de Xu Hui, China

În 2010, în timpul unui consult medical, am fost diagnosticată cu hepatită B cronică, cu antigeni pozitivi. La acea vreme, am fost îngrozită, mi-era teamă că într-o zi afecțiunea mea s-ar putea agrava și ar putea deveni cancer de ficat. Ori de câte ori auzeam de cineva care murise din cauza cancerului de ficat, aveam palpitații. Dar, din cauză că familia mea era săracă și nu își putea permite tratamentul, simțeam că soarta mea era amară și mă resemnam să trăiesc de la o zi la alta. În 2020, am avut norocul să accept lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. Am aflat că o soră primise diagnosticul de cancer cervical, dar, după ce a început să creadă în Dumnezeu și să-și facă în mod activ datoria, în scurt timp, boala se vindecase. Acest lucru mi-a dat speranță în ceea ce privea boala mea. M-am gândit: „Credința în Dumnezeu este cu adevărat minunată. Atât timp cât îmi fac îndatoririle corespunzător și mă consum cu entuziasm, cu siguranță că Dumnezeu va vindeca și boala mea.” Astfel, mai târziu, mi-am făcut îndatoririle în mod activ și am devenit predicatoare. Cu toate că lucrarea bisericii era destul de solicitantă și uneori mă simțeam epuizată sau îmi era rău, ori de câte ori mă gândeam că Dumnezeu îmi va vindeca boala atât timp cât îmi făceam îndatoririle corespunzător, inima mea era alinată și mă simțeam întărită în îndatoririle mele.

În februarie 2023, m-am dus la spital pentru un consult medical. Doctorul a descoperit că nivelul de ADN al virusului hepatitei B era foarte ridicat, iar virusul se multiplica rapid. Am fost trimisă imediat la secția de boli infecțioase specializată în boli de ficat, iar doctorul a spus, cu gravitate: „Trebuie să începi să iei medicamente acum, ca să controlezi boala. Dacă nu este controlată, există o probabilitate mare să se transforme în ciroză sau în cancer de ficat.” Acest rezultat m-a lovit ca un trăsnet și am fost extrem de îngrijorată și de înspăimântată, gândindu-mă: „Dacă într-adevăr se transformă în ciroză sau cancer de ficat și mor?” În timpul acelor zile, am trăit încontinuu în emoții negative de neliniște, îngrijorare și angoasă. M-am gândit: „Mi-am făcut îndatoririle de când am început să cred în Dumnezeu. Nici măcar când familia m-a persecutat nu am renunțat la îndatoririle mele. Dar de ce nu s-a ameliorat boala mea? În schimb, s-a agravat. Acum, că lucrarea lui Dumnezeu este aproape de final, dacă mor în acest moment, nu va fi pierdută speranța mea la mântuire? Nu ar fi degeaba toată suferința și tot efortul consumate în ultimii doi ani?” Aceste gânduri erau sfâșietoare și supărătoare. În plus, mi-am adus aminte că doctorul mă sfătuise să mă odihnesc bine și să nu mă extenuez. M-am gândit: „Având în vedere că Dumnezeu nu m-a vindecat, va trebui să am mai multă grijă de corpul meu. De acum încolo, nu pot să mă suprasolicit atunci când îmi fac îndatoririle. Dacă boala mea chiar se agravează, se transformă în cancer de ficat și devine incurabilă, atunci chiar aș putea să mor.” La acea vreme, lucrarea de evanghelizare a bisericilor de care eram responsabilă întâmpinase unele dificultăți. Cu toate acestea, nu voiam să îmi fac griji pentru acest lucru și nu am rezolvat problemele respective în timp util, ceea ce a avut drept rezultat oprirea lucrării de evanghelizare. În timpul adunărilor, mintea mea rătăcea în mod constant și mă gândeam mereu la boala mea. Am încercat să vorbesc cât mai puțin posibil în timpul adunărilor, fiind îngrijorată că, dacă aș vorbi prea mult, m-aș epuiza. În plus, îmi lipsea motivația să mă ocup de corespondența zilnică a lucrării și îmi făceam îndatoririle cu încetineală. Nu am verificat lucrările care trebuiau abordate și, chiar dacă existau sarcini urgente, m-am culcat devreme în fiecare seară, de teamă că m-aș putea extenua. M-am gândit chiar să renunț la funcția de predicatoare și să trec la o datorie mai puțin obositoare. Treptat, inima mea s-a îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu. Nu mai voiam sa citesc cuvintele lui Dumnezeu sau să mă rog și, în fiecare zi, îmi făceam griji în privința bolii mele.

