de Abby, Japonia

Fusesem responsabilă de lucrarea de udare din biserica noastră. Într-o zi, conducătorul nostru a venit să-mi spună că se pregătește să mă însărcineze cu lucrarea producției de filme. Am rămas uluită: mai fusesem responsabilă de lucrarea producției de filme cu un an în urmă, dar nerăbdarea mea de a avea rapid succes provocase piedici și, până la urmă, fusesem demisă. Dacă m-ar însărcina cu această lucrare acum, chiar aș fi în stare să mă descurc? A fi responsabil cu lucrarea producției de filme necesita mai mult decât a fi capabil să faci munca respectivă; necesita cunoștințe despre tot felul de chestiuni conexe. Competențele mele aveau prea multe lacune; abilitățile mele și calibrul meu erau medii. Dacă mă apucam să fac lucrarea asta și nu reușeam să obțin rezultate, ce-aș fi făcut atunci? Știam că nu puteam accepta această datorie. I-am spus conducătorului cum fusesem demisă din această funcție anterior și de ce se întâmplase acest lucru și am insistat asupra faptului că nici calibrul meu și nici capacitatea mea de muncă nu erau chiar atât de bune. Am dat de înțeles că nu voiam să accept datoria. M-am gândit că, auzindu-mă spunând asta, va lua în considerare pe altcineva pentru acea funcție. Dar conducătorul a făcut ceva la care nu mă așteptam: a avut părtășie cu mine, cerându-mi să revizuiesc lecțiile pe care le învățasem din eșecul meu anterior, și mi-a spus să fac bine această datorie, bazându-mă pe Dumnezeu. Mă găseam într-o situație confuză. Știam că am permisiunea lui Dumnezeu să îmi asum această datorie; că ar trebui s-o accept și să mă supun. Dar îmi era teamă că, dacă acceptam și nu făceam o treabă bună, voi fi dezvăluită și demisă. După ce m-am gândit puțin, am decis să-mi iau inima-n dinți și să accept datoria. Însă ideea de a fi responsabilă de lucrarea producției de filme mă speria. Sora care fusese responsabilă înaintea mea nu era mai slabă ca abilități și calibru decât mine; dacă ea n-a putut-o face bine, atunci eu cum aș putea? M-am gândit la lucrarea de udare pe care o făceam pe atunci: nu era prea grea, iar rezultatele pe care le obținusem erau mulțumitoare. Ar fi fost mult mai puțin riscant să continui să fac acea datorie. Lucrarea producției de filme era cu totul altfel: era foarte grea pentru mine și comisesem deja niște fărădelegi când o făcusem înainte. Dacă nu reușeam s-o fac bine de data aceasta și provocam vreo perturbare sau tulburare, îmi era teamă că voi fi eliminată. Eram prinsă între ciocan și nicovală. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai frustrată mă simțeam. Deși acceptasem s-o fac, am tot amânat pe motivul că lucrarea de udare nu fusese încă predată altcuiva. Știam că această stare nu era potrivită, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume spre o înțelegere de sine și să mă ajute să-mi schimb această stare.

