de Tao Liang, China

Am avut hepatită B de când eram mică. Am apelat la tot felul de medici și de medicamente și am cheltuit mulți bani ca să mă tratez, dar tot nu m-am vindecat. În cele din urmă, un medic mi-a spus, neputincios: „Această boală este o dilemă pentru medicii de pretutindeni; nu putem face nimic.” Eram complet disperată. Spre surprinderea mea, la mai bine de un an după ce am acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă, m-am vindecat miraculos. La momentul respectiv, medicul s-a uitat la rezultatele analizelor mele și mi-a spus că toate valorile îmi reveniseră la normal de la sine și că nu va mai fi nevoie să iau niciun medicament în viitor. Firește că am fost foarte fericită când am auzit asta și am știut, în inima mea, că Dumnezeu mă scăpase de boală. Eram plină de recunoștință și de laudă față de Dumnezeu și m-am gândit în sinea mea: „Dumnezeu m-a onorat și m-a binecuvântat cu adevărat. Trebuie să mă consum pentru El cu sârguință și să-I răsplătesc dragostea făcându-mi datoria.” M-am gândit și că: „Abia am început să cred în Dumnezeu și încă nu am făcut nimic pentru El, dar El deja m-a onorat și m-a favorizat atât de mult. Dacă m-aș consuma mai mult pentru El în viitor, atunci harul și binecuvântările pe care El mi le acordă nu vor fi și mai mari? Poate că voi putea chiar să obțin mântuirea și să continui să trăiesc atunci când lucrarea lui Dumnezeu se va încheia!” Prin urmare, am renunțat la slujba mea bine plătită și mi-am făcut datoria la biserică cu normă întreagă. După aceea, am fost aleasă conducătoare de biserică și am fost și mai motivată să renunț la mine însămi și să mă consum. M-am ocupat de biserică în fiecare zi, lucrând de dimineața până seara. Am răspândit Evanghelia și i-am udat pe nou-veniți, neavând timp nici măcar să am grijă de copilul meu. Chiar și atunci când soțul meu a fost spitalizat, iar tatăl meu a trebuit să se opereze departe de casă de două ori, nu mi-am făcut timp să merg să am grijă de ei. Familia mea nu m-a înțeles și mi s-a plâns, dar hotărârea mea de a-mi face datoria a rămas neclintită. M-am gândit că, dacă aveam să îndur această suferință și să plătesc acest preț, Dumnezeu avea să țină cont și să nu mă trateze nedrept.

La începutul anului 2015, îmi simțeam adesea întregul corp lipsit de energie. Chiar dacă urcam până la etajul cinci fără să car nimic, trebuia să mă odihnesc înainte să urc. Când mă întorceam acasă după adunări, voiam doar să mă întind și nu aveam chef să fac nimic. M-am dus la spital pentru analize, iar medicul mi-a spus că ficatul meu funcționa anormal. Dacă nu primeam tratament imediat, se putea transforma în ciroză hepatică și ascită și, dacă se agrava, putea să se transforme în cancer. Am înghețat la auzul cuvintelor doctorului. M-am gândit în sinea mea: „Cum se poate așa ceva? La analizele trecute, n-a zis doctorul că boala mea s-a vindecat? De ce s-a agravat din nou?” Mi-am amintit din senin că auzisem despre cineva care a făcut cancer la ficat și a murit. Am fost foarte speriată, temându-mă că, din moment ce boala mea era atât de gravă, poate aveam să mor și eu. M-am gândit: „Dacă mor acum, mai pot obține mântuirea?” În acel moment, inima mea era în mare suferință. Totuși, m-am mai gândit că, din moment ce acum eram conducătoare a bisericii, ocupându-mă de biserică toată ziua, din zori și până-n seară, Dumnezeu ar trebui să aibă grijă de mine și să mă protejeze ca să mă ferească de moarte. În acele câteva zile, s-a întâmplat să mă întâlnesc cu o soră în vârstă pe care o cunoșteam, care mi-a spus că fusese diagnosticată cu leucemie în urmă cu câțiva ani și că markerii ei tumorali aveau valori foarte crescute. În momentele când se simțea cea mai slăbită, cânta adesea imnuri conținând cuvintele lui Dumnezeu, dobândind o anumită înțelegere a suveranității lui Dumnezeu din cuvintele Sale și dobândind credință. De asemenea, ea reflecta asupra intențiilor și impurităților din datoria ei și, odată ce a dobândit o anumită cunoaștere de sine, boala ei a început să se amelioreze treptat. Auzind despre experiența acestei surori, mi-am dat seama că această boală a mea ar putea fi o încercare din partea lui Dumnezeu și că e posibil ca El să mă testeze. Nu trebuia absolut deloc să dau vina pe El; trebuia să rămân fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu. Poate că Dumnezeu avea să vadă că încă eram capabilă să persist în datoria mea chiar și atunci când boala mea era atât de gravă, și atunci El avea să mă vindece. Așadar, am ales să nu rămân la spital și doar am cumpărat niște medicamente, iar apoi am continuat să-mi fac datoria în biserică.

