de Liang Xin, China

În 2005, am împlinit șaizeci și opt de ani și, într-o zi, la începutul lunii octombrie a acelui an, un prieten mi-a predicat Evanghelia din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Mâncând și bând cuvintele lui Dumnezeu, am devenit sigură că Dumnezeu Atotputernic este singurul Dumnezeu adevărat care mântuiește omenirea și am acceptat lucrarea Lui din zilele de pe urmă. La mai puțin de un an după ce am început să cred în El, conducătorul a rânduit ca eu să mă ocup de cărțile bisericii conținând cuvintele Sale. M-am gândit în sinea mea: „Din moment ce mi-am asumat această datorie, trebuie să fiu sârguincioasă și responsabilă. Nu trebuie să fac nicio greșeală. Doar făcându-mi bine datoria pot obține mântuirea lui Dumnezeu.” După aceea, mi-am făcut datoria în mod activ, organizând, numerotând toate cărțile și înregistrând totul clar. M-am gândit: „Atât timp cât mă dedic pe deplin datoriei mele, nu numai conducătorul, frații și surorile vor fi mulțumiți, dar și Dumnezeu va fi cu siguranță mulțumit și mă va binecuvânta.” Gândul de a fi binecuvântată și mântuită în viitor m-a făcut foarte fericită. Doi ani mai târziu, conducătorul a rânduit ca eu să duc cărți și scrisori la două biserici din apropiere. Deși această datorie era un pic obositoare pentru cineva de vârsta mea, de îndată ce m-am gândit că îndeplinirea acestei datorii îmi va permite să-L mulțumesc pe Dumnezeu și să-I câștig binecuvântările și mai ales când m-am gândit la frumusețea Împărăției din viitor, m-am simțit deosebit de bucuroasă. Așadar, chiar și când eram obosită, nu mă plângeam.

Anii au trecut, a venit anul 2024, iar eu aveam acum vârsta înaintată de optzeci și șapte de ani. Sănătatea mea se deteriora de la an la an și sufeream de mai multe boli, cum ar fi bătăi cardiace premature, hiperlipidemie, hipertensiune arterială și glicemie ridicată, iar cu trei ani înainte, am început să sufăr de o boală degenerativă lombară. Când aceasta se acutiza, zona lombară mă durea atât de tare, încât nu puteam sta în picioare și orice mișcare îmi provoca o durere atroce. Dar, ca să fiu sinceră, aceste boli nu mi-au afectat prea mult starea de spirit, pentru că nu m-au împiedicat să-mi fac datoria și nu mi-au afectat nici urmărirea mântuirii prin credința mea în Dumnezeu. Ceea ce mi-a provocat cea mai mare durere a fost faptul că surzisem de ambele urechi. Nu puteam să aud deloc conversațiile normale ale familiei mele și trebuiau să-mi strige în ureche ca eu să aud măcar puțin. Familia mi-a cumpărat mai multe aparate auditive de diferite tipuri, dar niciunul nu a funcționat mult timp. Am mers la spital și am fost diagnosticată cu pierderea auzului datorită vârstei, boală care este incurabilă. După aceea, m-am simțit de parcă aș fi trăit într-o lume a tăcerii. Nu puteam auzi predicile lui Dumnezeu sau să am părtășie, nici nu puteam auzi clar imnurile cu vorbele lui Dumnezeu. La adunări, nu puteam urmări părtășia celorlalți despre experiențele lor sau cum înțelegeau adevărul despre cuvintele lui Dumnezeu și chiar și atunci când încercam să le citesc pe buze, nu reușeam să înțeleg ce spuneau. Având în vedere starea mea fizică, biserica a încetat să-mi mai atribuie îndatoriri. Am simțit o tristețe profundă și am plâns de nenumărate ori când eram singură. M-am gândit: „Chiar s-a terminat totul. Fără să fac nicio datorie, oare