După ce m-am rugat, am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Când Noe a făcut așa cum l-a îndrumat Dumnezeu, el nu a știut care erau intențiile lui Dumnezeu. El nu a știut ce voia să îndeplinească Dumnezeu. Dumnezeu doar îi dăduse o poruncă și îl îndrumase să facă ceva și, fără prea multe explicații, Noe s-a conformat și a făcut acel lucru. El nu a încercat să deslușească în secret dorințele lui Dumnezeu, nici nu I s-a opus lui Dumnezeu și nici nu a arătat lipsă de sinceritate. El doar a mers mai departe și a făcut acel lucru cu o inimă curată și simplă. Ceea ce Dumnezeu l-a pus, el a făcut și supunerea și ascultarea cuvântului lui Dumnezeu au reprezentat credința care a stat la baza acțiunilor sale. Atât de direct și simplu a tratat el ceea ce îi încredințase Dumnezeu. Esența sa – esența acțiunilor sale era supunerea, nu îndoiala, nu rezistența și, mai mult, faptul că nu se gândea la propriile interese sau la pierderile și la câștigurile sale. Mai mult, când Dumnezeu a spus că va distruge lumea cu un potop, Noe nu a întrebat când, nu a întrebat ce se va alege de lucruri și, cu siguranță, nu L-a întrebat pe Dumnezeu cum avea să distrugă lumea. El doar a făcut cum i-a poruncit Dumnezeu. Oricum a vrut Dumnezeu să fie făcut și cu ce a vrut El, Noe a făcut exact cum i-a cerut Dumnezeu și, de asemenea, a început imediat. A acționat conform instrucțiunilor lui Dumnezeu, cu o atitudine dornică de a-L mulțumi pe Dumnezeu. […] Pur și simplu s-a supus, a ascultat și a acționat întocmai” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși I”). Am fost impresionată de atitudinea lui Noe față de însărcinarea dată de Dumnezeu. Când lui Noe i-a fost încredințată însărcinarea de la Dumnezeu, el nu știa care era intenția lui Dumnezeu. Însă el nu s-a îndoit, nu a respins sau nu a speculat cu privire la cerința lui Dumnezeu și nu a găsit scuze pentru a nu o îndeplini. El a dat dovadă doar de ascultare și de supunere și a făcut cum a poruncit Dumnezeu. Nu s-a oprit să se gândească la propriile câștiguri sau pierderi, ci a încercat din răsputeri să satisfacă cerința lui Dumnezeu și să ducă la bun sfârșit însărcinarea dată de Dumnezeu. Când m-am gândit la propria mea atitudine față de datoria mea, mi-a fost atât de rușine. Când conducătorul mi-a spus despre planurile sale de a mă însărcina cu lucrarea producției de filme, am început să speculez și să devin prudentă în inima mea. Am crezut că lucrarea producției de filme era prea dificilă și că până și puțină neglijență ar avea ca rezultat dezvăluirea mea, așa că am vrut să mă sustrag de la datorie. Când am mai îndeplinit această datorie înainte, nu o făcusem bine; asta ar fi trebuit să fie cu atât mai mult motivul pentru care să fi acceptat datoria de data aceasta, cu o inimă recunoscătoare, ținând cont de intențiile lui Dumnezeu pe parcursul îndeplinirii ei, și să-mi fi compensat greșelile din trecut. Dar mă gândisem doar la interesele mele. Nu avusesem încredere în Dumnezeu și mă păzisem de El, simțind că ar fi vrut să mă priveze de perspectivele mele de viitor și de destinul meu, dându-mi această datorie. Mi-am dat seama că nu aveam conștiință sau rațiune. Când lucrurile erau normale și nu existau probleme în viața mea, îmi afirmasem cu glas tare disponibilitatea de a mă supune lui Dumnezeu și de a-L mulțumi. Însă, de îndată ce El a vrut ca eu să-mi asum răspunderea, începusem să mă gândesc la mine, fără să dau dovadă de nicio supunere. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai mare îmi era rușinea și m-am hotărât să nu-mi mai evit datoria. Totuși, inima îmi era împovărată de îngrijorări care nu se risipiseră pe deplin, așa că am continuat să mă rog lui Dumnezeu, căutând răspunsuri care să mă ajute să rezolv această problemă.