Mai târziu, conducătorul a avut părtășie cu mine despre posibilitatea de a prelua responsabilitatea pentru lucrarea a două biserici suplimentare. Știam că ar trebui să accept, dar m-am gândit că numărul mai mare de biserici de care aș fi responsabilă mi-ar aduce și mai multe motive de îngrijorare. Dacă boala mea se agrava din cauza muncii excesive? De asemenea, mi-am adus aminte de o rudă îndepărtată care fusese diagnosticată cu cancer de ficat și care decedase la scurt timp după începerea tratamentului. Gândindu-mă la aceste lucruri, am refuzat. Mai târziu, conducătorul a avut părtășie cu mine despre starea mea și mi-a citit două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu: „Apoi sunt cei cu o sănătate șubredă, care au o constituție fragilă și sunt lipsiți de energie, care au adesea boli grave sau minore, care nu pot face nici lucrurile de bază, necesare în viața cotidiană, care nu pot trăi sau nu se pot deplasa ca oamenii normali. Oamenii ca aceștia se simt adesea inconfortabil și rău în timp ce-și îndeplinesc îndatoririle; unii sunt slabi din punct de vedere fizic, alții au boli reale și, bineînțeles, există unii care au boli cunoscute și latente, de un fel sau altul. Întrucât au asemenea dificultăți fizice concrete, astfel de oameni se cufundă adesea în emoții negative și simt tulburare, anxietate și îngrijorare. În legătură cu ce simt aceste lucruri? Își fac griji că, dacă vor continua să-și îndeplinească datoria în felul acesta, sacrificându-se și alergând de colo-colo pentru Dumnezeu și simțindu-se mereu obosiți, atunci oare sănătatea lor se va deteriora tot mai mult? Când vor ajunge la 40 sau la 50 de ani, oare vor fi imobilizați la pat? Au aceste griji vreo bază? Le va oferi cineva o cale concretă de a gestiona această problemă? Cine-și va asuma responsabilitatea pentru asta? Cine va răspunde? Oamenii cu o sănătate precară și care nu sunt apți din punct de vedere fizic se simt tulburați, anxioși și îngrijorați privind astfel de lucruri” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. „Deși nașterea, bătrânețea, boala și moartea sunt constante printre oameni și inevitabile în viață, există cei cu o anumită constituție fizică sau cu o boală deosebită care, fie că-și îndeplinesc sau nu îndatoririle, se prăbușesc în tulburare, anxietate și îngrijorare din cauza dificultăților și bolilor trupului; își fac griji în legătură cu boala lor, cu numeroasele greutăți pe care le poate provoca boala, dacă aceasta se va agrava, care vor fi consecințele dacă se agravează și dacă vor muri din cauza ei. În situații speciale și în anumite contexte, această serie de întrebări îi face să se împotmolească în tulburare, anxietate și îngrijorare și incapabili să scape; unii chiar trăiesc într-o stare de tulburare, anxietate și îngrijorare din cauza bolii grave pe care știu deja că o au sau a unei boli latente pe care știu că nu o pot evita și sunt influențați, afectați și controlați de aceste emoții negative” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că, în toată această perioadă, trăisem