de Yao Yuxuan, China

În septembrie 1999, am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu. Am înțeles că această etapă a lucrării lui Dumnezeu este menită să curețe, să desăvârșească oamenii și, în final, să îi aducă în Împărăția Sa. Eram foarte fericită. M-am gândit: „Trebuie să fiu sârguincioasă, să predic Evanghelia și să pregătesc mai multe fapte bune, ca să pot fi mântuită.” Mai târziu, am plecat de acasă pentru a-mi face datoria. Fie ploaie, fie soare și chiar și atunci când am fost urmărită și persecutată de marele balaur roșu, eu mi-am făcut mereu datoria. Într-o zi, am mers la un control medical și am aflat că eram purtătoare a virusului hepatitei B. Medicul mi-a spus că virusul hepatitei B este unul pe care îl porți toată viața și că nu există leac pentru el. La momentul acela, nu mi-a fost teamă și am continuat să mă ocup de datoria mea în fiecare zi. Pe neașteptate, șase luni mai târziu, când am mers la un alt control, virusul nu mai era detectabil în organismul meu, iar funcția ficatului meu era și ea normală. Văzând că mă vindecasem ca prin minune de boala de care sufeream, i-am fost foarte recunoscătoare lui Dumnezeu și am început să îmi fac datoria cu și mai mult entuziasm.

În 2019, după douăzeci de ani, am început să mă simt slăbită, aveam amețeli și dureri în zona lombară, așa că m-am dus la spital pentru un control. Medicul mi-a spus pe un ton grav: „Aveți tensiunea prea mare. Presiunea sistolică este de peste 190 mmHg, iar cea diastolică este de 110 mmHg. Este foarte periculos și ar putea însemna un deces subit. Și chiar dacă nu se întâmplă acest lucru, ar putea provoca un AVC și paralizie.” Veștile acestea chiar m-au speriat. Dar apoi m-am gândit: „Nu mă pot încrede pe deplin în ce spune medicul. Până la urmă, am renunțat la familie și la carieră, am predicat Evanghelia și mi-am făcut datoria în credința mea ani la rând. Cred că Dumnezeu va veghea asupra mea și mă va ocroti. Atât timp cât îmi fac în continuare datoria, poate că, într-o zi, mă voi vindeca.” La momentul acela, trăiam în noțiunile și închipuirile mele. Nu am luat medicamente pentru tensiune, și nici nu am căutat cum să practic și cum să îmi abordez boala. În schimb, am continuat pur și simplu să mă afund în îndatoriri. Pe atunci, îndeplineam îndatoriri bazate pe texte. Pe timpul zilei, aveam părtășie cu frații și surorile pentru a rezolva probleme legate de îndatoririle lor, iar seara sortam predicile și răspundeam la scrisori. După un timp, lucrarea a început să progreseze întrucâtva. Cu toate acestea, tensiunea mea nu a scăzut, mă simțeam amețită și aveam capul greu în fiecare zi, de parcă aș fi purtat o cască de fier.

Într-o zi, am auzit-o pe sora Wang Lan spunând că mama ei murise din cauza hipertensiunii. Mama ei se simțea bine, a mers în vizită la o vecină și, când s-a întors acasă, a amețit brusc și a fost dusă de urgență la spital. Medicul a spus că starea ei fusese cauzată de hipertensiune, care provocase o hemoragie cerebrală, iar mama surorii a murit, în ciuda eforturilor medicului de a o salva. Apoi, am auzit-o pe sora-gazdă spunând că și vecina ei suferise o hemoragie cerebrală din cauza hipertensiunii, căzuse din picioare, paralizase și murise în doar două săptămâni. În acele zile, eram foarte agitată, și toate grijile, preocupările și anxietățile mele au ieșit la suprafață. M-am gândit: „Tensiunea mea e încă ridicată și nu scade nicicum. Oare într-o zi mi se vor sparge și mie vasele de sânge din creier și voi muri brusc? Voi paraliza? Dacă sunt imobilizată la pat, cum îmi voi îndeplini îndatoririle? Voi mai putea fi mântuită dacă nu îmi îndeplinesc îndatoririle?” M-am gândit la ce îmi spusese medicul, că persoanele cu hipertensiune nu ar trebui să stea treze până noaptea târziu sau să fie foarte stresate, așa că am simțit că nu ar trebui să mă epuizez în îndeplinirea datoriei mele și că, dacă mă stresez prea mult și îmi crește tensiunea, cauzând o hemoragie cerebrală, aș putea muri subit și nu aș mai avea șansa de a fi mântuită. Am simțit că trebuia să mă îngrijesc cum se cuvine de sănătatea mea și că acesta era cel mai important lucru. După aceea, cum auzeam de remedii pentru hipertensiune, le încercam imediat. Nu mai aveam un simț al poverii pentru datoria mea, și chiar dacă unele predici așteptau să fie revizuite, eu nu mă grăbeam. Nici măcar nu îmi întrebam frații și surorile cu ce dificultăți se confruntau în scrierea predicilor, și seara mă culcam devreme, chiar dacă nu mă simțeam obosită. Făceam tot ce-mi stătea în putință să mă relaxez și să nu mă stresez, devenind pasivă în îndeplinirea datoriei mele. Drept urmare, lucrarea nu producea niciun rezultat. Mai târziu, cu medicamente, tensiunea mea a revenit la normal.