Într-o zi, în timpul devoționalelor, am dat peste un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a făcut să-mi înțeleg starea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unora le este frică să-și asume responsabilitatea în timp ce își îndeplinesc datoria. Dacă biserica le dă o treabă de făcut, ei se vor gândi mai întâi dacă aceasta presupune să-și asume responsabilitatea, iar dacă o face, nu vor accepta slujba. Condițiile lor pentru îndeplinirea unei datorii sunt, în primul rând, faptul că trebuie să fie o treabă lejeră; în al doilea rând, să nu fie aglomerată sau obositoare; și în al treilea rând, ca indiferent ce fac, să nu își asume nicio responsabilitate. Acesta este singurul tip de datorie pe care o preiau. Ce fel de persoană este aceasta? Nu este aceasta o persoană alunecoasă, înșelătoare? Nu vrea să-și asume nici cea mai mică responsabilitate. Ba chiar se teme că atunci când frunzele vor cădea din copaci, îi vor sparge capul. Ce datorie poate îndeplini o astfel de persoană? Ce folos ar putea avea aceasta în casa lui Dumnezeu? Lucrarea casei lui Dumnezeu are de-a face cu lucrarea de luptă cu Satana, precum și cu răspândirea Evangheliei Împărăției. Ce datorie nu implică responsabilități? Ați spune că a fi conducător implică responsabilitate? Nu sunt responsabilitățile acestuia cu atât mai mari și nu trebuie să-și asume responsabilitatea cu atât mai mult? Indiferent dacă răspândești Evanghelia, mărturisești, faci materiale video și așa mai departe – indiferent ce lucrare faci – atât timp cât se referă la adevărurile-principii, implică responsabilități. Dacă îndeplinirea datoriei tale este lipsită de principii, acest lucru va afecta lucrarea casei lui Dumnezeu, iar dacă îți este frică să-ți asumi responsabilitatea, atunci nu poți îndeplini nicio datorie. Oare o persoană care se teme să-și asume responsabilitatea în îndeplinirea datoriei sale este lașă sau există o problemă cu firea sa? Trebuie să fii capabil să faci diferența. Adevărul este că aceasta nu este o problemă de lașitate. Dacă acea persoană ar căuta avere sau ar face un lucru în interes propriu, cum ar putea fi atât de curajoasă? Și-ar asuma orice risc. Însă când face lucruri pentru biserică, pentru casa lui Dumnezeu, nu își asumă niciun risc. Astfel de oameni sunt egoiști și ticăloși, cei mai perfizi dintre toți. Oricine nu își asumă responsabilitatea în îndeplinirea unei datorii nu este câtuși de puțin sincer față de Dumnezeu, ca să nu mai vorbim despre loialitatea sa. Ce fel de persoană îndrăznește să-și asume responsabilitatea? Ce fel de persoană are curajul să poarte o povară grea? Cineva care preia conducerea și iese curajos în față într-un moment crucial pentru lucrarea casei lui Dumnezeu, care nu se teme să poarte o responsabilitate grea și să îndure greutăți mari atunci când vede lucrarea cea mai importantă și crucială. Acesta este cineva loial lui Dumnezeu, un bun soldat al lui Hristos. Se poate spune oare că toți cei care se tem să-și asume responsabilitatea în datoria lor o fac pentru că nu înțeleg adevărul? Nu; este o problemă în umanitatea lor. Nu au simțul dreptății sau al responsabilității, sunt oameni egoiști și ticăloși, nu credincioși în Dumnezeu cu inimă adevărată și nu acceptă câtuși de puțin adevărul. Din acest motiv, nu pot fi mântuiți” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul opt: Ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea întâi)”]. Inima mea a fost foarte răscolită de cuvintele lui Dumnezeu. Înainte, nu credeam că refuzul meu de a accepta responsabilități ar fi o problemă atât de gravă. Dar acum, prin expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles că oamenii cărora le este teamă să-și asume responsabilitatea sunt cei mai egoiști și mai vicleni oameni. Asemenea oameni nu au sinceritate față de Dumnezeu, iar dacă trăiesc în această stare prea mult timp și nu se schimbă, vor fi disprețuiți de Dumnezeu în cele din urmă. Privind propria mea performanță prin prisma cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut că eram și eu tocmai o