mai pot spera la binecuvântări sau la o destinație bună? A devenit totul doar o iluzie? Oare m-a abandonat Dumnezeu? Acum, că sunt surdă, nu sunt oare doar o decorațiune, o persoană inutilă? Ce datorie mai pot să fac? Unii vârstnici din lumea non-credincioasă depășesc o sută de ani și încă văd și aud bine. Îl urmez pe Dumnezeu de optsprezece ani; și în toți acești ani, m-am consumat cu înflăcărare și mi-am făcut în mod activ îndatoririle. Indiferent de îndatoririle pe care mi le-a atribuit biserica, le-am îndeplinit întotdeauna cu seriozitate și cu responsabilitate și nu am lăsat niciodată vârsta să mă împiedice să le îndeplinesc. Așa că Dumnezeu ar fi trebuit să mă binecuvânteze și să mă protejeze și să nu mă lase să surzesc. Cum să devin surdă? Acum nu pot auzi glasul lui Dumnezeu și nu-mi pot face îndatoririle. Cum pot să urmăresc adevărul astfel? Nu am nicio speranță de mântuire, iar frumusețea Împărăției este de neatins. Totul s-a sfârșit. Se pare că Dumnezeu nu mă mai vrea. Oricum, am aproape nouăzeci de ani și nu știu câte zile mai am de trăit. O să mă căznesc așa și o să iau zilele așa cum vin.” Trăiam plângându-mă de Dumnezeu și neînțelegându-L, cu sentimente foarte negative și de neliniște. Am început să-mi petrec timpul pe telefon ca să treacă mai repede și nu mai voiam să mă rog sau să citesc cuvintele lui Dumnezeu. Fiica mea, văzând starea mea proastă, îmi striga adesea în ureche: „Nu mai crezi în Dumnezeu? Nu ar trebui să acceptăm situațiile care vin către noi de la El? Dacă putem obține sau nu mântuirea lui Dumnezeu depinde de urmărirea adevărului. Dumnezeu a rostit atât de multe cuvinte și a exprimat atât de mult adevăr și pentru fiecare problemă, există o cale de rezolvare în cuvintele Lui. Ochii tăi n-au nimic, așa că poți citi mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu. Citește ce le cere vârstnicilor și care sunt intențiile Sale atunci când vine boala peste noi. Doar înzestrându-ne cu mai mult adevăr se pot rezolva problemele noastre. Cu ce te ajută să fii doar negativă și neliniștită?” Cuvintele fiicei mele m-au trezit. Inima mea se îndepărtase de Dumnezeu, mă rugam mai puțin, nu eram concentrată când citeam cuvintele lui Dumnezeu și doar îmi pierdeam timpul pe telefon. Eram blocată în negativism și nu mă puteam elibera. Știam că boala mea se afla sub suveranitatea lui Dumnezeu, dar pur și simplu nu mă puteam supune. Apoi mi-am amintit un verset din cuvintele Lui: „Cel mai simplu precept în urmărirea adevărului este că trebuie să accepți toate lucrurile de la Dumnezeu și să te supui în toate lucrurile. Aceasta este o parte” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „De ce trebuie omul să urmărească adevărul?”). Am înțeles că intenția lui Dumnezeu este ca noi să acceptăm tot ceea ce se întâmplă ca venind de la El și că trebuie să avem o supunere absolută. Faptele au dezvăluit că nu mă supuneam lui Dumnezeu și că nu eram o persoană care urmărea adevărul. M-am înclinat înaintea Lui și m-am rugat: „O, Dumnezeule, de când mi-am pierdut auzul, starea mea a fost groaznică. Simt că, odată cu pierderea auzului, nu mai pot obține mântuirea sau binecuvântări și trăiesc în durere. Ți-am cerut lucruri absurde și m-am plâns de Tine. Am fost cu adevărat lipsită de conștiință și de rațiune! O, Dumnezeule, te rog, luminează-mă și călăuzește-mă să ies din această stare greșită!”

