de He Mu, China

Am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic pe la 40 de ani. Am văzut că lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu este o lucrare de mântuire a oamenilor și că numai venind în fața lui Dumnezeu, citind cuvintele Sale și făcându-ne îndatoririle putem înțelege și obține adevărul, putem beneficia de grija și de protecția lui Dumnezeu și, în cele din urmă, avea șansa de a intra în Împărăția lui Dumnezeu. La scurt timp după aceea, am început să-mi îndeplinesc îndatoririle. Indiferent de datoria pe care mi-o atribuia biserica, nu am refuzat-o niciodată. M-am gândit doar cum să-mi fac bine datoria. Mai târziu, tensiunea mea arterială a ajuns la 220 mmHg, așa că am primit tratament intravenos pentru a o scădea și nu am lăsat-o să mă împiedice să-mi fac îndatoririle. M-am gândit: „Atât timp cât îmi fac cu sinceritate datoria, Dumnezeu mă va proteja.” Ani de zile, am continuat să-mi fac îndatoririle, indiferent de greutăți, gândindu-mă că sunt o credincioasă adevărată care a primit aprobarea lui Dumnezeu. Dar o boală subită mi-a dezvăluit adevărata natură.

Se întâmpla în toamna anului 2009. Într-o zi, am simțit o inflamație și o durere bruscă în ambele picioare, iar acestea au început să se umfle. La scurt timp după aceea, mi s-au umflat fața și ochii, toată fața mi s-a deformat și nu puteam deschide ochii. Fiica mea m-a dus la spital pentru un control. Medicul mi-a spus că am atrofie renală la ambii rinichi, care ar putea evolua în uremie, iar dacă devenea severă, putea provoca moartea. Am fost șocată să aud asta. Dacă lucrurile continuau în acest fel, moartea nu ar fi fost departe. Începusem să-mi fac îndatoririle la doar câteva luni după ce L-am găsit pe Dumnezeu și, indiferent de dificultăți sau chiar de boală, nu am încetat niciodată să-mi fac datoria. De-a lungul anilor, nu numai că am suferit și m-am epuizat făcându-mi îndatoririle, dar am îndurat și neînțelegeri, batjocură și insulte din partea rudelor mele. Nu era suficient acest gen de efort? Tot nu era suficient pentru a obține protecția lui Dumnezeu? M-am gândit la momentul în care L-am găsit pentru prima dată pe Dumnezeu și am avut speranțe atât de mari pentru viața în Împărăție, dar în fața unei boli atât de grave care îmi putea pune viața în pericol în orice moment, m-am întrebat dacă voi mai avea șansa de a intra în Împărăție. Părea că frumoasa destinație nu mai avea nimic de-a face cu mine. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai nedreptățită și mi-am pierdut motivația de a-mi face datoria. M-am afundat în negativism. M-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, nu înțeleg de ce mă confrunt cu această boală și mă plâng de Tine în inima mea. Știu că acest lucru este greșit, așa că Te rog, luminează-mă și călăuzește-mă pentru a-Ți înțelege intenția.”