asemenea persoană: egoistă, detestabilă, alunecoasă și înșelătoare. Am fost pe deplin conștientă că persoana responsabilă de lucrarea producției de filme tocmai fusese transferată și că era nevoie urgentă de altcineva care să preia funcția respectivă. Eram familiarizată cu lucrarea și cu personalul și eram cea mai potrivită pentru această funcție în acel moment. Dar, din cauza dorinței mele de a mă proteja, nu am fost dispusă să-mi asum această datorie. Am sugerat că am calibrul slab și că îmi lipsesc abilitățile de lucru, dar, în realitate, voiam doar să mă eschivez de la datorie. În momentul decisiv m-am comportat ca o dezertoare și n-am protejat deloc lucrarea bisericii. Am fost egoistă și detestabilă și nu aveam umanitate. Când o persoană cu o umanitate cu adevărat bună vede situația dificilă din lucrarea bisericii, acea persoană va lua atitudine în mod activ și se va grăbi să ajute la menținerea lucrării. Nu se va gândi la propriile câștiguri și pierderi. Chiar dacă ea are propriile sale greutăți sau deficiențe, nu se va feri de datoria ei. Se va baza pe Dumnezeu pentru a învăța ce să facă și ce să practice prin experiență și va face tot posibilul pentru a se îmbunătăți. Doar acest tip de persoană are atât conștiință, cât și rațiune. Când m-am gândit la toate acestea, am simțit tristețe și remușcare. M-am gândit și m-am întrebat: ce mă împiedică să accept această datorie?

Mai târziu, am mai citit din cuvintele lui Dumnezeu: „Când îndatoririle le sunt modificate, dacă decizia a fost luată de biserică, oamenii ar trebui să accepte și să asculte, trebuie să reflecteze asupra lor și să înțeleagă esența problemei și propriile neajunsuri. Acest lucru este foarte benefic pentru oameni și este ceva ce s-ar cuveni să fie practicat. Cu un lucru atât de simplu, oamenii obișnuiți pot descoperi problema și o pot trata corect, fără să întâmpine prea multe dificultăți sau orice obstacole de netrecut. […] Când se face o simplă modificare la datoria lor, oamenii ar trebui să răspundă printr-o atitudine de ascultare, să facă așa cum le spune casa lui Dumnezeu și ceea ce sunt capabili și, indiferent de ceea ce fac, să facă acel lucru pe cât de bine le permite puterea lor, din toată inima și din toată puterea lor. Ceea ce a făcut Dumnezeu nu este din greșeală. Un adevăr atât de simplu poate fi practicat de către oameni cu puțină conștiință și rațiune, dar acest lucru depășește abilitățile antihriștilor. Când este vorba de modificarea îndatoririlor, antihriștii vor veni imediat cu argumente, sofisme și sfidare și, în adâncul lor, refuză să o accepte. Ce anume este în inima lor? Neîncredere și îndoială, apoi, îi încearcă pe ceilalți, folosind tot felul de metode. Verifică terenul cu vorbele și faptele lor, ba chiar îi constrâng și ademenesc pe oameni, prin mijloace ticăloase, să spună adevărul și să vorbească sincer. […] De ce ar complica atât de mult un lucru simplu? Există un singur motiv: antihriștii nu ascultă niciodată de rânduielile casei lui Dumnezeu și întotdeauna leagă strâns datoria, faima, câștigul și statutul lor de speranța de a dobândi binecuvântări și viitoarea lor destinație, de parcă, odată ce și-au pierdut reputația și statutul, nu vor mai avea nicio speranță să dobândească binecuvântări și recompense, iar acest lucru ar fi de parcă și-ar pierde viața. […] Prin urmare, ei se păzesc de conducătorii și lucrătorii casei lui Dumnezeu, temându-se că cineva îi va discerne sau îi va vedea așa cum sunt în realitate și că atunci vor fi demiși, iar binecuvântările la care visează vor fi spulberate. Consideră că trebuie să-și păstreze reputația și statutul pentru a avea vreo speranță de a dobândi binecuvântări. Un antihrist vede faptul de a fi binecuvântat ca fiind mai măreț decât cerurile, mai măreț decât viața, mai important decât urmărirea adevărului, schimbarea firii sau mântuirea personală și mai important decât a-și îndeplini bine datoria și de a fi o ființă creată care corespunde standardelor. Ei cred că a fi o ființă creată care e conform așteptărilor, își face bine datoria și e mântuită