Apoi, într-o zi din 2021, conducătoarea a cerut să mă vadă. Mi-a spus că frații și surorile mă desemnaseră să fiu conducătoarea bisericii. M-am gândit: „Nu mai sunt tânără și sufăr de hipertensiune. Nu îmi circulă bine sângele în creier, așa că am nevoie de mai multă odihnă. Să fac datoria de conducătoare ar însemna să mă ocup de multe sarcini în fiecare zi, alături de un volum mare de lucru și multe griji. Dacă mă îmbolnăvesc din cauza epuizării? Dacă îmi crește tensiunea din nou și fac hemoragie cerebrală? Aș putea să mor brusc și să ratez mântuirea.” Așa că i-am spus conducătoarei că aveam tensiunea mare și că nu eram potrivită să fiu conducătoare. Conducătoarea mi-a solicitat să merg la un control la spital. Rezultatele analizelor au arătat că tensiunea mea era ușor crescută, dar nu cu mult. M-am gândit: „Tensiunea mea este în regulă acum, dar să fii conducător înseamnă multă muncă și stres. Dacă mă îmbolnăvesc? Dar ar fi mai bine să accept, întrucât cred în Dumnezeu de mulți ani, iar acum biserica are într-adevăr nevoie de oameni care să colaboreze la lucrare. Dacă aș refuza această datorie, m-aș simți vinovată.” Așa că am acceptat datoria.

La o adunare, stăteam în fața ferestrei. Era o zi călduroasă, așa că am deschis puțin fereastra și stăteam la aer. Conducătoarea m-a întrebat despre starea mea, dar în timp ce vorbeam, gura a început să nu mă mai asculte. M-am îngrijorat, gândindu-mă: „Nu spunea medicul că hipertensiunea poate cauza paralizie? Oare să fie acesta un astfel de semn? Chiar voi paraliza? Mi-am îndeplinit întotdeauna îndatoririle. De ce nu a vegheat Dumnezeu asupra mea și de ce nu m-a ocrotit? Lucrarea lui Dumnezeu se apropie de final, și dacă paralizez acum și nu îmi pot îndeplini îndatoririle, cum voi fi mântuită și cum voi mai intra în Împărăție?” În acel moment, mi-am dat seama că gândirea mea era greșită și m-am rugat rapid în liniște: „Dumnezeule, simt că gura nu mă mai ascultă, ceea ce poate fi un semn de paralizie. Dumnezeule, te rog, ocrotește-mi inima. Chiar dacă paralizez, nu mă voi plânge. Sunt dispusă să mă supun suveranității și rânduielilor Tale.” După ce m-am rugat, am închis fereastra, și, după un timp, m-am simțit mai bine.

Mai târziu, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Apoi sunt cei cu o sănătate șubredă, care au o constituție fragilă și sunt lipsiți de energie, care au adesea boli grave sau minore, care nu pot face nici lucrurile de bază, necesare în viața cotidiană, care nu pot trăi sau nu se pot deplasa ca oamenii normali. Oamenii ca aceștia se simt adesea inconfortabil și rău în timp ce-și îndeplinesc îndatoririle; unii sunt slabi din punct de vedere fizic, alții au boli reale și, bineînțeles, există unii care au boli cunoscute și latente, de un fel sau altul. Întrucât au asemenea dificultăți fizice concrete, astfel de oameni se cufundă adesea în emoții negative și simt tulburare, anxietate și îngrijorare. În legătură cu ce simt aceste lucruri? Își fac griji că, dacă vor continua să-și îndeplinească datoria în felul acesta, sacrificându-se și alergând de colo-colo pentru Dumnezeu și simțindu-se mereu obosiți, atunci oare sănătatea lor se va deteriora tot mai mult? Când vor ajunge la 40 sau la 50 de ani, oare vor fi imobilizați la pat? Au aceste griji vreo bază? Le va oferi cineva o cale concretă de a gestiona această problemă? Cine-și va asuma responsabilitatea pentru asta? Cine va răspunde? Oamenii cu o sănătate precară și care nu sunt apți din punct de vedere fizic se simt tulburați, anxioși și îngrijorați privind astfel de lucruri. Oamenii care suferă de o boală se gândesc adesea: «O, sunt hotărât să-mi îndeplinesc bine datoria, dar am boala aceasta. Îi cer lui Dumnezeu să mă ferească de rău și, cu protecția Lui, nu trebuie să-mi fie teamă. Însă dacă mă epuizez când îmi îndeplinesc îndatoririle, oare boala mea nu se va agrava? Ce o să fac în cazul în care boala se va agrava? Dacă este nevoie