în emoții negative de neliniște, îngrijorare și angoasă privind boala mea. Atunci când, în timpul controlului, doctorul îmi spusese că rata de replicare a virusului hepatitei B de care sufeream era foarte ridicată și că aveam nevoie de medicamente pentru a-l ține sub control, în caz contrar putând să se transforme în ciroză sau cancer de ficat, începusem să îmi fac griji cu privire la starea mea. Mă temusem că munca excesivă ar putea să-mi agraveze boala, ducând la ciroză sau la cancer de ficat și că aveam să mor. În acest caz, nu aș mai fi avut nicio șansă de a obține mântuirea. Aceste gânduri mă deznădăjduiseră foarte tare. Mintea mea fusese absorbită de cum să am grijă de corpul meu și cum să împiedic agravarea bolii. Nu avusesem niciun simț al poverii atunci când îmi făceam îndatoririle. Lucrarea de evanghelizare a unei biserici întâmpinase dificultăți și nu reușisem să le rezolv în timp util, ceea ce avusese drept rezultat oprirea lucrării de evanghelizare. Uneori, noaptea, nu îmi fusese atât de somn și aveam câteva scrisori urgente de care trebuia să mă ocup, dar, când vedeam că era târziu, mă duceam repede la culcare fără să răspund prompt la scrisori. Mă gândisem chiar să trec la o datorie mai puțin obositoare, astfel încât să nu mai trebuiască să îmi fac griji sau să lucrez prea mult, ceea ce ar putea împiedica agravarea bolii mele. Fusesem permanent măcinată de emoții negative, pe tot parcursul zilei, iar inima mea nu putuse să se implice cu adevărat în îndatoririle mele. Refuzam chiar să preiau îndatoririle care îmi fuseseră oferite. Mi-am dat seama că fusesem încontinuu mistuită de neliniștea privind boala mea, fiind incapabilă să îndeplinesc responsabilitățile pe care ar fi trebuit să le îndeplinesc și nearătând niciun pic de loialitate când îmi făceam îndatoririle. Dumnezeu mă înălțase și îmi permisese să mă instruiesc ca să devin predicatoare, oferindu-mi oportunitatea de a-mi face îndatoririle și de a dobândi adevărul. Acesta era harul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, trăisem zi de zi măcinată de emoții negative de neliniște, îngrijorare și angoasă. Abordasem îndatoririle superficial și lent, nereușind să mă ocup în timp util de diferitele dificultăți și probleme din lucrarea bisericii, ceea ce provocase pierderi pentru lucrare. Cum aveam eu simțul responsabilității, sau conștiință și rațiune? Chiar nu meritam să fiu mântuită de Dumnezeu! Gândindu-mă la acest lucru, am simțit regret și m-am învinovățit. În adâncul sufletului, mi-am dat seama că o viață trăită în emoții negative era foarte apăsătoare și dureroasă. Pe lângă faptul că afectase realizarea îndatoririlor mele, m-ar fi făcut și să îmi pierd hotărârea de a urmări adevărul și de a obține mântuirea. Gândindu-mă la acest lucru, m-am simțit speriată și îngrijorată. Nu puteam să continui să trăiesc într-o astfel de stare de dezorientare și confuzie. Trebuia să renunț la emoțiile negative de neliniște și îngrijorare, să urmăresc adevărul și să-mi fac îndatoririle cu sinceritate, fără niciun regret.