sunt lucruri neînsemnate care nu merită menționate sau remarcate, în timp ce dobândirea binecuvântărilor este singurul lucru din întreaga lor viață ce nu poate fi uitat niciodată. Indiferent ce situație înfruntă, indiferent cât de importantă sau neînsemnată este, ei o pun pe seama faptului că sunt binecuvântați și sunt incredibil de precauți și atenți și-și lasă întotdeauna o cale de scăpare” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul doisprezece: Vor să se retragă atunci când nu au statut sau nu au speranța de a câștiga binecuvântări”). Cuvintele lui Dumnezeu expun că antihriștii sunt deosebit de ticăloși și de vicleni. Vor lua o chestiune simplă și necomplicată și o vor complica excesiv. Un antihrist ar lua problema realocării în datorie și ar lega-o de binecuvântările și de destinația sa. Antihriștii își fac datoria numai de dragul propriilor binecuvântări, considerându-le pe acestea ca fiind mai importante decât orice altceva. Întotdeauna își planifică propriul final și propria destinație, fără să arate nicio considerație pentru intențiile lui Dumnezeu și nici pentru lucrarea bisericii. Ceea ce dezvăluisem, prin propriul meu comportament, era firea unui antihrist. Confruntată cu o schimbare normală a datoriei mele, mă gândisem mereu la aceste lucruri: cum erau atât de puține dificultăți în lucrarea de udare pe care o făceam în prezent, cât de bine decurgea lucrarea, cât de puține greșeli făcusem și cât de slabe erau șansele ca să fiu dezvăluită. Să fac această datorie era mai sigur și aveam să primesc binecuvântări, fără îndoială. Lucrarea producției de filme, în schimb, era mult mai grea și necesita o înțelegere foarte bună a unui număr de abilități și de principii profesionale. Dacă nu reușeam să mă descurc, aveam să fiu dezvăluită și demisă. Nu numai atât, dar deja nu reușisem înainte; mi-a fost teamă că, dacă aș provoca probleme de data aceasta și aș fi eliminată, nu aș avea nicio speranță de a primi binecuvântări. Am înțeles că îmi făcusem datoria cu gândul de a câștiga binecuvântări pentru mine; că am fost dispusă să îmi fac datoria atunci când a fost benefic pentru mine, dar că m-am împotrivit și am refuzat să o accept atunci când nu a fost. Îmi lăsam o cale de ieșire, protejându-mă cu grijă, încercând să-mi folosesc datoria pentru a-mi atinge scopul de a obține binecuvântări. Eram atât de înșelătoare și de ticăloasă! M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Ca o ființă creată să poată îndeplini datoria unei creaturi a lui Dumnezeu, să-L poată mulțumi pe Creator, este cel mai frumos lucru din mijlocul omenirii și e ceva ce ar trebui să fie răspândit ca o poveste care să fie lăudată de toți oamenii. Orice lucru încredințează Creatorul ființelor create ar trebui să fie acceptat necondiționat de acestea; pentru omenire, aceasta este o chestiune care ține atât de fericire, cât și de privilegiu, iar pentru toți aceia care îndeplinesc datoria unei ființe create, nimic nu e mai frumos sau demn de comemorare – este ceva pozitiv. […] Un lucru atât de frumos și atât de măreț este strâmbat de cei de teapa antihriștilor într-o tranzacție, în care ei solicită cununi și recompense din mâna lui Dumnezeu. O astfel de tranzacție transformă cel mai frumos și mai just lucru în cel mai urât și mai ticălos. Nu asta fac antihriștii? Judecând după aceasta, oare nu sunt ei ticăloși? Sunt într-adevăr foarte ticăloși!” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a șaptea)”]. Pentru ființele create, cel mai frumos și mai just lucru este să își îndeplinească îndatoririle. Dar antihriștii transformă acest lucru frumos într-o afacere: ei cred în Dumnezeu fără sinceritate și își îndeplinesc îndatoririle pentru a obține binecuvântări pentru ei. Esența lor este aceea a unui neîncrezător. M-am gândit de cât timp am crezut în Dumnezeu și cât de mult am mâncat și am băut Cuvântul lui Dumnezeu, și totuși părerea mea despre urmărire nu se schimbase deloc. Atitudinea mea față de datoria mea era aceea a unui antihrist. Dacă nu mă schimbam, aveam să fiu disprețuită de Dumnezeu.