să mă internez ca să mă operez, nu am bani să plătesc pentru asta, așa că, dacă nu împrumut bani ca să-mi achit tratamentul, oare starea mea se va agrava și mai mult? Și dacă se agravează foarte tare, oare voi muri? Poate o astfel de moarte să fie considerată o moarte normală? Dacă eu chiar mor, oare Dumnezeu Își va aminti îndatoririle pe care le-am îndeplinit? Oare se va considera că am făcut fapte bune? Oare voi obține mântuirea?» Mai există și unii care știu că sunt bolnavi, adică știu că au o anumită boală reală, de exemplu, boli de stomac, de șale sau de picioare, artrită, reumatism, precum și boli de piele, ginecologice, de ficat, hipertensiune, boli cardiace și așa mai departe. Se gândesc: «Dacă voi continua să-mi îndeplinesc datoria, oare va plăti casa lui Dumnezeu tratamentul pentru boala mea? Dacă aceasta se agravează și-mi afectează îndeplinirea datoriei, oare Dumnezeu mă va vindeca? Alți oameni s-au însănătoșit după ce au crezut în Dumnezeu, așadar, voi fi și eu vindecat? Oare Dumnezeu mă va vindeca, la fel cum le arată bunătate altora? Dacă-mi îndeplinesc datoria cu loialitate, El ar trebui să mă vindece, dar dacă îmi doresc doar ca El să mă tămăduiască și nu mă vindecă, atunci eu ce voi face?» Ori de câte ori se gândesc la aceste lucruri, în inimile lor apare un sentiment profund de anxietate. Deși nu se opresc niciodată din a-și îndeplini datoria și fac mereu ceea ce trebuie să facă, se gândesc constant la boala lor, la sănătatea lor, la viitorul lor și la viața și moartea lor. În cele din urmă, ajung la concluzia, care este doar o dorință deșartă, că: «Dumnezeu mă va vindeca, mă va ține în siguranță. Nu mă va abandona și nu va sta cu mâinile în sân, fără să facă nimic, dacă va vedea că mă îmbolnăvesc.» Astfel de gânduri nu au nicio bază și chiar pot fi numite un fel de noțiuni. Oamenii nu vor fi niciodată capabili să-și înlăture dificultățile practice cu astfel de noțiuni și închipuiri și, în adâncul inimii lor, se simt vag tulburați, anxioși și îngrijorați în legătură cu sănătatea și boala lor; nu au idee cine își va asuma răspunderea pentru aceste lucruri sau dacă o va face cineva” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. Dumnezeu expunea exact starea mea. La scurt timp după ce L-am găsit pe Dumnezeu pentru prima oară, am fost diagnosticată ca purtătoare a virusului hepatitei B. Medicul îmi spusese că nu se putea vindeca, însă, spre surprinderea mea, boala a dispărut fără niciun tratament după șase luni, așa că entuziasmul meu pentru datorie a devenit mai puternic. Mai târziu, am fost diagnosticată cu hipertensiune severă, și m-am gândit: „Atât timp cât stărui în îndatoririle mele, îndur mai multe greutăți și plătesc un preț mai mare, Dumnezeu mă va ocroti și mă va vindeca.” Așa că, fie ploaie, fie soare, pe vânt sau ninsoare, eu nu m-am oprit nicio clipă din a-mi îndeplini îndatoririle. Când am văzut că tensiunea mea rămânea ridicată, am început să mă îngrijorez că extenuarea în îndeplinirea îndatoririlor mele mi-ar putea înrăutăți starea și ar putea duce la deces subit, așa că am început să mă îngrijesc de trupul meu, și cum auzeam despre un remediu pentru hipertensiune, găseam o cale să îl încerc. Inima mea începuse să fie consumată de boală. Deși am continuat să îmi îndeplinesc îndatoririle, nu eram la fel de implicată ca înainte. Nu aveam niciun simț al urgenței în organizarea predicilor cu care rămăsesem în urmă și nu mă ocupam prompt de problemele din lucrare. Am început să mă detașez de datoria mea, amânând lucrurile ori de câte ori puteam, iar rezultatul a fost că lucrarea nu a produs niciun rezultat. Când m-am confruntat cu această boală, nu am căutat intenția lui Dumnezeu, nu am acceptat-o ca venind de la El, și nu am crezut cu sinceritate că soarta omului este în mâinile lui Dumnezeu. Mă gândeam mereu la viitorul și la destinul meu, trăind într-o stare de tristețe și anxietate, incapabilă să mă simt eliberată.

