lui Dumnezeu.

Am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu ți-a poruncit să te căsătorești și ți-a dat un partener. Te căsătorești, dar identitatea și statutul tău înaintea lui Dumnezeu nu se schimbă – rămâi același. Dacă ești femeie, atunci rămâi femeie înaintea lui Dumnezeu; dacă ești bărbat, atunci rămâi bărbat înaintea lui Dumnezeu. Există însă un lucru pe care îl aveți în comun, și anume faptul că, indiferent dacă ești bărbat sau femeie, sunteți amândoi ființe create înaintea Creatorului. În cadrul căsniciei, vă tolerați și vă iubiți unul pe altul, vă ajutați și vă susțineți reciproc, iar asta înseamnă că vă îndepliniți responsabilitățile. Însă înaintea lui Dumnezeu, responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinești și misiunea pe care ar trebui s-o duci la bun sfârșit nu pot fi înlocuite de responsabilitățile pe care le îndeplinești față de partenerul tău. Prin urmare, când responsabilitățile tale față de partenerul tău intră în conflict cu datoria pe care o ființă creată ar trebui s-o îndeplinească înaintea lui Dumnezeu, ce ar trebui să alegi ar fi să faci datoria unei ființe create, și nu să-ți îndeplinești responsabilitățile față de partenerul tău. Acestea sunt direcția și scopul pe care ar trebui să le alegi și, bineînțeles, aceasta este și misiunea pe care ar trebui s-o îndeplinești. […] Acțiunile oricărui partener în cadrul unei căsnicii care urmărește fericirea conjugală cu orice preț sau care face orice sacrificiu nu vor fi ținute minte de Dumnezeu. Indiferent cât de bine sau cât de corect îți îndeplinești obligațiile și responsabilitățile față de partenerul tău, sau cât de mult te ridici la așteptările partenerului tău – cu alte cuvinte, indiferent cât de bine sau de corect îți întreții fericirea conjugală, sau cât de demnă de invidiat este – asta nu înseamnă că ai îndeplinit misiunea unei ființe create și nici nu dovedește că ești o ființă creată care întrunește standardele. Poate că ești o soție perfectă sau un soț perfect, dar acest lucru este limitat la cadrul căsniciei. Creatorul evaluează ce tip de persoană ești în funcție de modul în care îndeplinești datoria unei ființe create înaintea Sa, a felului de cale pe care o urmezi, a perspectivei pe care o ai asupra vieții, a lucrurilor pe care le urmărești în viață și a manierei în care duci la bun sfârșit misiunea unei ființe create. Cu aceste lucruri, Dumnezeu evaluează calea pe care o urmezi ca ființă creată și următoarea ta destinație. El nu evaluează aceste lucruri pe baza felului în care îți îndeplinești responsabilitățile și obligațiile ca soție sau ca soț și nici luând în calcul dacă iubirea ta pentru partenerul tău îl mulțumește” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. Când Dumnezeu judecă dacă oamenii sunt sau nu ființe create care corespund standardului, El se uită la calea pe care o urmează ei și dacă își fac bine îndatoririle ca ființe create, nu la faptul dacă familiile lor sunt armonioase și fericite. A acorda prioritate în toate intereselor casei lui Dumnezeu, a-și face bine îndatoririle ca ființe create și a duce la bun sfârșit însărcinările date de Dumnezeu sunt responsabilitatea pe care trebuie să și-o asume ființele create. Dacă cineva nu-și face datoria de dragul fericirii conjugale, persoana respectivă va fi eșuat să-și îndeplinească responsabilitatea și nu merită să fie numită om. În cadrul căsniciei, se cuvine să-mi îndeplinesc responsabilitatea de soție, dar eu sunt, înainte de toate, o ființă creată, iar a-mi face bine datoria ca ființă creată este misiunea mea reală în viață. Când între cele două se ivește un conflict, eu trebuie să aleg să-mi fac datoria ca ființă creată. Acum, eu înțelegeam că urmărirea fericirii conjugale nu avea să mă ajute să dobândesc mântuirea și că nu era o viață autentică; trebuia să pun pe primul loc datoria mea ca ființă creată. Îi eram foarte recunoscătoare lui Dumnezeu că mă îndrumase spre alegerea corectă.

