de Liu Jinxin, China

Părinții mei au divorțat pe când aveam o vârstă destul de fragedă. Locuiam cu tata și cu sora mea mai mare, și o duceam tare greu. Familia noastră nu era înstărită; pe deasupra, mai aveam și note proaste, așa că, ajunsă la gimnaziu, am abandonat școala și am început să lucrez. Neavând studii, nu-mi puteam găsi decât slujbe care presupuneau muncă manuală. Era epuizant și umilitor. Mi-am spus în sinea mea: „Din cauză că nu am studii, o să fiu muncitoare necalificată toată viața mea. Când o să am și eu copii, n-o să-i las fără studii, să ajungă ca mine.” Prin urmare, când m-am căsătorit și mi s-a născut prima fiică, am sperat că ea avea să învețe bine și să intre cândva la o universitate bună; asta i-ar fi asigurat un viitor bun, ceea ce s-ar fi reflectat și asupra mea, în calitate de mamă.

La vremea aceea, gestionam o mică afacere acasă, împreună cu soțul meu, ocupându-mă totodată și de fiica mea. Pe când ea avea doi ani, am cumpărat online câteva cărți de învățare timpurie pentru a-i începe educația. În timp ce găteam sau spălam rufe, învățam cu ea din „Clasicul cu trei caractere”sau o puneam să memoreze poezii Tang. Uneori, când spuneam o propoziție, ea era în stare să mi-o zică pe următoarea din memorie. Văzând cât de repede învață, mă gândeam că am o fiică chiar isteață, care în viitor avea cu siguranță să exceleze pe plan academic. Când a împlinit patru ani, am înscris-o la grădiniță. După o jumătate de an, văzând că nu învață mare lucru în grupa mică, am mutat-o la grupa mijlocie, iar încă dinainte s-o termine pe aceasta, am transferat-o la grupa mare. Prima grădiniță pe care am ales-o pentru fiica mea nu era departe de casă, însă după o vreme am observat că nu învăța mare lucru acolo, așa că mi-am zis: „Aceasta este perioada când se pun bazele educației unui copil. Dacă își continuă studiile aici, asta îi va afecta perspectivele de viitor.” Prin urmare, am rugat pe cineva să se intereseze în stânga și-n dreapta și am găsit o grădiniță care era bună, dar se afla destul de departe de unde stăteam noi. În fiecare zi, o duceam pe fiica mea la școală și o aduceam înapoi acasă, iar pe vremea aceea mă gândeam: „Faptul c-am înscris-o pe fiica mea la o grădiniță bună este benefic pentru viitorul ei. Merită efortul, oricât de greu ar fi.” Ca să mă asigur că fiica mea ia note mari, am făcut economii la mâncare și la alte cheltuieli și am cumpărat un stilou de citire, pe care am dat mai mult de 500 de yuani. M-am gândit că asta ar ajuta-o să ia note bune. După aceea, fiica mea a intrat în clasa I; îi plăcea atât de mult joaca, încât am stabilit regula ca în fiecare zi, după mese, să exerseze scrierea caracterelor, iar apoi să recite un fragment din manual; abia după aceea avea voie să meargă la joacă. Când a văzut ce program de studiu îi stabilisem și că nu avea voie să se joace până nu termina, a plâns și a făcut o scenă. M-am enervat și am certat-o, spunându-i: „Dacă înveți cu râvnă și reușești să-ți termini toate temele, nu va fi nevoie să aplic regula asta. Oare regula asta nu e spre binele tău? Uită-te la fiica lui cutare; vezi ce note bune are? Părinții ei nu sunt niciodată acasă, dar ea tot știe să învețe din greu. Dacă nu-ți dai silința să înveți, n-o să-ți poți nici măcar găsi un serviciu când termini școala, că de un viitor strălucit nici nu poate fi vorba. Când o să se întâmple asta și n-o să ai ce mânca, să nu vii fuguța la mine.” Dojenile mele au făcut-o să tacă; s-a supus fără tragere de inimă cerințelor mele și s-a apucat de învățat. Ca atare, sub supravegherea mea strictă, notele fiicei mele s-au îmbunătățit. Obținea la teste scoruri de peste 90 de puncte, iar uneori chiar 99. Dar eu tot o certam, spunându-i: „De ce ai luat numai 99 de puncte și n-ai luat 100?” După aceea, o îndemnam să învețe din greu, cumpărându-i materiale de pe care să studieze în plus în timpul liber, așa încât să poată obține în cât mai scurt timp un punctaj maxim la teste. În iunie 2021, fiica mea era în clasa a II-a; notele ei se tot înrăutățeau, așa că am certat-o, spunându-i: „De ce punctajul tău la teste e tot mai prost?” Am acuzat-o și că e neatentă la ore. Acasă, stăteam cu ochii pe ea când învăța, iar uneori, când nu mă asculta, o loveam. Fiica mea se speria de fiecare dată când mă vedea și, neîndrăznind să mi se împotrivească, se lovea, pur și simplu, singură; în plus, se ferea să se apropie de mine. Ba chiar i-a spus bunicii ei că eu n-o iubesc. Pe atunci, eram foarte nervoasă, și îi spuneam fiicei mele: „Ești încă mică și nu pricepi unele lucruri; fac toate astea pentru binele tău. Eu n-am fost silitoare la învățătură când eram tânără, așa că n-am niciun fel de perspective, nu pot fi altceva decât o cetățeană din clasa de jos. Tu trebuie să te străduiești să înveți; nu poți să ajungi ca mine.” Fiica mea nu avea de ales, așa că făcea ce-i spuneam.