Apoi, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Când Dumnezeu rânduiește ca un om să se îmbolnăvească, fie de o boală grea sau de una ușoară, scopul Lui nu este să te facă să apreciezi amănuntele bolii, răul pe care ți-l face, inconveniențele și dificultățile pe care ți le provoacă și feluritele sentimente pe care te face să le ai – scopul Lui nu este ca tu să apreciezi boala trecând prin ea. Scopul Lui este mai degrabă ca tu să tragi învățăminte din boală, să înveți cum să pricepi intențiile lui Dumnezeu, să cunoști firile corupte pe care le dezvălui și atitudinile greșite pe care le adopți față de Dumnezeu atunci când ești bolnav și să înveți cum să te supui suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu, astfel încât să poți ajunge la o supunere adevărată față de Dumnezeu și să fii capabil să rămâi ferm în mărturia ta – acest lucru este esențial. Dumnezeu Își dorește să te mântuiască și să te curățească prin boală. Ce anume vrea să curățească la tine? Vrea să curățească toate dorințele și cerințele tale extravagante de la Dumnezeu și chiar diversele socoteli, judecăți și planuri pe care le faci cu orice preț, ca să supraviețuiești și să rămâi în viață. Dumnezeu nu-ți cere să faci planuri și să judeci și nu-ți permite să ai dorințe extravagante față de El; îți cere doar să I te supui și, prin practicarea ta și experimentarea supunerii tale, să-ți cunoști atitudinea față de boală și față de aceste stări trupești pe care ți le dă, precum și propriile dorințe. Când ajungi să cunoști aceste lucruri, poți aprecia beneficiile pe care ți le aduce faptul că Dumnezeu a rânduit circumstanțele bolii pentru tine sau că ți-a dat aceste afecțiuni trupești; și poți aprecia cât de mult te ajută acestea să-ți schimbi firea, să obții mântuirea și să pătrunzi în viață. De aceea, atunci când boala îți bate la ușă, nu trebuie să te întrebi mereu cum poți să scapi, să fugi de ea sau s-o respingi” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, atunci când boala vine asupra noastră, intenția lui Dumnezeu nu este ca noi să ne cufundăm în grijile, suferința și anxietatea noastră cu privire la această boală. Intenția Lui este mai degrabă ca noi să ne supunem suveranității Lui, să învățăm lecții prin această boală, să reflectăm și să recunoaștem firile corupte pe care le dezvăluim, să urmărim adevărul și să ne alungăm corupțiile. Mi-am dat seama că atunci când m-am confruntat cu boala, nu am înțeles intenția lui Dumnezeu și m-am gândit doar cum puteam scăpa de această boală. Când am auzit că unii muriseră din cauza hipertensiunii, am început să fac planuri și să îmi fac griji pentru mine. În îndeplinirea datoriei mele, nu voiam să mă extenuez fizic și nu aveam niciun simț al urgenței pentru a lucra la predicile cu care rămăsesem în urmă. Mă gândeam constant la trupul meu și făceam planuri în privința acestuia. Ba chiar L-am înțeles greșit pe Dumnezeu și m-am plâns de el. Cum puteam pretinde că sunt o persoană care crede cu sinceritate în Dumnezeu și se supune Lui? Dumnezeu a folosit această boală pentru a dezvălui intențiile mele denaturate de a obține binecuvântări. Toate acestea erau menite să mă ajute să reflectez, să mă pocăiesc la timp și, în final, să mă supun Lui. Acum îmi dădeam seama că această boală era iubirea și mântuirea lui Dumnezeu!