În septembrie 2017, am mers la spital pentru un nou control, iar medicul mi-a spus: „Vă confruntați acum cu ciroză în stadiu incipient și aveți tuberculi și chisturi în ficat. Cel mai bine ar fi să mai facem niște analize.” Auzind cuvintele doctorului, mintea mi s-a umplut de gânduri și mi-am spus: „Familia mea are un istoric de boli hepatice. Bunicul meu a murit de cancer la ficat cu mult timp în urmă, iar tatăl meu a decedat și el recent pentru că tuberculii din ficat i-au devenit canceroși. Acum, și eu am tuberculi în ficat; o să mor și eu în curând?” În acel moment, am fost extrem de speriată, gândindu-mă: „Am doar treizeci și ceva de ani; chiar sunt pe moarte? Lucrarea lui Dumnezeu nici nu s-a terminat, iar eu sunt deja în pragul morții. Asta nu înseamnă că voi fi eliminată de Dumnezeu și că nu voi putea obține mântuirea?” Gândindu-mă la asta, nu m-am mai putut abține să nu plâng. În timp ce mergeam spre casă, mi-am amintit de anii în care am crezut în Dumnezeu. Renunțasem la o slujbă bine plătită pentru a-mi face datoria și mă ocupam de dimineața până seara de biserică. Nu aveam timp să am grijă de copilul meu și nici măcar nu am fost dispusă să-mi amân datoria atunci când soțul și tatăl meu s-au operat. Familia mea nu m-a înțeles și mi s-a plâns, dar am persistat în datoria mea. Mă consumasem atât de mult în acești ani; de ce nu avea Dumnezeu grijă de mine și nu mă proteja, ba chiar permitea ca boala mea să se agraveze? Oare nu-mi făcusem bine datoria și de aceea Dumnezeu nu mă lua în seamă și mă lăsa să mor? Nu eram pregătită să mor la o vârstă atât de fragedă; voiam să aștept până când lucrarea lui Dumnezeu avea să se termine, ca să pot să supraviețuiesc și să intru în Împărăție!

În acea noapte, m-am zvârcolit în pat, fără să pot dormi. Mi-am văzut copilul dormind adânc lângă mine și am fost extrem de tristă și de supărată. Nu știam cât timp voi mai putea fi alături de el și simțeam că moartea se putea abate asupra mea în orice moment. Mă simțeam extrem de nefericită și de neajutorată. În acele câteva zile, sora cu care eram parteneră a văzut că starea mea era proastă și a avut părtășie cu mine despre cuvintele lui Dumnezeu, dar mi-a intrat pe o ureche și mi-a ieșit pe cealaltă; eu speram doar că Dumnezeu m-ar putea scăpa de boală pe motiv că nu mi-am abandonat datoria nici când eram atât de grav bolnavă. În acea perioadă, am fost mereu foarte descurajată, mai ales când am văzut că unii dintre frații și surorile din jurul meu nu se lepădaseră și nu se consumaseră la fel de mult ca mine, dar erau încă foarte sănătoși și nu grav bolnavi ca mine. M-am gândit că Dumnezeu s-ar fi putut folosi de această boală pentru a mă dezvălui și a mă elimina. Am devenit deznădăjduită într-o asemenea măsură, încât nu am mai fost la fel de sârguincioasă în îndeplinirea datoriei mele ca înainte. Când îmi făceam datoria, dacă se făcea târziu sau dacă eram ușor obosită, mă temeam că trupul meu este epuizat și, uneori, amânam până a doua zi lucrarea pe care aș fi putut s-o termin dacă mă grăbeam. M-am gândit: „Ce rost are să mă străduiesc și mai mult? Am suferit și m-am consumat în toți acești ani, dar, în cele din urmă, boala mea nu s-a ameliorat și tot trebuie să mor când va veni vremea.” Am vrut chiar să îi spun conducătoarei că o să renunț la datoria mea pentru a mă putea recupera cum trebuie, și, deși nu am ajuns să o fac, inima mea se îndepărtase de Dumnezeu. Nu aveam nimic de spus când mă rugam și nu mai citeam cuvintele lui Dumnezeu atât de des. Mai târziu, am fost arestată de Partidul Comunist. După ce am fost eliberată, poliția încă mă monitoriza, așa că a trebuit să merg să lucrez în altă parte a țării. Am văzut non-credincioși care erau foarte sănătoși și lucrau viguros, în timp ce eu, cu aspectul meu bolnăvicios, eram în mod clar o invalidă. Nu am putut să nu mă gândesc în sinea mea: „M-am consumat atât de mult pentru Dumnezeu în acești ani. Chiar și când am fost arestată de Partidul Comunist, nu am negat numele lui Dumnezeu și am rămas fermă în mărturia mea. De ce nu are Dumnezeu grijă de mine, nu mă protejează și nu mă ajută să trec repede peste boala mea?” Eram conștientă că nu trebuia să mă cert cu Dumnezeu în acest fel, dar nu am căutat adevărul și am continuat mult timp fără să-mi rezolv starea.

