de Wen Nuan, China

Încă din copilărie, fiul meu era destul de firav și creștea lent. Casa noastră era aproape de școală, așa că-l duceam adesea pe terenul de sport ca să alerge și să capete forță. Pe atunci, un antrenor l-a remarcat. În 2020, fiul meu a intrat în clasa a treia primară și a fost selectat de antrenor pentru a se alătura echipei de fotbal a școlii. În fiecare după-amiază, după ore, fiul meu mergea pe teren la antrenament. Văzând că prindea culoare în obraji și că dobândea mai multă forță fizică, mă simțeam împlinită. În fiecare seară, îl ascultam povestind anecdote de la fotbal. În timp ce îmi urmăream fiul antrenându-se pe teren, am observat că mai mulți antrenori îi acordau o atenție deosebită și-l învățau și alte mișcări. Antrenorii îmi vorbeau foarte politicos, lăudându-l pe fiul meu pentru că înțelegea rapid, era ascultător și rezistent, și adesea îl lăsau să joace cu elevii mai mari, spunând că voiau să-l formeze ca jucător-cheie. M-am simțit cu adevărat încântată, gândindu-mă: „Chiar mă face mândră! Oare are într-adevăr potențial de fotbalist?” De atunci, am început să urmăresc îndeaproape parcursul fotbalistic al fiului meu și, atât timp cât îndatoririle nu mă țineau prea ocupată, mergeam să-i văd toate meciurile, mai importante sau mai puțin importante. Antrenorul îmi spunea în avans și ce va face echipa, iar eu eram foarte mândră. Nu mă puteam abține să nu încep să visez cu ochii deschiși: „Se pare că e într-adevăr talentat la asta. În societatea extrem de competitivă de astăzi, este greu să te impui fără o abilitate specializată într-un anumit domeniu. Trebuie să-l cultiv corespunzător și să-l transform într-un jucător-vedetă; apoi, când va dobândi faimă și succes, nu numai că mă va face mândră, dar și eu voi fi părtașă la bogăția și la gloria lui.” De Anul Nou, în 2021, echipa fiului meu a câștigat campionatul pe districte. Uitându-se la trofeul sclipitor de aur, m-a îmbrățișat și a râs fericit. În bucuria mea, plănuiam în secret viitorul fiului meu ca fotbalist, gândindu-mă: „De acum înainte, pregătește-te pentru greutăți! Să nu mă învinovățești că sunt dură – totul este pentru binele tău. Când vei avea succes în viitor, vei înțelege intenția mea minuțioasă. Acesta este deja un hobby al tău și, dacă nu te-aș cultiva corespunzător, aș eșua ca părinte.”

După aceasta, îl puneam adesea pe fiul meu să se uite la momentele de glorie ale starurilor fotbalului din întreaga lume și îi spuneam: „Vezi cât de impresionant este? Cum crezi că te-ai simți să ajungi ca ei?” Fiului meu îi plăcea deja să urmărească meciurile și, sub îndrumarea mea, a devenit și mai entuziast. După ce își termina temele, urmărea meciuri și interviuri cu jucători-vedetă. În scurt timp, s-a familiarizat foarte bine cu principalele evenimente fotbalistice și cu vedetele din diferite țări și adesea îmi explica aceste lucruri. Văzând că fiul meu era acum pe calea cea bună, am început să-l învăț și mai multe: „Nimeni nu poate reuși cu ușurință. Trebuie să înduri greutăți pentru ca să-ți transformi visurile în realitate.” Fiul meu a fost întru totul de acord și rareori s-a plâns de antrenamentele plictisitoare pentru tehnica de bază. Pe parcursul verii anului 2021, fiul meu mergea pe teren să se antreneze în fiecare dimineață la ora 5 și nu se oprea decât după ora 9 și, cu toate acestea, nu a lipsit de la nicio sesiune. Într-o zi, fiul meu a avut febră, iar pe mine m-a durut puțin sufletul să-l văd atât de slăbit. Dar ca să-l ajut să-și atingă țelurile, l-am dus totuși pe teren. În weekenduri, când mergea la club pentru antrenament, uneori era foarte obosit și voia să-și ia o zi liberă, dar eu refuzam de fiecare dată. Uneori, devenea destul de reticent, dar eu tot discutam cu el și încercam să-l fac să se răzgândească: „Trebuie să te ții de treabă, ca să-ți vadă antrenorul munca asiduă. Trebuie să-ți îmbunătățești abilitățile, ca antrenorul să te ducă la mai multe meciuri. Când reputația ta va crește, un antrenor mai bun te va remarca și te va aduce într-o echipă și mai bună, nu vei fi atunci cu un pas mai aproape de a deveni un jucător-vedetă?” Fiul meu nu putea să mă contrazică, așa că pur și simplu se forța să se antreneze.