Mai târziu, am reflectat, întrebându-mă: „De ce mi-a provocat surzenia atâta durere? De ce nu am putut avea o inimă supusă lui Dumnezeu?” Am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „În credința lor în Dumnezeu, ceea ce oamenii caută este să obțină binecuvântări pentru viitor; acesta este țelul pe care îl au în credința lor. Toți oamenii au această intenție și speranță, dar corupția din natura lor trebuie rezolvată prin încercări și rafinare. Trebuie să fiți rafinați în oricare dintre aspectele în care nu sunteți purificați și dezvăluiți corupție – acesta este aranjamentul lui Dumnezeu. El îți creează un mediu, forțându-te să fii rafinat acolo, astfel încât să-ți poți cunoaște propria corupție. În cele din urmă, ajungi la un punct în care preferi să mori ca să renunți la intențiile și dorințele tale și ca să te supui suveranității și aranjamentului lui Dumnezeu. Prin urmare, dacă oamenii nu au câțiva ani de rafinare, dacă nu îndură o anumită doză de suferință, nu vor putea să se elibereze de constrângerile corupției trupului în gândurile lor și în inima lor. În oricare dintre aspectele în care oamenii sunt încă supuși constrângerilor naturii lor satanice și în oricare dintre aspectele în care au încă propriile dorințe și cerințe, acestea sunt aspectele în care ar trebui să sufere. Numai prin suferință pot să fie învățate lecțiile, ceea ce înseamnă a fi capabil să câștigi adevărul și să înțelegi intențiile lui Dumnezeu. De fapt, multe adevăruri sunt înțelese experimentând suferință și încercări. Nimeni nu poate să înțeleagă intențiile lui Dumnezeu, să recunoască atotputernicia și înțelepciunea Lui sau să aprecieze firea Sa dreaptă, atunci când se află într-un mediu confortabil și relaxat sau atunci când împrejurările sunt favorabile. Acest lucru ar fi imposibil!” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Prin luminarea și călăuzirea cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama că mereu crezusem în El pentru binecuvântări. Credeam că, atât timp cât îmi făceam datoria cum trebuie, voi avea speranța mântuirii. Pentru o destinație bună și pentru a primi binecuvântări, acceptam, mă supuneam și tratam cu sârguință orice datorie pe care mi-o rânduia biserica. Deși eram bătrână și era o provocare să mă ocup de cărți, nu m-am plâns niciodată că mi-e greu și nici nu am lăsat vârsta să-mi afecteze datoria. Dar, după ce am surzit, nu am mai putut să aud predicile sau părtășia lui Dumnezeu sau să învăț imnurile cuvântului Său, iar când mă adunam cu frații și cu surorile, nu le mai puteam auzi părtășia despre ce înțelegeau din cuvintele lui Dumnezeu. Așa că am simțit că, atunci când am acceptat această etapă de lucru, eram deja bătrână, iar acum, că nu mai puteam să aud nimic, aveam să câștig și mai puțin adevăr. Mai ales când biserica a încetat să-mi mai atribuie îndatoriri, m-am îngrijorat că nu voi mai primi binecuvântări și m-am simțit foarte îndurerată. Am încetat să mă mai rog și să mai caut adevărul și doar îmi petreceam timpul pe telefon. Am adoptat o atitudine negativă și potrivnică, încercând doar să mă descurc cum pot. Dacă nu aș fi fost dezvăluită prin această situație, nu aș fi reflectat asupra mea, nu m-aș fi cunoscut și aș fi crezut în continuare că fac o treabă bună în îndatoririle mele. Acum am văzut că tot ceea ce făceam era pentru binecuvântările mele și pentru o destinație bună și nicidecum pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Prin această reflecție, mi-am dat seama cât de hidoasă și de detestabilă era natura mea. Cum puteam să pretind că sunt o ființă umană? Cum am putut să am tupeul să spun: „Cred în Dumnezeu de optsprezece ani, așa că ar trebui să mă binecuvânteze și să mă protejeze”? M-am simțit foarte jenată. Am fost cu adevărat nerușinată! Firea mea nu se schimbase deloc; nu contează cei optsprezece ani de credință; chiar dacă aș fi crezut timp de douăzeci și opt sau treizeci și opt de ani, tot ar fi fost inutil.