Mai târziu, m-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Atât de mulți cred în Mine doar ca să-i vindec. Atât de mulți cred în Mine doar ca să Îmi folosesc puterea pentru a alunga spiritele necurate din trupurile lor, și atât de mulți cred în Mine doar pentru a putea primi pace și bucurie de la Mine. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a pretinde de la Mine mai multă bogăție materială. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a-și petrece această viață în pace și pentru a fi teferi și nevătămați în lumea care vine. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a evita suferința iadului și pentru a primi binecuvântările cerești. Atât de mulți cred în Mine doar pentru confort temporar, totuși nu caută să câștige nimic în lumea care vine. Când Îmi revărs mânia asupra oamenilor și le iau toată bucuria și pacea pe care o aveau cândva, aceștia devin plin de îndoieli. Când revărs asupra oamenilor suferința iadului și iau înapoi binecuvântările cerești, ei se înfurie. Când Îmi cer să îi vindec, Eu nu le acord atenție și simt dezgust față de ei; aceștia pleacă de lângă Mine ca să caute în schimb calea leacurilor rele și a vrăjitoriei. Când retrag tot ceea ce oamenii Îmi ceruseră, dispar cu toții fără nicio urmă. Din acest motiv, spun că oamenii au credință în Mine deoarece harul meu este prea îmbelșugat și pentru că se obțin prea multe beneficii” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ce știi despre credință?”). Expunerea prin cuvintele lui Dumnezeu era pătrunzătoare și supărătoare. M-am simțit ca și cum Dumnezeu mă judeca față în față. Credința mea în Dumnezeu fusese redusă la a-I cere har și binecuvântări, la a mă tocmi cu Dumnezeu și la a-L vedea doar ca pe un obiect al cererilor mele. Gândindu-mă la momentul în care începusem să cred în Dumnezeu, văzusem că unii frați și surori care sufereau de boli incurabile fuseseră vindecați după ce crezuseră în Dumnezeu, așa că sperasem că și eu voi fi vindecată după ce credeam în Dumnezeu. Nutrind această intenție ca să obțin binecuvântări, mă lepădasem de lucruri și mă consumasem, fusesem foarte proactivă în realizarea îndatoririlor și fusesem dispusă, de asemenea, să sufăr și să plătesc un preț. La acel ultim consult, când am văzut că starea mea nu doar că nu se îmbunătățise, ci chiar se înrăutățise și că exista riscul să mor, nu putusem să mă supun și începusem să mă plâng de Dumnezeu și să Îl înțeleg greșit. Regretasem chiar și faptul că mă abandonasem și mă consumasem pentru Dumnezeu și nu mai voiam să îmi fac îndatoririle. Scopul credinței mele în Dumnezeu nu fusese acela de a-mi face datoria de ființă creată, de a urmări cu sârguință adevărul și de a trăi o umanitate normală, ci acela de a cere binecuvântări de la Dumnezeu. Suferisem și plătisem un preț în realizarea îndatoririlor mele doar ca să Îl fac pe Dumnezeu să mă vindece. Cum să însemne asta că îmi făceam îndatoririle? Mă tocmisem cu Dumnezeu, Îl folosisem și Îl înșelasem! Îmi protejasem mereu propriile interese. Natura mea fusese prea egoistă, fără nicio conștiință și rațiune! M-am gândit la cât de mult a lucrat Pavel, lepădându-se de lucruri și consumându-se, îndurând greutăți și plătind un preț, călătorind peste mări și țări ca să predice Evanghelia și să atragă mulți oameni. Dar el nu a trudit și nu a muncit ca să își facă datoria sau ca să își arate respectul pentru intențiile lui Dumnezeu, ci ca să obțină binecuvântările Împărăției Cerurilor – se tocmea cu Dumnezeu. În cele din urmă, nu doar că nu a primit aprobarea lui Dumnezeu, ci a și fost condamnat de El. În ceea ce privea credința în Dumnezeu, părerile mele asupra lucrurilor urmărite erau la fel ca cele ale lui Pavel, năzuind la binecuvântări și beneficii. Dacă nu mă schimbam repede, finalul meu avea să fie la fel ca acela al lui Pavel – să fiu condamnată și pedepsită de Dumnezeu. Fără revelația lui Dumnezeu, nu aș fi reflectat și nu m-aș fi cunoscut și aș fi continuat pe această cale greșită, care, în cele din urmă, ar fi dus la pierderea șansei de a fi mântuită. Dându-mi seama de acest lucru, am avut multe remușcări. Am înțeles că boala cu care mă confruntam reprezenta iubirea și mântuirea lui Dumnezeu pentru mine. Astfel, am spus o rugăciune de căință către Dumnezeu: „O, Dumnezeule, indiferent dacă boala mea poate fi sau nu vindecată, sunt dispusă să renunț la intențiile mele greșite și să-mi îndeplinesc datoria spre mulțumirea Ta.” Mai târziu, i-am spus conducătorului că eram dispusă să preiau responsabilitatea pentru lucrarea a încă două biserici.