Am citit în continuare din cuvintele lui Dumnezeu: „A-ți cere să renunți la urmărirea fericirii conjugale nu înseamnă a-ți cere să abandonezi căsnicia sau să divorțezi, ca formalitate, ci mai degrabă înseamnă a-ți cere să-ți îndeplinești misiunea ca ființă creată și să îndeplinești în mod adecvat datoria care îți revine, plecând de la premisa îndeplinirii responsabilităților care îți revin în căsnicie. Bineînțeles, dacă faptul că urmărești fericirea conjugală îți afectează, împiedică sau chiar compromite îndeplinirea datoriei unei ființe create, atunci ar trebui să abandonezi nu doar urmărirea fericirii conjugale, ci și întreaga ta căsnicie. Care este scopul și înțelesul final al părtășiei despre aceste aspecte? Este ca fericirea conjugală să nu îți împiedice pașii, să nu îți lege mâinile, să nu îți orbească ochii, să nu îți deformeze vederea, să nu îți perturbe și să nu îți ocupe mintea; este ca urmărirea fericirii conjugale să nu îți umple calea vieții și însăși viața și ca tu să abordezi corect responsabilitățile și obligațiile pe care ar trebui să le îndeplinești în căsnicie și să faci alegerile corecte cu privire la responsabilitățile și obligațiile pe care ar trebui să le îndeplinești. Un mod mai bun de a practica este să dedici mai mult timp și mai multă energie datoriei tale, să realizezi datoria care îți revine și să execuți misiunea pe care ți-a încredințat-o Dumnezeu. Nu trebuie să uiți niciodată că ești o ființă creată, că Dumnezeu este Cel care te-a călăuzit în viață până în acest moment, că Dumnezeu ți-a dat căsnicia, ți-a dat o familie și că Dumnezeu este Cel care ți-a oferit responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinești în cadrul căsniciei și că nu tu ai ales căsnicia; ideea nu este că ai ajuns să fii căsătorit din senin sau că îți poți întreține fericirea conjugală bazându-te pe propriile abilități și pe propria forță. Acum am explicat clar acest lucru? (Da.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (10)”]. Când ne cere să abandonăm urmărirea fericirii conjugale, Dumnezeu nu ne cere să divorțăm, ca formalitate, ci să ne facem bine îndatoririle ca ființe create sub premisa îndeplinirii responsabilităților care ne revin în cadrul căsniciei. În cazul în care căsnicia afectează sau stingherește realizarea îndatoririlor noastre, ar trebui să renunțăm la ea. Dumnezeu mi-a arătat limpede o cale de practică. În trecut, am urmărit fericirea conjugală, dedicându-i o jumătate de viață de eforturi susținute, și chiar și după ce am început să cred în Dumnezeu și să-mi fac datoria, eram în continuare profund împotmolită în această urmărire, incapabilă să mă eliberez. Am ajuns chiar să-mi resping datoria ca să-mi păstrez căsnicia, pierzând multe ocazii de a dobândi adevărul. Nu aveam să recuperez timpul pierdut. Acum, că aveam aproape 60 de ani, voiam să folosesc timpul limitat de care mai dispuneam pentru a-mi face datoria. Cât despre cum avea să fie căsnicia mea în viitor, nu eu aveam ultimul cuvânt în această privință. Trebuia să-I încredințez totul lui Dumnezeu și să mă supun suveranității și rânduielilor Sale. După aceea, mi-am dedicat toate resursele îndeplinirii datoriei mele. Când descopeream probleme, aveam părtășie cu surorile partenere pentru a le rezolva, iar când mă confruntam cu dificultăți, căutam îndrumare de la conducătorii de nivel superior. După o vreme, am obținut unele rezultate în lucrarea mea. Îmi foloseam diminețile și serile pentru devoționale, iar când mă aflam într-o stare incorectă, căutam imediat adevărul pentru a o îndrepta. Înainte să-mi dau seama, mă înzestrasem cu câteva adevăruri. Pe vremea când locuiam acasă, în timpul zilei eram ocupată cu munca la biserică, iar diminețile și serile rezolvam chestiuni de familie, până și timpul alocat devoționalelor mele fiind limitat; însă acum trăiam în sfârșit experiența plecării de acasă pentru a-mi face datoria și aveam mai mult timp să caut adevărul și mă înzestrez cu el. Acum înțeleg că nu urmărirea fericirii conjugale este misiunea mea și că nu aceasta mă va ajuta să dobândesc mântuirea. Voi putea trăi o viață reală doar dacă urmăresc să-mi fac bine datoria ca ființă creată.