În timpul devoționalelor mele, am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Pe ce bază, tu – o ființă creată – Îi ceri ceva lui Dumnezeu? Oamenii nu sunt calificați să Îi ceară nimic lui Dumnezeu. Nu există nimic mai irațional decât a cere de la Dumnezeu. El va face ceea ce se cuvine să facă, iar firea Sa este dreaptă. Dreptatea nu înseamnă nicidecum echitate sau justețe; nu înseamnă egalitarism și nici a-ți aloca ceea ce meriți în funcție de cât de multe lucrări ai dus la bun sfârșit, a-ți plăti pentru vreo lucrare pe care ai făcut-o sau a-ți da ce ți se cuvine în funcție de eforturile depuse. Aceasta nu este dreptate, înseamnă doar a fi corect și rațional. Foarte puțini oameni sunt capabili să cunoască firea dreaptă a lui Dumnezeu. Să presupunem că Dumnezeu l-ar fi eliminat pe Iov după ce Iov a fost martor pentru El: ar fi asta drept? De fapt, ar fi. De ce se numește aceasta dreptate? Cum văd oamenii dreptatea? Dacă un lucru este în conformitate cu noțiunile oamenilor, atunci lor le este foarte ușor să spună că Dumnezeu este drept; totuși, dacă nu văd acel lucru ca fiind în concordanță cu noțiunile lor – dacă este ceva ce nu sunt capabili să înțeleagă – atunci le-ar fi greu să spună că Dumnezeu este drept. Dacă Dumnezeu l-ar fi distrus pe Iov pe atunci, oamenii nu ar fi spus că El este drept. De fapt, totuși, indiferent dacă oamenii au fost sau nu corupți și dacă au fost profund corupți sau nu, trebuie Dumnezeu să Se justifice atunci când îi distruge? Ar trebui să fie nevoit să le explice oamenilor pe ce bază face acest lucru? Trebuie oare Dumnezeu să le spună oamenilor regulile pe care El le-a poruncit? Nu este nevoie. În ochii lui Dumnezeu, cineva care este corupt și care este pasibil să se împotrivească lui Dumnezeu nu are nicio valoare; orice mod în care Se va ocupa Dumnezeu de el va fi potrivit și toate sunt rânduielile lui Dumnezeu. Dacă ai fi neplăcut în ochii lui Dumnezeu și dacă El ar spune că nu Îi mai ești de niciun folos după mărturia ta și, prin urmare, te-ar distruge, ar fi și aceasta dreptatea Lui? Ar fi. S-ar putea să nu fii capabil să recunoști acest lucru din fapte chiar acum, dar trebuie să înțelegi doctrina. […] Tot ceea ce face Dumnezeu este drept. Deși s-ar putea ca oamenii să nu poată să perceapă dreptatea lui Dumnezeu, ei nu ar trebui să emită judecăți după bunul plac. În cazul în care ceva din ce face El li se pare nerezonabil oamenilor sau dacă aceștia au vreo noțiune privind acest lucru, iar asta îi determină să spună că El nu este drept, atunci sunt extrem de nerezonabili. Vezi că unele lucruri i s-au părut de neînțeles lui Petru, dar a fost sigur că înțelepciunea lui Dumnezeu era prezentă și că voia Sa bună era în acele lucruri. Oamenii nu pot înțelege totul; sunt atât de multe lucruri pe care nu le pot pricepe. Astfel, a cunoaște firea lui Dumnezeu nu este un lucru ușor” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că nu înțelegeam firea Lui dreaptă. Când acțiunile lui Dumnezeu se aliniau la noțiunile mele, le puteam accepta și-L consideram drept, dar când nu era așa, nu puteam accepta că Dumnezeu era drept. Întotdeauna am crezut că, după