Mai târziu, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Oamenii consideră: «Deoarece cred acum în Dumnezeu, înseamnă că-I aparțin și Dumnezeu ar trebui să aibă grijă de mine, de hrana și cazarea mea, de viitorul și soarta mea, precum și de siguranța mea personală, inclusiv a familiei mele, garantând că totul va merge bine pentru mine, că totul va decurge liniștit și fără incidente.» Și dacă faptele nu sunt așa cum cer și așa cum și le imaginează oamenii, aceștia își spun: «Credința în Dumnezeu nu este așa de bună sau de ușoară cum mi-am imaginat că o să fie. Se pare că tot trebuie să sufăr toată această persecuție și frământare și să trec prin multe încercări în credința mea în Dumnezeu – de ce nu mă protejează El?» Este această gândire corectă sau greșită? Este în acord cu adevărul? (Nu.) Atunci, nu arată această gândire că au cereri nerezonabile de la Dumnezeu? De ce oamenii cu o astfel de gândire nu se roagă lui Dumnezeu și nu caută adevărul? Voia cea bună a lui Dumnezeu se află fără îndoială în spatele faptului că îi face să se confrunte cu astfel de lucruri; de ce nu înțeleg oamenii intențiile lui Dumnezeu? De ce nu pot coopera cu lucrarea Lui? Dumnezeu face intenționat ca oamenii să se confrunte cu astfel de lucruri pentru ca aceștia să poată căuta și dobândi adevărul și să poată trăi bazându-se pe adevăr. Totuși, oamenii nu caută adevărul, ci Îl evaluează mereu pe Dumnezeu folosindu-se de noțiunile și închipuirile proprii – aceasta e problema lor. Așa trebuie să înțelegeți aceste lucruri neplăcute: nimeni nu trece prin viață fără suferință. Pentru unii oameni, aceasta are de-a face cu familia, pentru unii, cu munca, pentru unii, cu căsătoria, iar pentru alții, cu boala fizică. Toată lumea trebuie să sufere. Unii spun: «De ce trebuie să sufere oamenii? Cât de grozav ar fi să ne trăim întreaga viață într-un mod liniștit și fericit. Nu putem să nu suferim?» Nu – toată lumea trebuie să sufere. Suferința face ca fiecare persoană să experimenteze nenumăratele senzații ale vieții fizice, fie că aceste senzații sunt pozitive, negative, active sau pasive; suferința îți dă sentimente și aprecieri diferite, care, pentru tine, sunt toate experiențele tale în viață. Acesta este un aspect și are scopul de a-i face pe oameni mai experimentați. Dacă poți căuta adevărul și înțelege intenția lui Dumnezeu din asta, atunci te vei apropia din ce în ce mai mult de standardul pe care ți-l cere Dumnezeu. Un alt aspect este că reprezintă responsabilitatea pe care Dumnezeu i-o dă omului. Ce responsabilitate? Aceasta este suferința pe care ar trebui să o înduri. Dacă poți să iei asupra ta această suferință și să o înduri, atunci aceasta este mărturie, și nu ceva rușinos” [Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin înlăturarea noțiunilor poți porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu (1)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că fiecare situație și caz de suferință cu care ne confruntăm poartă intențiile lui Dumnezeu. Toate se încadrează în ceea ce poate suporta statura unei persoane. Ar trebui să căutăm adevărul și intențiile lui Dumnezeu și să nu ne agățăm de noțiunile noastre sau să privim lucrurile din perspectiva noastră. Dacă privim lucrurile din perspectiva trupului, vom trăi în suferință și vom crede că boala nu este un lucru bun. Dar dacă acceptăm astfel de lucruri ca venind de la Dumnezeu și căutăm adevărul, putem învăța lecții prin boală și atunci ea devine un lucru bun. Reflectând asupra reacției mele la această boală, m-am gândit că, în toți acești ani în care am crezut în Dumnezeu și mi-am făcut îndatoririle, fie că am înfruntat calomniile și batjocura rudelor și vecinilor, ori că am îndurat vântul, ploaia, frigul aspru sau căldura toridă, nu am încetat niciodată să-mi fac îndatoririle. Prin urmare, m-am gândit că Dumnezeu ar trebui să mă protejeze de boli grave și că, în cele din urmă, voi trăi pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu. Nu a fost aceasta exact starea expusă de Dumnezeu în cuvintele Sale: „Deoarece cred acum în Dumnezeu, înseamnă că-I aparțin și Dumnezeu ar trebui să aibă grijă de mine, de hrana și cazarea mea, de viitorul și soarta mea, precum și de siguranța mea personală”? Când am văzut că Dumnezeu nu m-a protejat așa cum îmi imaginasem, am început să mă plâng de El, folosind sacrificiile și consumările mele drept capital pentru a argumenta în fața lui Dumnezeu, și am început să-mi fac îndatoririle într-un mod superficial. Unde erau umanitatea și rațiunea mea? Sacrificiile și consumările mele anterioare nici măcar nu fuseseră sincere! Dacă situația nu m-ar fi dezvăluit, nu mi-aș fi dat seama de motivul meu ascuns și de perspectivele mele greșite de a crede în Dumnezeu pentru binecuvântări. După ce mi-am dat seama de asta, nu am mai simțit atât de multă durere în inimă și am devenit dispusă să mă supun, continuând să-mi fac îndatoririle în timp ce-mi luam medicamentele. Treptat, starea mea s-a îmbunătățit, iar boala a cedat oarecum. Deși picioarele mi se mai umflau din când în când, nu eram constrânsă de acest lucru și am continuat să predic Evanghelia în mod activ.