Mai târziu, din cauza pandemiei severe, competițiile de anvergură au fost suspendate doi ani la rând. Fiul meu nu a câștigat niciun premiu și amândoi am fost plini de regrete, dar el nu s-a oprit niciodată din a se antrena. Chiar și în gerul tăios, când pe teren erau doar câțiva oameni, silueta lui tot putea fi văzută. Însă nu știam exact când a început relația cu fiul meu să se schimbe. Din cauza dorinței mele aprinse de a vedea rezultate de la fiul meu, de fiecare dată când voia să-mi împărtășească momente interesante de la antrenament după ce se întorcea acasă, îl întrerupeam cu nerăbdare: „Nu mă interesează aceste lucruri! Ai câștigat? E tot ce vreau să știu. Câte goluri ai marcat? Te-a lăudat antrenorul? Ești cel mai bun jucător din echipă?” Fiul meu rămânea fără cuvinte când îl luam la întrebări și nu se mai simțea la fel de apropiat de mine ca înainte. Dacă echipa lui câștiga, mi se lăuda, dar dacă pierdea, își pleca fruntea ca și cum ar fi greșit cu ceva.

În 2023, s-a renunțat la restricțiile din timpul pandemiei și diverse competiții s-au desfășurat conform calendarului. În weekenduri, antrenorul îi ducea adesea pe copii în alte orașe pentru meciuri, iar în timpul vacanțelor, mergeau în orașe mai îndepărtate pentru competiții de anvergură, antrenându-se chiar alături de echipe de aceeași vârstă din Coreea de Sud. Indiferent cât costa, îl înscriam activ pe fiul meu și mă consideram un părinte cu viziune și responsabil. Cu cât fiul meu câștiga mai multe premii, cu atât mă simțeam mai mândră, iar vanitatea mea era pe deplin satisfăcută în fața tuturor antrenorilor, a celorlalți părinți, a prietenilor și a rudelor noastre. Anul acesta, îndatoririle mele m-au ținut foarte ocupată, dar pentru a-l însoți pe fiul meu la antrenament, îmi parcam adesea mașina lângă teren și lucram la calculator în mașină în timp ce-l așteptam. Deoarece trebuia frecvent să cobor din mașină pentru a urmări antrenamentul fiului meu, am irosit destul de mult timp pe care l-aș fi putut folosi pentru a-mi face datoria, iar eu n-am mai fost la fel de eficientă în această privință. Odată, fiul meu a participat la o competiție la nivel de oraș, care, din întâmplare, a coincis cu o adunare cu un nou-venit. Deși îmi doream foarte mult să fiu la meciul fiului meu, nu puteam să-mi neglijez îndatoririle, așa că a trebuit să merg la adunare. Dar pe tot drumul până acolo, m-am gândit la meci. Mă întrebam dacă fiul meu va putea juca tot meciul sau dacă echipa lui va câștiga. Când am ajuns la casa gazdei, am văzut că nou-venitul nu sosise încă. De obicei, m-aș fi neliniștit și aș fi încercat să-l contactez pe nou-venit, dar, în acea zi, am simțit că era perfect că nu apăruse, deoarece asta însemna că puteam să merg la meci și să-l văd pe fiul meu. Am așteptat puțin și, de vreme ce nou-venitul tot nu venise, m-am grăbit să ajung la meci. Am ajuns exact la timp pentru repriza a doua și am fost atât de entuziasmată să văd echipa fiului meu câștigând meciul, încât am uitat complet să-l contactez pe nou-venit.

În octombrie 2023, echipa fiului meu a participat la o competiție municipală, dar nu a câștigat niciun trofeu. Am fost furioasă. Mai ales când am văzut echipa cu un an mai mică decât a fiului meu câștigând un premiu și pe acei părinți și copii sărbătorind pe grupul de WeChat, am simțit că sunt pe punctul de a ceda nervos. În trecut, ei ne invidiaseră mereu, dar acum chiar câștigaseră. Fiul meu s-a întors acasă cu mâna goală, iar eu nu am știut cum să fac față rușinii puternice pe care o simțeam. Când am ajuns acasă, nici măcar nu am luat cina. Am continuat să-mi vărs nervii pe fiul meu: „Pandemia a amânat competițiile timp de doi ani, dar nu mă așteptam să nu obții niciun rezultat nici de data aceasta. Totul este din cauză că antrenorul tău nu te-a antrenat corespunzător înainte de competiție. Unul dintre coechipierii tăi a pierdut mingea în momentul critic și i-a tras pe toți înapoi. Cât despre tine, cred că n-ai fost nici tu prea stăpân pe abilitățile tale. Dacă ai fi fost, cu siguranță ai fi putut duce echipa până la final!” El era deja foarte trist din cauza înfrângerii, dar văzându-mă cum îmi pierd cumpătul, a încercat să mă consoleze: „Mamă, nu fi supărată! În fiecare competiție există învingători și învinși. Pur și simplu nu am fost la fel de buni ca ei.” Privind chipul inocent al fiului meu, m-am simțit foarte