de Yi Shan, China

În 2003, am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Eram nespus de entuziasmată să pot întâmpina revenirea Domnului Isus și voiam să le dau degrabă această veste minunată fraților și surorilor mele întru Domnul, așa încât să poată veni cu toții înaintea lui Dumnezeu. Ca atare, m-am grăbit să mă alătur echipei de evanghelizare.

În martie 2004, m-am dus prin alte părți să predic Evanghelia, pentru că așa cereau necesitățile lucrării. La momentul acela, eram plină de hotărâre și voiam să ies în lume și să predic Evanghelia cât mai curând posibil, așa încât să pot ajuta mai mulți oameni să audă glasul lui Dumnezeu și să accepte harul mântuirii Lui în zilele de pe urmă. Însă apoi m-am gândit: „Dacă plec, cine o să aibă grijă de cei doi copii ai mei? Fiica mea are 13 ani, iar fiul meu are 12 ani. I-am crescut de mititei. Soțul meu e ocupat cu serviciul toată ziua, și nici nu s-a arătat vreodată din cale-afară de preocupat de copii. Dacă plec să-mi fac datoria, cine o să se asigure că au parte de trei mese de calitate pe zi? Dacă nu este nimeni care să se ocupe de copii și se întâmplă ceva, oare n-o să spună soțul meu și soacra mea că nu mi-am îndeplinit responsabilitățile de mamă? Rudele mele și vecinii ar spune și ei că nu sunt o mamă bună.” Când m-am gândit la asta, inima mi-a fost cuprinsă de un sentiment foarte apăsător, ca și cum ar fi fost strivită de un bolovan uriaș. Am venit înaintea lui Dumnezeu să mă rog: „Dumnezeule drag, vreau să plec de acasă să predic Evanghelia, dar nu-mi pot lăsa copiii. Mi-e teamă că n-o să aibă nimeni grijă de ei după ce plec. Cum ar trebui să practic? Fie ca Tu să mă luminezi și să mă îndrumi!” După ce m-am rugat, mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu: „Cine poate să se sacrifice cu adevărat și complet pentru Mine și să-și ofere totul de dragul Meu? Sunteți cu toții fără tragere de inimă, gândurile vă umblă de colo colo, vă gândiți la casă, la lumea de afară, la mâncare și îmbrăcăminte. În ciuda faptului că te afli aici, înaintea Mea, făcând lucruri pentru Mine, adânc în sinea ta încă te mai gândești la soția ta, la copiii tăi și la părinții tăi de acasă. Sunt toate aceste lucruri proprietatea ta? De ce nu îi încredințezi mâinilor Mele? Nu ai încredere în Mine? Sau te temi cumva că voi face aranjamente nepotrivite pentru tine? De ce te-ngrijorezi mereu de familia trupului tău și îți faci griji pentru cei dragi ție? Am Eu un anumit loc în inima ta? Încă mai vorbești despre a-Mi permite să am stăpânire în interiorul tău și să-ți ocup întreaga ființă – toate acestea sunt minciuni înșelătoare! Câți dintre voi sunt dedicați bisericii cu toată inima? Și câți dintre voi nu vă gândiți la voi înșivă, ci acționați de dragul Împărăției de astăzi? Gândiți-vă cu mare atenție la acest lucru” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 59). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că Dumnezeu este Creatorul și că El este suveran asupra destinului tuturor oamenilor și îl cârmuiește; așadar, nu erau și cei doi copii ai mei tot în mâinile lui Dumnezeu? Dumnezeu deja rânduise ce avea să li se întâmple copiilor mei în viitor. Nu avea niciun rost să-mi fac griji. Trebuia să am credință în Dumnezeu și să-I încredințez Lui pe copiii mei. Ca atare, i-am lăsat în bună regulă pe cei doi copii ai mei și-am plecat cu inima ușoară să-mi fac datoria.