După aceea, mi-am făcut îndatoririle în mod normal. Dar, pe măsură ce volumul de muncă creștea și erau numeroase lucruri de care trebuia să mă ocup în fiecare zi, am început să-mi fac din nou griji: „Nu îmi voi epuiza corpul dacă îmi fac datoria astfel? Nu se va agrava boala mea și nu se va transforma în ciroză sau cancer de ficat din cauza grijilor și a oboselii prelungite?” Mi-am dat seama că trăiam din nou în emoțiile negative de neliniște, îngrijorare și angoasă. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă călăuzească, să nu lase boala să mă macine și să îmi dea credință. Mai târziu, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Fie că suferi sau ai dureri, atât timp cât ți-a mai rămas chiar și o suflare, atât timp cât încă trăiești, atât timp cât încă poți să vorbești și să mergi, înseamnă că ai energie să-ți îndeplinești datoria și ar trebui să te comporți bine în îndeplinirea datoriei tale, cu picioarele pe pământ. Nu trebuie să-ți abandonezi datoria de ființă creată sau responsabilitatea pe care ți-a dat-o Creatorul. Atât timp cât încă nu ești mort, ar trebui să-ți finalizezi datoria și s-o îndeplinești bine. Unii zic: «Aceste lucruri pe care le spui Tu nu prea țin cont de oameni. Sunt bolnav și mi-e greu să suport!» Când îți este greu, poți să te odihnești, să ai grijă de tine și să primești tratament. Dacă tot vrei să-ți îndeplinești datoria, poți reduce volumul de muncă și poți îndeplini o datorie potrivită, una care să nu-ți afecteze recuperarea. Asta va dovedi că, în inima ta, nu ți-ai abandonat datoria, că inima ta nu s-a îndepărtat de Dumnezeu, că, în sufletul tău, nu ai negat numele lui Dumnezeu și nu ai abandonat dorința de a fi o ființă creată adecvată. Unii spun: «Am făcut toate astea, deci îmi va lua Dumnezeu boala?» O va face? (Nu neapărat.) Fie că Dumnezeu îți ia sau nu boala, fie că te vindecă sau nu, ceea ce faci este ceea ce se cuvine să facă o ființă creată. Fie că ești sau nu capabil fizic să-ți îndeplinești datoria, fie că poți sau nu să-ți asumi o parte din lucrare, fie că sănătatea îți permite sau nu să-ți îndeplinești datoria, inima ta nu trebuie să se îndepărteze de Dumnezeu, iar tu nu trebuie, în sufletul tău, să-ți abandonezi datoria. În felul acesta, îți vei îndeplini responsabilitățile, obligațiile și datoria – aceasta este loialitatea pe care trebuie să o păstrezi. Doar pentru că nu-ți mai poți folosi mâinile și nu mai poți vorbi, sau ți-ai pierdut vederea, sau nu te mai poți mișca, nu trebuie să te gândești că Dumnezeu trebuie să te vindece și, dacă nu o face, vrei să-L negi în adâncul inimii tale, să-ți abandonezi datoria și să-L lași în urmă pe Dumnezeu. Care este natura unei asemenea fapte? (Este o trădare a lui Dumnezeu.) Este o trădare!” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am găsit o cale de practică. Îndatoririle reprezintă însărcinarea dată de Dumnezeu omului și responsabilitatea și obligația unei ființe create. Indiferent de boala sau de durerea fizică pe care o înfruntă o persoană, aceasta nu ar trebui să renunțe la datoria pe care s-ar cuveni să o facă o ființă creată. Cerințele lui Dumnezeu pentru oameni nu sunt mari. El cere doar ca, în limitele rezistenței fizice, să-ți faci datoria din toată inima și cu toată puterea, acest lucru fiind satisfăcător pentru El. Dacă cineva resimte durere fizică, poate să se odihnească în mod corespunzător, să ia medicamente și să primească tratament. De asemenea, poate să facă mai des exerciții fizice și să își organizeze programul de lucru și de odihnă în mod rezonabil. În acest mod, realizarea îndatoririlor nu va fi afectată.