mișcată: „Este doar un joc; de ce sunt atât de furioasă?” M-am forțat să-i spun câteva cuvinte de încurajare fiului meu. Dar în adâncul sufletului, eram încă un dezastru, și, la ora 1 noaptea, tot nu puteam adormi. Am simțit că starea mea era greșită, așa că m-am rugat în inima mea: „Dumnezeule, nu-mi pot stăpâni emoțiile! Tu ne ceri să privim mereu oamenii și lucrurile și să ne purtăm și să acționăm întotdeauna conform cuvântului Tău, având adevărul drept criteriu. În ce aspect al adevărului ar trebui să intru în ceea ce privește cultivarea copilului meu? Te rog, luminează-mă și călăuzește-mă!” După ce m-am rugat, mi-am amintit cum Dumnezeu ne spusese ce responsabilități ar trebui să își asume părinții pentru copiii lor, venindu-mi în minte un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Într-un anumit sens, îndeplinirea responsabilitãților de pãrinte înseamnã sã se îngrijeascã de viețile copiilor lor; în alt sens, înseamnã sã îndrume și sã corecteze gândurile copiilor lor, sã le ofere îndrumãrile corecte privind gândurile și opiniile acestora” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. Dumnezeu ne cere ca, în calitate de părinți, atunci când copiii noștri mici au gânduri sau opinii extreme, să-i consiliem prompt cu privire la gândurile lor. Aceasta este responsabilitatea de a fi părinte. Fiul meu a pierdut competiția în acea zi, așa că, în realitate, acela ar fi trebuit să fie momentul ca el să dea frâu liber emoțiilor și să-și exprime gândurile, iar eu ar fi trebuit să-i ascult gândurile, să-l consiliez și să-l ajut să-și corecteze opiniile greșite. Nu numai că nu l-am consiliat deloc, ci, dimpotrivă, i-am înrăutățit situația. Am fost atât de lipsită de rațiune! Ca mamă, nici măcar nu corespundeam standardului. Eram atât de îngrozitoare! Gândindu-mă la aceste lucruri, m-am calmat treptat și am încetat să mai fiu obsedată de rezultatul competiției.

Mai târziu, am reflectat asupra motivului pentru care aveam atât de multe cerințe de la copilul meu. Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „În conștiința lor subiectivă, părinții anticipează, plănuiesc și stabilesc diverse lucruri pentru viitorul copiilor lor și, în consecință, produc aceste așteptări. Fiind instigați de aceste așteptări, părinții le cer copiilor să dobândească diverse competențe, să studieze teatrul, dansul sau arta și așa mai departe. Le cer să devină indivizi talentați și să fie apoi superiori, nu subordonați. Le cer să devină demnitari, și nu simpli funcționari; le cer să devină manageri, directori generali și executivi, lucrând pentru companiile din topul 500 mondial și așa mai departe. Toate acestea sunt idei subiective ale părinților. […] Pe ce se bazează aceste așteptări părintești? De unde provin? Provin din societate și din lume. Scopul tuturor acestor așteptări părintești este de a le permite copiilor să se adapteze la această lume și societate, de a evita să fie eliminați de lume sau de societate și de a-și găsi un loc în societate, de a obține un loc de muncă sigur, de a avea o familie stabilă și un viitor stabil, așa că părinții au diverse așteptări subiective de la urmașii lor. De exemplu, în prezent, este la modă să fii inginer IT. Unii spun: «Copilul meu va fi inginer IT când va fi mare. Va putea câștiga mulți bani în acest domeniu, având un computer la el toată ziua și făcând inginerie informatică. Mă va pune și pe mine într-o lumină bună!» În aceste circumstanțe, în care copiii nu au niciun fel de idee despre nimic, părinții le hotărăsc viitorul. Nu este greșit? (Ba da.) Părinții își pun speranțele în copiii lor bazându-se în întregime pe modul adulților de a vedea lucrurile, precum și pe opiniile, perspectivele și preferințele adulților despre lucrurile din lume. Nu este ceva subiectiv? (Ba da.) Dacă ar fi să te exprimi politicos, ai putea spune că este subiectiv, dar cum este de fapt? Care este o altă interpretare a acestei subiectivități? Nu este egoism? Nu este constrângere? (Ba da.) Îți place o slujbă sau alta și o anumită carieră, îți place să fii stimat, să duci o viață strălucitoare, să lucrezi ca demnitar sau să fii bogat în societate, așa că îți obligi copiii să facă și ei acele lucruri, să fie și ei asemenea persoane și să meargă pe acel tip de cale, dar le va plăcea să trăiască în acel mediu și să lucreze în acel domeniu în viitor? Sunt potriviți pentru asta? Care sunt destinele lor? Care sunt rânduielile și hotărârile lui Dumnezeu în privința lor? Știi aceste lucruri? Unii spun: «Nu-mi pasă de acele lucruri, ceea ce contează sunt lucrurile care îmi plac mie, părintele lor. Îmi pun speranțele în ei pe baza preferințelor mele.» Nu este extrem de egoist? (Ba da.) Este atât de egoist!” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că părinții au diverse cerințe de la copiii lor, pe baza propriilor preferințe și a modului în care înțeleg ei societatea, iar apoi le cer copiilor să urmărească și să îndeplinească aceste cerințe. M-am analizat în lumina acestora și am văzut că îmi plăcea ca lumea să aibă o părere foarte bună despre mine și că nu voiam să rămân o anonimă, așa că mă așteptam ca fiul meu să urmărească același lucru. Am văzut că presiunea competiției sociale este imensă și că fiul meu, întâmplător, avea un dar pentru sport, așa că am sperat ca el să se remarce dintre colegii săi prin fotbal, să devină în cele din urmă o celebritate, să câștige mulți bani și să ducă o viață superioară. În acest fel, aș fi beneficiat și eu de pe urma succesului său. Pentru a atinge acest obiectiv, l-am lipsit pe fiul meu de bucuria de a juca fotbal și l-am constrâns să urmărească aspirația de a deveni un jucător-vedetă conform dorințelor mele. Indiferent de arșița sau de gerul extrem și indiferent dacă putea suporta fizic, l-am forțat să continue antrenamentele. Treptat, fiul meu a devenit prea concentrat asupra victoriei sau a înfrângerii și a onoarei și chiar a devenit mândru și mulțumit de sine datorită realizărilor sale. Aparent, făceam asta pentru binele fiului meu, dar, în realitate, voiam să folosesc succesul lui în fotbal pentru a-mi satisface dorințele egoiste și a-mi împlini propriile visuri. Mai important, lucrurile pe care le așteptam de la fiul meu și pe care i le ceream erau în întregime motivate de dorințele mele subiective, personale. Fiul meu era încă mic și nici măcar nu înțelegea ideea de a deveni faimos sau de a câștiga mulți bani, dar îi impuneam aceste lucruri și îl forțam să-mi execute planul. Eram atât de egoistă! Ce slujbă va avea fiul meu sau ce tip de persoană va ajunge în viitor sunt toate lucruri aflate sub suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu. Planificându-i viața fiului meu conform dorințelor mele, oare nu încercam să mă eliberez de sub suveranitatea lui Dumnezeu?

Ulterior, am căutat să înțeleg: „De ce mă aștept mereu ca fiul meu să-mi îndeplinească cerințele?” Când am citit cuvintele lui Dumnezeu, inima mea s-a mai luminat puțin. Dumnezeu Atotputernic spune: „De fapt, indiferent de cât de înalte sunt idealurile omului, cât de realiste sau de cuvenite pot fi dorințele lui, tot ceea ce omul dorește să realizeze, tot ceea ce caută el este strâns legat de două cuvinte. Aceste două cuvinte sunt de o importanță vitală pentru viața fiecărei persoane și sunt lucruri pe care Satana intenționează să le insufle în om. Care sunt aceste două cuvinte? Sunt «faimă» și «câștig». Satana folosește o metodă foarte blândă, o metodă care este foarte mult în conformitate cu noțiunile oamenilor și care nu este foarte agresivă, pentru a-i face pe oameni să accepte pe neștiute modalitățile și legile lui de supraviețuire, să-și dezvolte obiectivele și direcția în viață și să ajungă să aibă aspirații de viață. Indiferent cât de pompoase ar putea să pară cuvintele pe care le folosesc oamenii pentru a vorbi despre aspirațiile lor de viață, acestea sunt legate inextricabil de «faimă» și de «câștig». Tot ceea ce orice persoană importantă sau faimoasă – sau, de fapt, orice persoană – urmărește de-a lungul vieții are legătură doar cu aceste două cuvinte: «faimă» și «câștig». Oamenii cred că, odată ce au faimă și câștig, au un capital pe care îl pot folosi ca să se bucure de statut înalt, de bogăție mare și de viață. Ei cred că, odată ce au faimă și câștig, au un capital pe care îl pot folosi ca să caute plăcere și ca să se implice în desfătări nesăbuite ale trupului. De dragul acestei faime și al acestui câștig pe care și le doresc, oamenii, de bună voie, totuși fără să știe, îi predau Satanei trupurile și inimile lor și chiar tot ceea ce au, inclusiv perspectivele și sorțile lor. Ei fac asta fără rezerve, fără niciun moment de îndoială și fără să știe vreodată să recupereze tot ce au avut odată. Oare pot oamenii să mai păstreze vreun control asupra lor înșiși odată ce s-au predat Satanei și i-au devenit loiali în felul acesta? Cu siguranță, nu. Ei sunt controlați complet și total de Satana. S-au scufundat complet și total într-o mlaștină și nu se pot elibera. Odată ce o persoană se împotmolește în faimă și câștig, nu mai caută ceea ce este strălucitor, ceea ce este just sau acele lucruri care sunt frumoase și bune. Asta deoarece, pentru oameni, farmecul faimei și al câștigului este prea mare; acestea sunt lucruri pe care oamenii le pot urmări la nesfârșit pe tot parcursul vieții și chiar pentru întreaga veșnicie. Nu așa stau de fapt lucrurile?” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că motivul pentru care aveam astfel de așteptări de la copilul meu era acela că făcusem din goana după faimă și câștig scopul vieții mele. De mică, luasem zicalele satanice precum „Omul se luptă în sus; apa curge în jos”, „Să te distingi și să aduci onoare străbunilor tăi” și „Trebuie să înduri o mare suferință pentru a răzbi în viață” drept crezuri de viață. M-am concentrat în totalitate asupra studiilor, a promovării examenelor și a găsirii unor slujbe bine plătite. De fiecare dată când atingeam un obiectiv și eram lăudată de alții, părinții mei ajungeau și ei să fie invidiați de rude, prieteni și vecini datorită reușitelor mele, iar eu simțeam că, indiferent cât de multă suferință înduram, merita. După ce am început să lucrez, pentru a fi promovată, pentru a obține o mărire de salariu și a mă remarca, mi-am lingușit superiorii. Purtam o mască în relațiile cu colegii și spuneam lucruri contrare sentimentelor mele adevărate. Familia mea vedea doar că era impresionant faptul că lucram în marele oraș și trimiteam bani acasă lunar, dar, în realitate, mă săturasem de mult de acel gen de viață. În lumea faimei și a câștigului, mi-am pierdut integritatea și, în sinea mea, m-am simțit singură și pustiită; nici măcar nu aveam cui să-i pot împărtăși sentimentele mele adevărate. După ce am demisionat, ani la rând nu am vrut să-mi mai amintesc de acea perioadă. După ce am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic, am început să-mi fac datoria în biserică, ceea ce mi-a permis să simt pace și liniște sufletească și să mă feresc de lumea plină de dispute și de perfidie a goanei după faimă și câștig. Consideram că renunțasem deja la a urmări faima și câștigul, dar, în mod neașteptat, când a venit vorba ca fiul meu să joace fotbal, am început din nou să urmăresc faima și câștigul. Am vrut să-mi cultiv copilul pentru a deveni un jucător-vedetă, ca să mă pot bucura și eu de glorie. Esența așteptărilor mele era că voiam ca fiul meu să urmărească faima, câștigul și statutul, exact ca mine. Pe teren, copilul meu concura împotriva adversarilor săi; în afara terenului, eu concuram împotriva celorlalți părinți. Concuram să vedem cine își putea cultiva mai bine copilul și al cui copil putea aduce mai multă glorie. Ba chiar am visat cu ochii deschiși că, după ce fiul meu va deveni faimos, puteam să mă bucur de bogății, statut și glorie alături de el. Am văzut că scopul pe care îl urmăream nu se schimbase absolut deloc. De-a lungul anilor în care am mers la meciuri cu fiul meu, am văzut că faima și câștigul erau lucrurile în jurul cărora se învârteau competițiile sportive. Chiar dacă jucătorii talentați obțin rezultate bune prin efort, suferința pe care o îndură din punct de vedere mental și fizic în acest proces este ceva ce oamenii obișnuiți nu pot suporta. Mai mult, aceste realizări efemere dispar rapid și nu au nicio semnificație. Nici măcar acei jucători-vedetă care au avut cândva atât faimă, cât și câștig, nu pot scăpa de îmbătrânire, boală și moarte, și ei încă se confruntă cu greutăți în viață. Chiar dacă o persoană dobândește atât faimă, cât și câștig, acest fapt nu poate opri îmbătrânirea sau boala, nici nu îi poate prelungi viața. Chiar dacă mi-aș fi cultivat fiul pentru a deveni un jucător-vedetă, care ar fi fost rostul? Oare nu ar fi suferit și el din cauza otrăvurilor Satanei, la fel ca mine? Abia atunci am văzut că a-l duce pe copilul meu pe calea urmăririi faimei și a câștigului era ca și cum l-aș fi împins într-o groapă de foc. Fiul meu era în mod clar doar un copil obișnuit căruia îi plăcea să joace fotbal, iar eu eram cea orbită de faimă și câștig. Eu personal i-am pus fiului meu cătușele faimei și ale câștigului.