În iarna lui 2004, era o vreme foarte rece. I-am auzit pe unii frați și pe unele surori spunând că vor să le cumpere copiilor lor haine de iarnă și am început să-mi fac griji în legătură cu cei doi copii ai mei. „E rece afară, oare au haine călduroase pe ei? Dacă îi ia frigul?” Așa că am rânduit cele necesare pentru lucrarea mea și m-am dus acasă. Când am ajuns acasă, am văzut că cei doi copii ai mei învățaseră să facă de mâncare și să-și spele hainele și că erau amândoi sănătoși tun. M-am gândit la ce a spus Dumnezeu: „De ce nu îi încredințezi mâinilor Mele? Nu ai încredere în Mine? Sau te temi cumva că voi face aranjamente nepotrivite pentru tine? De ce te-ngrijorezi mereu de familia trupului tău și îți faci griji pentru cei dragi ție?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 59). Înainte aveam prea puțină credință, dar acum, văzând că celor doi copii ai mei le merge bine, puteam să mă eliberez de grija lor și să-mi fac îndatoririle cu inima liniștită. Mai târziu, următoarea dată când mi-am văzut copiii, se înălțaseră amândoi. Nu numai că puteau să-și ajute tatăl cu vânzarea la magazin, dar învățaseră să se ocupe și de aprovizionare. Toți cei din preajma lor îi lăudau pe cei doi copii și spuneau că sunt capabili și competenți. Eram foarte fericită și recunoscătoare lui Dumnezeu. După aceea, le-am predicat Evanghelia celor doi copii ai mei. Ei au acceptat-o și citeau acasă cuvintele lui Dumnezeu.

Spre sfârșitul lui 2012, am fost arestată pe când predicam Evanghelia departe de casă. Polițiștii m-au torturat timp de o săptămână pentru a mă face să-l vând pe conducătorul bisericii, răstimp în care m-au tot amenințat și intimidat, spunându-mi că prin faptul de a crede în Dumnezeu săvârșeam o infracțiune politică și că în astfel de cazuri se aplica o pedeapsă cuprinsă între trei și șapte ani de închisoare, cel puțin. La gândul că aș fi putut fi condamnată la atât de mulți ani, plângeam fără contenire. Mă întrebam în sinea mea: „Oare cei doi copii ai mei o să se îngrijoreze în privința mea dacă află că am fost arestată? Oare dacă poliția descoperă că și ei cred în Dumnezeu, o să-i aresteze și pe ei? Nu m-am ocupat de ei așa cum trebuie în anii ăștia. Dacă-i mai și bag în bucluc…” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă întristam mai tare. Pe neașteptate, câteva zile mai târziu, polițiștii m-au dus la ușa centrului de detenție. Am întâlnit-o pe fiica mea și am aflat că cei doi copii ai mei apelaseră la diverse persoane și își folosiseră relațiile, dându-și multă osteneală și cheltuind între 70.000 și 80.000 de yuani pentru a mă elibera pe cauțiune până la proces, așa încât îmi puteam ispăși în libertate pedeapsa timp de 18 luni. Când am ajuns acasă, soțul meu mi-a spus: „Copiii ăștia s-au zbuciumat o groază ca să te scoată de-acolo. Se interesau în stânga și-n dreapta în fiecare zi și nu le-a mai stat mintea la afaceri. Erau îngrijorați și speriați cât e ziua de lungă, temându-se că polițiștii o să te omoare în bătaie. Fiul nostru a zis că o să te scoată de acolo chiar de-ar fi nevoit să vândă tot ce are pentru asta.” La auzul celor spuse de soțul meu, nu mă mai puteam opri din plâns. Privind în urmă, am plecat de-acasă pentru a-mi face datoria pe când copiii mei erau adolescenți. Nu m-am îngrijit de ei așa cum trebuie de-a lungul anilor, iar acum ei plătiseră chiar un preț foarte mare de dragul meu. Aveam sentimentul puternic că îi dezamăgisem și voiam ca de acum încolo să rămân acasă și să mă îngrijesc bine de ei, ajutându-i să se ocupe de copiii lor și făcând ceva treabă pentru a mă achita de datoria pe care o aveam față de ei. Nu mă așteptam ca, după doar zece zile de stat acasă, în casa mea să se năpustească fără veste cinci sau șase polițiști, care m-au arestat și m-au dus din nou la un centru de detenție. M-au torturat și m-au interogat timp de șase zile, însă m-au lăsat să plec fără ca eu să le fi spus nimic. Ca să evit să fiu arestată de poliție, n-am avut de ales decât să plec de acasă și să mă duc în altă parte să-mi fac îndatoririle.