Mai târziu, am vizionat câteva videoclipuri cu mărturii bazate pe experiențe și am văzut că unii frați și unele surori au fost capabili să reflecteze asupra lor și să caute adevărul în toiul bolii și chiar să scrie despre câștigurile lor. Chiar i-am invidiat și am fost foarte mișcată. Și eu trecusem prin boală, dar nu căutasem adevărul și, până în acea zi, nu câștigasem nimic. Am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule, și eu vreau să învăț lecții în toiul bolii ca acești frați și surori. Te rog, călăuzește-mă și ajută-mă!” Într-o zi, am văzut un film intitulat Culegând bucurie în toiul suferinței, în care o soră, în toiul bolii sale, ajunge să cunoască dragostea lui Dumnezeu și înțelege că Dumnezeu se folosește de boala ei pentru a o desăvârși și a o schimba. În cele din urmă, această experiență o conduce la pocăință și la transformare. Sora ei mai mică îi spune: „Ești atât de binecuvântată! Dacă te trece prin încercări și te rafinează astfel pentru a te schimba și a te perfecționa, Dumnezeu trebuie să te iubească foarte mult! Sunt așa de invidioasă! Când mă va binecuvânta Dumnezeu și pe mine așa?” Ascultând acest lucru, m-am simțit destul de mișcată, dar și rușinată. Întotdeauna am crezut că, dacă am o boală atât de gravă, înseamnă că Dumnezeu mă detestă și mă urăște, că El folosea această boală pentru a mă dezvălui și a mă elimina. Comparând acest lucru cu înțelegerea surorii, viziunea mea asupra lucrurilor era complet absurdă! În timpul devoționalelor mele, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă Dumnezeu te iubește, El exprimă acest lucru prin faptul că te mustră, te disciplinează și te emondează des. Deși s-ar putea ca zilele să-ți treacă într-un mod tensionat, în mustrare și disciplinare, odată ce ai experimentat acest lucru, vei descoperi că ai învățat multe, că ai discernământ și că ești înțelept când vine vorba de a interacționa cu alți oameni și, de asemenea, că ai ajuns să înțelegi unele adevăruri. Dacă dragostea lui Dumnezeu ar fi ca dragostea unei mame sau a unui tată, așa cum îți închipui tu că e, dacă El ar fi atât de scrupulos în grija Sa și invariabil îngăduitor, ai putea oare să câștigi aceste lucruri? Nu ai putea. Și, astfel, dragostea lui Dumnezeu pe care o pot înțelege oamenii este diferită de adevărata dragoste a lui Dumnezeu pe care o pot experimenta în lucrarea Lui; oamenii trebuie să o abordeze conform cuvintelor lui Dumnezeu și să caute adevărul în cuvintele Lui pentru a afla ce este adevărata dragoste. Dacă nu caută adevărul, cum ar putea o ființă coruptă să înțeleagă din senin ce este dragostea lui Dumnezeu, care este scopul lucrării Lui asupra omului și unde se află intențiile Lui minuțioase? Oamenii n-ar înțelege niciodată aceste lucruri. Aceasta este cea mai probabilă înțelegere greșită pe care o au oamenii despre lucrarea lui Dumnezeu și este aspectul esenței Lui pe care oamenii îl consideră cel mai greu de înțeles. Aceștia trebuie să-l experimenteze profund și personal, să interacționeze cu el în mod practic și să-l aprecieze pentru a-l putea înțelege. În mod obișnuit, când oamenii spun «dragoste», înseamnă să dai cuiva ceea ce-i place, nu să-i dai ceva amar când vrea ceva dulce sau, chiar dacă uneori i se dă ceva amar, este pentru a trata o boală; pe scurt, implică egoismul, sentimentele și trupul omului; implică scopuri și motivații. Dar, indiferent ce face Dumnezeu asupra ta, indiferent cum te judecă și te mustră, cum te ceartă și te disciplinează sau cum te emondează, chiar dacă Îl înțelegi greșit și chiar te plângi de El în inima ta, Dumnezeu va continua să lucreze asupra ta cu răbdare neclintită. Care este scopul suprem al lui Dumnezeu când face asta? El folosește această metodă pentru a te trezi, astfel încât, într-o zi, să-I poți înțelege intențiile. Dar când vede acest final, ce a câștigat Dumnezeu? De fapt, nu a câștigat nimic. De ce spun asta? Pentru că tot ce ține de tine vine de la Dumnezeu. El nu are nevoie să câștige nimic. Nu are nevoie decât ca oamenii să urmeze corect și să pătrundă în conformitate cu cerințele Sale în timp ce Își îndeplinește lucrarea, pentru a putea în cele din urmă să trăiască adevărul-realitate, să trăiască având asemănare umană și să nu mai fie induși în eroare, amăgiți și ispitiți de Satana, să se poată răzvrăti împotriva Satanei, să se supună lui Dumnezeu și să I se închine și, atunci, Dumnezeu este mulțumit și măreața Lui lucrare este împlinită” [Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin înlăturarea noțiunilor poți porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu (1)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că iubirea Lui este diferită de cea a părinților sau a rudelor, pentru că Dumnezeu nu doar are grijă cu meticulozitate de noi, fără niciun principiu și tolerându-ne orice, și nu doar apără oamenii și îi păzește de boli și de dezastre. Toate acestea reprezentau felul meu greșit de a înțelege iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu Își arată iubirea doar prin milă, bunătate și revărsând har asupra oamenilor. El se folosește și de judecată și de mustrare, de încercări și de rafinare, de certare și de disciplinare pentru a ajuta oamenii să înțeleagă adevărul și să se elibereze de firile lor corupte, permițându-le să trăiască, în cele din urmă, cu o asemănare umană și să fie mântuiți de El. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am fost foarte supărată și mi-am făcut reproșuri. Crezusem în Dumnezeu în toți acești ani și, cu toate acestea, nu înțelegeam nimic despre felul în care El iubește și mântuiește oamenii. Doream doar ca Dumnezeu să-mi ofere har și binecuvântări și să mă ferească de boli și de dezastru, fără să Îi accept încercările și rafinarea sau purificarea și desăvârșirea. Timp de doi ani întregi trăisem cuprinsă de înțelegerile mele greșite față de Dumnezeu, cu inima mereu închisă pentru El. Totuși, Dumnezeu nu mă tratase conform răzvrătirii și corupției mele, ci îmi suportase în liniște înțelegerea greșită și răzvrătirea și îmi fusese alături în tăcere, așteptând ziua în care aveam să mă trezesc. S-a folosit și de experiențele fraților și surorilor mele pentru a mă ajuta și sprijini, călăuzindu-mă pentru a scăpa de înțelegerea mea greșită și de deznădejdea mea. Înțelegând intenția lui Dumnezeu, inima mea a fost mișcată de iubirea Lui și am încetat să mai fiu amorțită și intransigentă. Am avut foarte multe remușcări și m-am gândit că Îi datorez chiar multe lui Dumnezeu. Dumnezeu pregătise aceste circumstanțe pentru a-mi dezvălui corupția, pentru a mă purifica și mântui, dar eu am considerat ca fiind rele faptele Lui bune și am continuat să-L înțeleg greșit și să mă plâng de El. Chiar am fost foarte irațională! Am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat Lui, cerându-I să mă ierte și spunându-I că sunt dispusă să mă pocăiesc în fața Lui. L-am mai rugat să mă lumineze și să mă îndrume să reflectez asupra mea, să încerc să mă cunosc pe mine însămi și să învăț lecțiile pe care trebuia să le învăț din această boală.