Mai târziu, mâncând și bând cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să văd această problemă mai clar. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacã pãrinții își doresc sã-și îndeplineascã responsabilitãțile, ar trebui sã încerce sã înțeleagã personalitãțile, firile, interesele și calibrul copiilor lor, precum și nevoile umanitãții lor, în loc sã transforme propriile lucruri pe care le urmãresc drept adulți privind lumea, prestigiul și profitul în așteptãri de la copiii lor, impunându-le aceste lucruri referitoare la prestigiu, profit și lume care provin din societate. Pãrinții denumesc aceste lucruri folosind numele plãcut de «așteptãri de la copiii lor», dar, în realitate, nu sunt asta. Este clar cã încearcã sã-și împingã copiii în groapa de foc și sã-i trimitã în brațele diavolilor” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. „Referitor la căile viitoare pe care vor merge copiii lor și carierele pe care le vor urma, părinții nu ar trebui să le spună lucruri precum: «Uită-te la cutare, este pianist și a început să cânte la pian de la patru sau cinci ani. Nu și-a făcut plăcerea de a se juca, nu a avut prieteni sau jucării și a exersat la pian în fiecare zi. Părinții l-au însoțit la lecțiile de pian, au consultat diverși profesori și l-au înscris la competiții de pian. Uită-te ce faimos, bine hrănit și bine îmbrăcat este acum, înconjurat de o aură de lumină și respectat oriunde merge.» Este acesta tipul de educație care promovează dezvoltarea sănătoasă a minții unui copil? (Nu.) Atunci ce fel de educație este? Este educația diavolului. Acest tip de educație este dăunătoare pentru orice minte tânără. Îi încurajează pe copii să aspire la faimă, să râvnească la diverse aure, onoruri, ranguri și desfătări. Îi determină să tânjească după aceste lucruri și să le urmărească de la o vârstă fragedă, conducându-i la anxietate, temeri intense și griji și chiar făcându-i să plătească orice tip de preț pentru a le obține, trezindu-se devreme și lucrând până târziu ca să-și verifice temele și să-și însușească diferite competențe, pierzându-și anii copilăriei și renunțând la acei ani prețioși în schimbul acestor lucruri” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că părinții își proiectează asupra copiilor goana după faimă și câștig și că acest lucru e prezent pe tot parcursul procesului de creștere și de educare a copiilor. Asta vatămă trupul și mintea copiilor și îi împinge în brațele diavolului. M-am gândit cum fiul meu avea o copilărie lipsită de griji, dar eu l-am făcut, de la vârsta de aproximativ șase sau șapte ani, să urmărească să devină un jucător-vedetă și să alerge după faimă și avere. Acestea depășeau cu mult ceea ce putea el să suporte din punct de vedere psihic la vârsta lui. Dar tot i-am inoculat cu forța aceste idei și i-am cerut să continue antrenamentele, chiar și atunci când era epuizat sau bolnav. Fotbalul devenise mai mult decât un simplu interes sau hobby pentru fiul meu, iar el fusese supus unei presiuni prea mari din partea mea. Mi-am forțat copilul să-i pese de victorii și înfrângeri, de succes și eșec, l-am forțat să concureze cu cei de vârsta lui și l-am obligat să se antreneze din greu pentru ca mai mulți antrenori să-l remarce. În acel moment, fiul meu manifesta un sentiment de superioritate ori de câte ori câștiga un meci sau primea un premiu și se descuraja și devenea invidios când alții aveau performanțe mai bune și primeau atenție. Fiul meu și-a pierdut inocența pe care ar fi trebuit să o aibă la vârsta sa, iar toate acestea au fost rezultatul faptului că i-am impus dorințele mele. Îi datoram scuze copilului meu. Deși credeam în Dumnezeu de mulți ani, tot nu puteam vedea răul pe care faima și câștigul îl provocau oamenilor. Ba chiar l-am învățat pe copilul meu să urmărească faima și câștigul și, în acest proces, mi-am întârziat îndatoririle. Îmi neglijasem cu adevărat îndatoririle cuvenite și Îl dezamăgisem pe Dumnezeu. Am simțit un regret profund și m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu înțeleg adevărul. Nici ca părinte nu corespund standardului. Cum ar trebui să-mi educ copilul și cum ar trebui să-i tratez interesele și hobbyurile? Te rog, luminează-mă și îndrumă-mă!”

Mai târziu, am găsit o cale de practică în cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Când le impun copiilor tot felul de așteptãri și de cerințe, pãrinții îi supun la o presiune suplimentarã foarte mare – asta nu înseamnã cã-și îndeplinesc responsabilitãțile. Așadar, care sunt responsabilitățile pe care se cuvine să le îndeplinească părinții? Cel puțin, ar trebui să-și învețe copiii să fie oameni onești, care spun adevărul și fac lucrurile într-un mod onest, și să-i învețe să fie buni la suflet și să nu facă lucruri rele, îndrumându-i într-o direcție pozitivă. Acestea sunt responsabilitățile lor cele mai elementare. În plus, ar trebui să-și îndrume copiii în studiul cunoștințelor și abilităților practice și așa mai departe, în funcție de calibrul și de condițiile lor. Dacă părinții cred în Dumnezeu și înțeleg adevărul, ar trebui să-i determine pe copiii lor să citească cuvintele lui Dumnezeu și să accepte adevărul, astfel încât să ajungă să-L cunoască pe Creator și să înțeleagă că oamenii sunt creați de Dumnezeu și că Dumnezeu există în acest univers; ar trebui să-și conducă copiii în rugăciune către Dumnezeu și să mănânce și să bea cuvintele lui Dumnezeu, astfel încât să poată înțelege unele adevăruri, pentru ca, după ce vor crește, să poată crede în Dumnezeu, să-L urmeze și să-și facă datoria de ființã creatã, în loc sã urmãreascã tendințe lumești, sã devinã blocați în diverse