Am continuat să reflectez la asta, pentru a mă înțelege pe mine, și am găsit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Antihriști nu cred că sunt adevărul cuvintele lui Dumnezeu și nu cred că firea Lui este dreaptă și sfântă. Ei judecă toate acestea prin prisma noțiunilor și închipuirilor umane și abordează lucrarea lui Dumnezeu cu perspectivele și gândurile umane și viclenia umană, apelând la logica și gândirea Satanei pentru a descrie firea, identitatea și esența lui Dumnezeu. Evident, antihriștii nu doar că nu acceptă și nici nu recunosc firea, identitatea și esența lui Dumnezeu; dimpotrivă, sunt plini de noțiuni, opoziție și răzvrătire față de El și nu au nici măcar un grăunte de cunoștințe reale despre El. Definiția antihriștilor pentru lucrarea, firea și iubirea lui Dumnezeu este un semn de întrebare – o incertitudine, iar ei sunt plini de scepticism, negare și defăimare față de aceasta; așadar, cum rămâne atunci cu identitatea Lui? Firea lui Dumnezeu reprezintă identitatea Sa; cu o astfel de părere ca a lor asupra firii lui Dumnezeu, opinia lor privind identitatea lui Dumnezeu este evidentă – negare directă. Aceasta este esența antihriștilor” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul zece (Partea a șasea)”]. Dumnezeu expune că antihriștii nu cred în dreptatea lui Dumnezeu. Ei nu cred că în casa lui Dumnezeu domnește adevărul și chiar refuză să admită că vorbele lui Dumnezeu sunt adevărul. Antihriștii privesc întotdeauna acțiunile lui Dumnezeu pe baza propriilor noțiuni și închipuiri. Ei sunt plini de îndoieli și de tăgăduiri cu privire la dreptatea lui Dumnezeu și nu cred că Dumnezeu este corect și drept; aceasta este defăimare și blasfemie împotriva lui Dumnezeu. Când am terminat de citit cuvintele lui Dumnezeu, mi s-a făcut frică. M-am gândit că mă comportasem întocmai ca un antihrist: nu îmi bazasem opinia asupra lucrurilor pe Cuvântul lui Dumnezeu și nu crezusem în dreptatea lui Dumnezeu. În schimb, crezusem în mod greșit că, cu cât responsabilitatea pe care mi-am asumat-o este mai mare și cu cât este mai mare dificultatea lucrării, cu atât mai repede voi fi dezvăluită. Mă gândisem că, odată ce nu reușeam să-mi fac treaba bine sau apăreau abateri, aveam să fiu demisă și eliminată, așa că am vrut mereu să mă ascund de această responsabilitate. Nu am vrut ca lucrarea mea să fie dificilă sau importantă, crezând că, astfel, nu voi fi dezvăluită atât de repede. Acum, din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că Dumnezeu este drept și că biserica redistribuie îndatoririle oamenilor pe baza principiilor. Biserica nu demite intenționat oamenii din cauza greșelilor și a fărădelegilor temporare; ci se uită la performanța