de Zhaoyang, China

Pe la începutul adolescenței, îmi plăcea nespus să urmăresc seriale TV adaptate după romanele lui Chiung Yao, în care eroinele erau virtuoase și bune; indiferent cât de grea sau de dureroasă le era viața, rămâneau alături de soți și de familie, muncind neobosite și fără să se plângă pentru a-i sluji. Publicul le îndrăgea și le admira, iar pe mine m-au impresionat profund. În plus, învățămintele și educația primite în familie m-au făcut treptat să cred că o femeie ar trebui să-și dedice întreaga viață soțului și copiilor, să aibă grijă cum trebuie de toată casa și că asta însemna să fii o femeie bună. După ce m-am căsătorit, în fiecare zi, pe lângă mersul la serviciu, eram mereu ocupată cu pregătirea tuturor meselor, cu spălatul rufelor și curățenia pentru familia mea și manifestam o grijă meticuloasă față de nevoile zilnice ale soțului și copiilor mei. Zi după zi, an după an, oricât de greu sau de istovitor era, nu m-am plâns niciodată. Soacra și soțul erau foarte mulțumiți de mine, iar rudele și vecinii mă lăudau, considerându-mă o soție virtuoasă și bună. Deși primeam laude din partea familiei și complimente de la cei din jur, în sinea mea nu simțeam o fericire deplină. Din contră, din pricina poverilor familiale, mă simțeam adesea epuizată și complet pustiită sufletește. Uneori mă întrebam: „Oare chiar așa este menită să fie trăită viața?”

În anul 2008, am acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă și, la scurt timp, am început să-mi îndeplinesc îndatoririle în cadrul bisericii. Trei ani mai târziu, am fost aleasă conducătoare de biserică. Zilnic, trebuia să plec devreme și să mă întorc târziu, fiind foarte ocupată cu lucrarea bisericii. Uneori, când ajungeam acasă mai târziu, soțul meu își manifesta nemulțumirea, iar soacra mea mă trata cu răceală. Pentru a menține imaginea de soție și de noră bună pe care și-o făcuseră despre mine, după ce terminam lucrarea bisericii, mă grăbeam acasă să mă ocup de treburile casnice și s-o ajut pe soacra mea la diverse munci. Eram ocupată încontinuu; nu aveam deloc timp să citesc cuvintele lui Dumnezeu și, uneori, chiar ațipeam în timpul adunărilor. În inima mea, știam că, în calitate de ființă creată, trebuia să-mi îndeplinesc îndatoririle, dar, în același timp, consideram că o femeie trebuie să fie o soție bună și o mamă iubitoare, și să aibă grijă de familie. Dacă nu reușeam să am grijă de ai mei, însemna că nu eram o femeie bună, că aveam să fiu criticată de alții și că nici conștiința nu-mi va da pace. Din această pricină, inima îmi era mereu constrânsă și acaparată de problemele familiale și nu mă puteam dedica pe deplin îndatoririlor mele. În timpul sărbătorii de Ziua Națională din 2012, copilul meu a avut șapte zile de vacanță. Însă, exact în acea perioadă, conducătorii de nivel superior ne-au invitat la o adunare și mai era de implementat și o anumită lucrare în biserică, așa că timp de patru zile nu am fost acasă. Deși fizic mă aflam la biserică, gândurile îmi zburau neîncetat la familie. Mă frământam continuu: „Oare soacra mea va reuși să aibă grijă de copil în absența mea? Oare se va supăra soțul?” Inima mea nu-și găsea nicicum liniștea, iar acest lucru îmi afecta modul în care îmi îndeplineam îndatoririle. În drum spre casă, mă simțeam extrem de neliniștită, temându-mă de reacția furioasă a soțului meu. Când am ajuns, indiferent de cât de mult m-au certat soacra și soțul, n-am zis nimic și mi-am văzut de treabă în liniște, simțindu-mă vinovată pentru că nu-mi îndeplinisem responsabilitățile. Ulterior, soțul și soacra mea au văzut la televizor zvonurile nefondate răspândite de PCC pentru a discredita Biserica lui Dumnezeu Atotputernic și au început să se opună tot mai vehement credinței mele.