Într-o zi, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Mai întâi, când oamenii încep să creadă în Dumnezeu, care dintre ei nu are propriile scopuri, motivații și ambiții? Deși o parte dintre ei cred în existența lui Dumnezeu și au văzut-o, credința lor în Dumnezeu tot conține acele motivații, iar scopul lor final în a crede în Dumnezeu este de a primi binecuvântările Sale și lucrurile pe care și le doresc. În experiențele de viață ale oamenilor, ei își spun deseori: «Am renunțat la familie și carieră pentru Dumnezeu și El ce mi-a dat? Trebuie să calculez și să confirm – am primit recent vreo binecuvântare? Am dat foarte mult în acest timp, am tot alergat și am suferit mult – mi-a dat Dumnezeu vreo promisiune, în schimb? Și-a adus aminte de faptele mele bune? Care va fi finalitatea mea? Pot primi binecuvântările lui Dumnezeu?…» Fiecare persoană face constant astfel de calcule în inima sa și Îi cere lui Dumnezeu lucruri care conțin motivațiile, ambițiile și mentalitatea sa de târguială. Adică, în inima sa, omul Îl testează în mod constant pe Dumnezeu, face constant planuri despre Dumnezeu și își susține argumentele pentru propriul final cu Dumnezeu și încearcă să obțină o declarație de la Dumnezeu, să vadă dacă Dumnezeu îi poate da ceea ce își dorește. În timp ce Îl caută pe Dumnezeu, omul nu Îl tratează ca pe Dumnezeu. Omul a încercat întotdeauna să facă târguri cu Dumnezeu, cerându-I lucruri neîncetat și chiar presându-L la fiecare pas, încercând să Îi ia toată mâna, după ce i s-a dat un deget. În același timp în care încearcă să se târguiască cu Dumnezeu, omul se și ceartă cu El, și există chiar unii oameni care, când se abat încercări asupra lor sau când se află în anumite situații, deseori devin slabi, negativi și neglijenți în lucrarea lor și plini de plângeri în privința lui Dumnezeu. Din momentul în care omul a început prima oară să creadă în Dumnezeu, el L-a considerat un corn al abundenței, un instrument bun la toate, și s-a considerat a fi cel mai mare creditor al lui Dumnezeu, ca și cum obligația și dreptul lui inerent erau să încerce să obțină binecuvântări și promisiuni de la Dumnezeu, în timp ce responsabilitatea lui Dumnezeu era de a proteja și a avea grijă de om și de a-l aproviziona. Așa este înțelegerea de bază a «credinței în Dumnezeu» a tuturor celor care cred în El și astfel e înțelegerea cea mai profundă a conceptului de credință în Dumnezeu. De la natura-esență a omului și până la urmărirea sa subiectivă, nu există nimic care să aibă legătură cu frica de Dumnezeu. Scopul omului în a crede în Dumnezeu nu ar putea avea nimic de a face cu a-L venera pe Dumnezeu. Adică, omul nu a luat în considerare și nu a înțeles niciodată că a crede în Dumnezeu necesită frica față de El și venerarea Lui. În lumina acestor condiții, esența omului este evidentă. Care este această esență? Este faptul că inima omului este malițioasă, nutrește trădare și înșelăciune, nu iubește dreptatea și cinstea și ceea ce este pozitiv și este demnă de dispreț și lacomă. Inima omului nu ar putea fi mai închisă pentru Dumnezeu; el nu I-a dat-o deloc. Dumnezeu nu a văzut niciodată adevărata inimă a omului, nici nu a fost venerat de om. Indiferent cât de mare este prețul pe care îl plătește Dumnezeu, sau de cât de multe lucrări face, sau de cât de multe îi oferă omului, omul rămâne orb și extrem de indiferent față de tot. Omul nu I-a dat inima lui Dumnezeu niciodată, doar vrea să aibă el însuși grijă de inima lui, să ia propriile decizii – înțelesul ascuns fiind că omul nu vrea să urmeze calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău sau să se supună suveranității și aranjamentelor lui Dumnezeu, nici nu vrea să-L venereze pe Dumnezeu drept Dumnezeu. Astfel este starea omului astăzi” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”). Cuvintele lui Dumnezeu au expus motivele detestabile ascunse în credința mea în Dumnezeu de-a lungul anilor. Încă de la început, crezusem doar ca să primesc binecuvântări și har. Am putut să mă lepăd de tot și să mă consum pentru Dumnezeu pentru că văzusem cum El mi-a vindecat boala de ficat și m-am bucurat gândindu-mă că găsisem pe cineva pe care să mă pot baza cel mai mult. Vedeam în Dumnezeu un mare doctor, un refugiu sigur și încercam în zadar să mă folosesc de lepădarea și de consumarea de sine superficială pentru a obține mai multe recompense și binecuvântări din partea lui Dumnezeu, cum ar fi să fiu sănătoasă și să am o destinație bună. Nu era nici urmă de sinceritate sau de supunere în felul în care mă consumam și, cu atât mai puțin, nu era pentru a răsplăti iubirea lui Dumnezeu și pentru a-L mulțumi. Mă foloseam de Dumnezeu și Îl înșelam, făcând tranzacții cu El. Trăiam după legi satanice precum: „Fiecare om pentru el însuși și diavolul îl ia pe cel mai din spate”, „Niciodată să nu ridici un deget fără recompensă” și „După faptă, și răsplată”. Devenisem din ce în ce mai egoistă și mai lacomă, abordând totul în funcție de propriile mele interese și făcând calcule cu Dumnezeu în tot ceea ce făceam, cum ar fi să țin socoteala lucrurilor de care mă lepădasem și a prețului pe care îl plătisem pentru El și să număr câte binecuvântări îmi dăduse. Când am văzut că Dumnezeu îmi vindecase boala, am început să îmi fac datoria cu entuziasm și m-am gândit că merită să mă lepăd de orice pentru Dumnezeu, iar când l-am auzit pe doctor spunând că boala mea se agravase, am vrut să îmi fac datoria cum trebuie, pentru ca Dumnezeu să mă scape de boală. Dar când am văzut că, după ce m-am consumat în toți acești ani, boala mea nu doar că nu se ameliora, dar începea să se agraveze tot mai mult, am simțit cum mi-a fost spulberată dorința de binecuvântări și am folosit imediat anii în care mă consumasem drept capital pentru a mă certa și pentru a regla conturile cu Dumnezeu. M-am plâns că Dumnezeu este nedrept cu mine și nu am mai fost la fel de devotată datoriei mele ca înainte. Amânam și nu mai lucram la întregul meu potențial și chiar am vrut să renunț la datoria mea și să merg acasă să mă refac. Nu aveam nici conștiință, nici rațiune! M-am gândit cum Dumnezeu mă salvase din această lume rea și întunecată și mă adusese în fața Lui, folosind cuvintele Sale pentru a mă uda, a mă alimenta și a mă sprijini. S-a folosit de boala mea și pentru a-mi dezvălui corupția, pentru a mă purifica și pentru a mă schimba. Dumnezeu depusese atâtea eforturi minuțioase față de mine și plătise un preț atât de mare pentru mine. Cu toate acestea, după ce m-am bucurat de cea mai mare mântuire a lui Dumnezeu fără niciun cost de-a lungul acestor ani, nu numai că nu m-am gândit să-L răsplătesc pe Dumnezeu, dar chiar am luat de bun tot ce am dobândit de la El. Când am aflat că eram în pericol de a muri din cauza bolii mele, m-am întors imediat împotriva lui Dumnezeu și am început să argumentez și să-mi reglez conturile cu El, plângându-mă de El pentru că era nedrept cu mine. Crezusem în Dumnezeu ani de zile fără să-L tratez deloc ca pe Dumnezeu. Eram doar o persoană egoistă, detestabilă și josnică, ce punea profitul înaintea tuturor lucrurilor, și nu aveam niciun fel de umanitate sau de rațiune.