În iarna anului 2018, am observat brusc o umflătură pe laba piciorului meu, iar laba piciorului mă durea atât de tare încât nu-mi puteam sprijini greutatea pe ea și aveam nevoie de fiica mea pentru a mă ajuta să merg. După ce am mers la spital, medicul a pus diagnosticul de gută și a constatat că nivelul creatininei mele crescuse de la 200 µmol/litru la peste 500 µmol/litru și că eram deja în stadiul terminal al uremiei. Temându-se că nu aș putea suporta adevărul, medicul mi-a ascuns gravitatea situației. Inițial, nu am fost prea îngrijorată de boala mea, dar în a patra zi, când fiica mea m-a întrebat brusc despre aranjamentele pentru înmormântare, am știut că starea mea se înrăutățise. Inima mi-a tremurat și m-am gândit: „Oare chiar nu mai am mult de trăit și sunt în pragul morții?” Nu am îndrăznit să mă gândesc la asta, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, viața și moartea mea sunt în mâinile Tale. Sunt dispusă să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Tale.” Câteva zile mai târziu, am aflat că boala mea era într-adevăr în stadiu terminal, iar în acel moment, nu mi-am putut opri tremurul mâinilor și nu am putut ține în mână nici măcar o cană. Nu puteam accepta această realitate, întrebându-mă dacă medicul făcuse cumva o greșeală. Mă întrebam: „Cum a putut boala mea să se agraveze atât de repede? Eu cred în Dumnezeu, deci cu siguranță Dumnezeu nu mă va lăsa să mor atât de ușor.” Dar apoi m-am gândit: „Am fost diagnosticată cu uremie în stadiu terminal. Ce rost are să neg asta? Aceasta este realitatea.” Simțeam că viața mea se apropie de sfârșit și eram plină de durere și de disperare. Când m-am gândit că nu mai am mult timp și că nu voi mai putea vedea frumusețea Împărăției, nu am fost dispusă să-mi accept soarta, zicându-mi: „Ce am câștigat în urma tuturor anilor mei de efort? Mi-am făcut îndatoririle în tot acest timp, așa că de ce a continuat boala să se agraveze?” Am simțit că Dumnezeu era foarte nedrept cu mine. Noaptea, în timp ce stăteam în pat, m-am gândit la o femeie care făcuse afaceri cu noi. Avusese aceeași boală ca mine și, după ce a fost diagnosticată, s-a dus acasă și a murit în zece zile. Am simțit că și moartea mea era aproape și că începuse numărătoarea inversă. Mă simțeam de parcă eram moartă deja, deci ce rost mai avea să citesc cuvintele lui Dumnezeu? Am devenit negativă timp de peste douăzeci de zile, trăind în mare durere. Știam că mă îndepărtasem de Dumnezeu, așa că am strigat după El, cerându-I să mă lumineze și să mă ilumineze. Apoi mi-am amintit de un imn din cuvintele lui Dumnezeu:

Încercările necesită credință

1  În timp ce sunt supuși încercărilor, este normal ca oamenii să fie slabi, ca negativitatea să sălășluiască în ei sau să fie lipsiți de claritate în ceea ce privește intențiile lui Dumnezeu sau calea de practică. Dar, în general, trebuie să ai încredere în lucrarea lui Dumnezeu și, întocmai ca Iov, să nu-L tăgăduiești. Deși Iov a fost slab și a blestemat ziua în care s-a născut, nu a negat că toate lucrurile pe care le dețin oamenii după ce se nasc sunt dăruite de Iahve și că tot El este și Cel care le ia înapoi. Indiferent la ce încercări a fost supus, și-a păstrat această credință.

2  În cadrul experiențelor oamenilor, indiferent de rafinarea prin care trec prin cuvintele lui Dumnezeu, ce dorește El, în esență, sunt credința și inimile lor iubitoare de Dumnezeu. Credința, iubirea și hotărârea oamenilor sunt ceea ce desăvârșește El lucrând în acest fel. […]

– Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”

Cugetând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, inima mea s-a luminat. Se pare că Dumnezeu rânduiește oameni, evenimente și lucruri pentru a ne desăvârși credința. M-am gândit la Iov, care a îndurat încercări atât de mari – averea i-a fost jefuită, copiii i-au murit și a fost acoperit cu bube dureroase, dar cu toate acestea, el nu s-a plâns niciodată și a continuat să aibă credință în Dumnezeu, rămânând ferm în mărturia sa pentru El. Ceea ce face Dumnezeu nu se aliniază la noțiunile umane, iar atunci când oamenii nu pot vedea clar sau nu pot înțelege intențiile lui Dumnezeu, au nevoie de credință pentru a le experimenta. Conștientizând acest lucru, inima mea a devenit mult mai limpede.