Mai târziu, am început să cred în Dumnezeu, fiind aleasă și conducătoare de biserică. Eram foarte ocupată cu munca la biserică și nu aveam prea mult timp să supraveghez învățatul acasă al fiicei mele. Notele ei scădeau destul de tare; la început, obținuse scoruri de peste 90 de puncte, iar apoi, treptat, ajunsese la 70 și ceva de puncte. Îmi spuneam: „Dacă lucrurile continuă așa, s-ar putea să nu termine nici măcar gimnaziul, nici vorbă să ajungă la o universitate bună și să aibă un viitor strălucit. Dacă fiica mea n-are niciun fel de perspective de viitor, asta o să se reflecte negativ și asupra mea.” Ca atare, în timpul zilei eram ocupată cu munca la biserică, iar seara făceam lecții suplimentare cu fiica mea. Dar ei îi plăcea să se joace și nu avea prea multă autodisciplină, iar notele ei erau tot mai proaste. Învățătoarea m-a sunat și m-a atenționat că notele fiicei mele scădeau vertiginos, spunându-mi și că, oricât aș fi fost de ocupată, se cuvenea totuși să mă preocup de educația fiicei mele. Auzind vorbele învățătoarei, m-am lamentat în sinea mea, spunându-mi că, fiind prea ocupată cu datoria mea, nu fusesem în stare să supraveghez educația fiicei mele și că acesta era motivul pentru care ajunsese să aibă note atât de proaste. Din această cauză, nu voiam să fac datoria de conducătoare, dorindu-mi doar să merg la adunări în fiecare săptămână, și atâta tot. În felul acesta, aș fi avut mai mult timp să supraveghez învățatul acasă al fiicei mele. În acea după-amiază, urma să vină la adunarea noastră o conducătoare, iar eu nu voiam să merg. Știam că era greșit să gândesc așa, prin urmare, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, notele fiicei mele sunt tot mai proaste și mă tem că, dacă lucrurile continuă așa, vor fi afectate perspectivele ei de viitor. Din acest motiv, nu mai vreau să fiu conducătoare. Știu că e greșit; Te rog, călăuzește-mă și arată-mi o cale de practică.” După ce m-am rugat, am mers să particip la adunare, unde i-am vorbit conducătoarei despre starea mea. Ea a avut părtășie cu mine, reamintindu-mi și să citesc, când ajung acasă, cuvintele lui Dumnezeu care dezvăluie metodele eronate pe care le folosesc oamenii în educația copiilor lor.

