de Lu Ping, China

În anul 2012, pe când eram conducătoare de biserică, am fost arestată de poliția locală din cauza trădării unei iude. Poliția m-a torturat timp de patru zile și trei nopți la rând, lucrând în schimburi ca să mă păzească. Ori de câte ori începeam să ațipesc, mă loveau peste cap cu un vas ceramic, țipau la mine și mă insultau. Au făcut presiuni asupra mea ca să dezvălui cine erau conducătorii de nivel superior și, când au văzut că nu vorbeam, au tras cu toată puterea în spate de cătușe și m-au amenințat, spunând că, dacă nu vorbeam, cei doi copii ai mei aveau să fie exmatriculați de la universitate. Nu m-am lăsat păcălită de trucurile lor și nu am spus nimic. Mai târziu, eram atât de obosită încât nu mai puteam suporta. Aveam un țiuit în urechi și capul îmi bâzâia. Am auzit un polițist spunând: „Să vedem dacă mai reziști încă o săptămână. Noi avem timp din belșug. Te vom ține așa până când vei pierde controlul asupra creierului și ne vei spune orice vrem să știm.” Eram foarte năucită și am încercat din greu să îmi limpezesc puțin mintea. Un polițist a spus, cu răutate: „Dacă nu mărturisești, te vom trimite în secret în altă provincie, iar familia ta nu va putea să te găsească.” M-am speriat foarte tare când am auzit acest lucru. M-am gândit că, dacă m-ar trimite într-o altă provincie, cu siguranță ar continua să mă tortureze și că, dacă aș muri din cauza torturii, nu aș avea nicio șansă la mântuire. În acel moment, poliția mi-a cerut să divulg numele a cel puțin șapte persoane. Eram atât de chinuită încât abia puteam să stau în picioare și mi-era teamă că, dacă aș pierde controlul asupra creierului și aș dezvălui informații importante despre biserică, aș deveni o iudă care L-a trădat pe Dumnezeu și acest lucru ar însemna o pedeapsă și mai mare. M-am gândit: „Cei patru frați și surori care au fost arestați acum câteva zile au fost deja amendați și eliberați. Dacă le dau numele lor, o perioadă poliția nu îi va urmări. De asemenea, mai era o persoană care a fost arestată și care m-a vândut în trecut, care fusese deja îndepărtată din biserică. Chiar dacă poliția îl prinde, biserica nu va suferi pierderi, deoarece el nu știe informații despre biserică.” Așa că am dat numele acelor cinci persoane. Spre surprinderea mea, un polițist șef a trântit cu putere un caiet în fața mea și a arătat cu degetul spre mine, țipând: „Nu mă face să îmi pierd vremea. Toți acești oameni au fost «educați»!” Când unii dintre lachei au văzut că șeful lor se mâniase, mi-au înfășurat capul într-o pătură electrică și mi-au călcat în picioare genunchii, apoi mi-au smuls pantofii și șosetele și m-au bătut la tălpi cu o curea din piele. Unul dintre ei a spus: „Dacă nu vorbești, îți vom înfige bețe de bambus sub unghii.” După ce a rostit aceste cuvinte, s-a dus să aducă bambusul din mașină. Eram îngrozită, gândindu-mă: „Dacă o să îmi înfigă cu adevărat bambus sub unghii, cum voi putea să îndur? Se pare că sunt hotărâți să mă tortureze până la moarte.” Mă simțeam foarte slăbită. M-am gândit la un frate care mă găzduise adeseori. Era bătrân și putea doar să găzduiască adunări acasă la el, prin urmare, am simțit că, dacă îl vindeam, biserica nu ar suferi pierderi semnificative. Am scris numele lui real și adresa. Au văzut că tot nu menționasem multe persoane, așa că au continuat să mă interogheze. În acel moment, mintea mi s-a limpezit și, dintr-o dată, mi-am simțit inima pustiită, ca și cum mi-aș fi pierdut sufletul. Mi-era foarte frică. Îi vândusem pe frații mei și pe surorile mele, la fel ca Iuda, și Dumnezeu nu avea să mă ierte, iar viața mea întru credința în Dumnezeu era pe cale să se sfârșească. Îi uram pe acești demoni și mă uram pe mine pentru că mă lăsasem păcălită de trucurile lor. După aceea, când au încercat să mă facă din nou să vorbesc, am refuzat ferm și, într-un final, mi-au dat drumul.