Odată, i-am scris fiicei mele pentru a afla care era situația acasă. Fiica mea mi-a zis că, de când plecasem de acasă, poliția venise de multe ori acolo pentru a-i obliga să spună unde eram. Guvernul îl oprise pe fiul meu să mai meargă la serviciu, iar din cauza arestării mele, fiica mea încetase și ea să mai participe la adunări și să-și facă îndatoririle, pentru că asta o punea în pericol. Odată cu trecerea timpului, fiica mea și-a pierdut tăria, iar fiul meu n-a mai vrut să meargă la adunări. După citirea scrisorii, m-am simțit foarte abătută și m-am gândit în sinea mea: „Dacă cei doi copii ai mei nu cred în Dumnezeu, oare nu le va fi imposibil să aibă un final bun în viitor? Dacă aș fi acasă și aș avea părtășie cu ei despre cuvintele lui Dumnezeu, oare n-ar fi în stare să creadă în continuare în Dumnezeu și să-și facă îndatoririle așa cum trebuie? Îmi petrec zilele prin alte părți predicându-le altora Evanghelia, dar acum propriii mei copii sunt slabi, iar eu nu i-am ajutat sau susținut așa cum se cuvine. Chiar nu sunt o mamă bună.” În perioada aceea, starea mea era proastă și nu puneam suflet în îndeplinirea datoriei mele. Nou-veniții nu erau udați cu promptitudine, ceea ce a făcut ca unii dintre ei să devină negativi. Știam că ar fi fost foarte periculos să rămân în starea aceea, așa că m-am rugat lui Dumnezeu să mă conducă spre a mă înțelege și spre a-I înțelege intenția. M-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu și l-am căutat pentru a-l citi. Dumnezeu Atotputernic spune: „Oamenii care trăiesc în această societate adevărată au fost profund corupți de Satana. Indiferent dacă sunt sau nu educați, mare parte din cultura tradițională este înrădăcinată în gândurile și părerile oamenilor. În special, femeilor li se cere să aibă grijă de soții lor și să-și crească și copiii, să fie soții bune și mame iubitoare, devotându-și întreaga viață soților și copiilor lor și trăind pentru aceștia, asigurându-se că familia are trei mese pe zi și spălând, făcând curățenie și făcând bine toate celelalte treburi gospodărești. Acesta este standardul acceptat pentru a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Fiecare femeie crede, de asemenea, că așa ar trebui să fie făcute lucrurile și dacă nu le face așa, atunci nu este o femeie bună și a încălcat conștiința și standardele de moralitate. Faptul că au încălcat aceste standarde morale va avea un mare impact asupra conștiinței unor oameni; vor simți că și-au dezamăgit soții și copiii și că nu sunt femei bune. Însă după ce crezi în Dumnezeu, ai citit mult din cuvintele Lui, ai înțeles unele adevăruri și ai văzut adevărul despre unele chestiuni, te vei gândi: «Sunt o ființă creată și ar trebui să-mi fac datoria ca atare și să mă sacrific pentru Dumnezeu.» În acest moment, există un conflict între a fi o soție bună și o mamă iubitoare și a-ți îndeplini datoria de ființă creată? Dacă vrei să fii o soție bună și o mamă iubitoare, atunci nu-ți poți îndeplini datoria cu normă întreagă, dar dacă vrei să-ți îndeplinești datoria cu normă întreagă, atunci nu poți fi o soție bună și o mamă iubitoare. Ce faci acum? Dacă alegi să-ți faci datoria bine și să răspunzi de lucrarea bisericii, să fii devotată lui Dumnezeu, atunci trebuie să renunți la ideea de a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Ce