Mai târziu, din cuvintele lui Dumnezeu am înțeles cum să privesc moartea. Dumnezeu spune: „Toți trebuie să înfrunte moartea în viața aceasta, adică moartea este lucrul pe care toți trebuie să-l înfrunte la sfârșitul călătoriei lor. Totuși, există multe atribute diferite ale morții. Unul dintre acestea este că, la momentul predestinat de Dumnezeu, tu ți-ai îndeplinit misiunea și Dumnezeu trage o linie sub viața ta trupească, iar aceasta ajunge la sfârșit, deși asta nu înseamnă că viața ta s-a încheiat. Când o persoană este lipsită de trup, viața ei s-a încheiat – așa stau lucrurile? (Nu.) Forma în care viața ta există după moarte depinde de felul în care ai tratat, în timpul vieții, lucrarea și cuvintele lui Dumnezeu – acest lucru este foarte important. Forma în care exiști după moarte sau dacă vei exista sau nu va depinde de atitudinea pe care o ai față de Dumnezeu și adevăr în timpul vieții. […] Mai există un lucru de care trebuie să se țină cont și anume că problema morții are aceeași natură ca alte chestiuni. Nu depinde de oameni să aleagă pentru ei înșiși și cu atât mai puțin poate fi schimbată prin voința omului. Moartea este la fel ca orice alt eveniment important din viață: se află în întregime sub predestinarea și suveranitatea Creatorului. Dacă cineva ar implora ca moartea să vină, e posibil să nu moară; dacă ar implora să trăiască, e posibil să nu trăiască. Toate acestea sunt sub suveranitatea și predestinarea lui Dumnezeu și sunt lucruri schimbate și hotărâte de autoritatea Sa, de firea Lui dreaptă și de suveranitatea și rânduielile Sale. Prin urmare, să spunem că faci o boală gravă, posibil fatală, nu vei muri neapărat – cine decide dacă vei muri sau nu? (Dumnezeu.) Dumnezeu decide. Și, de vreme ce Dumnezeu decide și oamenii nu pot hotărî un asemenea lucru, în legătură cu ce se simt ei anxioși și tulburați? Ca și părinții tăi, momentul și locul în care te-ai născut – nu poți alege nici aceste lucruri. Cea mai înțeleaptă alegere în aceste chestiuni este să lași lucrurile să-și urmeze cursul natural, să te supui și să nu alegi, să nu te gândești mult la asta sau să consumi energie în legătură cu această chestiune și să nu te simți tulburat, anxios sau îngrijorat în privința acestor lucruri. De vreme ce oamenii nu sunt capabili să aleagă pentru ei înșiși, să cheltuie atât de multă energie și să aibă atât de multe gânduri în privința acestei chestiuni reprezintă o nesăbuință și o lipsă de înțelepciune. […] Fiindcă nu se știe dacă vei muri sau nu și nici dacă Dumnezeu îți va permite să mori – aceste lucruri sunt necunoscute. Mai exact, nu se știe când vei muri, unde, la ce oră sau cum te vei simți când vei muri. Oare nu ești nesăbuit dacă îți macini creierul, gândindu-te și meditând la lucruri pe care nu le cunoști și fiind anxios și îngrijorat din cauza lor? De vreme ce asta te face un nesăbuit, nu ar trebui să îți macini creierul pentru aceste lucruri” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (4)”]. „Cu orice chestiune s-ar confrunta oamenii, ar trebui s-o abordeze întotdeauna cu o atitudine activă și pozitivă, iar acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când vine vorba de chestiunea morții. Să ai o atitudine activă și pozitivă nu înseamnă să fii de acord cu moartea, să o aștepți sau să o urmărești în mod pozitiv și activ. Dacă nu înseamnă să urmărești moartea, să fii de acord cu ea