Când am ajuns acasă, nu mai aveam nicio putere în corp. Mi-am adus aminte de un fragment din cuvintele lui Dumnezeu pe care îl citisem anterior: „Față de cei care nu Mi-au arătat niciun strop de credință în vremuri de necaz nu voi mai fi milostiv, pentru că îndurarea Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am nicio slăbiciune pentru cineva care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place să Mă asociez cu cei care vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea, indiferent de cine ar putea fi persoana. Trebuie să vă spun: oricine Îmi va frânge inima, nu va primi de la Mine îndurare a doua oară, și oricine Mi-a fost credincios va rămâne în inima Mea pentru totdeauna” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Dumnezeu este drept și sfânt. Mi-am vândut frații și surorile la fel ca Iuda și am jignit firea lui Dumnezeu. Am simțit că, negreșit, Dumnezeu nu ar dori pe cineva ca mine. Ori de câte ori mă gândeam la cum îi vândusem pe frații și pe surorile mele, valuri de durere îmi inundau inima. Fratele mai în vârstă mă găzduise, dar eu îl vândusem. Mă uram pentru faptul că răsplăteam bunătatea cu vrăjmășie, pentru că eram mai rău ca un animal și, chiar mai mult, regretam faptul că Îl trădasem pe Dumnezeu. În timpul acelor zile, am plâns aproape în fiecare zi. Mi-am adus aminte cât de fericită fusesem la adunări și când îmi făceam îndatoririle alături de frații mei și de surorile mele, dar acele zile erau pierdute pe vecie. Devenisem o iudă, disprețuită și respinsă de Dumnezeu. Comisesem un păcat de neiertat și simțeam că, chiar dacă aș continua în credința mea, Dumnezeu nu ar mântui pe cineva ca mine. Nici nu mai voiam sa citesc cărțile care conțineau cuvintele lui Dumnezeu sau să mă rog și, ori de câte ori mă gândeam că viața mea întru credința în Dumnezeu se sfârșise, eram foarte nefericită și deznădăjduită. Îmi închipuiam că posibila mea moarte ar putea să îmi aducă ușurare. Ajungând în acea stare deplorabilă, am auzit un glas foarte blând care îmi șoptea la ureche: „Atât timp cât ai o fărâmă de speranță, Dumnezeu îți va oferi mântuirea.” Am căutat imediat cuvintele lui Dumnezeu, ca să le citesc. Dumnezeu spune: „Atât timp cât aveți o fărâmă de speranță acum, indiferent dacă Dumnezeu Își amintește sau nu fărădelegile voastre din trecut, ce mentalitate ar trebui să păstrați? «Trebuie să urmăresc să-mi schimb firea, să urmăresc cunoașterea față de Dumnezeu, să nu mai fiu păcălit niciodată de Satana și să nu mai fac niciodată ceva care ar face numele lui Dumnezeu de ocară»” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). În timp ce citeam cuvintele de încurajare ale lui Dumnezeu, am fost atât de emoționată încât am izbucnit în plâns. M-am simțit foarte rușinată. Dumnezeu nu mă trata conform fărădelegii mele, ci îmi dădea oportunitatea să mă pocăiesc. Trebuia să continui să urmăresc. Dacă nu puteam să îmi fac îndatoririle, puteam să citesc acasă cuvintele lui Dumnezeu și să încetez să-mi plâng de milă. Mai târziu, am aflat de la frați și de la surori că poliția nu urmărise persoanele pe care le vândusem. Cât despre fratele care m-a găzduit, când poliția s-a dus acasă la el ca să îl aresteze, acesta i-a auzit când se apropiau și s-a ascuns, astfel că nu a fost prins. Deoarece nu provocasem pierderi semnificative pentru biserică, nu am fost exclusă. Am știut că acest lucru reprezenta mila și îngăduința lui Dumnezeu față de mine și m-am simțit profund recunoscătoare și îndatorată lui Dumnezeu. Am fost copleșită de regrete și de vină. În timpul interogatoriului poliției, dacă aș fi putut să-mi dau seama de trucurile lor și să mă bazez pe Dumnezeu ca să mai rezist măcar puțin, aș fi ajuns într-o situație mult mai bună și nu aș fi devenit o iudă, nu aș mai fi lăsat o pată atât de mare în urma mea. Pe viitor, dacă poliția m-ar aresta din nou, aș rămâne fermă în mărturia mea și, chiar dacă ar însemna să fiu omorâtă în bătaie, nu i-aș ceda Satanei și nu mi-aș vinde frații și surorile.

În anul 2013, la sfârșitul toamnei, Brigada de Securitate Națională de la nivel de județ a însărcinat poliția locală să mă ducă, împotriva voinței mele, la Biroul de Securitate Publică. Pe drum, m-am gândit: „Indiferent ce trucuri folosește poliția de data aceasta, chiar dacă mă torturează până la moarte, nu îi voi vinde pe frații și pe surorile mele și nu voi divulga informații despre biserică.” Când am ajuns la Biroul de Securitate Publică, căpitanul Brigăzii de Securitate Națională m-a interogat cu privire la locul în care se aflau jertfele bisericii, spunând că, dacă nu răspundeam, aveau să mă trimită la centrul municipal de detenție pentru femei. Am înțeles că voiau să pună mâna pe banii bisericii. Erau extrem de detestabili și fără rușine și, indiferent în ce mod m-au amenințat, am rămas tăcută. Într-un final, mi-au dat drumul. După ce m-am întors acasă, m-au pus sub supraveghere permanentă și au ordonat și familiei mele să mă urmărească. Timp de aproape doi ani, nu am putut să particip la adunări sau să îmi fac îndatoririle în mod normal. Mă simțeam oarecum demoralizată și, ori de câte ori mă gândeam că, odată, Îl trădasem pe Dumnezeu, că acționasem ca o iudă, la faptul că nu mai puteam să fac niciuna dintre îndatoririle mele și că nu aveam nicio șansă să ispășesc pentru ceea ce făcusem, precum și la faptul că, până la urmă, aveam să fiu printre cei eliminați, inima mă durea de parcă ar fi fost înjunghiată cu un cuțit. Am plâns în timp ce mă rugam lui Dumnezeu, cerându-I să mă călăuzească. Mai târziu, mi-am adus aminte de un imn bazat pe cuvintele lui Dumnezeu, denumit „Încercările necesită credință”, pe care, înainte, îl cântasem adeseori: „În timp ce sunt supuși încercărilor, este normal ca oamenii să fie slabi, ca negativitatea să sălășluiască în ei sau să fie lipsiți de claritate în ceea ce privește intențiile lui Dumnezeu sau calea de practică. Dar, în general, trebuie să ai încredere în lucrarea lui Dumnezeu și, întocmai ca Iov, să nu-L tăgăduiești” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). Am ajuns să înțeleg intenția lui Dumnezeu. În suferință și rafinare, o persoană ar trebui să posede credință adevărată în Dumnezeu. Trebuia să mă supun și nu puteam să îmi pierd credința în Dumnezeu și, chiar dacă nu puteam să ies ca să îmi fac datoria, puteam să scriu articole cu mărturii bazate pe experiențe, de acasă. Aceste gânduri mi-au mai alinat durerea.