Când am ajuns acasă, am găsit cuvintele lui Dumnezeu cu privire la acest subiect și le-am citit. Dumnezeu Atotputernic spune: „Fiecare părinte sau bătrân are așteptări diferite, mari sau mici, de la copiii lui. Ei speră că aceștia vor învăța din greu, se vor comporta frumos, vor excela la școală, vor lua numai note de 10 și nu vor trage chiulul. Vor ca aceștia să fie respectați de profesori și de colegii de clasă și ca notele lor să fie, în mod regulat, peste 8. Dacă un copil ia nota 6, va fi bătut și, dacă ia mai puțin de 6, trebuie să stea cu fața la perete și să se gândească la greșelile lui sau este pus să stea nemișcat, drept pedeapsă. Nu i se va da voie să mănânce, să doarmă, să se uite la TV sau să se joace pe computer, iar hainele frumoase și jucăriile care i-au fost promise anterior nu-i vor mai fi cumpărate. Fiecare cuplu de părinți are diferite așteptări de la copii și-și pune mari speranțe în ei. Speră că aceștia vor avea succes în viață, vor avansa rapid în carieră și le vor aduce onoare și glorie strămoșilor și familiei lor. Niciun părinte nu vrea ca aceștia să devină cerșetori, fermieri sau chiar tâlhari și bandiți. Părinții nu vor nici ca, după ce intră în societate, copiii lor să devină cetățeni de mâna a doua, să caute în gunoi, să strige că au lucruri de vânzare pe trotuar, să devină vânzători ambulanți sau să fie desconsiderați de ceilalți. Indiferent dacă aceste așteptări ale părinților pot fi îndeplinite de copiii lor, în orice caz, părinții au tot felul de așteptări de la copiii lor. Acestea sunt proiecția a ceea ce gândesc ei că sunt lucruri bune și nobile sau care merită urmărite de copiii lor, dându-le speranță și năzuind că pot îndeplini aceste dorințe părintești. Deci ce creează, involuntar, aceste dorințe ale părinților pentru copiii lor? (Presiune.) Ele creează presiune și ce altceva? (Poveri.) Devin presiune și devin și cătușe. Întrucât părinții au așteptări de la copiii lor, ei și-i vor disciplina, îndruma și educa în conformitate cu acele așteptări; ba chiar vor investi în copiii lor ca să le îndeplinească așteptările sau vor plăti orice preț pentru ei. De exemplu, părinții speră ca, la școală, copiii lor să exceleze, să fie în fruntea clasei, să aibă note peste 9 la fiecare test, să fie mereu primii – sau, în cel mai rău caz, să nu fie niciodată mai jos de locul cinci. După ce-și exprimă aceste așteptări, oare, în același timp, părinții nu fac și anumite sacrificii, pentru a-și ajuta copiii să atingă aceste țeluri? (Ba da.) Pentru a realiza acest lucru, copiii se vor trezi devreme dimineața ca să recitească lecțiile și să memoreze textele, iar părinții lor se vor trezi și ei devreme ca să îi însoțească. În zilele călduroase, îi vor ajuta pe copii să se răcorească, le vor face băuturi răcoritoare, sau le vor cumpăra înghețată. Se vor trezi la prima oră a dimineții ca să le pregătească lapte de soia, batoane de aluat prăjite și ouă. Mai ales în perioada examenelor, părinții își vor pune copiii să mănânce un baton de aluat prăjit și două ouă, sperând că asta îi va ajuta să ia un 100. Dacă spui: «Nu pot mânca tot, un singur ou este de ajuns», ei vor spune: «Copil naiv, vei lua doar zece puncte dacă mănânci un ou. Mai mănâncă unul pentru mami. Fă tot ce poți; dacă vei reuși să-l mănânci pe acesta, vei lua 10.» Copilul spune: «Abia m-am trezit, încă nu pot mânca.» «Nu, trebuie să mănânci! Fii cuminte și ascultă-ți mama. Mami face asta pentru binele tău, așa că hai, mănâncă-l pentru mama.» Copilul se gândește: «Mamei îi pasă atât de mult! Tot ce face este pentru binele meu, așa că-l voi mânca.» Ceea ce se mănâncă este un ou, dar ce se înghite de fapt? Presiune; reticență și lipsă de voință. Mâncarea este bună, iar așteptările mamei sale sunt mari și, din perspectiva umanității și a conștiinței, ar trebui să le accepte, dar din perspectiva rațiunii, ar trebui să se împotrivească unei astfel de iubiri și să nu accepte acest mod de a face lucrurile. Dar, vai, nu poți face nimic! Dacă nu mănânci, ea se va înfuria, iar tu vei fi bătut, certat și chiar blestemat. […] Ce fel de educație primești din așteptările părinților tăi? (Că trebuie să treci cu bine examenele și să ai un viitor de succes.) Trebuie să arăți că ai potențial, trebuie să te ridici la nivelul iubirii, trudei și sacrificiilor mamei tale și trebuie să îndeplinești așteptările părinților tăi și să nu-i dezamăgești. Ei te iubesc atât de