După aceea, am continuat să reflectez. Când am aflat că eram în stadiul terminal al uremiei, am trăit în frică și teroare și adevărul era că mă temeam de moarte. Așa că am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu cu privire la starea mea. Dumnezeu Atotputernic spune: „De ce sunt incapabili să scape de suferința fricii de moarte? Când se confruntă cu moartea, unii oameni urinează incontrolabil; alții tremură, leșină, vorbesc urât și despre Ceruri și despre om; unii chiar se vaită și plâng. Acestea nu sunt sub nicio formă reacții naturale care apar deodată atunci când se apropie moartea. Oamenii se poartă în felurile acestea stânjenitoare în primul rând din cauza faptului că, adânc în inimile lor, se tem de moarte; din cauza faptului că nu au o cunoaștere limpede și o apreciere a suveranității lui Dumnezeu și a aranjamentelor Lui, cu atât mai puțin pentru că nu se supun cu adevărat acestora. Oamenii reacționează în acest fel pentru că nu vor decât să aranjeze și să guverneze singuri totul, să-și controleze propriile destine, propriile vieți și moartea. Nu este de mirare, așadar, că oamenii nu sunt niciodată în stare să scape de frica de moarte” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, atunci când se confruntă cu moartea, oamenii devin temători și îngroziți pentru că nu înțeleg suveranitatea și rânduielile Creatorului. Viața și moartea oamenilor sunt sub controlul lui Dumnezeu și nu sunt lucruri pe care oamenii le pot decide singuri. Nimeni nu își poate controla soarta. M-am gândit la faptul că Dumnezeu a spus că Iov, după ce și-a îndeplinit misiunea vieții sale, a înfruntat moartea cu calm și am fost profund impresionată de acest lucru. Iov s-a temut de Dumnezeu și s-a ferit de rău toată viața sa, fără să încerce niciodată să negocieze sau să ceară ceva de la Dumnezeu. I-a mulțumit lui Dumnezeu atunci când Dumnezeu i-a dat și s-a supus atunci când Dumnezeu i-a luat lucruri. Indiferent cum l-a tratat Dumnezeu, el a fost capabil să se supună și să înfrunte moartea cu calm. Cât despre mine, când am aflat că sunt în stadiul terminal al uremiei și că nu voi mai trăi mult, m-am plâns lui Dumnezeu. Nu aveam nicio supunere față de Dumnezeu și nu aveam o inimă cu frică de Dumnezeu. Nu puteam continua să trăiesc în acest fel. Am devenit dispusă să urmez exemplul lui Iov, să-mi pun viața în mâinile lui Dumnezeu și să mă las la mila suveranității și rânduielilor Sale. Cât sunt în viață, îmi voi face datoria cât voi putea de bine, iar când moartea mă va găsi, o voi înfrunta cu calm și mă voi supune orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu. După ce am conștientizat acest lucru, m-am simțit foarte ușurată.