În 2015, biserica a stabilit să fac îndatoriri bazate pe texte. Odată, l-am auzit pe fratele Zhang Ming vorbind despre experiența sa cu arestarea din cauza credinței sale. El a spus: „Chiar dacă sunt vândut și încarcerat, nu îi voi vinde pe alții. Dacă aș face acest lucru, aș fi complet lipsit de umanitate!” Auzind fratele spunând acest lucru, nici măcar nu am îndrăznit să ridic capul. Am simțit o durere în inimă, ca și cum aș fi fost înjunghiată cu un cuțit. Acest frate ar prefera să fie întemnițat decât să nu rămână ferm în mărturia sa, însă eu, temându-mă pentru viața mea, mi-am vândut frații și surorile. Aceasta era o fărădelege de neiertat. Gândul că Dumnezeu nu ar mântui pe cineva ca mine m-a lăsat deznădăjduită. Mai târziu, am citit articole cu mărturii bazate pe experiențe ale fraților și ale surorilor, în care aceștia își puneau viețile zălog ca să rămână fermi în mărturia lor pentru Dumnezeu, refuzând să fie iude. Cu toate că erau plini de vânătăi și bătuți, puterea lor de a aduce mărturie și de a-L proslăvi pe Dumnezeu în timp ce țineau capul sus era cu adevărat impresionantă. Apoi m-am uitat la mine. Devenisem o iudă nerușinată de dragul confortului trupesc, vânzându-mi frații și surorile și făcând de ocară numele lui Dumnezeu. Fusesem cu adevărat egoistă și detestabilă, mai rău ca un animal și nevrednică să trăiesc! Sufeream extrem de mult și m-am gândit că într-o zi, când voi muri, voi fi liberă și nu voi mai îndura chinul pe care îl simțeam în sufletul meu. La puțin timp după aceea, boala mea cronică de stomac s-a agravat, iar reumatismul de la picioare s-a manifestat și el acut. Durerea era atât de intensă încât nu puteam să dorm noaptea. În această perioadă, surorile care cooperau cu mine mi-au adus aminte să caut adevărul și să reflectez asupra mea. M-am gândit în sinea mea: „La ce să reflectez? Această durere este pedeapsa lui Dumnezeu și răzbunarea pe care o merit. Cine mi-a spus atunci să mă tem de moarte și să devin o iudă? Această pată nu va fi niciodată ștearsă. Indiferent cât de mult urmăresc, nu voi avea șansa să fiu mântuită, ca alți frați și surori. Pur și simplu voi face orice îmi spune biserica să fac. Dacă pot să muncesc, voi face acest lucru, iar când munca mea este terminată, pur și simplu voi muri.” Deoarece nu căutam adevărul, ani de zile mă lăsasem copleșită de fărădelegea mea, fără să mă simt eliberată. Această chestiune era ca un spin înfipt în inima mea și simpla ei menționare mă îndurera profund.

În luna decembrie a anului 2023, am vizionat un videoclip cu mărturii bazate pe experiențe. Videoclipul conținea un fragment din cuvintele lui Dumnezeu care era foarte relevant pentru starea mea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Mai există un motiv pentru care oamenii se cufundă în această emoție, deznădejdea, iar acela este că anumite lucruri li se întâmplă oamenilor înainte ca ei să ajungă la maturitate sau după ce au crescut și au devenit adulți, adică, ei comit anumite fărădelegi sau fac niște lucruri stupide, nesăbuite și ignorante. Se cufundă în deznădejde din cauza acestor fărădelegi, a acestor lucruri stupide și ignorante pe care le-au făcut. Acest fel de deznădejde este o condamnare a propriei persoane și este și un mod de a stabili ce fel de oameni sunt. […] Atunci când se întâmplă anumite lucruri sau în anumite medii și contexte, oamenii care au făcut aceste lucruri se simt adesea neliniștiți fără să vrea. Acest sentiment de neliniște îi face să cadă, fără să știe, într-o deznădejde profundă, care îi constrânge și îi limitează. Ori de câte ori ascultă o predică sau o părtășie despre adevăr, această deznădejde se strecoară încet în mintea și în adâncul inimii lor, iar ei se interoghează, spunând: «Pot face asta? Sunt capabil să urmăresc adevărul? Sunt capabil să obțin mântuirea? Ce fel de om sunt? Am mai făcut acel lucru, așa eram înainte. Mai pot fi mântuit? Oare Dumnezeu mă mai va mântui?» Unii oameni pot uneori să renunțe la sentimentul lor de deznădejde și să îl lase în