consecventă a oamenilor și ia o decizie cuprinzătoare. Dacă o persoană are o umanitate bună și urmărește adevărul, atunci, chiar dacă apar unele abateri în lucrarea sa sau nu reușește temporar să obțină rezultate bune, biserica va ajuta și va sprijini acea persoană. La fel, dacă cineva nu poate face lucrare reală pentru că îi lipsește calibrul, biserica se va uita la situația persoanei și îi va atribui o datorie adecvată. Iar dacă o persoană nu reușește în mod constant să facă lucrare concretă sau tulbură și perturbă lucrarea bisericii și dacă eșuează în mod constant să se căiască după ce a primit ajutor și părtășie în mod repetat, atunci, în cele din urmă, va fi demisă. M-am gândit la ultima dată când am fost responsabilă de lucrarea producției de filme și la modul în care dorința mea de succes rapid provocase obstacole. La acea vreme, alții avuseseră părtășie cu mine și încercaseră să mă ajute, dar eu nu mi-am schimbat obiceiurile și, în cele din urmă, am fost demisă. Cu toate acestea, biserica mi-a dat încă o șansă să mă pocăiesc, permițându-mi să fac în continuare o datorie. De asemenea, am văzut cum unii dintre frații și surorile din jurul meu aveau adesea probleme și dificultăți în lucrarea lor; dar erau modești și cinstiți și urmăreau adevărul. Chiar dacă aveau probleme și făceau greșeli, au fost capabili să înțeleagă treptat principiile și să-și facă îndatoririle din ce în ce mai bine, prin revizuire și reflecție continuă. Din aceasta, am putut vedea că Dumnezeu este drept și casa lui Dumnezeu este guvernată de adevăr. Cei care urmăresc adevărul și fac un efort sincer pot săvârși uneori fărădelegi. Dar atât timp cât sunt dispuși să se pocăiască, în casa lui Dumnezeu li se vor oferi cât mai multe șanse. Și dacă se pot schimba, atunci casa lui Dumnezeu va continua să-i promoveze și să-i cultive. Însă cei care nu acceptă adevărul, care urăsc adevărul și comit tot felul de fapte rele fără pocăință – acei oameni vor fi îndepărtați din casa lui Dumnezeu. Biserica m-a însărcinat cu lucrarea producției de filme și, făcând acest lucru, mi-a oferit șansa de a practica și de a-mi compensa lipsurile. Nu numai că nu am fost recunoscătoare pentru asta, dar am și înțeles greșit și m-am ferit de această decizie, crezând că și casa lui Dumnezeu este la fel de necinstită și de nedreaptă ca societatea. Nu era aceasta un fel de blasfemie împotriva lui Dumnezeu? Când mi-am dat seama de asta, am început să vărs lacrimi. M-am urât pentru răzvrătirea mea și pentru lipsa mea de conștiință și de rațiune! Am simțit remușcări și autoînvinovățire și am venit înaintea lui Dumnezeu să mă rog și să mă pocăiesc. Pe viitor, nu voi mai înțelege greșit și nu mă voi mai feri de Dumnezeu.