sau s-o aștepți, atunci ce înseamnă? (Să te supui.) Supunerea este un fel de atitudine față de chestiunea morții, iar a renunța la moarte și a nu te gândi la ea este cea mai bună cale de a o aborda” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (4)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că viața și moartea fiecărei persoane se află în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu planifică și rânduiește cu mult timp înainte când și cum vom muri în această viață și nu are nimic de-a face cu faptul că ne îmbolnăvim sau nu. Chiar dacă nu mă îmbolnăvesc, nu pot să scap atunci când vine momentul prestabilit de Dumnezeu pentru moartea mea. Chiar dacă mă îmbolnăvesc foarte grav, Dumnezeu nu îmi va lua cu ușurință viața dacă nu mi-am încheiat misiunea. Viața și moartea unei persoane se află în mâinile lui Dumnezeu și nu depind de îngrijirea umană. Dar, deoarece trăiam în emoțiile negative de neliniște, îngrijorare și angoasă, nu reușisem să văd chestiunea vieții și a morții așa cum era ea de fapt. Fusesem mereu îngrijorată de faptul că boala mea s-ar putea agrava și ar putea deveni cancer de ficat, provocându-mi moartea, așa că îmi realizam mereu îndatoririle cu reținere, fără să fac tot ce aș fi putut, și îmi petreceam timpul și îmi consumam energia cu menținerea sănătății mele. Fusesem cu adevărat ignorantă și nesăbuită! Acum, mi-am dat seama că, chiar dacă aș avea grijă de sănătatea mea, dacă nu mi-aș face datoria, nu aș primi aprobarea lui Dumnezeu și fiecare zi trăită ar fi goală, fără valoare sau sens. La final, când dezastrul va veni, tot va trebui să mor. Gândindu-mă la momentul în care aflasem pentru prima dată de agravarea bolii mele, nu vrusesem să citesc cuvintele lui Dumnezeu și nu avusesem nimic de spus prin rugăciune, ducându-mă devreme la culcare în fiecare zi. La exterior, corpul meu păruse relaxat și bine întreținut, dar nu simțisem nicio îndrumare din partea lui Dumnezeu și trăisem fiecare zi fără niciun sens. În inima mea, mă simțisem foarte goală și neliniștită. Acum, cu toate că era puțin istovitor și epuizant să îmi fac datoria, sentimentul de pace și de liniște din inima mea nu putea fi înlocuit cu nimic altceva. Experimentasem cu adevărat faptul că, doar prin urmărirea serioasă a adevărului și realizarea îndatoririlor, viața mea ar putea avea valoare și sens și m-aș putea simți împăcată și liniștită. O lună mai târziu, când m-am dus la spital pentru un control ulterior, doctorul a spus că boala mea se ameliorase până la un caz ușor de hepatită B și că trebuia să iau doar niște medicamente antivirale. Nu mi-a venit să cred când am auzit acest lucru. Dându-mi seama că totul era în mâinile lui Dumnezeu, I-am fost profund recunoscătoare.

După experiența cu această boală, văd clar intenția mea detestabilă de a urmări binecuvântări prin credința în Dumnezeu și îmi dau seama de răul provocat de emoțiile mele negative. De asemenea, îmi dau seama că Dumnezeu a permis ca eu să mă îmbolnăvesc ca să curețe dorințele extravagante și cerințele iraționale pe care le aveam de la El, permițându-mi să văd clar adevărul urât al corupției mele de către Satana, astfel încât să pot urmări adevărul cu sinceritate, să mă lepăd de firile mele corupte și să obțin mântuirea de către Dumnezeu. Aceasta este iubirea și mântuirea de către Dumnezeu! Îi sunt profund recunoscătoare lui Dumnezeu, din toată inima!