urmă. Își direcționează toată sinceritatea și energia îndeplinirii datoriei lor, a obligațiilor și a responsabilităților și chiar își pot dedica pe deplin inima și mintea urmăririi adevărului și contemplării cuvintelor lui Dumnezeu și își concentrează toate eforturile asupra acestora. Cu toate acestea, în momentul în care apar situații sau circumstanțe speciale, această emoție, deznădejdea, îi cuprinde iar și îi face să se simtă din nou vinovați în adâncul inimii. Își spun: «Ai mai făcut asta și ai fost un astfel de om. Poți obține mântuirea? Are rost să practici adevărul? Ce crede Dumnezeu despre ceea ce ai făcut? Oare te va ierta pentru ceea ce ai făcut? Oare dacă plătești prețul în felul acesta, îți vei răscumpăra fărădelegea?» Își fac adesea reproșuri și se simt vinovați în sufletul lor, se îndoiesc mereu și se torturează cu aceste întrebări. Nu pot niciodată să lase în urmă sau să alunge acest sentiment de deznădejde și simt tot timpul o neliniște față de lucrul rușinos pe care l-au făcut. Așadar, deși cred în Dumnezeu de mulți ani, e ca și cum n-au ascultat și n-au înțeles nimic din ceea ce a spus El. E ca și cum nu știu dacă obținerea mântuirii are sau nu ceva de-a face cu ei, dacă pot fi absolviți și răscumpărați sau dacă se califică să primească judecata, mustrarea și mântuirea de la Dumnezeu. Nu știu nimic despre aceste lucruri. Întrucât nu primesc răspunsuri și un verdict precis, se simt mereu deznădăjduiți în sinea lor. În adâncul sufletului, își amintesc la nesfârșit ce au făcut, derulează la nesfârșit filmul întâmplărilor în mintea lor, amintindu-și cum a început și cum s-a terminat totul, amintindu-și totul de la început la sfârșit. Indiferent de felul în care își amintesc de acel lucru, ei se simt mereu păcătoși și, astfel, această chestiune îi face să fie deznădăjduiți constant de-a lungul anilor. Chiar și atunci când își fac datoria, când sunt responsabili de o anumită sarcină, tot simt că nu au deloc speranțe de a fi mântuiți” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am fost oarecum emoționată. De când îi vândusem pe frații și pe surorile mele, aveam un sentiment de vinovăție în inimă. Pata faptului că eram o iudă îmi străpungea inima ca un spin și simțeam că Dumnezeu nu avea să îmi ierte fărădelegea sau să mântuiască pe cineva ca mine. M-am simțit foarte tulburată. Cu toate că biserica nu mă exclusese pentru fărădelegea mea și îmi oferise în continuare oportunitatea să îmi fac îndatoririle, ori de câte ori mă gândeam la fărădelegea mea, mă regăseam trăind în deznădejde și convinsă că nu aveam nicio speranță la mântuire. Am văzut foarte mulți frați și multe surori care, după arestare, au fost capabili să-și lase deoparte îngrijorările referitoare la viață și la moarte, am văzut cum au îndurat tot felul de torturi fără să Îl trădeze pe Dumnezeu și cum au trăit cu noblețe reală, ceea ce m-a făcut să mă simt rușinată și stânjenită. Mă uram pentru faptul că eram mai rău ca un dobitoc și mă uram pentru că fusesem slabă de înger și acționasem ca o iudă nerușinată. Cu toate că, în aparență, îmi făceam îndatoririle, adeseori m-am gândit în sinea mea: „Sunt o iudă care L-a trădat pe Dumnezeu. Va mântui Dumnezeu pe cineva ca mine? Poate Dumnezeu să ierte fărădelegile mele? Pot să îmi compensez fărădelegea dacă îmi fac îndatoririle cu sârguință?” Am simțit că, negreșit, Dumnezeu trebuie să deteste pe cineva ca mine. Când frații și surorile vorbeau despre intrarea în viață și despre urmărirea unei schimbări a firii, mă simțeam cu adevărat nevrednică. Am fost tulburată de fărădelegea mea foarte mult timp, trăind într-o stare de deznădejde, fără să am determinarea să urmăresc adevărul. Eram satisfăcută doar să muncesc puțin, ca să îmi compensez fărădelegea. Intenția lui Dumnezeu este ca, indiferent cu ce situație se confruntă o persoană sau ce fărădelegi comite, acea persoană să caute să își schimbe firea. Cu toate acestea, eu L-am înțeles greșit pe Dumnezeu și, astfel, m-am distanțat de El. În ce fel aveam eu umanitate?