ai crede acum? Ce fel de dezacord ar apărea în mintea ta? Ai simți că ți-ai dezamăgit copiii, soțul? De unde vine acest sentiment de vinovăție și de neliniște? Când nu-ți îndeplinești datoria de ființă creată, simți că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu? Nu ai un simț al vinovăției sau al blamării, fiindcă, în inima și în mintea ta, nu există nici măcar cea mai mică urmă de adevăr. Așadar, ce înțelegi? Cultura tradițională și a fi o soție bună și o mamă iubitoare. Astfel, va lua naștere în mintea ta noțiunea că: «Dacă nu sunt o soție bună și o mamă iubitoare, atunci nu sunt o femeie bună sau decentă.» Începând din acel moment, vei fi înrobită și încătușată de această noțiune și aceste tipuri de noțiuni te vor menține așa chiar după ce vei crede în Dumnezeu și-ți vei îndeplini datoria. Când există un conflict între a-ți îndeplini datoria și a fi o soție bună și o mamă iubitoare, deși este posibil să alegi, reticentă, să-ți îndeplinești datoria, având, poate, puțină loialitate față de Dumnezeu, tot va exista în inima ta un sentiment de neliniște și vinovăție. Prin urmare, când vei avea puțin timp liber, în timp ce-ți faci datoria, vei căuta ocazii de a avea grijă de copiii și de soțul tău, dorind și mai mult să te revanșezi față de ei, și vei crede că este în regulă chiar dacă trebuie să suferi mai mult, atât timp cât ai liniște sufletească. Nu este această atitudine provocată de influența ideilor și teoriilor din cultura tradițională despre a fi o soție bună și o mamă iubitoare? Acum, ai câte un picior în ambele tabere, dorind să-ți îndeplinești bine datoria, dar și să fii o soție bună și o mamă iubitoare. Însă înaintea lui Dumnezeu, avem o singură responsabilitate și obligație, o singură misiune: să ne îndeplinim în mod corespunzător datoria de ființă creată. Ți-ai îndeplinit bine această datorie? De ce te-ai abătut iar de la cale? Chiar nu ai în inimă niciun simț al vinovăției sau vreun reproș? Pentru că adevărul încă nu a pus o temelie în inima ta și încă nu o stăpânește, poți să te abați de la cale, când îți îndeplinești datoria. Deși acum ești capabilă să-ți îndeplinești datoria, în realitate, încă nu te ridici la standardele adevărului și ale cerințelor lui Dumnezeu. […] Faptul că putem crede în Dumnezeu este o oportunitate pe care El ne-a dat-o; este predeterminat de El și de harul Lui. Prin urmare, nu este nevoie să-ți îndeplinești obligația sau responsabilitatea față de altcineva; ar trebui doar să-ți îndeplinești datoria față de Dumnezeu, ca o ființă creată. Asta trebuie să facă oamenii, mai presus de orice, lucrul principal care ar trebui să fie înfăptuit ca preocupare de bază în viața unui om. Dacă nu îți îndeplinești bine datoria, nu ești o ființă creată calificată” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Expunerea din cuvintele lui Dumnezeu m-a făcut să înțeleg că fusesem încătușată prea strâns de cultura tradițională. Crezusem că o mamă bună trebuie să trăiască pentru copiii ei, să se asigure că au parte de trei mese de calitate pe zi și să se îngrijească, pe lângă treburile casei, de toate aspectele din viața lor. Doar dacă faci asta te poți considera o soție bună și o mamă iubitoare. Dacă n-o faci, nu ești o femeie de calitate: vei fi încălcat conștiința și standardele de moralitate. De-a lungul anilor, considerasem