Într-o seară, de-abia ajunsesem acasă, când soțul meu a izbucnit, pierzându-și cumpătul. A amenințat că-mi aruncă scuterul în râu și chiar a vrut să-mi arunce cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu. M-am luptat cu disperare cu el pentru a recupera cărțile. În timpul încăierării, mi-a dat câteva palme și m-a lovit peste picioare cu coada unui mop. Soacra mea s-a prefăcut că nu vede și s-a retras în camera ei. Am simțit o durere cumplită în suflet; mă tratau astfel doar din cauza credinței mele. Mai târziu, soțul meu, cu ochii înecați de lacrimi, și-a cerut iertare, așa că l-am iertat. Am considerat că reacționase așa doar pentru că eu nu avusesem suficientă grijă de familie. După acel episod, mi-am făcut datoria cu precauție, încercând în același timp să mențin armonia familială. Întrucât niciodată nu reușeam să mă dedic pe deplin datoriei, rezultatele întârziau să apară, iar eu ajungeam să mă simt extrem de obosită. Când observam frați și surori care, neavând constrângeri familiale, se puteau dedica din toată inima lucrării bisericii, mă cuprindea o mare invidie. Speram din tot sufletul ca, într-o bună zi, să pot și eu să-mi fac datoria la fel de liber ca ei. Ce minunat ar fi fost! În acea perioadă, ascultam frecvent imnul cuvintelor lui Dumnezeu intitulat: „Sunteți dispuși să-I dați lui Dumnezeu dragostea din inima voastră?” De fiecare dată când îl ascultam, eram mișcată până la lacrimi. Deși credeam în Dumnezeu și îmi făceam datoria, loialitatea mea era îndreptată către familie, către soț și către copil. Nu Îi dăruisem inima mea lui Dumnezeu și nici nu-mi îndeplineam îndatoririle. Când mă gândeam la aceste lucruri, mă simțeam tulburată și mă autoînvinovățeam. Mă simțeam ca și cum aș fi fost legată cu o funie invizibilă, obligată să aleg între datorie și familie, și resimțeam o suferință enormă în suflet. Prin urmare, mă rugam adesea lui Dumnezeu, cerându-I să-mi deschidă o cale de ieșire.

Mai târziu, am plecat în altă localitate pentru a-mi face datoria. La momentul respectiv, eram hotărâtă să-mi fac datoria în mod corespunzător, dar, nu după mult timp, am constatat că nu mă puteam desprinde de soțul și de copiii mei, așa că m-am întors acasă. Deoarece inima mea nu era dedicată datoriei, iar aceasta nu producea rezultate, am fost demisă. După demitere, am căzut într-o stare de profundă negativitate. Simțeam că nu eram o persoană care urmărea adevărul și îmi pierdusem și hotărârea de a năzui spre progres. Câteva luni mai târziu, conducătoarea a avut părtășie cu mine și a rânduit să fac o datorie bazată pe texte. Am simțit simultan și agitație, și bucurie, gândindu-mă: „Această datorie este o înălțare din partea lui Dumnezeu. Dar dacă voi fi prea ocupată cu datoria, nu voi putea veni acasă prea des. Ce se va întâmpla atunci cu soțul și copiii mei? Soacra mea are și dureri la picior acum; dacă nu voi fi acasă prea des, cine va avea grijă de ei?” La acest gând, mi-am pierdut curajul de a accepta datoria. Știam însă că o astfel de datorie se ivește cu greu și că, dacă o pierdeam, exista posibilitatea să nu mai am niciodată o altă ocazie. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, anterior, din cauză că am acordat prioritate grijii față de familie, am amânat în mod repetat îndeplinirea datoriei mele, întristându-Te și dezamăgindu-Te. Acum, având această nouă șansă de a-mi face datoria, doresc să mă străduiesc să îndeplinesc cerințele Tale, dar statura mea este foarte mică și mă tem că nu voi reuși să trec cu bine prin această experiență. Dumnezeule, Te rog, condu-mă și dă-mi credință și putere!” După aceea, am ascultat imnul cuvintelor lui Dumnezeu „Lui Dumnezeu Îi plac cei hotărâți”: „Ca să-L urmăm pe Dumnezeul practic, trebuie să avem această hotărâre interioară: indiferent cât de mărețe sunt mediile pe care le întâlnim sau ce fel de greutăți întâmpinăm și indiferent cât de slabi sau de negativi suntem, nu ne putem pierde convingerea în schimbarea firii noastre sau în cuvintele rostite de Dumnezeu. Dumnezeu a făcut o promisiune omenirii, iar acest lucru le cere oamenilor să aibă hotărâre interioară, credință și perseverență, pentru a și le asuma. Lui Dumnezeu nu-I plac oamenii lași; Îi plac oamenii cu hotărâre interioară. Chiar dacă ai dezvăluit multă corupție, chiar dacă ai urmat de multe ori calea greșită sau ai comis multe fărădelegi, te-ai plâns în legătură cu Dumnezeu sau, din cadrul religiei, I te-ai împotrivit lui Dumnezeu sau ai avut în inima ta blasfemii împotriva Lui și așa mai departe – Dumnezeu nu Se uită la toate acestea. Dumnezeu Se uită doar dacă un om urmărește adevărul și dacă se poate schimba, într-o bună zi” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Calea de practică spre schimbarea firii unei persoane”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și am fost profund mișcată. Dumnezeu nu S-a uitat la eșecurile mele trecute, ci dacă acum puteam prețui ocazia de a-mi face datoria și dacă mă puteam pocăi cu adevărat. Lui Dumnezeu Îi plac oamenii cu hotărâre. De data aceasta, nu puteam fi o lașă și nu-L mai puteam dezamăgi pe Dumnezeu. Eram dispusă să prețuiesc această șansă de a-mi face datoria.