ce L-am găsit pe Dumnezeu, indiferent de datoria pe care mi-a rânduit-o biserica, m-am putut supune și că mi-am făcut îndatoririle cu sârguință și nu am permis niciodată ca bătrânețea mea să le întârzie, așadar am crezut că Dumnezeu ar trebui să mă binecuvânteze și că nu ar fi trebuit să permită să surzesc, și că numai făcând astfel ar fi fost drept. Acum, că nu-mi puteam îndeplini îndatoririle din cauza surzeniei mele și că scopul meu de a primi binecuvântări nu era atins, am simțit că Dumnezeu nu era drept. Dar, după ce am citit cuvintele Lui, mi-am dat seama că ceea ce credeam erau doar noțiunile și închipuirile mele și că acestea nu se aliniau la adevăr. Foloseam punctul de vedere lumesc: „Cu cât muncești mai mult, cu atât primești mai mult; cu cât muncești mai puțin, cu atât primești mai puțin; după muncă, și răsplată” pentru a măsura firea dreaptă a lui Dumnezeu. Punctul meu de vedere era greșit. Indiferent dacă acțiunile lui Dumnezeu se aliniază sau nu la noțiunile umane, bunele Sale intenții se află întotdeauna în ele. Orice face Dumnezeu față de orice ființă creată este drept. Pentru că esența Lui este dreptatea. Nu ar trebui să o măsor după noțiunile mele. Dumnezeu spune: „În ochii lui Dumnezeu, cineva care este corupt și care este pasibil să se împotrivească lui Dumnezeu nu are nicio valoare; orice mod în care Se va ocupa Dumnezeu de el va fi potrivit și toate sunt rânduielile lui Dumnezeu.” Eu sunt doar o ființă creată obișnuită, ce drept aveam eu să cer ceva de la Dumnezeu? Când m-am gândit la pretențiile mele iraționale de la El, m-am simțit profund îndurerată și plină de regrete, iar lacrimile au început să-mi curgă pe față. Aveam 87 de ani și încă mai puteam citi cuvintele lui Dumnezeu, aceasta era deja protecția și harul Său. De atunci înainte, nu mai puteam să am pretenții de la Dumnezeu și trebuia să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Sale.

Am citit mai mult din cuvintele Lui: „Eu decid destinația fiecărei persoane nu pe baza vârstei, a vechimii, a cantității de suferință, și cu atât mai puțin pe baza gradului în care provoacă milă, ci ținând cont de faptul că posedă sau nu adevărul. Nu există nicio altă alegere în afara acesteia” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că El nu judecă destinația cuiva în funcție de cât de multă suferință pare să fi îndurat sau de cât de multe a făcut, ci se uită dacă firea i s-a schimbat sau nu. În toți acești ani, deși îmi făcusem datoria mereu și îndurasem unele greutăți, nu știam prea multe despre firea mea coruptă, iar atunci când lucrarea lui Dumnezeu nu se alinia la noțiunile mele, încă puteam să mă plâng de El și să mă împotrivesc Lui. Am văzut că, după toți acești ani de credință în Dumnezeu, firea mea tot nu se schimbase, dar încă mai speram la mântuire și la o destinație bună, ceea ce nu era nimic mai mult decât o iluzie. Deși surzisem, aveam ochii încă buni și încă puteam citi cuvintele lui Dumnezeu, așa că, în viitor, trebuia să mă concentrez mai mult asupra cuvintelor Lui și să caut mai mult adevărul pentru a-mi înțelege firea coruptă și a o îndrepta și pentru a obține o schimbare a firii.