Mai târziu, am citit și alte cuvinte ale lui Dumnezeu: „Înainte să decidă să-și facă datoria, în adâncul inimilor lor, antihriștii debordează de așteptări față de perspectivele lor, de câștigarea binecuvântărilor, a unei destinații bune și chiar a unei cununi și au încredere deplină că vor obține aceste lucruri. Vin în casa lui Dumnezeu ca să-și facă datoria cu astfel de intenții și aspirații. Așadar, îndeplinirea datoriei lor conține sinceritatea, credința adevărată și loialitatea pe care le cere Dumnezeu? În acest moment, încă nu se pot vedea loialitatea, credința sau sinceritatea lor adevărată, pentru că toți au o mentalitate întru totul tranzacțională înainte să-și facă datoria; toți iau decizia de a-și face datoria în funcție de interese și, de asemenea, pe baza ambițiilor și dorințelor debordante pe care le aveau deja. Care este intenția antihriștilor când își fac datoria? De a face o înțelegere, de a face un schimb. Se poate spune că acestea sunt condițiile pe care le stabilesc pentru a-și face datoria: «Dacă îmi fac datoria, atunci trebuie să obțin binecuvântări și să am o destinație bună. Trebuie să obțin toate binecuvântările și beneficiile despre care dumnezeu a spus că sunt pregătite pentru omenire. Dacă nu le pot obține, atunci nu voi face această datorie.» Vin în casa lui Dumnezeu ca să-și facă datoria cu astfel de intenții, ambiții și dorințe. Se pare că au o oarecare sinceritate și, desigur, pentru cei care sunt credincioși noi și care abia încep să-și facă datoria, se poate numi și entuziasm, dar nu există deloc credință sau loialitate reală în asta; există doar acel grad de entuziasm. Nu se poate numi sinceritate. Judecând după această atitudine pe care antihriștii o au față de datoria lor, aceasta este una complet tranzacțională și plină de dorințele lor de beneficii, precum a câștiga binecuvântări, a intra în Împărăția Cerurilor, a câștiga o cunună și a primi recompense. Așadar, din exterior, pare că mulți antihriști, înainte să fie excluși, își fac datoria și chiar s-au lepădat de mai multe lucruri și au suferit mai mult decât o persoană obișnuită. Lucrurile pe care le sacrifică și prețul pe care îl plătesc sunt egale cu cele sacrificate și plătite de Pavel și nici nu aleargă de colo-colo mai puțin decât Pavel. Acesta este un lucru pe care îl poate vedea toată lumea. În ceea ce privește comportamentul lor și dorința lor de a suferi și de a plăti prețul, nu se cuvine să nu primească nimic. Cu toate acestea, Dumnezeu nu apreciază o persoană pe baza comportamentului ei exterior, ci pe baza esenței și a firii ei, a lucrurilor pe care le dezvăluie și a naturii și esenței fiecărui lucru pe care îl face. Când oamenii îi judecă și îi tratează pe alții, determină cine sunt doar pe baza comportamentului lor exterior, a cât de mult suferă și a prețului pe care îl plătesc, iar aceasta este o greșeală gravă” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a șaptea)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că antihriștii se sacrifică și se consumă adesea în îndatoririle lor ca un mijloc de a încerca să se târguiască cu Dumnezeu, căutând binecuvântări în schimb. Părerile mele despre ceea ce trebuia să urmăresc erau exact aceleași ca ale antihriștilor. Îmi făceam datoria pentru a încerca să mă târguiesc cu Dumnezeu. Privind în urmă, la început, după ce L-am găsit pe Dumnezeu, îmi făceam datoria pentru a-mi garanta siguranța fizică, pentru a evita boala și dezastrul și pentru a fi mântuită și a intra în Împărăție în final. Când am fost diagnosticată ca purtătoare a virusului hepatitei B și starea mea s-a îmbunătățit fără tratament, entuziasmul meu pentru îndatoririle mele a crescut și nu mă simțeam obosită în urma trudei din fiecare zi. Mai târziu, când am fost diagnosticată cu hipertensiune, mi-am făcut griji că starea mea se va înrăutăți și că voi paraliza, așa că entuziasmul meu pentru îndatoririle mele s-a redus. Pentru că tensiunea nu-mi scădea, am început să îl înțeleg greșit pe Dumnezeu și să mă plâng de El. M-am gândit că, de vreme ce credeam în Dumnezeu de atâția ani și îmi părăsisem familia și cariera pentru a-mi îndeplini îndatoririle, Dumnezeu ar fi trebuit să mă ocrotească și să mă păzească de boală și dezastru. Cu toate acestea, pe neașteptate, m-am îmbolnăvit și am început să Îi aduc argumente lui Dumnezeu și să mă împotrivesc Lui, ba chiar mi-am pierdut dorința de a-mi face datoria de conducătoare. Mi-am amintit unele dintre cuvintele lui Dumnezeu: „În toate privințele am avut așteptări stricte de la om. Dacă loialitatea ta vine cu intenții și condiții, atunci mai degrabă Mă lipsesc de așa-zisa ta loialitate” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ești tu oare un adevărat credincios în Dumnezeu?”). Firea lui Dumnezeu este sfântă și dreaptă, și El urăște oamenii care își fac datoria din motive ascunse. Dar eu îmi făcusem mereu datoria având motive ascunse, pentru a mă târgui cu Dumnezeu. Mă gândeam doar la trupul meu, temându-mă că, dacă mă epuizam, starea mea se va înrăutăți, voi muri și voi rata șansa de a obține binecuvântări. Am fost cu adevărat egoistă! M-am gândit la Pavel, care a lucrat, s-a consumat și a suferit pentru Domnul. A folosit toate acestea drept capital pentru a cere recompense și o cunună a dreptății de la Dumnezeu. Chiar a declarat cu nerușinare: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârșit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa dreptății” (2 Timotei 4:7-8). Pavel a crezut în Dumnezeu și a trudit pentru El în primul rând pentru a primi binecuvântări, mergând pe o cale care era potrivnică lui Dumnezeu și, în final, a fost pedepsit de Dumnezeu. După toți acești ani de credință în Dumnezeu, încă Îl înțelegeam atât de puțin! Consumul și sacrificiile mele pentru Dumnezeu mai aveau un scop: acela de a-I cere har și binecuvântări. Nu urmam aceeași cale ca Pavel? Dacă nu mă schimbam, Dumnezeu avea să mă deteste și să mă urască până la urmă.