relații interpersonale complicate și sã fie ademeniți, corupți și distruși de diferitele tendințe rele ale acestei lumi. Acestea sunt adevãratele responsabilitãți pe care ar trebui sã le îndeplineascã pãrinții. Responsabilitãțile pe care ar trebui sã le îndeplineascã în rolul lor de pãrinți sunt de a le oferi copiilor îndrumãri pozitive și sprijin adecvat înainte ca aceștia sã devinã adulți, precum și de a se îngriji prompt de ei în viețile lor fizice în ceea ce privește necesitãțile zilnice. Dacă li se îmbolnăvesc copiii, părinții ar trebui să le asigure tratament ori de câte ori este necesar; nu ar trebui, de teama de a nu le întârzia copiilor învățătura, să-i oblige să continue să meargă la școală și să renunțe la tratament. Când copiii lor au nevoie să se recupereze, trebuie să li se permită să se recupereze, iar când au nevoie să se odihnească, trebuie să li se permită să se odihnească. Este esențial să le asigure sănătatea copiilor; dacă aceștia rămân în urmă cu învățătura, părinții pot găsi o modalitate de a recupera ulterior. Acestea sunt responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească părinții. Într-o privință, trebuie să-și ajute copiii să dobândească cunoștințe solide; în altă privință, trebuie să-și îndrume și să-și educe copiii astfel încât să meargă pe calea cea dreaptă și să le asigure sănătatea mintală, astfel încât să nu fie influențați de tendințele nesănătoase și de practicile rele ale societății. În același timp, trebuie, de asemenea, să-i determine pe copiii lor să facă un obicei din a face exerciții fizice în mod corespunzător, pentru a le asigura sănătatea fizică. Acestea sunt lucrurile pe care se cuvine sã le facã pãrinții, în loc sã le impunã forțat copiilor așteptãri sau cerințe nerealiste. Pãrinții trebuie sã-și îndeplineascã responsabilitãțile atât în ceea ce privește lucrurile de care copiii au nevoie pentru mințile lor, cât și lucrurile de care au nevoie aceștia în viețile lor fizice. Pãrinții ar trebui sã le transmitã unele cunoștințe generale de viațã, de exemplu, cã ar trebui sã mãnânce mâncare caldã și nu rece, cã atunci când vremea este rece, ar trebui sã se îmbrace cu haine groase pentru a evita guturaiul sau rãcelile, ajutându-i astfel sã învețe cum sã-și protejeze sãnãtatea. În plus, când în tinerele lor minți apar niște idei infantile, imature, despre viitorul lor sau unele gânduri extreme, pãrinții trebuie sã le ofere îndrumãri adecvate imediat ce le descoperã, corectând aceste fantezii copilãrești și lucruri extreme, astfel încât copiii sã poatã porni pe calea cea dreaptã în viațã. Asta înseamnã îndeplinirea responsabilitãților lor. Într-un anumit sens, îndeplinirea responsabilitãților de pãrinte înseamnã sã se îngrijeascã de viețile copiilor lor; în alt sens, înseamnã sã îndrume și sã corecteze gândurile copiilor lor, sã le ofere îndrumãrile corecte privind gândurile și opiniile acestora” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că responsabilitatea pe care o au părinții față de copiii lor mici implică, pe de o parte, grija față de nevoile lor fizice și asigurarea că aceștia cresc sănătoși, iar pe de altă parte, mai multă comunicare cu odraslele, consilierea lor și rezolvarea la timp a problemelor psihologice ale acestora. Și mai bine este să-i aducă pe copiii lor înaintea lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu sunt ceea ce oamenii au cu adevărat nevoie. El ne învață în mod practic cum să ne purtăm și cum să ne tratăm copiii. Eram părinte de atâția ani și habar nu aveam ce însemna cu adevărat să fac ceea ce era mai bine pentru copilul meu. În acel moment, am văzut că doar respectând cuvintele lui Dumnezeu pot într-adevăr să-mi îndeplinesc responsabilitățile de părinte și că asta îi poate permite și copilului meu să crească sănătos. Dându-mi seama de aceste lucruri, nu l-am mai forțat pe copilul meu să participe la antrenamente sau competiții și, în schimb, i-am respectat dorințele. În același timp, am comunicat cu el, spunându-i: „Nu vom urmări să facem din tine un jucător-vedetă. De vreme ce îți place să joci fotbal, concentrează-te doar asupra bucuriei jocului.” A fost surprins și totodată fericit când m-a auzit spunând asta. Și eu m-am simțit mult mai liniștită și nu m-am mai așteptat ca fiul meu să devină un jucător-vedetă. După aceea, mi-am prioritizat îndatoririle și l-am lăsat pe fiul meu să-și vadă singur de antrenamentele sau competițiile sale. M-am liniștit pentru a mă concentra asupra propriilor îndatoriri și am încetat să mă mai îngrijorez din cauza acelor lucruri. În mai 2024, aproape de absolvirea școlii primare, fiul meu a avut un meci. Văzând că echipele adverse erau puternice, m-am îngrijorat de competiția acerbă, așa că nu am vrut ca fiul meu să fie din nou prins în vârtejul faimei și al câștigului și, ca atare, i-am sugerat să nu participe. Dar fiul meu a insistat să meargă. Drept urmare, greșelile coechipierilor săi au dus la pierderea a două goluri, iar la loviturile finale de departajare, fiul meu a ratat un gol din cauza anxietății. S-a supărat puțin și a regretat oarecum, dar l-am consiliat cu răbdare și l-am încurajat să înfrunte situația cu calm. După ce a auzit asta, fiul meu s-a simțit foarte ușurat. De obicei, găseam momentele oportune pentru a-i mărturisi fiului meu despre creația lui Dumnezeu. Îi vorbeam despre faptul că omul a fost creat de Dumnezeu și despre modul în care Satana îi corupe pe oameni. Fiul meu era foarte interesat și capabil să înțeleagă. Am continuat să-l învăț pe copilul meu să se bizuie pe Dumnezeu atunci când întâmpină dificultăți, să fie onest în vorbele și faptele sale și să nu facă lucruri rele.