Mai târziu, am reflectat: „De ce sunt atât de deznădăjduită? Care este cu adevărat cauza fundamentală a problemei mele?” În căutarea mea, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Oamenii cred în Dumnezeu pentru a fi binecuvântați, răsplătiți, încoronați. Nu există acest lucru în inima fiecăruia? Este cert că există. Deși oamenii nu vorbesc deseori despre asta, ba chiar își ascund motivul și dorința de a obține binecuvântări, această dorință și acest motiv din adâncul inimilor oamenilor au fost întotdeauna de nezdruncinat. Indiferent câtă teorie spirituală înțeleg oamenii, ce cunoștințe experiențiale au, ce datorie pot să îndeplinească, câtă suferință îndură sau cât de mare e prețul pe care-l plătesc, ei nu renunță niciodată la motivația pentru binecuvântări adânc ascunsă în inimile lor și întotdeauna trudesc în tăcere în folosul ei. Nu este acesta lucrul cel mai adânc îngropat în inimile oamenilor? Fără această motivație de a primi binecuvântări, cum te-ai simți? Cu ce atitudine ți-ai îndeplini datoria și L-ai urma pe Dumnezeu? Ce ar deveni oamenii dacă s-ar descotorosi de această motivație de a primi binecuvântări care este ascunsă în inimile lor? E posibil ca mulți oameni să devină negativi, în vreme ce unii ar deveni demotivați în îndatoririle lor. Și-ar pierde interesul în credința lor în Dumnezeu, de parcă sufletul lor ar fi dispărut. Ar părea că le-a fost smulsă inima. De aceea spun că motivația pentru binecuvântări este ceva ascuns adânc în inimile oamenilor” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Șase indicatori ai progresului în viață”). Dumnezeu a expus intențiile oamenilor care cred în El. Oamenii îndură suferințe și se consumă în îndatoririle lor de dragul binecuvântărilor și de dragul viitorului și al destinului lor. Atunci când nu pot să primească binecuvântări și nu au un viitor bun sau o destinație bună, devin deznădăjduiți, nu mai urmăresc adevărul și nu se mai străduiesc să practice adevărul și cred chiar că nu mai are niciun sens să creadă în Dumnezeu. Am reflectat la momentul în care începusem să cred în Dumnezeu. Am făcut sacrificii, m-am consumat și am propovăduit activ Evanghelia și, chiar și atunci când am fost persecutată de familia mea, hărțuită de cei din lumea religioasă și calomniată de oamenii din lume, am perseverat în datoria mea. Am crezut că, procedând astfel, voi avea parte de binecuvântări și de o destinație bună în viitor. După ce am fost arestată, mi-am vândut frații și surorile din cauza fricii de moarte și am devenit o iudă, comițând o fărădelege gravă, astfel că am simțit că Dumnezeu nu avea să mă mai mântuiască. Atunci când am văzut că nu puteam primi binecuvântări, am pierdut credința să năzuiesc în sus și mi-am petrecut zilele simțindu-mă ca un cadavru ambulant. Mai târziu, mi-am făcut din nou datoria, dar nu am făcut-o ca să Îl mulțumesc pe Dumnezeu. Voiam doar ca Dumnezeu să vadă prețul pe care îl plăteam făcându-mi datoria, să îmi ierte fărădelegea și să mă absolve de păcatul meu, sperând că, pe viitor, aș putea avea speranța să primesc binecuvântări. Am văzut cum unii frați și unele surori arestate îndurau torturi și jurau pe viețile lor că nu Îl vor trăda pe Dumnezeu și cum rămâneau fermi în mărturia lor. Între timp, eu Îl trădasem pe Dumnezeu, ca o iudă, și, când m-am gândit la cât de detestabilă era fărădelegea mea pentru Dumnezeu și la faptul că nu puteam să primesc binecuvântări, m-am oprit din căutarea adevărului, nu am mai năzuit în sus și m-am lăsat copleșită de o stare de disperare și de deznădejde. M-am gândit cum, după ce a fost doborât de Dumnezeu, Pavel a recunoscut că a fost păcătosul principal care se opusese lui Dumnezeu; cu toate acestea, el nu a înțeles natura-esență a opoziției sale față de Domnul Isus și și-a folosit suferința, întemnițarea, alergătura și consumul ca pe un capital, ca să ceară o cunună și recompense de la Dumnezeu. Intențiile lui Pavel, care stăteau în spatele suferinței sale și al consumului său, erau acelea de a căuta binecuvântări și de a se tocmi cu Dumnezeu. Aceasta nu era pocăință adevărată. Am comis un rău atât de mare prin vinderea fraților mei și a surorilor mele, însă continuam să sper că voi obține iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele mele, prin datoria mea, precum și că voi avea oportunitatea să primesc binecuvântări. Eram cu adevărat irațională! Având în vedere că Dumnezeu mă tolera și îmi dădea oportunitatea să îmi fac datoria, trebuia să am conștiință și rațiune, să îmi fac datoria cu sârguință și, indiferent dacă puteam sau nu să primesc binecuvântări pe viitor, trebuia să mă supun. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, am încercat permanent să mă tocmesc cu Tine pentru binecuvântări și am fost cu adevărat răzvrătită și lipsită de umanitate. Chiar dacă mă distrugi după de ce îmi termin munca, trebuie să continui să slăvesc dreptatea Ta. Dumnezeule, sunt dispusă să mă pocăiesc cu adevărat. Indiferent de finalul meu, sunt dispusă să îmi fac bine datoria de ființă creată și să nu mai urmăresc binecuvântările.”