mult, au dat totul pentru tine și își sacrifică propriile vieți pentru tine. Așadar, ce au devenit toate sacrificiile, educația și chiar iubirea lor? Devin un lucru pe care trebuie să-l răsplătești și, în același timp, devin povara ta. Așa apare povara” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. Dumnezeu expune că, atunci când au anumite așteptări pentru copiii lor, părinții cred întotdeauna că tot ce fac e spre binele copiilor lor. Ei vor să-și vadă copiii elevi buni, care să ajungă la universități bune și să obțină diplome bune, astfel încât să le aducă cinste înaintașilor lor și să aibă un statut social înalt. De asemenea, le cer copiilor să facă lucrurile într-un anumit fel, pe baza așteptărilor pe care le au de la ei. Totuși, nu iau în considerare tot stresul pe care îl exercită asupra copiilor exigențele lor constante. Ceea ce expunea Dumnezeu era întocmai starea mea. Când fiica mea avea vreo doi ani, văzusem că e isteață, așa că speram să poată învăța cu râvnă și să ajungă la o universitate bună atunci când creștea. În felul acesta, nu numai că aș fi fost privită cu admirație de alții, dar aș fi adăugat totodată prestigiu numelui familiei noastre. Având aceste așteptări, am început să caut o școală bună pentru fiica mea, astfel încât să-și poată forma o bază solidă de la o vârstă fragedă. Mai mult, am făcut economii la mâncare și la cheltuielile zilnice și i-am cumpărat un stilou de citire, cerându-i insistent să obțină punctaje maxime la teste și comparând-o mereu cu fiica vecinilor de alături, care avea note bune. Dacă fiica mea nu voia să respecte planul pe care îl stabilisem eu, îi spuneam că tot ce fac este spre binele ei, iar dacă tot nu asculta, îi țineam morală, spunându-i că avea să trăiască precum o cerșetoare în viitor. Drept rezultat, ea nu îndrăznea să nu mi se supună și nu avea niciun pic de libertate. Nu îndrăznea să riposteze, în loc de asta lovindu-se singură, și se înstrăina tot mai mult de mine. Prin acțiunile mele, nu pricinuisem decât rău minții ei fragede. Cu toate acestea, credeam în continuare că o fac pentru binele ei, nedându-mi seama că a-mi instrui fiica în felul acesta era de fapt un lucru greșit.

Am continuat să citesc mai mult din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Așteptările pe care le au părinții de la urmașii lor înainte ca aceștia să ajungă la vârsta adultă, de la «Trebuie să învețe multe lucruri, nu pot să piardă de la linia de start», la «După ce cresc, trebuie să avanseze în lume și să-și găsească un loc în societate», se transformă treptat într-un soi de cerință pe care o au de la copiii lor. Acea cerință este: după ce crești și îți găsești locul în societate, nu-ți uita rădăcinile și nu-ți uita părinții; părinții tăi sunt cei pe care trebuie să-i răsplătești întâi de toate, trebuie să le arăți respect filial și să-i ajuți să ducă o viață bună, deoarece sunt binefăcătorii tăi în această lume, sunt oamenii care te-au educat; faptul că ți-ai găsit acum locul în societate, dar și toate lucrurile de care te bucuri și tot ceea ce deții au fost obținute cu eforturile laborioase ale părinților tăi, așa că ar trebui să-ți folosești restul vieții pentru a-i răsplăti, a-i recompensa și a fi bun cu ei. Așteptările pe care le au părinții de la copiii lor înainte ca aceștia să devină adulți – ca aceștia să-și găsească locul în societate și să avanseze în lume – evoluează astfel, transformându-se treptat de la o așteptare părintească foarte normală, într-un soi de cerință și exigență a părinților față de copiii lor. Să presupunem că, înainte să devină adulți, copiii nu iau note bune; să presupunem că sunt rebeli, că nu vor să învețe sau nu ascultă de părinți. Părinții lor vor spune: «Crezi că mie mi-e ușor? Pentru cine crezi că fac toate astea? Fac toate astea pentru binele tău, nu-i așa? Tot ce fac e pentru tine și tu nu apreciezi. Ești prost?» Vor folosi aceste cuvinte pentru a-și intimida copiii și a-i ține prizonieri. Este corect acest tip de abordare? (Nu.) Nu este corect. Această latură «nobilă» a părinților este și latura lor demnă de dispreț” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. Dumnezeu expunea că în spatele așteptărilor pe care le au părinții pentru copiii lor se află intenții și motive ascunse. Ei speră că, după ce vor fi plătit un preț crescându-și copiii, atunci când aceștia ajung în cele din urmă să se remarce dintre alții, acest lucru