Am început să reflectez: „Întotdeauna am crezut că, pentru că mi-am sacrificat familia și cariera ca să mă consum pentru Dumnezeu, El ar trebui să mă binecuvânteze. Am dreptate să văd lucrurile în acest fel?” Apoi, am citit și alte cuvinte ale lui Dumnezeu: „Nu există o corelare între datoria omului și dacă primește binecuvântări sau îndură nenorociri. Datoria este ceea ce omul se cuvine să îndeplinească; reprezintă vocația sa de la ceruri și nu ar trebui să depindă de recompensă, condiții sau motive. Doar atunci el își face datoria. A primi binecuvântări se referă la momentul în care cineva este desăvârșit și se bucură de binecuvântările lui Dumnezeu după ce a experimentat judecata. A îndura nenorociri se referă la momentul în care firea cuiva nu se schimbă după ce a experimentat mustrarea și judecata, adică atunci când nu experimentează desăvârșirea, ci este pedepsit. Dar, indiferent dacă primesc binecuvântări sau îndură nenorociri, ființele create ar trebui să-și facă datoria, să facă ceea ce se cuvine să facă și ceea ce sunt capabile să facă; acesta este minimul pe care o persoană, o persoană care-L caută pe Dumnezeu, ar trebui să-l facă. Nu ar trebui să-ți faci datoria doar pentru a primi binecuvântări și nu ar trebui să refuzi să acționezi din teama de a îndura nenorociri. Permiteți-Mi să vă spun acest lucru: îndeplinirea datoriei proprii este ceea ce omul se cuvine să facă, iar dacă nu este capabil să-și facă datoria, atunci asta este răzvrătirea lui” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Diferența dintre lucrarea de slujire a lui Dumnezeu întrupat și datoria omului”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că îndeplinirea propriei datorii nu are nicio legătură cu a primi binecuvântări sau cu a trece prin greutăți. Ca ființă creată, este cu totul firesc și justificat să îți faci datoria, și aceasta este obligația tuturor oamenilor. Nu ar trebui să îți folosești datoria pentru a te tocmi sau pentru a te târgui cu Dumnezeu. Exact așa cum se întâmplă atunci când copiii au grijă de părinți; dacă fac acest lucru doar pentru că doresc să primească o moștenire, ei au, de fapt, un comportament nedemn de un fiu sau o fiică. A avea grijă de părinți nu este neapărat responsabilitatea sau obligația unui copil, iar copiii nu ar trebui să negocieze cu părinții lor în această privință. Eu considerasem că, pentru că depusesem atât de mult efort în datoria mea, Dumnezeu ar trebui să mă ocrotească și că, dacă mă îmbolnăveam, El ar trebui să mă vindece. Crezând în Dumnezeu și făcându-mi datoria în acest fel, încercam să mă târguiesc cu Dumnezeu pentru a-L păcăli, astfel încât să îmi ating propriile obiective, și încercam să Îl înșel pe Dumnezeu. Cum putea o persoană egoistă și detestabilă ca mine să se aștepte să fie binecuvântată de Dumnezeu și să intre în Împărăția Lui? Oare nu era doar un vis? Sunt o ființă creată și, indiferent dacă finalul meu implică binecuvântări sau dezastru, eu ar trebui să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu. Acesta este comportamentul unei persoane rezonabile. După ce mi-am dat seama de aceste lucruri, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că ai orchestrat astfel de circumstanțe pentru mine și că m-ai călăuzit prin cuvintele Tale, pentru ca eu să înțeleg intențiile denaturate din spatele credinței mele. Acum sunt dispusă să renunț la intențiile mele de a obține binecuvântări, și indiferent cum va progresa boala mea, atât timp cât mai am chiar și o singură suflare, voi rămâne fidelă datoriei mele și mă voi supune suveranității și rânduielilor Tale.”