După ce am început îndatoririle bazate pe texte, am căutat cuvinte ale lui Dumnezeu relevante pentru starea mea. Am citit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu: „Oamenii care trăiesc în această societate adevărată au fost profund corupți de Satana. Indiferent dacă sunt sau nu educați, mare parte din cultura tradițională este înrădăcinată în gândurile și părerile oamenilor. În special, femeilor li se cere să aibă grijă de soții lor și să-și crească și copiii, să fie soții bune și mame iubitoare, devotându-și întreaga viață soților și copiilor lor și trăind pentru aceștia, asigurându-se că familia are trei mese pe zi și spălând, făcând curățenie și făcând bine toate celelalte treburi gospodărești. Acesta este standardul acceptat pentru a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Fiecare femeie crede, de asemenea, că așa ar trebui să fie făcute lucrurile și dacă nu le face așa, atunci nu este o femeie bună și a încălcat conștiința și standardele de moralitate. Faptul că au încălcat aceste standarde morale va avea un mare impact asupra conștiinței unor oameni; vor simți că și-au dezamăgit soții și copiii și că nu sunt femei bune. Însă după ce crezi în Dumnezeu, ai citit mult din cuvintele Lui, ai înțeles unele adevăruri și ai văzut adevărul despre unele chestiuni, te vei gândi: «Sunt o ființă creată și ar trebui să-mi fac datoria ca atare și să mă sacrific pentru Dumnezeu.» În acest moment, există un conflict între a fi o soție bună și o mamă iubitoare și a-ți îndeplini datoria de ființă creată? Dacă vrei să fii o soție bună și o mamă iubitoare, atunci nu-ți poți îndeplini datoria cu normă întreagă, dar dacă vrei să-ți îndeplinești datoria cu normă întreagă, atunci nu poți fi o soție bună și o mamă iubitoare. Ce faci acum? Dacă alegi să-ți faci datoria bine și să răspunzi de lucrarea bisericii, să fii devotată lui Dumnezeu, atunci trebuie să renunți la ideea de a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Ce ai crede acum? Ce fel de dezacord ar apărea în mintea ta? Ai simți că ți-ai dezamăgit copiii, soțul? De unde vine acest sentiment de vinovăție și de neliniște? Când nu-ți îndeplinești datoria de ființă creată, simți că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu? Nu ai un simț al vinovăției sau al blamării, fiindcă, în inima și în mintea ta, nu există nici măcar cea mai mică urmă de adevăr. Așadar, ce înțelegi? Cultura tradițională și a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Astfel, va lua naștere în mintea ta noțiunea că: «Dacă nu sunt o soție bună și o mamă iubitoare, atunci nu sunt o femeie bună sau decentă.» Începând din acel moment, vei fi înrobită și încătușată de această noțiune și aceste tipuri de noțiuni te vor menține așa chiar după ce vei crede în Dumnezeu și-ți vei îndeplini datoria. Când există un conflict între a-ți îndeplini datoria și a fi o soție bună și o mamă iubitoare, deși este posibil să alegi, reticentă, să-ți îndeplinești datoria, având, poate, puțină loialitate față de Dumnezeu, tot va exista în inima ta un sentiment de neliniște și vinovăție. Prin urmare, când vei avea puțin timp liber, în timp ce-ți faci datoria, vei căuta ocazii de a avea grijă de copiii și de soțul tău, dorind și mai mult să te revanșezi față de ei, și vei crede că este în regulă chiar dacă trebuie să suferi mai mult, atât timp cât ai liniște sufletească. Nu este această atitudine provocată de influența ideilor și teoriilor din cultura tradițională despre a fi o soție bună și o mamă iubitoare?