se va reflecta pozitiv asupra părinților și va adăuga prestigiu numelui familiei, iar părinții vor avea de asemenea unele beneficii materiale de pe urma copiilor lor, obținând în felul acesta o compensație pentru prețul pe care l-au plătit. Dacă Dumnezeu n-ar fi expus asta, aș fi crezut mereu că faptul de a-mi învăța fiica să studieze cu râvnă și de-a o ține sub stricta mea supraveghere avea menirea de a-i asigura un viitor strălucit. Totuși, dincolo de toate acestea, s-a dovedit că o făceam de fapt pentru propriile mele interese. Îmi cultivasem fiica de timpuriu, sperând ca ea să-și formeze o temelie solidă de la o vârstă fragedă, să poată intra la o universitate bună și să se remarce în viitor din rândul celor de aceeași vârstă cu ea. Aceasta nu numai că ar fi adus cinstire înaintașilor noștri, dar s-ar fi reflectat pozitiv și asupra mea. Mai mult decât atât, dacă fiica mea ar fi avut o viață bună în viitor, asta ar fi fost avantajos și pentru mine ca mamă – ea mi-ar fi arătat sentimente filiale, iar viața mea s-ar fi îmbunătățit și ea întrucâtva. Când am văzut că fiicei mele îl plăcea mai curând să se joace, m-am îngrijorat că asta avea să-i afecteze notele, așa că am certat-o și am bătut-o. Când îmi făceam datoria, nu aveam prea mult timp să-mi îndrum fiica, deoarece eram foarte ocupată. Văzând că notele ei se înrăutățesc serios, m-am îngrijorat că asta îi va afecta perspectivele de viitor și că, dacă lucrurile continuau așa, nu aveam să obțin ceea ce îmi doream din perspectiva imaginii și intereselor mele; ca atare, nu mai voiam nici măcar să-mi fac datoria de conducătoare. Gândindu-mă la asta acum, în spatele acestor lucruri pe care le făceam pentru fiica mea erau anumite intenții și motive, totul de dragul propriilor mele interese. Trăiam potrivit unor otrăvuri satanice precum „Să nu ridici niciodată un deget fără o recompensă” și „Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate”. Eram într-adevăr foarte egoistă și detestabilă!

Ulterior, am citit cuvintele lui Dumnezeu și am găsit o cale de practică. Dumnezeu Atotputernic spune: „Disecând esența așteptărilor părinților de la copiii lor, putem vedea că acestea sunt egoiste, contrare umanității și că, în plus, nu au nicio legătură cu responsabilitățile părinților. Când le impun copiilor diverse așteptări și cerințe, părinții nu-și îndeplinesc responsabilitățile. Deci, care sunt «responsabilitățile» lor? Responsabilitățile de bază pe care se cuvine să le îndeplinească părinții sunt să-și învețe copiii să vorbească, instruindu-i să fie mărinimoși și să nu fie oameni răi și îndrumându-i într-o direcție pozitivă. Acestea sunt cele mai importante responsabilități ale lor. În plus, ar trebui să-și sprijine copiii în studierea oricărui tip de cunoștințe, talente și altele asemenea care li se potrivesc, în funcție de vârsta lor, de cât de mult pot asimila și de calibrul și interesele lor. Părinții ușor mai buni își vor ajuta copiii să înțeleagă faptul că oamenii sunt creați de Dumnezeu și că El există în acest univers, îndrumându-i să se roage și să citească din cuvintele lui Dumnezeu, spunându-le unele povești din Biblie și sperând că Îl vor urma pe Dumnezeu și își vor realiza datoria de ființă creată după ce vor crește, în loc să urmărească tendințe lumești, să devină blocați în diverse relații interpersonale complicate și să fie distruși de diferitele tendințe ale acestei lumi și societăți. Responsabilitățile care se cuvine să fie îndeplinite de părinți nu au nicio legătură cu așteptările lor. Responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească în rolul lor de părinți sunt de a le oferi copiilor îndrumări pozitive și sprijin adecvat înainte ca aceștia să devină adulți, precum și să se îngrijească prompt de ei în viețile lor trupești în ceea ce privește mâncarea, îmbrăcămintea, locuința sau momentele în care se îmbolnăvesc. În cazul în care copiii se îmbolnăvesc, părinții ar trebui să trateze orice boală ce trebuie tratată; nu ar trebui să își neglijeze copiii sau să le spună: «Mergi în continuare la școală, studiază în continuare – nu poți să rămâi în urmă la cursuri. Dacă rămâi prea mult în urmă, nu ai să mai poți recupera.» Când copiii au nevoie să se odihnească, părinții ar trebui să-i lase să se odihnească; când copiii sunt bolnavi, părinții trebuie să-i ajute să-și revină. Acestea sunt responsabilitățile părinților. Pe de o parte, trebuie să