Într-o zi, am mai citit și alte cuvinte ale lui Dumnezeu: „Fie că înfrunți o boală gravă sau una ușoară, în momentul în care se agravează și ești în pragul morții, doar amintește-ți un lucru: nu te teme de moarte. Chiar dacă ești în ultimele stadii ale cancerului, chiar dacă rata de mortalitate pentru boala ta este foarte ridicată, nu te teme de moarte. Indiferent de cât de mult suferi, dacă te temi de moarte, nu te vei supune. […] Dacă boala ta se agravează atât de mult încât ai putea muri, rata ei de mortalitate este mare indiferent de vârsta persoanei care face boala și intervalul de timp dintre debutul bolii și moarte este foarte scurt, ce ar trebui să gândești în inima ta? «Nu trebuie să mă tem de moarte, toată lumea moare în final. Totuși, majoritatea oamenilor nu se pot supune lui Dumnezeu, iar eu pot folosi această boală ca să practic supunerea față de El. Ar trebui să am gândirea și atitudinea de supunere față de orchestrările și rânduielile lui Dumnezeu și nu trebuie să mă tem de moarte.» Să mori e ușor, mult mai ușor decât să trăiești. Poți să ai durere enorme și să nu fii conștient de asta și, imediat ce închizi ochii, respirația încetează, sufletul tău părăsește trupul și viața ta se încheie. Asta este moartea; atât este de simplă. Atitudinea pe care trebuie să o adopți este să nu te temi de moarte. Pe lângă asta, nu trebuie să-ți faci griji dacă boala ta se va agrava sau nu, dacă vei muri în cazul în care nu poți să te vindeci, cât va dura până vei muri, sau ce dureri vei avea când va veni vremea să mori. Nu trebuie să te îngrijorezi în legătură cu aceste lucruri; acestea nu sunt lucruri în legătură cu care să-ți faci griji. Asta pentru că ziua trebuie să sosească și trebuie să sosească într-un anumit an, o anumită lună și într-o anumită zi. Nu te poți ascunde și nu poți scăpa de ea – este soarta ta. Așa-zisa ta soartă a fost predestinată de Dumnezeu și rânduită deja de El. La câți ani vei ajunge, vârsta și vremea la care vei muri sunt deja stabilite de Dumnezeu, deci de ce îți faci griji? Poți să te îngrijorezi, dar asta nu va schimba nimic; poți să te îngrijorezi, dar nu o poți împiedica să se întâmple; te poți îngrijora, dar nu poți opri acea zi să nu sosească. Prin urmare, îngrijorarea ta este superfluă și nu face decât să-ți îngreuneze și mai mult povara bolii” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că oamenii nu ar trebui să își facă griji sau să fie abătuți din cauza bolilor lor. Dacă o boală se agravează sau duce la deces nu depinde de persoana respectivă, iar îngrijorarea umană nu reprezintă o soluție pentru aceasta. Viața și moartea unei persoane sunt în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu a hotărât când și la ce vârstă va muri fiecare persoană. Când sosește vremea, o persoană trebuie să moară, chiar dacă se teme. Dar dacă vremea sa nu a sosit încă, ea nu poate muri chiar dacă își dorește acest lucru. M-am gândit la o tânără de doar optsprezece sau nouăsprezece ani din familia vecinului meu. Avea febră și s-a dus la spital pentru o injecție, iar la mai puțin de o zi după ce s-a întors acasă, a murit. Știam și despre o doamnă în vârstă, de vreo optzeci de ani, care, la un moment dat, s-a îmbolnăvit grav. Sicriul era deja pregătit și chiar fusese îmbrăcată în hainele cu care urma să fie înmormântată, însă ea nu a murit. Din aceste fapte, am înțeles că viața și moartea unei persoane sunt hotărâte de Dumnezeu și că nu au nicio legătură cu o boală sau cu gravitatea ei. Dacă boala mea avea să se amelioreze sau dacă urma să mor nu era ceva ce eu puteam controla. Când va sosi vremea mea să mor, va trebui să mor chiar dacă nu sufăr și nu mă extenuez, iar dacă vremea mea nu a sosit încă, nu voi muri, indiferent cât de mult trudesc. Trebuia să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și să îmi fac datoria în mod corespunzător.