Mai târziu, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o oarecare înțelegere asupra firii drepte a lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unii oameni, când au comis o mică fărădelege, presupun: «Oare Dumnezeu m-a dezvăluit și m-a eliminat? Oare mă va doborî?» Dumnezeu nu a venit de data aceasta să lucreze pentru a doborî oameni, ci pentru a-i mântui în cea mai mare măsură posibilă. Nimeni nu este fără de greșeală – dacă toată lumea ar fi doborâtă, ar mai fi asta mântuire? Unele fărădelegi sunt făcute intenționat, în timp ce altele sunt involuntare. Dacă ești capabil să te schimbi după ce recunoști lucrurile pe care le faci involuntar, te-ar doborî Dumnezeu înainte de a face asta? Ar mântui Dumnezeu oamenii în acest mod? Nu așa lucrează El! Indiferent dacă ai o fire răzvrătită sau dacă ai acționat involuntar, ține minte acest lucru: ar trebui să reflectezi și să te cunoști. Schimbă-te de îndată și luptă pentru adevăr cu toată puterea ta – și, indiferent de circumstanțele care se ivesc, nu te lăsa pradă disperării. Lucrarea pe care o face Dumnezeu este aceea de mântuire a omului, iar El nu-i va doborî în mod arbitrar pe oamenii pe care dorește să-i mântuiască. Acest lucru e sigur. Chiar dacă ar exista cu adevărat un credincios în Dumnezeu pe care El l-ar doborî în cele din urmă, ceea ce face Dumnezeu tot ar fi, în mod garantat, un lucru drept. Cu timpul, ți-ar permite să afli motivul pentru care a doborât acea persoană, pentru ca tu să fii pe deplin convins. Acum, doar năzuiește spre adevăr, concentrează-te asupra intrării în viață și urmărește să-ți faci bine datoria. Nu există nicio greșeală în asta! Indiferent cum te tratează Dumnezeu în cele din urmă, e garantat a fi un lucru drept; n-ar trebui să te îndoiești de asta și nu ai de ce să te îngrijorezi. Chiar dacă nu poți înțelege dreptatea lui Dumnezeu pe moment, va veni o zi în care vei fi convins. Dumnezeu lucrează just și onorabil; El dezvăluie totul în mod deschis. Dacă vă gândiți cu atenție la asta, veți ajunge la concluzia sinceră că lucrarea lui Dumnezeu este aceea de a-i mântui pe oameni și de a le transforma firile corupte” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că El nu pedepsește oamenii imediat după ce comit fărădelegi. Dumnezeu tratează oamenii în funcție de context, de intențiile lor și de esența lor. În timpul perioadei de mântuire a omenirii, dacă oamenii comit fărădelegi și pot să se pocăiască rapid și să se schimbe, precum și dacă pot să caute adevărul ca să își îndrepte fărădelegile și se străduiesc activ să îndeplinească cerințele lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu le mai dă oamenilor încă o șansă. Acesta este principul conform căruia Dumnezeu îi tratează pe oameni. Am fost torturată de poliție până când am ajuns semi-conștientă și, în acest context, am avut un moment de slăbiciune și mi-am vândut frații și surorile. Acest lucru nu a cauzat pierderi semnificative pentru biserică sau pentru frații mei și surorile mele, iar apoi am fost copleșită de remușcări și de ură față de mine însămi. Biserica nu m-a exclus și a rânduit ca eu să îmi fac în continuare îndatoririle. Acest lucru reprezenta mila și îngăduința lui Dumnezeu față de mine. Cu toate acestea, în biserica noastră erau două persoane care fuseseră conducătoare mai mulți ani și care, după ce au fost arestate, au devenit iude și și-au vândut frații și surorile. Pe lângă faptul că nu au simțit nicio remușcare, au semnat și „cele trei declarații” și au ajutat poliția să identifice și să aresteze frați și surori, acționând în calitate de complici și de lachei ai marelui balaur roșu. Erau, în esență, diavoli și, în cele din urmă, au fost excluse din biserică. Din aceste fapte este evident că Dumnezeu aplică principii în tratarea oamenilor. Dacă o persoană dezvăluie niște informații lipsite de importanță într-un moment de slăbiciune, iar apoi poate simți regret și poate să se pocăiască sincer, atunci Dumnezeu îi mai oferă oportunități persoanei respective. Pe de altă parte, cei care Îl trădează pe Dumnezeu și au esența unei iude sunt neghine care s-au furișat; aceștia trebuie excluși și, până la urmă, trebuie să primească pedeapsa lui Dumnezeu. Nu am înțeles intenția lui Dumnezeu și am trăit conform propriilor noțiuni și închipuiri și chiar L-am înțeles greșit pe Dumnezeu, renunțând la mine. Am fost cu adevărat confuză și incapabilă să fac diferența între corect și greșit sau între bine și rău.