Odată, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu dintr-un videoclip cu o mărturie bazată pe experiență care mi-a străpuns cu adevărat inima. Dumnezeu Atotputernic spune: „Indiferent de modul în care sunt încercați, loialitatea celor care Îl au pe Dumnezeu în inima lor rămâne neschimbată; dar cei care nu Îl au pe Dumnezeu în inima lor, când lucrarea lui Dumnezeu nu le aduce avantaj trupului, își schimbă părerea despre Dumnezeu și chiar se îndepărtează de Dumnezeu. Astfel sunt aceia care nu vor rămâne pe loc la sfârșit, cei care caută numai binecuvântările lui Dumnezeu și nu sunt dornici să se sacrifice pentru Dumnezeu și să se dedice Lui. Acest fel de oameni infami va fi eliminat cu totul atunci când lucrarea lui Dumnezeu se va încheia, și ei sunt nevrednici de orice compasiune. Cei fără umanitate sunt incapabili să Îl iubească pe Dumnezeu cu adevărat. Atunci când mediul este sigur și protejat sau e vreun profit de tras, ei ascultă întru totul de Dumnezeu dar, atunci când ceea ce doresc este compromis sau este respins, ei se revoltă imediat. Chiar și pe parcursul unei singure nopți, ei se pot transforma dintr-o persoană zâmbitoare, «bună la suflet», într-un ucigaș urât și feroce, care își tratează binefăcătorul de ieri ca pe inamicul lor de moarte, fără niciun motiv. Dacă acești demoni nu sunt alungați, acești demoni care ar ucide fără să clipească, nu vor deveni ei un pericol ascuns?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu și practica omului”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, atunci când oamenii care au o umanitate bună și au conștiință și rațiune, văd că toate lucrurile de care se bucură le sunt oferite de Dumnezeu fără niciun cost, ei vor fi dispuși să își îndeplinească îndatoririle de ființe create pentru a răsplăti iubirea lui Dumnezeu. În esență, acest lucru este perfect firesc și justificat, la fel cum, atunci când copiii sunt filiali față de părinții lor, ei își îndeplinesc responsabilitățile și obligațiile și nu ar trebui să aștepte compensații sau să pună condiții. Între timp, cei lipsiți de umanitate Îi mulțumesc și Îl laudă pe Dumnezeu atunci când obțin interese și beneficii de la El, dar, când dorința lor de a obține binecuvântări este spulberată, ei se întorc imediat împotriva lui Dumnezeu, argumentând și reglându-și conturile cu El și chiar contrazicându-L, tratându-L ca pe un dușman, vociferând deschis împotriva Lui și opunându-I-se. Prin ceea ce au expus cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că eram exact acest tip de persoană care nu avea umanitate. Când Dumnezeu mi-a vindecat boala atunci, I-am mulțumit și am fost dispusă să mă lepăd și să renunț la tot, dar, când am fost diagnosticată cu ciroză și am fost în pericol de moarte, m-am întors imediat împotriva lui Dumnezeu și mi-am folosit anii de lepădare și de consum drept capital pentru a întreba cu îndrăzneală: „De ce nu are Dumnezeu grijă de mine și nu mă protejează după ce m-am lepădat și m-am consumat atât de mult? De ce face contrariul și îmi agravează boala? De ce toți acei oameni care nu s-au lepădat și nu s-au consumat prea mult sunt perfect sănătoși, în timp ce eu nu scap de această boală gravă? De ce sunt sănătoși oamenii care nu cred în Dumnezeu, pe când eu sunt aici, consumându-mă și lepădându-mă de toate astea, dar Dumnezeu încă nu mă face să mă însănătoșesc mai repede? De asemenea, când am fost arestată de Partidul Comunist, nu L-am negat pe Dumnezeu și am rămas fermă în mărturia mea; atunci, de ce nu mă scapă Dumnezeu de boala mea?” Oare nu mă certam cu Dumnezeu și nu mă opuneam Lui? Sensul implicit din spatele cuvintelor mele era acesta: „M-am lepădat și m-am consumat mult, așa că Dumnezeu ar trebui să-mi ofere binecuvântări. Numai atunci voi recunoaște dreptatea lui Dumnezeu. Dacă nu pot obține binecuvântări, nu voi recunoaște că Dumnezeu este drept.” Îl forțam și Îi ceream lui Dumnezeu să-mi dea binecuvântări, și era o fire rea, stricată în acest lucru. În esență, era o sfidare nerușinată și o opoziție la adresa lui Dumnezeu. Oare nu căutam moartea făcând asta? Pe vremuri, Pavel mergea peste tot ca să răspândească Evanghelia, întemeind biserici și făcând o mulțime de lucruri, dar nu se lepăda și nu se consuma ca să-L mulțumească pe Dumnezeu, și cu atât mai puțin ca să-și facă datoria de ființă creată. Mai degrabă, el a vrut să se folosească de faptul că s-a consumat și a muncit pentru a cere de la Dumnezeu o cunună a dreptății, pentru a schimba realizările sale cu binecuvântările Împărăției Cerurilor. Viziunea sa asupra urmăririi și calea pe care a urmat-o au fost disprețuite, respinse și condamnate de Dumnezeu și, în cele din urmă, nu numai că nu a intrat în Împărăția Cerurilor, dar chiar a fost trimis în iad pentru a primi pedeapsa pe care o merita. Esența lui Dumnezeu este sfântă și dreaptă, iar El nu hotărăște finalurile oamenilor în funcție de cât de mult se agită și se consumă. Mai degrabă, El decide dacă aceștia pot fi mântuiți dacă viața-fire li se poate schimba. Pentru un om ca mine, care e plin de firi satanice corupte și care se ceartă cu Dumnezeu cu nerușinare, vociferează și I se opune atunci când nu