La finalul lui 2023, conducătorii au rânduit ca eu să preiau mai multe responsabilități la o altă biserică. În perioada aceea, tensiunea mea era destul de apropiată de limitele normale. Dacă stăteam până noaptea târziu, creștea oarecum, însă îmi reveneam după ce mă odihneam puțin. Când am sosit la această biserică, eram agitată pentru că nu obțineam rezultate în niciun aspect al lucrării, și, dacă lucram până noaptea târziu, aveam amețeli și îmi creștea tensiunea. Piciorul drept mă durea tare, și uneori nu puteam dormi noaptea de durere. Mi-am amintit că medicul îmi spusese că, dacă nu este ținută sub control, hipertensiunea poate duce la AVC și poate cauza amorțeală, durere și chiar paralizie. Nu mă puteam abține să nu mă îngrijorez, gândindu-mă: „Oare durerea asta din picior ar putea fi semnul unei paralizii iminente? Dacă paralizez, nu îmi voi putea îndeplini îndatoririle deloc și ce rost voi mai avea atunci?” Mi-am dat seama că îmi făceam din nou griji pentru viitor, așa că m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, cerându-i să mă oprească din a mă plânge. Apoi, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Dacă, în credința ta în Dumnezeu și în căutarea adevărului, ești în stare să spui: «Orice boală sau eveniment neplăcut permite Dumnezeu să se abată asupra mea – indiferent de ceea ce face Dumnezeu – trebuie să mă supun și să rămân în locul meu ca o ființă creată. Înainte de orice altceva, trebuie să pun în practică acest aspect al adevărului – supunerea – trebuie să îl implementez și să trăiesc realitatea supunerii față de Dumnezeu. Mai mult decât atât, nu trebuie să arunc deoparte ceea ce mi-a încredințat Dumnezeu și datoria pe care ar trebui să o îndeplinesc. Chiar și la ultima mea răsuflare, trebuie să rămân credincios datoriei mele», nu înseamnă acest lucru a fi mărturie? Când ai acest gen de hotărâre și acest tip de stare, mai ești capabil să te plângi de Dumnezeu? Nu, nu ești. Într-un astfel de moment, te vei gândi: «Dumnezeu îmi dă această suflare, El m-a aprovizionat și protejat în toți acești ani, El a luat multă durere de la mine, mi-a dat mult har și multe adevăruri. Am înțeles adevăruri și taine pe care oamenii nu le-au înțeles de generații. Am câștigat atât de mult de la Dumnezeu, așa că trebuie să-L răsplătesc! Înainte, statura mea era prea mică, nu înțelegeam nimic și tot ceea ce făceam era vătămător pentru Dumnezeu. S-ar putea să nu mai am o altă șansă să-L răsplătesc pe Dumnezeu în viitor. Oricât mi-a mai rămas de trăit, trebuie să ofer puțina putere pe care o am și să fac ce pot pentru Dumnezeu, astfel încât Dumnezeu să vadă că toți acești ani de aprovizionare pentru mine nu au fost în zadar, ci au dat roade. Lasă-mă să aduc mângâiere lui Dumnezeu și să nu-L mai rănesc sau să-L dezamăgesc.» Ce părere ai despre o astfel de gândire? Nu te gândi cum să te salvezi sau să scapi, zicându-ți: «Când se va vindeca această boală? Când se va întâmpla, voi face tot posibilul să-mi îndeplinesc datoria și să fiu loial. Cum pot să fiu loial când sunt bolnav? Cum pot îndeplini datoria unei ființe create?» Atât timp cât ai o singură suflare, nu ești oare capabil să îți îndeplinești datoria? Atât timp cât ai o singură suflare, ești capabil să nu aduci rușine asupra lui Dumnezeu? Atât timp cât ai o singură suflare, atât timp cât mintea ta este lucidă, ești capabil să nu te plângi de Dumnezeu? (Da.)” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai în citirea frecventă a cuvintelor lui Dumnezeu și în contemplarea adevărului există o cale de urmat”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să îmi dau seama că sunt o mică ființă creată și că nu ar trebui să pun condiții în fața Creatorului, ci ar trebui să îmi cunosc locul cuvenit și să îmi îndeplinesc îndatoririle în mod corespunzător. Aceasta este rațiunea pe care ar trebui să o am. Dumnezeu mi-a dăruit suflarea și a îngăduit ca eu să trăiesc această zi și El a rostit multe cuvinte pentru a mă uda și a mă înzestra cu ele, permițându-mi să înțeleg unele adevăruri. Acum, prin boala mea, Dumnezeu dezvăluia firea coruptă din mine și motivele pentru care căutam binecuvântări și folosea cuvintele Lui pentru a mă călăuzi astfel încât eu să mă cunosc, schimbându-mi și curățindu-mi astfel firea coruptă. Aceasta era o binecuvântare de la Dumnezeu! Deocamdată, îmi puteam îndeplini în continuare îndatoririle, așa că trebuia să mă gândesc cum le pot face în mod corespunzător, și indiferent de evoluția bolii, chiar dacă aceasta s-ar fi înrăutățit și chiar dacă aș fi paralizat, eu trebuia să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. Am venit înaintea lui Dumnezeu pentru a mă ruga: „Dumnezeule, mă dăruiesc Ție în întregime. Atât timp cât mai am fie și o singură suflare și mai pot trăi încă o zi, voi rămâne fidelă îndatoririlor mele.” După ce nu m-am mai îngrijorat și nu m-am mai agitat din cauza bolii mele, m-am simțit mai ușurată și eliberată. Deși tensiunea mea încă mai crește uneori, iau medicamente pentru a o menține sub control; când mă dor picioarele, mă dau cu o tinctură pe bază de plante și fac mișcare ori de câte ori am timp. Niciunul dintre aceste lucruri nu îmi afectează capacitatea de a-mi îndeplini îndatoririle. Mulțumesc lui Dumnezeu!