Dorința de faimă și de câștig îmi mai stârnea ocazional inima și, mai ales când vedeam copiii altora având succes în anumite domenii sau cu hobbyurile lor, mă simțeam neliniștită. Totuși, nu-i mai impuneam copilului meu dorințele mele. Într-o seară, am dat peste un fragment din cuvintele lui Dumnezeu. Era ceva de care aveam nevoie atât eu, cât și fiul meu, așa că l-am chemat să-l citim împreună. Dumnezeu Atotputernic spune: „Totuși, faptul că Dumnezeu îți dă un anumit interes, un hobby sau un punct forte nu înseamnă că Dumnezeu trebuie să te pună să faci o datorie sau o lucrare legată de interesul, hobbyul sau punctul tău forte. Unii oameni spun: «Din moment ce nu mi se cere să fac o datorie în acest domeniu sau să mă implic într-o lucrare legată de acesta, atunci de ce mi s-a dat un astfel de interes, hobby sau punct forte?» Dumnezeu a dat marii majorități a oamenilor anumite interese și hobbyuri pe baza diferitelor condiții ale fiecărei persoane. Desigur, sunt luate în considerare mai multe lucruri: pe de o parte, este pentru traiul și supraviețuirea oamenilor; pe de altă parte, este pentru a le îmbogăți viața. Uneori, viața unei persoane necesită anumite interese și hobbyuri, fie pentru divertisment și amuzament, fie pentru a se putea implica în unele sarcini adecvate, făcându-și astfel viața umană împlinită. Desigur, indiferent din ce perspectivă este privit, există un motiv în spatele faptului că Dumnezeu dăruiește, iar Dumnezeu are, de asemenea, motivele și temeiurile Sale pentru a nu dărui. S-ar putea ca viața ta umană sau supraviețuirea ta să nu necesite ca Dumnezeu să-ți dea interese, hobbyuri și puncte forte, și să-ți poți menține traiul sau să-ți îmbogățești viața umană și să o faci împlinită prin alte mijloace. Pe scurt, indiferent dacă Dumnezeu le-a dat sau nu oamenilor interese, hobbyuri și puncte forte, aceasta nu este o problemă a oamenilor înșiși. Chiar dacă cineva nu are puncte forte, acesta nu este un defect al umanității sale. Oamenii ar trebui să înțeleagă corect acest lucru și să-l trateze corect. Dacă cineva are anumite interese, hobbyuri și puncte forte, atunci ar trebui să le prețuiască și să le utilizeze corect; dacă nu le are, nu ar trebui să se plângă” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (12)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că El le dă oamenilor interese și hobbyuri, astfel încât, pe de o parte, acestea să îmbogățească viața umană, iar pe de altă parte, să le permită oamenilor să-și câștige existența cu ajutorul lor. Însă tot de poruncile lui Dumnezeu depinde dacă o persoană poate, în cele din urmă, să lucreze într-un domeniu legat de interesele sau hobbyurile sale. E posibil ca acestea să rămână doar hobbyuri. Am avut părtășie cu fiul meu despre cum înțelegeam eu că ar trebui tratate interesele și hobbyurile. Fiul meu a spus: „Slavă lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să iubesc să joc fotbal! Mi-a adus multă bucurie, dar dacă voi putea să am o slujbă în domeniul fotbalului sau cum îmi voi câștiga existența în viitor încă depinde de poruncile lui Dumnezeu.” Am spus: „Exact! Doar cuvintele lui Dumnezeu sunt adevărul și așa ar trebui să înțelegem această chestiune.” Simt că a crede în Dumnezeu este atât de minunat! Cuvintele lui Dumnezeu sunt adevărul și ne oferă principii de practică în toate lucrurile, dându-ne o cale de urmat și, de asemenea, dăruind inimilor noastre libertate și eliberare.