Mai târziu, am reflectat: „De ce, atunci când m-am confruntat cu boala, m-am plâns de Dumnezeu că mă tratează nedrept?” Am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Oamenii nu sunt calificați să Îi ceară nimic lui Dumnezeu. Nu există nimic mai irațional decât a cere de la Dumnezeu. El va face ceea ce se cuvine să facă, iar firea Sa este dreaptă. Dreptatea nu înseamnă nicidecum echitate sau justețe; nu înseamnă egalitarism și nici a-ți aloca ceea ce meriți în funcție de cât de multe lucrări ai dus la bun sfârșit, a-ți plăti pentru vreo lucrare pe care ai făcut-o sau a-ți da ce ți se cuvine în funcție de eforturile depuse. Aceasta nu este dreptate, înseamnă doar a fi corect și rațional. Foarte puțini oameni sunt capabili să cunoască firea dreaptă a lui Dumnezeu. Să presupunem că Dumnezeu l-ar fi eliminat pe Iov după ce Iov a fost martor pentru El: ar fi asta drept? De fapt, ar fi. De ce se numește aceasta dreptate? Cum văd oamenii dreptatea? Dacă un lucru este în conformitate cu noțiunile oamenilor, atunci lor le este foarte ușor să spună că Dumnezeu este drept; totuși, dacă nu văd acel lucru ca fiind în concordanță cu noțiunile lor – dacă este ceva ce nu sunt capabili să înțeleagă – atunci le-ar fi greu să spună că Dumnezeu este drept. […] Esența lui Dumnezeu este dreptatea. Deși ceea ce face El nu este ușor de înțeles, tot ceea ce face El este drept; doar că, pur și simplu, oamenii nu înțeleg. Când Dumnezeu i l-a dat pe Petru Satanei, cum a răspuns Petru? «Omenirea nu este în măsură să priceapă ce faci Tu, dar tot ceea ce faci conține voia Ta; în toate acestea există dreptate. Cum să nu rostesc vorbe de laudă pentru înțelepciunea și faptele Tale?» Acum, ar trebui să vedeți că motivul pentru care Dumnezeu nu îl distruge pe Satana în timp ce îl mântuiește pe om este că oamenii pot să vadă clar cum i-a corupt Satana și măsura în care i-a corupt și cum îi purifică și mântuiește Dumnezeu. În cele din urmă, când oamenii au înțeles adevărul și au văzut clar chipul hidos al Satanei și păcatul monstruos al corupției lor de către Satana, Dumnezeu îl va distruge pe Satana, arătându-le dreptatea Lui. Momentul în care Dumnezeu îl distruge pe Satana este plin de firea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Tot ceea ce face Dumnezeu este drept. Deși s-ar putea ca oamenii să nu poată să perceapă dreptatea lui Dumnezeu, ei nu ar trebui să emită judecăți după bunul plac. În cazul în care ceva din ce face El li se pare nerezonabil oamenilor sau dacă aceștia au vreo noțiune privind acest lucru, iar asta îi determină să spună că El nu este drept, atunci sunt extrem de nerezonabili. Vezi că unele lucruri i s-au părut de neînțeles lui Petru, dar a fost sigur că înțelepciunea lui Dumnezeu era prezentă și că voia Sa bună era în acele lucruri. Oamenii nu pot înțelege totul; sunt atât de multe lucruri pe care nu le pot pricepe. Astfel, a cunoaște firea lui Dumnezeu nu este un lucru ușor” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că firea dreaptă a lui Dumnezeu nu se referă la corectitudine, echitabilitate sau recompensarea efortului, așa cum îmi imaginasem eu. Nu înseamnă că Dumnezeu trebuie să-mi dea înapoi pe măsura contribuției mele. Firea dreaptă a lui Dumnezeu este determinată de esența Sa. Orice face Dumnezeu este drept și are în spate bunele Sale intenții. Dar eu am crezut că, odată cu efortul, trebuie să existe o recompensă și că Dumnezeu trebuie să mă recompenseze pe măsura efortului depus în datoria mea. Așadar, atunci când am făcut unele sacrificii și m-am consumat în credința mea față de Dumnezeu, am crezut că ar trebui să primesc protecția și binecuvântările lui Dumnezeu și să fiu adusă în împărăția Sa, altfel, L-aș fi considerat pe Dumnezeu nedrept. Înțelegerea mea despre echitabilitatea lui Dumnezeu era absurdă! Dumnezeu este Creatorul, iar eu sunt doar o ființă creată. Indiferent de modul în care Dumnezeu rânduiește lucrurile sau mă tratează, acesta este potrivit și drept. Dacă Dumnezeu mă binecuvântează, El este drept, iar dacă nu mă binecuvântează, El este tot drept. Dacă Îl măsor pe Dumnezeu după noțiunile mele, mă împotrivesc Lui. Mi-am amintit că Dumnezeu a spus odată: „Cei care sunt impuri nu au permisiunea de a intra în împărăție, cei care sunt impuri nu au permisiunea de a spurca pământul sfânt. Deși probabil că ai săvârșit o lucrare mare și ai lucrat mulți ani, în cele din urmă, dacă ești jalnic de murdar, atunci legea Raiului nu va tolera dorința ta de a intra în Împărăția Mea!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Succesul sau eșecul depinde de cărarea pe care umblă omul”). „Eu decid destinația fiecărei persoane nu pe baza vârstei, a vechimii, a cantității de suferință, și cu atât mai puțin pe baza gradului în care provoacă milă, ci ținând cont de faptul că posedă sau nu adevărul. Nu există nicio altă alegere în afara acesteia” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Dumnezeu determină destinația unei persoane în funcție de posesia sa asupra adevărului, nu după sacrificiile și consumările sale aparente. Doar prin dobândirea adevărului, o persoană poate avea un final bun. Dacă cineva nu dobândește adevărul, dar este încă plin de firea coruptă a Satanei și își folosește sacrificiile și consumările pentru a încerca să încheie înțelegeri cu Dumnezeu și să-L înșele, o astfel de persoană este urâtă de Dumnezeu și nu este demnă de a intra în Împărăție. Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu. Am crezut în Dumnezeu cu o mentalitate tranzacțională și orientată spre schimb, dorind să mă folosesc de suferința și de consumările mele aparente pentru a obține binecuvântările lui Dumnezeu. Îl înșelam și Îl exploatam pe Dumnezeu. Cum aș putea primi aprobarea lui Dumnezeu sau intra în Împărăție în acest fel? M-am gândit la sacrificiile și la consumările lui Pavel. El a predicat Evanghelia Domnului Isus peste tot, chiar și în mare parte din Europa, și a înființat multe biserici. În cele din urmă, el a spus: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârșit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa dreptății” (2 Timotei 4:7-8). Pavel și-a folosit sacrificiile și consumările drept capital pentru a cere de la Dumnezeu o cunună a neprihănirii, iar în final, a fost aruncat în iad pentru a fi pedepsit. Perspectiva mea asupra credinței în Dumnezeu a fost aceeași ca a lui Pavel. Când dorința mea de binecuvântări a fost spulberată, m-am plâns de Dumnezeu. Dacă nu mă pocăiam, nu aș fi avut aceeași soartă ca Pavel?