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). „Ce vrea Dumnezeu să spună atunci când zice că «Dumnezeu este sursa vieții omului»? Spune asta ca să-i facă pe toți să realizeze următorul lucru: viețile și sufletele noastre provin de la Dumnezeu și au fost create de El – nu provin de la părinții noștri și, cu siguranță, nu de la natură, ci ne-au fost date de Dumnezeu. Numai trupul nostru s-a născut din părinții noștri, la fel cum copiii noștri se nasc din noi, dar soarta lor este în întregime în mâinile Lui. Faptul că putem crede în Dumnezeu este o oportunitate pe care El ne-a dat-o; este predeterminat de El și de harul Lui. Prin urmare, nu este nevoie să-ți îndeplinești obligația sau responsabilitatea față de altcineva; ar trebui doar să-ți îndeplinești datoria față de Dumnezeu, ca o ființă creată. Asta trebuie să facă oamenii, mai presus de orice, lucrul principal care ar trebui să fie înfăptuit ca preocupare de bază în viața unui om. Dacă nu îți îndeplinești bine datoria, nu ești o ființă creată calificată. În ochii celorlalți, poate că ești o soție bună și o mamă iubitoare, o gospodină excelentă, un copil cu sentimente filiale și o membră integră a societății, dar înaintea lui Dumnezeu, tu ești cineva care se răzvrătește împotriva Lui, care nu și-a îndeplinit deloc obligația sau datoria, cineva care a acceptat, însă nu a dus până la capăt, însărcinarea de la Dumnezeu, care a renunțat la jumătatea drumului. Poate o astfel de persoană să câștige aprobarea lui Dumnezeu? Oamenii de acest fel sunt lipsiți de valoare” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să înțeleg că dintotdeauna am crezut că o femeie trebuie să-și îngrijească soțul, să-și crească copiii și să fie o soție bună și o mamă iubitoare. Aceste idei și concepții vin de la Satana. Satana le inoculează oamenilor ideea că o femeie trebuie să-și petreacă viața acasă, să-și slujească familia și să-și clădească viața în jurul soțului și copiilor, iar dacă nu are grijă de ei cum se cuvine, nu e o femeie bună. Eu trăisem după această idee și concepție și, deși eram pe deplin conștientă că a crede în Dumnezeu și a-ți face datoria e ceva absolut firesc și justificat, ceva ce orice ființă creată ar trebui să facă, în timp ce-mi făceam datoria, gândul îmi zbura mereu la toate cele de acasă. Ori de câte ori aveam puțin timp liber, îmi făceam de lucru cu treburi de familie, ajungând să-mi sacrific chiar și timpul pentru devoționale și pentru citirea cuvintelor lui Dumnezeu. Nu aveam niciun simț al poverii pentru datoria mea și întârziam lucrarea bisericii. Deși, în aparență, părea că-mi fac datoria, în inima mea, mă gândeam neîncetat la viața de zi cu zi a soțului și a copilului. Dacă greșeam cu ceva, cât de mic, și-l vedeam pe soțul meu nefericit, imediat simțeam că nu-mi îndeplinisem responsabilitățile. Chiar dacă soțul mă lovise, mă certase și voise să-mi arunce cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu și chiar dacă soacra mă ironiza și mă certa, eu nu-i uram. Dimpotrivă, simțeam că eu greșeam neîndeplinindu-mi responsabilitățile și nefiind o soție bună și o mamă iubitoare. De fapt, în cuvintele Sale, Dumnezeu nu le-a cerut niciodată femeilor să fie soții bune și mame iubitoare. Ceea ce ne cere Dumnezeu este să urmărim adevărul, să ne facem bine datoria de ființe create și să ne îndeplinim responsabilitățile și misiunea. Eu nu înțelegeam adevărul și luasem sofismele Satanei drept adevăr, ajungând să consider că a fi o soție bună și o mamă iubitoare era ceva firesc, iar îndeplinirea datoriei de ființă creată o vedeam ca pe ceva în plus. Nu simțeam nicio obligație sau neliniște dacă nu-mi făceam bine datoria, dar când nu aveam suficientă grijă de familie, atunci simțeam că îi dezamăgesc. S-a dovedit că problema era la concepțiile și la