Odată, am vizionat un videoclip cu mărturii bazate pe experiențe care m-a emoționat foarte tare. În videoclip, fratele a vândut o soră gazdă după ce a fost arestat și s-a străduit din răsputeri să exprime în cuvinte durerea pe care o simțea în inimă, astfel că reflecta asupra motivului pentru care Îl trădase pe Dumnezeu și devenise o iudă. Descoperise că făcuse aceste lucruri din cauză că se temea de moarte. Reflectând, am conștientizat că la baza eșecului meu se găseau tot teama de moarte, lipsa credinței reale în Dumnezeu și absența încrederii în suveranitatea lui Dumnezeu. Am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Cine din întreaga omenire nu este îngrijit în ochii Celui Atotputernic? Cine nu trăiește în mijlocul predestinării Atotputernicului? Oare viața și moartea omului sunt rezultatul propriei alegeri? Își controlează omul propria lui soartă? Mulți oameni strigă după moarte, totuși, ea este departe de ei; mulți oameni vor să fie cei care sunt puternici în viață și se tem de moarte, totuși, necunoscută lor, ziua morții lor se apropie, aruncându-i în abisul morții” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 11). Am înțeles că viața și moartea se află în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu avea să hotărască dacă urma să fiu omorâtă în bătaie de poliție. Chiar dacă aș fi torturată până la moarte, dacă aș rămâne fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu și L-aș proslăvi pe Dumnezeu, moartea mea ar fi valoroasă și plină de sens. Domnul Isus a spus: „Nu vă temeți de cei ce omoară trupul, dar care nu pot omorî sufletul! Ci temeți-vă mai degrabă de Cel Ce poate să distrugă și sufletul, și trupul, în Gheenă” (Matei 10:28). Cu toate că trupul fizic al unei persoane poate să moară din cauza prigoanei, dacă o persoană poate să își sacrifice viața ca să rămână fermă în mărturia sa, acest lucru este aprobat de Dumnezeu. Ca în cazul discipolilor care L-au urmat pe Domnul Isus. Cu toții au fost persecutați pentru că au propovăduit Evanghelia Domnului. Unii au fost sfâșiați de cai, unii au fost decapitați, unii au fost omorâți cu pietre, iar Petru a fost răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu. Ei și-au folosit viețile prețioase ca să aducă o mărturie răsunătoare pentru Dumnezeu și, cu toate că, aparent, trupurile lor au murit, sufletele lor s-au întors la Dumnezeu și au continuat să trăiască într-un mod diferit. L-au făcut de ocară pe Satana cu prețul vieții lor. Dacă m-aș teme să fiu torturată de poliție până la moarte, dacă mi-aș vinde frații și surorile și aș divulga informații despre biserică, trădându-L pe Dumnezeu și devenind o iudă, mi-aș păstra viața, dar nu aș avea nicio mărturie privind practicarea adevărului și supunerea în fața lui Dumnezeu. În plus, aș deveni obiectul batjocurii Satanei. Cu toate că trupul meu ar continua să trăiască, în ochii lui Dumnezeu aș aparține celor morți și, într-un final, tot aș fi pedepsită în iad. Nu am deslușit sensul morții și am făcut un compromis cu Satana ca să îmi lungesc existența abjectă. Chinul îndurat de sufletul meu prin condamnarea eternă este mult mai dureros decât suferința fizică. Dacă aș putea să îmi sacrific viața ca să rămân fermă în mărturia mea și ca să Îl proslăvesc pe Dumnezeu, atunci aș trăi cu adevărat ca o ființă umană. Reflectând, am descoperit că mai exista un motiv pentru eșecul meu. Am crezut că vinderea unor frați și surori care făceau îndatoriri lipsite de importanță sau vinderea acelor frați și surori care tocmai fuseseră prinși și eliberați nu ar aduce pierderi importante pentru interesele bisericii, dar această perspectivă era incorectă. În cazul în care trădarea mea ar duce la arestarea fraților și surorilor, iar apoi aceștia nu ar fi capabili să îndure tortura, atunci ei i-ar putea vinde pe alții și, după aceea, ar putea fi arestați mai mulți frați și mai multe surori. Este exact ce vrea Satana. Folosind amenințări și tentații, Satana urmărește ca mai mulți frați și mai multe surori să se vândă unii pe alții, astfel încât mai mulți oameni să se lepede de Dumnezeu și să Îl respingă. În cele din urmă, oamenii ar fi distruși de Dumnezeu pentru că I se opun și și-ar pierde complet șansa la mântuire. În realitate, indiferent ce frate este vândut sau ce soră este trădată, acest act reprezintă transformarea naturii într-o iudă, ceea ce jignește firea lui Dumnezeu și este o pată de neșters în ochii Lui. Dându-mi seama de acest lucru, am ajuns să urăsc și mai mult PCC și m-am urât și pe mine pentru că nu am înțeles adevărul și am fost atât de jalnică.

Mai târziu, am căutat cum să tratez fărădelegile mele și cum să practic într-un mod în care aș putea primi îngăduința lui Dumnezeu. Am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Cum poți fi dezlegat de păcate și iertat de Dumnezeu? Asta ține de inima ta. Dacă mărturisești sincer, recunoști ce ai făcut – indiferent dacă este o fărădelege sau un păcat – adopți o atitudine de mărturisire adevărată, simți o ură adevărată pentru ceea ce ai făcut, chiar te schimbi și nu mai faci niciodată greșeala aceea, atunci va veni în cele din urmă o zi când vei fi dezlegat de păcate și iertat de Dumnezeu, adică El nu-ți va mai hotărî finalul pe baza lucrurilor ignorante, stupide și murdare pe care le-ai făcut în trecut. Când vei ajunge la acest nivel, Dumnezeu va uita complet această chestiune; vei fi exact la fel ca alți oameni normali, fără cea mai mică diferență. Totuși, premisa pentru acest lucru este că trebuie