aibă grijă de sănătatea fizică a copiilor lor; pe de altă parte, trebuie să-și sprijine, educe și ajute copiii în ceea ce privește sănătatea mintală. Acestea sunt responsabilitățile pe care se cuvine să le îndeplinească părinții, în loc să le impună copiilor așteptări sau cerințe nerealiste. Părinții trebuie să-și îndeplinească responsabilitățile atât în ceea ce privește nevoile mintale ale copiilor, cât și lucrurile de care au nevoie aceștia în viețile lor fizice. Părinții nu ar trebui să-și lase copiii să înghețe de frig iarna și ar trebui să le transmită cunoștințe generale de viață, de exemplu, în ce situații pot răci, că ar trebui să mănânce mâncare caldă, că îi va durea stomacul dacă mănâncă mâncare rece și că n-ar trebui să se expună în mod neglijent la vânt sau să se dezbrace în locuri unde îi trage curentul când vremea este rece, ajutându-i astfel să învețe cum să-și protejeze sănătatea. În plus, când în tinerele lor minți apar niște idei infantile, imature, despre viitorul lor sau unele gânduri extreme, părinții trebuie să le ofere prompt îndrumări corecte imediat ce le descoperă, în loc să le reprime forțat; ar trebui să-i încurajeze pe copii să-și exprime ideile și să le dea frâu liber, astfel încât problema să poată fi rezolvată cu adevărat. Asta înseamnă îndeplinirea responsabilităților lor. Într-un anumit sens, îndeplinirea responsabilităților de părinte înseamnă să-și îngrijească copiii; în alt sens, înseamnă să-și sfătuiască și să-și corecteze copiii, să le ofere îndrumări privind gândurile și opiniile corecte. De fapt, responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească părinții nu au nicio legătură cu așteptările pe care le au de la urmașii lor. Poți spera că, după ce vor crește, copiii tăi vor fi sănătoși fizic și vor avea umanitate, conștiință și rațiune sau poți spera să-ți arate respect filial, dar n-ar trebui să speri ca aceștia să devină vreun fel de celebrități sau persoane de vază când vor fi mari și, cu atât mai puțin, să le spui frecvent: «Privește cât de ascultător este Xiaoming, copilul vecinilor!» Copiii tăi sunt copiii tăi – responsabilitatea ta nu este să le spui cât de grozav este vecinul lor Xiaoming sau să-i faci să învețe de la vecinul lor Xiaoming. Nu e ceva ce-ar trebui să facă un părinte. Fiecare persoană e diferită. Oamenii sunt diferiți în ceea ce privește gândurile, opiniile, interesele, hobbyurile, calibrul și personalitățile lor și în funcție de esența umanității lor, bună sau rea. Unii oameni sunt adevărate mori stricate, în timp ce alții sunt introvertiți din fire și nu-i deranjează să nu scoată niciun cuvânt o zi întreagă. Prin urmare, dacă părinții își doresc să-și îndeplinească responsabilitățile, ar trebui să încerce să înțeleagă personalitățile, firile, interesele și calibrul copiilor lor, precum și nevoile umanității lor, în loc să transforme propriile lucruri pe care le urmăresc drept adulți privind lumea, prestigiul și profitul în așteptări de la copiii lor, impunându-le aceste lucruri referitoare la prestigiu, profit și lume care provin din societate. Părinții denumesc aceste lucruri folosind numele plăcut de «așteptări de la copiii lor», dar, în realitate, nu sunt asta. Este clar că încearcă să-și împingă copiii în groapa de foc și să-i trimită în brațele diavolilor. Dacă ești cu adevărat un părinte adecvat, ar trebui să-ți îndeplinești responsabilitățile privind sănătatea fizică și mintală a copiilor tăi, în loc să-ți impui propria voință asupra lor înainte să devină adulți, forțând tinerele lor minți să suporte lucruri pe care n-ar trebui să le suporte” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că părinții ar trebui să abandoneze exigențele și așteptările nepotrivite cu care își încarcă adesea copiii. Ei trebuie să-și trateze copiii pe baza situației concrete, neputându-le impune acestora dorința lor de a urmări faima și câștigul. În ceea ce privește felul în care îmi educam fiica, nu practicasem conform cuvintelor lui Dumnezeu. Ar fi trebuit să privesc în mod corect notele proaste ale fiicei mele. N-ar fi trebuit să o compar cu fiica vecinilor, nici n-ar fi trebuit să-i insuflu când era mică ideea eronată că trebuie să învețe din greu și să intre la o universitate bună pentru a se face remarcată dintre cei de vârsta ei, aducându-le totodată cinste înaintașilor. De asemenea, când ai în vedere copii de diferite vârste, trebuie să ții cont de