ideile mele. Viața omului vine de la Dumnezeu. Dumnezeu a rânduit ca eu să vin în această lume cu responsabilități de îndeplinit și cu o misiune de dus la capăt, nu ca să trăiesc pentru familie sau rude. Dacă, pentru a fi o soție bună și o mamă iubitoare și pentru a avea grijă de familie, ajungeam să nu-mi pot face nici măcar datoria pe care ar fi trebuit s-o fac, atunci deveneam o persoană extrem de egoistă, una pe care Dumnezeu o urăște și de care Îi este scârbă. De-a lungul anilor, irosisem atât de mult timp încercând să fiu o soție bună și o mamă iubitoare și pierdusem nenumărate ocazii de a-mi face îndatoririle. Nu mai puteam continua să trăiesc așa. Mai apoi, am început să-mi dedic în mod conștient inima datoriei. Uneori, când îmi veneau în minte grijile de acasă, mă rugam lui Dumnezeu, cerându-I să-mi păzească inima pentru a putea pune datoria pe primul loc, și, pe nesimțite, inima mi se liniștea. Din când în când, mai mergeam acasă să ajut cu treburile și, orice ar fi spus soțul sau soacra, inima nu mi se mai simțea la fel de constrânsă.

În iunie 2015, am plecat în altă localitate pentru a-mi face datoria. Înainte, când îmi făceam datoria în orașul meu natal, mai puteam merge acasă din când în când, dar, de data aceasta, trecuseră câteva luni și nu mă mai întorsesem. Cum vremea se răcea, am început să mă îngrijorez: „Oare ce mai fac soțul și copilul? Părinții mei sunt sănătoși?” Gândindu-mă la aceste lucruri, am devenit iarăși neliniștită și am vrut să mă întorc în orașul natal ca să-mi fac datoria acolo. Mi-am dat seama că nu era corect să gândesc astfel, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să-mi protejeze inima. Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Ar trebui să urmăriți toate lucrurile frumoase și bune și ar trebui să dobândiți realitatea tuturor lucrurilor pozitive. În plus, ar trebui să fiți responsabili față de viața voastră și nu trebuie să o tratați cu ușurință. Oamenii vin pe pământ și Mă întâlnesc rareori și, de asemenea, rar au oportunitatea de a căuta și dobândi adevărul. De ce să nu prețuiești acest moment frumos ca pe calea corectă de urmat în această viață? Și de ce disprețuiți atât de mult adevărul și dreptatea? De ce vă călcați mereu în picioare și vă distrugeți pentru acea nedreptate și murdărie care se joacă cu oamenii?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvinte pentru cei tineri și cei vârstnici”). Cuvintele lui Dumnezeu chiar m-au inspirat și mi-au dat un țel corect în viață. Faptul că am putut accepta lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă și că am avut ocazia să-mi fac datoria în răspândirea Evangheliei a fost o binecuvântare pentru mine și, mai mult chiar, o înălțare din partea lui Dumnezeu. M-am gândit cum Petru și-a petrecut viața căutând să-L cunoască și să-L iubească pe Dumnezeu. Când Dumnezeu i-a încredințat păstorirea turmei, el a simțit dragostea și încrederea Lui față de el și a devenit și mai dispus să urmărească adevărul și să se dăruiască total pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. În cele din urmă, a putut fi răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu, aducând astfel o mărturie răsunătoare și primind aprobarea Lui. Viața lui Petru a fost cea mai plină de sens. Acum este perioada crucială pentru răspândirea Evangheliei, așa că trebuia să urmez exemplul lui Petru: să prețuiesc șansa de a-mi face datoria, să-mi dedic toată energia urmăririi adevărului și să-mi îndeplinesc datoria pentru răspândirea Evangheliei Împărăției. După aceea, nu mă mai simțeam la fel de constrânsă de problemele de familie când îmi făceam datoria și eram mult mai relaxată.