mereu că a fi o soție bună și o mamă iubitoare reprezintă o condiție standard pentru o femeie de calitate. Oricât aș fi suferit de dragul copiilor mei, credeam că este un lucru absolut firesc, iar eu eram complet dispusă să mă spetesc întreaga viață pentru copiii mei. Credeam că doar purtându-mă în felul acesta mi-aș fi putut îndeplini responsabilitățile de mamă. În special, după ce am fost arestată de Partidul Comunist, cei doi copii ai mei au cheltuit o mulțime de bani pentru mine, afacerea lor a avut de suferit și, pe deasupra, au fost îngrijorați și speriați. M-am simțit și mai îndatorată față de copiii mei. M-am gândit că nu mă îngrijisem bine de ei și că suferiseră foarte mult din cauza mea, așa că voiam să fac mai multe pentru ei și să-i ajut să aibă grijă de copiii lor, străduindu-mă din răsputeri să mă revanșez față de ei. Când am auzit că fiica mea nu putea să participe la adunări sau să-și facă îndatoririle din cauza arestării mele, că fiul meu își pierduse slujba și că, pe deasupra, nora mea îi punea piedici și-l persecuta, ceea ce-l descurajase să mai creadă în Dumnezeu, m-am gândit că eșuasem în a-mi îndeplini responsabilitățile pentru că nu le citisem mai mult din cuvintele lui Dumnezeu. Din această cauză, mă învinovățeam mereu și îmi făceam datoria fără pic de entuziasm. Nou-veniții de udarea cărora eram responsabilă nu puteau participa regulat la adunări din cauza negativității și a slăbiciunii lor, însă eu nu căutam degrabă cuvinte relevante ale lui Dumnezeu pentru a le rezolva problemele. În schimb, nu-mi stătea gândul decât la cum să mă-ntorc acasă și să am grijă de copiii mei. Pentru că siguranța mea era în pericol, nu mă puteam duce acasă, și mă simțeam permanent ca și cum le-aș fi fost datoare copiilor mei, în timp ce inima-mi era copleșită de durere și de chin. Considerasem că a fi o soție bună și o mamă iubitoare era mai important decât să dobândesc adevărul, să-mi fac datoria și să fiu mântuită. Deși, în toți acești ani, îmi lăsasem în urmă familia și serviciul pentru a-mi face datoria, gândurile și părerile nu mi se schimbaseră câtuși de puțin. Nu mă gândeam cum să-mi îndeplinesc bine înaintea lui Dumnezeu datoria de ființă creată, urmărind în schimb să fiu o soție bună și o mamă iubitoare. Aproape că mi-am distrus datoria și șansa de a fi mântuită. Cât de oarbă și de ignorantă eram! Gândind retrospectiv, le vorbeam adesea copiilor mei despre credința în Dumnezeu și îi aduceam înaintea Lui, prin urmare, mi-am îndeplinit responsabilitățile și nu le datoram nimic. Suferința pe care o îndurau copiii mei era cauzată, de fapt, de Partidul Comunist. Dacă Partidul Comunist nu i-ar fi persecutat și arestat pe cei care cred în Dumnezeu, aș fi putut să mă întorc acasă și să am grijă de ei. Ar fi trebuit să urăsc Partidul Comunist, pentru că el era cel care ne făcea să suferim pe mine și pe copiii mei. Cu toate acestea, eu mă învinuiam doar pe mine însămi și insistam să cred că cei doi copii ai mei sufereau astfel pentru că eu, ca mamă, nu m-am îngrijt de ei așa cum trebuie. Eram așa de netoată și de incapabilă să pătrund esența lucrurilor! Când am înțeles asta, starea mea s-a schimbat întrucâtva. Eram în stare să pun suflet în datoria mea, iar acei nou-veniți negativi și ezitanți puteau și ei să participe la adunări în mod normal.