obține binecuvântări, dacă nu experimentează judecata și mustrarea lui Dumnezeu și certarea și disciplinarea Sa, atunci cum s-ar putea califica să intre în Împărăția lui Dumnezeu? În cele din urmă, o astfel de persoană ar fi cu siguranță trimisă în iad pentru a fi pedepsită ca Pavel! În acest moment, am înțeles că Dumnezeu se folosise de boala mea pentru a mă face să mă întorc rapid de pe calea greșită de a mă împotrivi Lui și pentru a mă ajuta să reflectez și să mă înțeleg pe mine însămi și să merg pe calea urmăririi adevărului, astfel încât să nu mă împotrivesc lui Dumnezeu și să fiu pedepsită în cele din urmă. Înțelegând intenția onorabilă a lui Dumnezeu, am simțit profund că această boală a fost modul lui Dumnezeu de a mă proteja, că a fost un alt fel de binecuvântare. Am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Durata de viață a fiecăruia a fost predeterminată de Dumnezeu. O boală poate părea a fi terminală din punct de vedere medical, dar, din punctul lui Dumnezeu de vedere, dacă viața ta trebuie să continue și nu ți-a sunat ceasul încă, atunci nu ai putea muri chiar dacă ai vrea. Dacă Dumnezeu ți-a dat o însărcinare și misiunea ta nu s-a încheiat, atunci nu vei muri nici măcar din cauza unei boli care se presupune că ar fi fatală – Dumnezeu nu te va lua încă. Chiar dacă nu te rogi și nu cauți adevărul sau nu te ocupi de tratarea bolii sau chiar dacă amâni tratamentul, nu vei muri. Acest lucru este valabil mai ales pentru cei care au primit o însărcinare de la Dumnezeu: când misiunea lor nu a fost încă îndeplinită, indiferent de boala care s-ar abate asupra lor, nu trebuie să moară imediat; trebuie să trăiască până în momentul final al îndeplinirii misiunii” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că viața și moartea omului sunt în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu a prestabilit cu mult timp în urmă cât de lungă va fi viața mea; a fost hotărâtă dinainte până la ultima secundă. Chiar dacă am fost diagnosticată cu o boală fatală sau dacă, în ochii oamenilor, toți din familia mea muriseră de cancer la ficat și n-aveam cum să scap de asta, dar, din perspectiva lui Dumnezeu, nu-mi venise încă vremea și nu-mi încheiasem încă misiunea, atunci El nu m-ar lăsa să mor și nu aș putea să mor. Dacă misiunea mea ar fi încheiată și mi-ar sosi vremea, atunci ar trebui să mor chiar dacă aș fi foarte sănătoasă și n-aș avea nicio boală. Acest lucru avea de-a face cu prestabilirea lui Dumnezeu și nu avea nicio legătură cu istoricul de boală al familiei mele. Recunoscând că Dumnezeu deține suveranitatea asupra vieții și morții oamenilor, nu mai eram atât de constrânsă de moarte cum eram înainte. Eram dispusă să-mi încredințez viața și moartea lui Dumnezeu și să mă supun suveranității și rânduielilor Sale, iar inima mea s-a simțit mult mai relaxată și eliberată.

Mai târziu, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Când înfrunți boala, poți să cauți activ tratament, dar ar trebui și s-o abordezi cu o atitudine pozitivă. Cât despre măsura în care poate fi tratată boala ta sau dacă poate fi vindecată și ce s-ar putea întâmpla la sfârșit, ar trebui să te supui mereu și să nu te plângi. Aceasta este atitudinea pe care ar trebui s-o adopți, fiindcă ești o ființă creată și nu ai altă opțiune. Nu poți să spui: «Dacă mă vindec de boala asta, atunci voi crede că este marea putere a lui Dumnezeu, dar dacă nu mă vindec, atunci nu voi fi mulțumit de Dumnezeu. De ce mi-a dat această boală? De ce nu vindecă această boală? De ce m-am îmbolnăvit eu și nu altcineva? Nu o vreau! De ce trebuie să mor atât de devreme, la o vârstă atât de fragedă? Cum se face că alți oameni pot continua să trăiască? De ce?» Nu întreba de ce, este orchestrarea lui Dumnezeu. Nu există niciun motiv și nu ar trebui să întrebi de ce. Dacă faci asta, sunt vorbe de răzvrătire, iar aceasta nu este o întrebare pe care ar trebui s-o pună o ființă creată. Nu întreba de ce, nu există un motiv. Dumnezeu a rânduit și a planificat lucrurile în felul acesta. Dacă întrebi de ce, atunci se poate spune doar că ești prea răzvrătit, prea intransigent. Când ceva te nemulțumește sau Dumnezeu nu face așa cum îți dorești sau nu te lasă să faci cum vrei tu, devii nefericit, ești nemulțumit și întrebi mereu de ce. Așadar, Dumnezeu te întreabă: «În calitate de ființă creată, de ce nu ți-ai făcut bine datoria? De ce nu ți-ai îndeplinit-o cu fidelitate?» Și tu cum vei răspunde? Spui: «Nu există un motiv, pur și simplu așa sunt eu.» Este acceptabil? (Nu.) Este acceptabil ca Dumnezeu să-ți vorbească în felul acela, dar nu este acceptabil ca tu să-I vorbești Lui așa. Ești de partea greșită a baricadei și ești prea absurd. Indiferent ce dificultăți întâlnește o ființă creată, este absolut firesc și justificat faptul că ar trebui să te supui rânduielilor și orchestrărilor Creatorului. De exemplu, părinții tăi ți-au dat viață, te-au crescut, iar tu le spui mamă și tată – acest lucru este absolut firesc și justificat și așa ar trebui să fie; nu există un motiv. Așadar, Dumnezeu orchestrează toate aceste lucruri pentru tine și, fie că te bucuri de binecuvântări sau suferi greutăți, și acest lucru este