să fii sincer și să te căiești cu adevărat, ca David. Câte lacrimi a vărsat David pentru fărădelegea pe care o comisese? Nenumărate. De câte ori a plâns? De nenumărate ori. Lacrimile pe care le-a vărsat pot fi descrise cu aceste cuvinte: «În fiecare noapte îmi fac patul să înot.» Nu știu cât de gravă este fărădelegea ta. Dacă este foarte gravă, s-ar putea să trebuiască să plângi până când patul va pluti pe lacrimile tale – s-ar putea să trebuiască să mărturisești și să te căiești până la acest nivel înainte de a primi iertarea lui Dumnezeu. Dacă nu faci acest lucru, Mă tem că fărădelegea ta va deveni un păcat în ochii lui Dumnezeu și că nu vei fi absolvit de ea. Atunci vei avea necazuri și nu ar mai avea rost să spun nimic despre asta. […] Dacă dorești să primești absolvirea lui Dumnezeu, atunci trebuie mai întâi să fii sincer: pe de o parte, trebuie să mărturisești cu seriozitate, iar pe de altă parte, trebuie să fii sincer și să îți faci bine datoria, altfel nu avem ce discuta. Dacă poți face aceste două lucruri, dacă Îl poți emoționa pe Dumnezeu cu sinceritatea și cu buna ta credință, astfel încât El te absolvă de păcatele tale, atunci vei fi la fel ca alți oameni. Dumnezeu te va privi, trata, judeca, mustra, încerca și rafina la fel ca pe ceilalți oameni – nu vei fi tratat diferit. Astfel, nu numai că vei avea determinarea și dorința de a urmări adevărul, dar atunci când o vei face, Dumnezeu te va lumina, te va îndruma și te va aproviziona și pe tine în același mod. Bineînțeles, întrucât acum ai o dorință sinceră și autentică și o atitudine serioasă, Dumnezeu nu te va trata diferit și, la fel ca și ceilalți oameni, vei avea șansa de a obține mântuirea” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles cum tratează Dumnezeu fărădelegile oamenilor. Dumnezeu se uită dacă oamenii pot cu adevărat să urască păcatele pe care le-au comis, dacă pot să se pocăiască sincer în fața lui Dumnezeu, din inimă, și caută adevărurile-principii ca să își facă îndatoririle bine. Dumnezeu detestă faptele rele ale oamenilor, dar, în același timp, El prețuiește inimile care se pocăiesc. La fel ca Petru, care s-a lepădat de Domnul de trei ori în timpul suferinței Domnului Isus, mai târziu, el și-a adus aminte de cuvintele Domnului Isus și și-a regretat acțiunile, a plâns amarnic în timp ce a mărturisit și s-a pocăit în fața Domnului Isus. După aceea, a acceptat măreața însărcinare dată de Dumnezeu, să preia povara păstoririi bisericii, și, în final, a adus mărturie despre iubirea lui pentru Dumnezeu prin faptul că a fost răstignit cu capul în jos pentru El. Petru s-a pocăit cu adevărat dinaintea lui Dumnezeu și a fost desăvârșit de El. De asemenea, a fost incidentul cu David, care a comis adulter. Firea dreaptă a lui Dumnezeu S-a pogorât asupra sa, ducând la dezastre constante în familia lui. El nu s-a văitat lui Dumnezeu. În schimb, a regretat lucrurile pe care le făcuse și care Îl jigniseră pe Dumnezeu și a plâns atât de mult încât lacrimile sale îi puteau scălda așternutul. La bătrânețe, o fată tânără era însărcinată să îi încălzească patul, dar el nici măcar nu s-a atins de ea. David s-a pocăit cu adevărat dinaintea lui Dumnezeu. Eram dispusă să urmez exemplele lui Petru și David, să mărturisesc sincer și să mă pocăiesc dinaintea lui Dumnezeu. M-am rugat lui Dumnezeu ca să mă pocăiesc: „O, Dumnezeule, sentimentul deznădejdii mele m-a înrobit atât de mulți ani și acest lucru s-a întâmplat din cauză că nu am reușit să urmăresc adevărul și pentru că nu Te-am înțeles deloc, precum și din cauza apatiei mele în ceea ce privea căutarea adevărului. Acum, după ce am citit cuvintele Tale, înțeleg intenția Ta. Vreau să acționez conform cerințelor Tale, să nu Te mai înțeleg greșit și să mă pocăiesc cu adevărat dinaintea Ta.” După aceea, am vorbit deschis cu frații mei și cu surorile mele, având părtășie despre fărădelegea mea, disecând cauza fundamentală a eșecului meu. Biserica a rânduit să ud nou-veniții și eu m-am înzestrat sârguincios cu adevărul. Când am întâmpinat dificultăți cu udarea nou-veniților, m-am rugat lui Dumnezeu, m-am bazat pe El și am căutat adevărurile-principii. În mod repetat, am fost martoră la îndrumarea lui Dumnezeu. Am fost foarte emoționată. Cu toate că făcusem o fărădelege gravă, când m-am bazat pe Dumnezeu în dificultățile mele, El a continuat să mă călăuzească și să mă lumineze, permițându-mi să experimentez lucrarea și îndrumarea Duhului Sfânt. Mi-am dat seama că, atât timp cât mă pocăiam cu adevărat, Dumnezeu îmi va oferi ajutor real. Inima mea era copleșită de recunoștință permanentă față de Dumnezeu. Căutând adevărul și citind cuvintele lui Dumnezeu, am ieșit treptat din starea mea de deznădejde și am putut să îmi tratez corect fărădelegea.

După ce am trecut prin această situație, mi-am dat seama că Dumnezeu tratează oamenii la fel cum părinții își tratează copiii. Când copiii sunt răzvrătiți sau fac greșeli, părinții nu îi critică și nu îi dojenesc constant, ci îi îndrumă cu răbdare, sperând că pot merge pe calea cea dreaptă. Când Dumnezeu vede că oamenii comit fărădelegi, cu toate că există judecată, expunere, condamnare și mustrare în cuvintele Lui severe, El le arată și cum să-și îndrepte fărădelegile ca să se pocăiască sincer, în speranța că oamenii pot să urmărească adevărul și să obțină mântuirea. Iubirea lui Dumnezeu pentru omenire este măreață! Slavă lui Dumnezeu! Capacitatea mea de a înțelege aceste lucruri se datorează în întregime îndrumării lui Dumnezeu.