În 2023, am fost trădată de o iudă, iar poliția tot căuta să mă aresteze. În ianuarie 2024, cineva de la poliție a sunat-o pe fiica mea și i-a cerut să se prezinte la secția de poliție. Fiica mea a crezut că fusesem arestată din nou și, panicată, s-a dus într-un suflet la secția de poliție. În mod neașteptat, polițiștii au obligat-o pe fiica mea să semneze „cele trei declarații” pentru a-L tăgădui și trăda pe Dumnezeu și, de asemenea, au amenințat-o și intimidat-o. Fiica mea nu a deslușit uneltirea Satanei și a semnat „cele trei declarații”. Auzind această veste, inima mi-a fost cuprinsă de o mare tristețe. Mi-am spus în sinea mea: „Fiica mea este ascultătoare și rezonabilă, și nu m-a oprit niciodată să cred în Dumnezeu. Când m-a arestat poliția, nu a putut să se ducă la adunări sau să-și facă datoria pentru că risca să fie arestată. După aceea, a fost constrânsă de soțul și de socrul ei, așa că, în acești ani, nu a urmărit așa cum se cuvine adevărul și a trăit urmărind câștigul financiar. Ca urmare, n-a băut și n-a mâncat așa cum trebuie cuvintele lui Dumnezeu și nu și-a făcut datoria. Biserica deja a îndepărtat-o, pe motiv că este neîncrezătoare. Acum a semnat «cele trei declarații», ceea ce înseamnă că și-a pierdut de tot orice șansă de a fi mântuită.” Gândindu-mă la asta, nu mă mai puteam opri din plâns. Dacă aș fi putut să merg acasă cu regularitate ca să-mi văd copiii și să am mai des părtășie cu ei despre cuvintele lui Dumnezeu, poate că fiica mea ar fi înțeles mai multe adevăruri și n-ar fi semnat „cele trei declarații”. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă învinuiam mai tare. În acele zile, nu-mi venea să fac nimic și nu aveam tăria sufletească de a-mi face îndatoririle. Mi-am dat seama că starea mea era proastă, așa că am venit înaintea lui Dumnezeu ca să mă rog, cerându-I să mă conducă pentru a-I înțelege intenția.

După ce m-am rugat, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Oricine ar fi, dacă este un anumit tip de persoană, va merge pe o anumită cale. Nu este acest lucru o certitudine? (Ba da.) Calea pe care o urmează o persoană determină cine este aceasta. Depinde de ea ce cale urmează și ce tip de persoană devine. Acestea sunt lucruri care sunt predestinate, înnăscute și au legătură cu natura persoanei. Așadar, care este rostul educației părintești? Poate guverna natura unei persoane? (Nu.) Educația părintească nu poate guverna natura umană și nu poate rezolva problema căii pe care o urmează o persoană. Care este singura educație pe care o pot oferi părinții? Câteva comportamente simple în viața de zi cu zi a copiilor, câteva gânduri și reguli de conduită personală destul de superficiale – acestea sunt lucrurile care au legătură cu părinții. Înainte să ajungă la maturitate copiii lor, părinții ar trebui să-și îndeplinească responsabilitatea care le revine, aceea de a-i educa să urmeze calea cea dreaptă, să învețe pe brânci și să se străduiască să fie capabili să se ridice mai presus decât restul după ce cresc, să nu facă lucruri rele și să nu devină oameni răi. De asemenea, părinții ar trebui să reglementeze comportamentul copiilor lor, să-i învețe să fie politicoși și să-și salute bătrânii de câte ori îi văd și să-i învețe alte lucruri legate de comportament – aceasta este responsabilitatea pe care se cuvine să o îndeplinească părinții. Să aibă grijă de viața copilului lor și să-l educe cu niște reguli de bază de conduită personală – asta înseamnă influența părintească. Cât despre personalitatea copilului lor, părinții nu-l pot învăța asta. Unii părinți sunt relaxați și fac