situația lor concretă atunci când ceri ceva de la ei. Fiica mea nici nu împlinise încă 10 ani; era firesc să se distreze și să se joace un pic înainte de a-și face temele. N-ar fi trebuit să am de la ea pretenții conforme propriului meu mod de a o educa, iar apoi să o cert când nu reușea să le îndeplinească. Aceasta nu făcea decât rău minții ei fragede, nefiind cu-adevărat ceva care să aibă în vedere binele ei. Pentru a face într-adevăr ceea ce se cuvine pentru copilul tău, trebuie să practici conform cuvintelor lui Dumnezeu, tratându-l în funcție de calibrul, personalitatea și vârsta lui. Mai mult, educându-mi fiica în felul meu, chiar dacă mi-aș atinge scopul de a o face să se remarce dintre cei de vârsta ei, ea s-ar îndepărta din ce în ce mai tare de Dumnezeu pe măsură ce ar căpăta mai multă cunoaștere ateistă. În viitor, când i-aș predica Evanghelia, s-ar putea folosi de cunoștințele acumulate pentru a-L nega pe Dumnezeu și a I se împotrivi. Dacă s-ar întâmpla asta, fiica mea ar fi pierdută. Înțelegând toate acestea, n-am mai acordat atâta atenție notelor fiicei mele și n-am mai sperat că avea să intre la universitate și să aducă cinste numelui meu în viitor. Speram doar ca ea să deprindă pe durata școlii anumite cunoștințe practice. În ceea ce privește șansa ei de a se bucura de succes pe plan academic și de a-și găsi un serviciu bun în viitor, precum și perspectivele viitoare pe care le-ar fi avut, mă supuneam suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu.

După aceea, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu. „Când cineva își părăsește părinții și devine independent, condițiile sociale cu care se confruntă și genul de muncă sau carieră disponibil pentru acea persoană sunt amândouă hotărâte de soartă și nu au nimic de-a face cu părinții acelei persoane. Unii oameni își aleg o specializare bună la facultate și ajung să-și găsească o slujbă satisfăcătoare după absolvire, făcând un prim pas triumfător în călătoria vieții lor. Unii oameni învață și stăpânesc multe deprinderi diferite și, totuși, nu-și găsesc niciodată o slujbă care să li se potrivească, nici nu-și găsesc un post, cu atât mai puțin nu reușesc să aibă o carieră; la începutul călătoriei vieții lor se trezesc contracarați în orice moment, împresurați de necazuri, cu perspective deprimante și vieți nesigure. Unii oameni se dedică silitori studiilor lor, totuși ratează la limită fiecare șansă de a primi educație universitară; par a fi meniți să nu atingă niciodată succesul, cea dintâi aspirație în călătoria vieții lor risipindu-se ca un abur. Neștiind dacă drumul dinaintea lor este neted sau pietros, ei simt pentru prima dată cât de plin de variabile este destinul omenesc și, ca atare, privesc viața cu așteptări și groază. Unii oameni, în ciuda faptului că nu sunt foarte educați, scriu cărți și obțin o oarecare faimă; alții, deși aproape complet analfabeți, câștigă bani în afaceri și sunt, prin urmare, în stare să se întrețină… Ce ocupație își alege cineva, din ce trăiește cineva: au oamenii vreun control asupra faptului de a face o alegere bună sau una proastă în privința acestor lucruri? Sunt aceste lucruri în concordanță cu dorințele și deciziile oamenilor? Majoritatea oamenilor își doresc următoarele: să poată munci mai puțin și câștiga mai mult, să nu trudească în arșiță și ploaie, să se îmbrace bine, să strălucească și să lucească oriunde, să se ridice deasupra celorlalți și să aducă onoare strămoșilor lor. Oamenii speră la perfecțiune, dar când fac primii pași în călătoria vieții lor, ei ajung treptat să-și dea seama cât de imperfect este destinul omenesc și, pentru prima oară, înțeleg cu adevărat faptul că, deși o persoană își poate face planuri îndrăznețe de viitor și deși poate nutri fantezii temerare, nimeni nu are abilitatea sau puterea de a-și realiza propriile visuri și nimeni nu este în postura de a-și controla propriul viitor. Va exista mereu o oarecare distanță între visurile cuiva și realitățile cu care trebuie să se confrunte; lucrurile nu sunt niciodată așa cum și-ar dori cineva să fie și, confruntați cu asemenea realități, oamenii nu pot obține niciodată satisfacție sau mulțumire. Unii oameni vor merge până în pânzele albe, vor face eforturi imense și mari sacrificii de dragul traiului și al viitorului lor, în încercarea de a-și schimba propriul destin. Dar, în final, chiar dacă își pot realiza visurile și dorințele prin