După aceea, am citit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Nu există o corelare între datoria omului și dacă primește binecuvântări sau îndură nenorociri. Datoria este ceea ce omul se cuvine să îndeplinească; reprezintă vocația sa de la ceruri și nu ar trebui să depindă de recompensă, condiții sau motive. Doar atunci el își face datoria. A primi binecuvântări se referă la momentul în care cineva este desăvârșit și se bucură de binecuvântările lui Dumnezeu după ce a experimentat judecata. A îndura nenorociri se referă la momentul în care firea cuiva nu se schimbă după ce a experimentat mustrarea și judecata, adică atunci când nu experimentează desăvârșirea, ci este pedepsit. Dar, indiferent dacă primesc binecuvântări sau îndură nenorociri, ființele create ar trebui să-și facă datoria, să facă ceea ce se cuvine să facă și ceea ce sunt capabile să facă; acesta este minimul pe care o persoană, o persoană care-L caută pe Dumnezeu, ar trebui să-l facă. Nu ar trebui să-ți faci datoria doar pentru a primi binecuvântări și nu ar trebui să refuzi să acționezi din teama de a îndura nenorociri. Permiteți-Mi să vă spun acest lucru: îndeplinirea datoriei proprii este ceea ce omul se cuvine să facă, iar dacă nu este capabil să-și facă datoria, atunci asta este răzvrătirea lui” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Diferența dintre lucrarea de slujire a lui Dumnezeu întrupat și datoria omului”). „Care sunt manifestările unei persoane oneste? În primul rând, să nu se îndoiască de cuvintele lui Dumnezeu. Aceasta este una dintre manifestările unei persoane oneste. În afară de asta, cea mai importantă manifestare este de a căuta și practica adevărul în toate chestiunile – acest lucru este crucial. Spui că ești onest, dar împingi întotdeauna cuvintele lui Dumnezeu într-un ungher al minții tale și pur și simplu faci orice vrei tu. Este asta o manifestare a unei persoane oneste? Tu spui: «Deși calibrul meu e slab, am o inimă onestă.» Și, totuși, când e rândul tău să preiei o datorie, te temi că vei suferi sau că vei fi tras la răspundere dacă nu o îndeplinești bine, deci inventezi scuze ca să te eschivezi de la datoria ta sau sugerezi să o facă altcineva. Este aceasta manifestarea unei persoane oneste? Nu este, în mod clar. Așadar, cum ar trebui atunci să se poarte o persoană onestă? Ar trebui să se supună rânduielilor lui Dumnezeu, să fie loială datoriei pe care trebuie să o îndeplinească și să se străduiască să mulțumească intențiile lui Dumnezeu. Acest lucru se manifestă prin mai multe căi: una este să-ți accepți datoria cu o inimă onestă, să nu iei în considerare interesele trupești, să nu fii fără tragere de inimă în privința ei și să nu complotezi pentru beneficiul propriu. Acestea sunt manifestări ale onestității. O alta este să îți pui toată inima și puterea în a-ți realiza bine datoria, făcând lucrurile cum se cuvine și punându-ți inima și iubirea în datoria ta pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Acestea sunt manifestările pe care ar trebui să le aibă o persoană onestă în timp ce-și îndeplinește datoria” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat o cale de practică. Datoria este vocația trimisă de Ceruri a unei persoane, o responsabilitate pe care ar trebui să o îndeplinească. Nu are nimic de-a face cu primirea de binecuvântări sau cu adversitățile întâlnite. Fie că voi avea parte de binecuvântări sau că voi înfrunta adversități, va trebui să accept această datorie cu o inimă cinstită și să o fac cât pot de bine, fără să plănuiesc sau să uneltesc pentru propriul meu avantaj. Indiferent cu ce dificultăți m-aș confrunta în datoria mea, atât timp cât mă voi baza cu sinceritate pe Dumnezeu, El mă va călăuzi. Eram dispusă să fac tot posibilul pentru a-mi face datoria cu inima deschisă. Dacă, într-adevăr, calibrul meu era deficitar sau abilitățile mele nu erau suficiente și nu eram la înălțime, atunci aveam să accept realocarea din partea bisericii.

După aceasta, am început să mă ocup de lucrarea producției de filme. Pe parcursul lucrării mele, am întâmpinat uneori dificultăți sau eșecuri, dar nu mai eram plină de îndoieli cu privire la acest lucru. Prin colaborarea în asentiment cu frații și cu surorile mele și prin căutarea adevărurilor-principii împreună cu ei, am reușit să rezolvăm treptat aceste dificultăți. Am învățat din eșecurile mele și, în scurt timp, lucrarea s-a îmbunătățit. Văzând toate acestea, am fost emoționată. Faptul că am putut experimenta o astfel de schimbare a fost în întregime rezultatul cuvintelor lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!