Mai târziu, când aveam părtășie cu frații și cu surorile, o soră a găsit un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu pentru mine: „Toți oamenii corupți trăiesc pentru ei înșiși. Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate – aceasta este sintetizarea naturii umane. Oamenii cred în Dumnezeu pentru binele lor; când se leapădă de lucruri și se consumă pentru Dumnezeu, o fac pentru a fi binecuvântați, iar când Îi sunt loiali, o fac tot pentru a fi răsplătiți. Pe scurt, totul este făcut cu scopul de a fi binecuvântați, răsplătiți și de a intra în Împărăția Cerurilor. În societate, oamenii lucrează pentru beneficiul lor și, în casa lui Dumnezeu, fac o datorie pentru a fi binecuvântați. Tocmai pentru a obține binecuvântări, oamenii se leapădă de toate și pot să îndure multă suferință. Nu există dovadă mai bună a naturii satanice a omului” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). După ce am citit cuvântul lui Dumnezeu, am înțeles că, după ani de zile în care am crezut în Dumnezeu, am renunțat la lucruri și m-am consumat, totul a fost doar pentru a obține binecuvântări. Am vrut ca Dumnezeu să mă protejeze, să mă țină în siguranță, fără boli sau dezastre. Aceasta a fost o încercare de a încheia o înțelegere cu Dumnezeu. Trăiam după otrăvurile satanice: „Să nu ridici un deget fără o recompensă” și „Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate”, punând „profitul” pe primul plan în tot ceea ce făceam. Indiferent cât de greu sau de obositor era, atât timp cât aducea beneficii, credeam că merită. Când am auzit că a-ți face datoria crezând în Dumnezeu ar putea asigura protecția Lui și o destinație bună, am renunțat la lucruri și m-am consumat și, indiferent de suferință sau de cost, am crezut că merită. Dar când am aflat că am uremie și că riscam chiar să-mi pierd viața, m-am gândit că, dacă voi muri, nu voi intra în Împărăție și nu voi primi binecuvântări, așa că nu am mai vrut să citesc cuvântul lui Dumnezeu sau să mă rog, ba chiar m-am plâns de El, m-am certat cu El și L-am criticat cu severitate și L-am judecat ca fiind nedrept. M-am folosit de sacrificiile și de consumările mele pentru a pretinde lucruri de la Dumnezeu, pentru a-I cere să mă răsplătească pentru faptele mele. Unde erau umanitatea și rațiunea mea? Am fost atât de egoistă și de vicleană! Cum ar putea astfel de sacrificii să obțină vreodată aprobarea lui Dumnezeu? Lucrarea lui Dumnezeu este de a mântui oamenii și de a le permite oamenilor să-și schimbe firea și să primească mântuirea lui Dumnezeu prin urmărirea adevărului în îndeplinirea îndatoririlor lor. Dar eu am crezut în Dumnezeu și mi-am făcut îndatoririle doar pentru a primi binecuvântări. Am văzut că a trăi după otrăvuri satanice mă făcea cu adevărat egoistă și detestabilă. Nu mai puteam trăi așa și am vrut să mă pocăiesc în fața lui Dumnezeu. Mai târziu, am făcut datoria de găzduire și m-am simțit fericită și bucuroasă în sinea mea. Mi-am dat seama că doar tratându-mi îndatoririle ca pe o responsabilitate pot trăi o viață plină de sens.