Mai târziu, după ce o soră mi-a ascultat experiența, a semnalat că nu înțelesesem legătura dintre îndeplinirea datoriei și primirea binecuvântărilor sau confruntarea cu adversitățile. Ea mi-a împărtășit și un fragment din cuvintele lui Dumnezeu pe care să îl citesc. Dumnezeu Atotputernic spune: „Nu există o corelare între datoria omului și dacă primește binecuvântări sau îndură nenorociri. Datoria este ceea ce omul se cuvine să îndeplinească; reprezintă vocația sa de la ceruri și nu ar trebui să depindă de recompensă, condiții sau motive. Doar atunci el își face datoria. A primi binecuvântări se referă la momentul în care cineva este desăvârșit și se bucură de binecuvântările lui Dumnezeu după ce a experimentat judecata. A îndura nenorociri se referă la momentul în care firea cuiva nu se schimbă după ce a experimentat mustrarea și judecata, adică atunci când nu experimentează desăvârșirea, ci este pedepsit. Dar, indiferent dacă primesc binecuvântări sau îndură nenorociri, ființele create ar trebui să-și facă datoria, să facă ceea ce se cuvine să facă și ceea ce sunt capabile să facă; acesta este minimul pe care o persoană, o persoană care-L caută pe Dumnezeu, ar trebui să-l facă. Nu ar trebui să-ți faci datoria doar pentru a primi binecuvântări și nu ar trebui să refuzi să acționezi din teama de a îndura nenorociri. Permiteți-Mi să vă spun acest lucru: îndeplinirea datoriei proprii este ceea ce omul se cuvine să facă, iar dacă nu este capabil să-și facă datoria, atunci asta este răzvrătirea lui” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Diferența dintre lucrarea de slujire a lui Dumnezeu întrupat și datoria omului”). Pe măsură ce am citit și am cugetat, mi-am dat seama că datoria unui om este o însărcinare dată de Dumnezeu și că aceasta este responsabilitatea omului legată de datorie, fără legătură cu primirea de binecuvântări sau cu confruntarea cu adversitățile. Faptul că mi-am putut face datoria de credincioasă a fost o binecuvântare și o onoare și numai urmărind adevărul și schimbându-mi firea în timp ce îmi făceam datoria puteam obține aprobarea lui Dumnezeu. Dacă firea mea nu se schimba, indiferent de câte îndatoriri făcusem sau de câte drumuri parcursesem, dacă nu urmăream adevărul, totul ar fi fost în zadar și nu aș fi obținut mântuirea. Pavel a muncit mai mult decât oricine, dar firea sa nu s-a schimbat. Sacrificiile și eforturile sale în lucrare nu erau pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu, ci pentru a obține cunune și recompense. Acest lucru era contrar cerințelor lui Dumnezeu, iar Pavel mergea pe o cale a împotrivirii față de El. Ca urmare, a fost pedepsit și a ajuns în iad. Trebuia să renunț la intenția mea de a urmări binecuvântările și, indiferent dacă aveam să obțin sau nu o destinație bună, trebuia să urmăresc adevărul. Deși devenisem surdă și temporar incapabilă de a-mi face datoria, puteam totuși să scriu mărturii bazate pe experiență pentru a-I aduce mărturie lui Dumnezeu. Am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Deoarece a fi binecuvântat nu este un obiectiv potrivit pe care să-l urmărească oamenii, care ar fi un obiectiv potrivit? Urmărirea adevărului, urmărirea schimbărilor firii și capacitatea de a se supune tuturor orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu: acestea sunt obiectivele pe care ar trebui să le urmărească oamenii” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar în practicarea adevărului există intrare în viață”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am venit înaintea Lui în rugăciune: „O, Dumnezeule! Timp de mulți ani, mi-am făcut îndatoririle doar pentru a obține binecuvântări, mergând pe o cale care Îți este potrivnică. Sunt dispusă să mă pocăiesc înaintea Ta, să renunț la dorința mea de a obține binecuvântări și să mă concentrez pe urmărirea adevărului. Voi urmări o schimbare a firii și mă voi supune orchestrărilor și rânduielilor Tale.” După aceea, mâncam și beam cuvintele lui Dumnezeu în fiecare zi și scriam ce am ajuns să înțeleg despre firea mea coruptă. Urmăream și videoclipuri cu mărturii bazate pe experiențe pentru a vedea cum trăiesc frații și surorile lucrarea lui Dumnezeu. Uneori, aveam părtășie cu fiica mea și simțeam că fiecare zi era plină de împlinire și de însemnătate. Acum, starea și firea mea sunt foarte bune și nu mai trăiesc în durere din cauza surzeniei mele. Slavă lui Dumnezeu!