Mai târziu, am citit mai multe dintre cele mai recente cuvinte ale lui Dumnezeu și am dobândit o înțelegere și mai profundă asupra ideilor culturale tradiționale despre femeile virtuoase, despre soțiile bune și mamele iubitoare. Dumnezeu spune: „Orientalii vor ca femeile să fie întotdeauna manierate, să întruchipeze «Cele trei obediențe și patru virtuți», să fie virtuoase și blajine – cu ce scop? Ca să le facă ușor de controlat. Aceasta este o ideologie malignă care s-a dezvoltat din cultura tradițională orientală și care este, de fapt, dăunătoare pentru oameni, conducând în cele din urmă femeile să trăiască vieți fără direcție sau idei proprii. Aceste femei nu știu ce ar trebui să facă, cum să facă sau ce acțiuni sunt corecte sau greșite. Ele chiar își oferă viețile familiilor lor, dar tot consideră că nu au făcut suficient. Este acesta un tip de prejudiciu adus femeilor? (Da, este.) Ele nici măcar nu se împotrivesc când li se iau propriile drepturi, drepturile de care ar trebui să se bucure. De ce nu se împotrivesc? Ele spun: «Este greșit să te împotrivești, nu este virtuos. Uită-te la cutare și la cutare, se descurcă mult mai bine decât mine și au suferit mult mai mult, dar nu se plâng niciodată.» De ce ar gândi ele așa? (Sunt influențate de gândirea culturală tradițională.) Această cultură tradițională a prins rădăcini adânci în mintea lor și le-a provocat mari suferințe. Cum pot să tolereze acest chin? Ele știu foarte bine că acest chin este dureros, că le face să se simtă neajutorate și le provoacă suferință, așadar, cum pot totuși să-l suporte? Care este motivul obiectiv? Că acesta este mediul lor social, așa că nu se pot elibera, ci doar se resemnează cu blândețe. Acesta este și sentimentul lor subiectiv. Ele nu înțeleg adevărul, sau cum ar trebui să trăiască femeile cu demnitate, sau modul corect în care ar trebui să trăiască femeile. Nimeni nu le-a spus aceste lucruri. Din câte știu ele, care este criteriul pentru conduita personală și acțiunile femeilor? Cultura tradițională. Ele cred că ceea ce a fost transmis din generație în generație este corect și că, dacă cineva încalcă acest lucru, atunci conștiința sa ar trebui condamnată. Acesta este «criteriul» lor. Dar este acest criteriu, de fapt, corect? Ar trebui să fie pus între ghilimele? (Da, ar trebui.) Acest criteriu nu este în conformitate cu adevărul. Indiferent cât de aprobat sau favorabil este comportamentul cuiva sub controlul acestui tip de gândire și punct de vedere, este acesta, de fapt, un criteriu? Nu este, deoarece se împotrivește adevărului și umanității. Pentru o lungă perioadă de timp, femeile orientale au fost nevoite să aibă grijă de întreaga lor familie și erau responsabile pentru toate micile probleme banale. Este corect acest lucru? (Nu, nu este.) Atunci, cum îl pot tolera? Pentru că sunt înrobite de acest tip de gândire și punct de vedere. Capacitatea lor de a tolera acest lucru indică faptul că, în adâncul sufletului, ele sunt sigure în proporție de optzeci la sută că așa e bine să procedeze și că, dacă doar îndură, atunci vor putea să întrunească standardele culturii tradiționale. Așadar, ele se îndreaptă spre această direcție, spre aceste standarde. Dacă, în adâncul sufletului lor, ar crede că este greșit și că nu ar trebui să o facă, că nu este în conformitate cu umanitatea și că se împotrivește umanității și adevărului, ar putea să o mai facă? (Nu, nu ar putea.) Ar trebui să se gândească la o modalitate de a scăpa de acei oameni și de a nu fi sclavele lor. Dar majoritatea femeilor nu ar îndrăzni să facă asta – ce cred ele? Că ar putea supraviețui fără comunitatea lor, dar că ar purta un stigmat teribil dacă ar pleca și ar suferi anumite consecințe. După ce cântăresc bine, ele se gândesc că, dacă ar face-o, semenii lor le-ar bârfi că nu sunt virtuoase, societatea le-ar condamna în anumite moduri și ar avea anumite păreri despre ele, iar toate acestea ar aduce consecințe grave. În cele din urmă, cântăresc acest aspect și își spun: «Este mai bine să tolerez. Altfel, greutatea condamnării m-ar zdrobi!» Așa sunt femeile orientale, de-a lungul generațiilor. Ce trebuie să îndure ele în spatele tuturor acestor fapte bune? Privarea de demnitatea lor umană și de drepturile lor. Sunt aceste gânduri și opinii în conformitate cu adevărul? (Nu, nu sunt.) Ele nu sunt în conformitate cu adevărul. Au fost lipsite de demnitatea lor și de drepturile omului, și-au pierdut integritatea, spațiile de viață și de gândire independentă și dreptul de a vorbi și de a-și exprima propriile dorințe – tot ceea ce fac este pentru acei oameni de acasă. De ce fac acest lucru? Pentru a întruni standardele impuse femeilor de cultura tradițională și pentru ca alți oameni să le laude, numindu-le soții bune și oameni buni. Nu este aceasta un fel de tortură? (Ba da, este.) Este acest mod de gândire adecvat sau denaturat? (Este denaturat.) Este în conformitate cu adevărul? (Nu, nu este.)” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul opt: Ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea a treia)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, sentimentele mele au fost cu adevărat confirmate. Eram exact acel gen de persoană pe care Dumnezeu o expune ca fiind profund vătămată de cultura tradițională a Satanei. Încă din copilărie, chipurile eroinelor virtuoase și blânde din serialele TV îmi rămăseseră adânc întipărite în minte. La aceasta s-au adăugat educația primită de la părinți și influența viziunilor din societate, astfel încât gândirea mea a ajuns să fie complet restrânsă. Am considerat că a fi o soție bună și o mamă iubitoare, a mă îngriji de soț și a-mi crește copilul reprezentau normele pe care trebuia să le îndeplinesc ca femeie și m-am cramponat de aceste lucruri, considerându-le pozitive. Îmi petreceam zilele slujindu-mi cu slugărnicie soțul și familia, trăind exclusiv pentru a le asigura traiul zilnic membrilor familiei, și duceam o viață lipsită de orice integritate și demnitate, deși consideram că făceam ceva nobil. De-a lungul anilor, pentru a-mi menține imaginea de „femeie bună”, chiar și atunci când auzeam cuvintele lui Dumnezeu și știam că sunt adevărul, nu îndrăzneam să le urmez cu hotărâre. Chiar și când încercam să-mi fac datoria, o făceam întotdeauna cu condiția de a nu perturba viața de familie. Imediat ce nu reușeam să am grijă cum se cuvine de familie, începeam să mă simt neliniștită, gândindu-mă că îi dezamăgeam, și mă grăbeam să găsesc modalități de a mă revanșa față de ei. Pentru mine, abandonarea îndatoririlor era preferabilă neîngrijirii lor. În realitate, atât soțul, cât și soacra mea sunt adulți, iar la acel moment, copilul meu era deja în ciclul gimnazial, așa că erau perfect capabili să se descurce singuri. Cu toate acestea, eu continuam să mă frământ și simțeam mereu că greșeam dacă nu aveam grijă de ei. În mod repetat, am lăsat deoparte lucrarea bisericii și am neglijat intrarea în viață a fraților și surorilor. Fusesem, cu adevărat, atât vrednică de dispreț, cât și jalnică! Să crezi în Dumnezeu și să-ți îndeplinești îndatoririle este un lucru absolut firesc și justificat. Era limpede că familia mea I se împotrivea lui Dumnezeu și mă împiedica să-mi fac îndatoririle; totuși, în loc să am discernământ față de ei, ajungeam chiar să cred că era vina mea că nu avusesem grijă de ei în timp ce-mi făceam îndatoririle și mă simțeam vinovată. Abia atunci am înțeles cu adevărat cât de dăunătoare sunt pentru oameni aceste idei culturale tradiționale și cum îmi deformaseră complet gândirea, făcându-mă incapabilă să deosebesc albul de negru și ce este corect de ceea ce este greșit. Satana se folosește de ideile culturale tradiționale, precum aceea de a fi o soție bună și o mamă iubitoare, sau de Cele trei ascultări și cele patru virtuți, pentru a ne amăgi, determinându-ne să credem că femeile trebuie să accepte o poziție inferioară în familie și să trăiască pentru alții asemenea unor sclave, privându-le astfel de liberul arbitru și de dreptul la o existență proprie. Acesta este un mijloc de a controla și de a călca în picioare femeile. Doar pentru că nu am putut desluși aceste lucruri, am continuat să fiu rănită și dominată de aceste idei culturale tradiționale. Din acest motiv, mi-am amânat în mod repetat îndatoririle, mi-am pierdut hotărârea de a urmări adevărul, nu am putut îndeplini îndatoririle pe care ar fi trebuit să le îndeplinesc și am trăit fără niciun pic de integritate și demnitate. Dacă aș fi continuat astfel, la sfârșitul lucrării lui Dumnezeu, aș fi fost, fără îndoială, eliminată de El. Conștientizând aceste aspecte, am devenit dispusă să-l resping pe Satana din adâncul inimii și să nu mai trăiesc conform acestor idei culturale tradiționale.