propria lor muncă grea, ei nu-și pot nicicând schimba destinul, și indiferent cât de stăruitor încearcă, nu pot nicicând depăși ceea ce le-a alocat destinul. Indiferent de diferențele de abilități, inteligență și voință, oamenii sunt cu toții egali în fața destinului, care nu face deosebire între cei măreți și cei mărunți, cei superiori și cei inferiori, cei elevați și cei mediocri. Ce ocupație își alege cineva, din ce își câștigă existența și câtă avere acumulează în viață nu sunt lucruri decise de părinții acelei persoane, de talentele sale, de eforturile sau de ambițiile sale, ci sunt predestinate de către Creator” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că perspectivele oamenilor și soarta lor în viață se află toate sub suveranitatea lui Dumnezeu. Dacă fiica mea putea sau nu să intre la o universitate bună și să-și găsească un serviciu bun nu ținea de ce anume ceream eu de la ea, și nici de strădaniile ei. Toate acestea depindeau de ce hotărâse Dumnezeu dinainte. Dumnezeu rânduiește întreaga viață a omului dinainte de nașterea acestuia. Unii intră la universitate și obțin o diplomă bună, dar nu-și pot găsi un serviciu satisfăcător, în timp ce alții fără studii înalte reușesc să-și clădească o carieră. Aveam o prietenă al cărei fiu intrase la universitate, dar nu și-a putut găsi niciodată un serviciu, așa că era șomer și stătea acasă. La fel, nora bunicii mele intrase și ea la universitate, dar nu și-a putut găsi un serviciu bun, așa că s-a dus acasă și s-a apucat de agricultură, în timp ce unchiul soțului meu, care nu terminase nici măcar școala primară și nu știa să deslușească multe caractere, își deschisese totuși o fabrică și devenise patron, câștigând o grămadă de bani. Pornind de la aceste exemple din viața reală, am înțeles că șansa cuiva de a-și găsi un serviciu bun și de a avea un viitor strălucit nu depinde de faptul dacă poate sau nu intra la universitate, nici nu decurge din felul în care a fost educat de părinți. Totul ține de ce a hotărât Dumnezeu. Trebuia ca pe viitor să-mi reconsider această perspectivă eronată și să-mi abandonez așteptările legate de fiica mea, renunțând să-i mai cer să-mi satisfacă prin intermediul studiilor ei dorința de a o vedea evidențiindu-se dintre alții.

După aceea, mi-am făcut datoria în mod normal și nu mi-am mai educat fiica în felul în care o făcusem până atunci. De asemenea, cât ea se relaxa, eu îi vorbeam despre credința în Dumnezeu, făcând-o să înțeleagă că cerul, pământul și toate lucrurile, la fel ca și omenirea, au fost create de Dumnezeu, că tot ce avem ne-a fost dăruit de El și că oamenii ar trebui să creadă în El și să-L venereze. Ea se arăta dornică să citească împreună cu mine cuvintele lui Dumnezeu și să-mi asculte părtășia, iar eu eram foarte fericită. A trecut o vreme, iar fiica mea a devenit ascultătoare. Își termina temele la timp, iar notele i s-au îmbunătățit treptat, ea obținând aproximativ 80 de puncte la fiecare test. Deși eram fericită, era un alt soi de fericire decât cel pe care îl simțisem până atunci. I-am spus fiicei mele: „Nu contează ce notă iei la un test. N-o să am pretenția să iei 100 de puncte, nici să intri la o universitate bună în viitor. Asta pentru că am învățat din cuvintele lui Dumnezeu că perspectivele și soarta unui om se află toate în mâinile Lui. Viața omului vine de la Dumnezeu, iar când o să fii mare, sper doar că vei crede în El așa cum se cuvine și că-ți vei face datoria în casa Lui.” Ea mi-a răspuns cu voioșie: „Știu”, iar apoi mi-a spus că acum era mult mai fericită decât ceilalți copii. Am văzut că, de când începusem să practic în conformitate cu ceea ce spune Dumnezeu, fiica mea nu mai suferea, iar eu o puteam îndruma pe calea corectă. M-am simțit eliberată și am putut investi mai multă energie în îndeplinirea datoriei.

Datorită acestei experiențe, am înțeles că Dumnezeu are suveranitate asupra vieții omului; El avea suveranitate și asupra sorții fiicei mele și o rânduia. Soarta sa nu se afla în mâinile ei și, mai mult decât atât, nu se afla în ale mele. Am ajuns să înțeleg, de asemenea, că îmi doream să-mi văd fiica excelând pe plan academic și clădindu-și un viitor strălucit numai de dragul propriei faime și al propriului câștig; era ceva egoist și detestabil. Acum sunt capabilă să renunț la așteptările pentru fiica mea și să practic conform cuvintelor lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!