absolut firesc și justificat, iar tu nu ai un cuvânt de spus în chestiunea aceasta. Dacă te poți supune până la bun sfârșit, atunci vei obține mântuirea, la fel ca Petru. Totuși, dacă-L învinuiești pe Dumnezeu, Îl abandonezi și-L trădezi din cauza unei boli trecătoare, atunci degeaba ai renunțat, te-ai sacrificat, ți-ai îndeplinit datoria și ai plătit prețul înainte. Asta pentru că toată truda ta din trecut nu va fi pus nicio bază pentru ca tu să-ți îndeplinești bine datoria de ființă creată sau să-ți iei locul cuvenit de ființă creată și nu va fi schimbat nimic la tine. Acest lucru te va face apoi să-L trădezi pe Dumnezeu din cauza bolii tale, iar sfârșitul tău va fi la fel ca al lui Pavel, să fii, în cele din urmă, pedepsit. Motivul acestei hotărâri este că tot ceea ce ai făcut în trecut a fost ca să poți obține o cunună și de dragul binecuvântărilor. Dacă, atunci când, în cele din urmă, înfrunți boala și moartea, tot ești capabil să te supui fără să te plângi deloc, asta dovedește că tot ce ai făcut înainte a fost făcut sincer și de bunăvoie pentru Dumnezeu. Ești supus față de Dumnezeu și, în final, supunerea ta va fi un sfârșit perfect pentru viața ta de credință în Dumnezeu, iar acest lucru este lăudat de El. Prin urmare, o boală te poate face să ai un sfârșit bun sau unul rău; tipul de sfârșit pe care-l ai depinde de calea pe care o urmezi și de atitudinea ta față de Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. Dumnezeu vorbește cu multă claritate despre cum ar trebui oamenii să practice și ce fel de cale ar trebui să aleagă atunci când se confruntă cu boala. Dacă cineva se îmbolnăvește, poate primi tratament, iar Dumnezeu nu dorește să vadă oameni care trăiesc bolnavi, simțindu-se posomorâți, anxioși și îngrijorați din cauza sănătății lor, și cu atât mai puțin dorește El să vadă oameni care nu urmăresc adevărul câtuși de puțin, precum Pavel, lipsiți de rațiunea pe care ar trebui să o aibă o ființă creată și folosindu-și anii în care s-au lepădat și s-au consumat drept capital pentru a încheia tranzacții cu Dumnezeu atunci când se confruntă cu încercări și cu nenorociri, cerând de la El o cunună a dreptății, opunându-I-se și certându-se cu El doar pentru a fi pedepsiți în cele din urmă pentru că I s-au împotrivit. Ceea ce speră Dumnezeu este ca noi să putem să fim ca Iov atunci când ne confruntăm cu boala, păstrându-ne poziția de ființe create, acceptând și supunându-ne suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu, fără propriile noastre alegeri și cerințe. Numai în acest fel cineva poate avea rațiune și umanitate. Reflectând asupra mea, încercată fiind de această boală, am fost negativă, plină de neînțelegeri și plângeri, contrazicându-mă chiar cu Dumnezeu și opunându-mă suveranității și rânduielilor Sale. Am fost cu adevărat foarte intransigentă și răzvrătită și nu aveam nimic din rațiunea pe care ar trebui să o aibă o ființă creată. Am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat Lui: „Dumnezeule, nu am urmărit adevărul în trecut, încercând mereu să închei tranzacții cu Tine pentru a obține binecuvântări. Acum, am ajuns să înțeleg intenția Ta onorabilă. Te-ai folosit de boala mea pentru a mă purifica și a mă schimba, pentru a-mi corecta părerile greșite despre urmărire. Sunt dispusă să mă supun suveranității și rânduielilor Tale. Deși nu am umanitatea lui Iov, sunt dispusă să îi urmez exemplul și să rămân fermă în mărturia mea pentru Tine. Dacă voi continua să mă plâng Ție, Îți cer să mă blestemi.” După aceea, am fost capabilă să îmi privesc corect boala. Am luat medicamente când trebuia și nu am mai fost atât de constrânsă de starea mea și mi-am putut face datoria în mod normal.

Mai târziu, m-am dus la spital pentru un alt control, iar medicul mi-a spus că diagnosticul anterior de ciroză fusese un pic prematur și că tuberculii din ficatul meu nu se dezvoltaseră prea mult. Medicul mi-a spus să revin pentru controale periodice ca să observe în continuare dezvoltarea tuberculilor. Cu toate acestea, întrucât aveam cazier pentru credința în Dumnezeu și nu puteam prezenta cartea de identitate, nu am putut merge la spital pentru analize timp de mai bine de trei ani. La începutul acestui an, o soră care lucra la un spital m-a ajutat să fac niște analize de laborator. Când au sosit rezultatele, medicul a spus că funcția mea hepatică, precum și diferitele valori, erau normale. Auzind acest lucru, I-am fost foarte recunoscătoare lui Dumnezeu.

În timp ce trăiam revelațiile acestei boli, deși am suferit mult, am dobândit o anumită înțelegere cu privire la motivul meu de a obține binecuvântări în credința mea în Dumnezeu, precum și despre firea mea satanică de răutate. Experimentând judecata și mustrarea cuvintelor lui Dumnezeu, părerile mele greșite despre credința mea în Dumnezeu au fost oarecum transformate. Acum, chiar dacă boala mea nu este complet vindecată, sunt capabilă să dau dovadă de o oarecare rațiune și sunt dispusă să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. Faptul că am putut să mă schimb puțin se datorează în întregime judecății și mustrării cuvintelor lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!