Apoi, am citit și alte cuvinte ale lui Dumnezeu: „Dumnezeu a creat liberul-arbitru pentru omenire și care sunt gândurile care provin din acest liber-arbitru? Sunt ele în conformitate cu umanitatea? Aceste gânduri trebuie să fie cel puțin în conformitate cu umanitatea. În afară de aceasta, El a vrut, de asemenea, ca oamenii să aibă opinii și înțelegeri exacte față de toți oamenii, toate evenimentele și lucrurile pe parcursul vieții lor, iar apoi să aleagă calea cea dreaptă pentru a trăi și a se închina la Dumnezeu. Viața trăită în acest mod este dată de Dumnezeu și ar trebui să se bucure de ea. Cu toate acestea, oamenii sunt restricționați, înrobiți și denaturați întreaga lor viață de aceste așa-zise culturi tradiționale și scripturi morale și, în cele din urmă, ce devin? Devin marionetele culturii tradiționale. Nu este din cauza faptului că oamenii nu înțeleg adevărul? (Ba da, este.) Ați alege să mergeți pe această cale în viitor? (Nu, nu aș alege.) […] Așadar, cum ar trebui să acționați? (În conformitate cu principiile.) Bineînțeles că este corect să acționați în conformitate cu principiile și ar trebui să tratați pe toată lumea în conformitate cu principiile, tratându-i ca frați și surori dacă ei cred în Dumnezeu și ca non-credincioși dacă nu cred. Nu este nevoie să te nedreptățești, să-ți denaturezi integritatea sau să renunți la demnitatea și drepturile tale, sacrificându-ți viața pentru ei. Ei nu merită acest lucru. Există doar Unul în această lume pentru care merită să-ți sacrifici viața. Cine este acesta? (Dumnezeu.) De ce? Pentru că Dumnezeu este adevărul, iar cuvintele Sale sunt criteriul pentru existența, conduita personală și acțiunile omului. Atât timp cât îl ai pe Dumnezeu și cuvintele lui Dumnezeu, nu vei devia și vei fi corect în modul în care te porți și acționezi. Acesta este efectul final pe care cuvintele lui Dumnezeu îl au asupra unei persoane odată ce aceasta a fost mântuită” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul opt: Ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea a treia)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au luminat cu adevărat inima. Dumnezeu rânduiește căsătoria pentru oameni ca ei să-și poată îndeplini responsabilitățile în cadrul familiei, nu pentru a-i face sclavi și cu atât mai puțin pentru ca o persoană să trăiască în funcție de altcineva. În căsnicie, atât soțul, cât și soția au propriile lor responsabilități și obligații și niciunul nu trebuie să se modeleze după capriciile celuilalt. Indiferent de rolul pe care îl joc în căsnicia și în familia mea, aceea este pur și simplu o responsabilitate pe care trebuie s-o îndeplinesc. Când lucrarea bisericii nu este încărcată, îmi pot îndeplini responsabilitățile de soție și pot avea grijă de nevoile zilnice ale familiei. Dar când datoria devine solicitantă și nu am timp să ajung acasă, trebuie să acord prioritate datoriei. După ce am înțeles aceste lucruri, am simțit o profundă eliberare și libertate în suflet. A fost ca și cum o fereastră din inima mea s-ar fi deschis dintr-odată, umplându-mă de luminozitate.

Cuvintele lui Dumnezeu sunt cele care m-au călăuzit să mă eliberez de robia și de răul provocat de ideea tradițională de „a fi o soție bună și o mamă iubitoare”; acum sunt în stare să-mi îndeplinesc datoria în răspândirea Evangheliei Împărăției; aceasta este cea mai mare binecuvântare din viața mea și este ceea ce dă valoare vieții mele. Slavă lui Dumnezeu!