totul într-un ritm tihnit, pe când copiii lor sunt foarte nerăbdători și nu pot sta într-un loc nici măcar pentru scurt timp. Pleacă pe cont propriu ca să-și câștige traiul când au 14 sau 15 ani, iau propriile decizii în toate, nu au nevoie de părinții lor și sunt foarte independenți. Au învățat aceste lucruri de la părinții lor? Nu. Prin urmare, personalitatea unui om, firea și chiar esența lui, precum și calea pe care o va alege în viitor nu au nicio legătură cu părinții lui. […] Calea pe care o urmează o persoană în viață nu este determinată de părinții ei, ci este predestinată de Dumnezeu. Se spune că «soarta omului este determinată de Ceruri», iar această zicală este rezumată de experiența umană. Înainte ca o persoană să ajungă la maturitate, nu-ți poți da seama ce cale va urma. Odată ce devine adult și are gânduri și poate reflecta asupra problemelor, va alege ce să facă în comunitatea mai largă. Unii oameni spun că vor să fie funcționari superiori, alții spun că vor să fie avocați și alții spun că vor să fie scriitori. Fiecare are alegerile și ideile proprii. Nimeni nu spune: «Pur și simplu voi aștepta ca părinții mei să mă educe. Voi deveni orice mă educă părinții mei să devin.» Nimeni nu este atât de nesăbuit. După ce oamenii devin adulți, ideile lor se stârnesc și se maturizează treptat și astfel calea și obiectivele pe care le au înainte devin tot mai clare. În acel moment, puțin câte puțin, devine evident și vizibil ce fel de persoane sunt și din ce grup fac parte. De acolo înainte, caracterul fiecărei persoane devine treptat clar definit, la fel ca firea ei, precum și calea pe care o urmează, direcția în viață și grupul de care aparține. Pe ce se bazează toate acestea? În cele din urmă, asta a predestinat Dumnezeu – nu are nicio legătură cu părinții” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea întâi)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că drumul pe care și-l aleg copiii nu este un lucru pe care să-l poată hotărî ori schimba părinții. Acesta este determinat de natura lor esență și nu are nimic de-a face cu educația dată de părinți. M-am gândit cum fiica mea nu urmărise adevărul înainte de a semna „cele trei declarații” și cum, de îndată ce a început să-i meargă afacerea, nu s-a mai dus la adunări, n-a mai citit cuvintele lui Dumnezeu și n-a mai fost dispusă să-și facă datoria. S-a axat pe urmărirea banilor și a tendințelor rele ale lumii. Conducătorul avusese de multe ori părtășie cu ea, însă ea nu s-a căit, așa încât biserica a îndepărtat-o pe fiica mea, declarând-o neîncrezătoare pe baza comportamentului ei constant. Acum, că semnase „cele trei declarații”, își dezvăluise pe de-a-ntregul esența de neîncrezătoare. Faptul că nu urmărea adevărul și că nu mergea pe calea cea dreaptă era determinat de propria ei natură-esență și nu avea legătură cu mine ca mamă a ei. Copiii mei au ajuns în această stare pentru că, prin natura lor, nu iubeau adevărul și nu-l urmăreau. Nu poate fi învinuit nimeni altcineva și nu se pune problema că, dacă le-aș fi citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu, ei ar fi urmărit cu râvnă adevărul și ar fi urmat calea cea dreaptă. Ei erau, prin natura lor, scârbiți de adevăr și nu-l urmăreau, așa încât, chiar dacă aș fi avut părtășie cu ei în fiecare zi, tot n-aș fi putut să le schimb esența sau calea pe care o urmau. Când mi-am văzut copiii în conformitate cu spusele lui Dumnezeu, mi-am simțit inima mult mai liberă, n-am mai încercat sentimente de îndatorare față de ei și n-am mai fost tulburată în îndeplinirea datoriei mele. Slavă lui Dumnezeu!