de Tong Yu, China

Din copilărie, am avut o constituție fragilă și am fost mereu bolnăvicioasă, ceea ce m-a făcut să tânjesc după un corp sănătos. În martie 2012, am avut norocul să accept lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu. Câteva luni mai târziu, am observat că nu mai răceam și nu mai făceam febră la fel de des ca înainte; chiar și migrenele mele și spondiloza cervicală se amelioraseră. Inima mea era plină de recunoștință față de Dumnezeu și am devenit și mai motivată să mă lepăd de lucruri și să mă consum. La vremea aceea, eram conducătoare de biserică și, pentru a face bine lucrarea bisericii, am ignorat obstacolele și opoziția familiei mele, și am muncit neobosit din zori și până seara, făcându-mi datoria.

Într-o zi din luna mai a anului 2020, am observat un oarecare disconfort în zona gâtului. L-am simțit rigid când am întors capul într-o parte și în cealaltă și a scos un sunet ca o trosnitură. După ce am stat așezată puțin, am început să simt o amețeală în cap, iar brațul drept a început să mă doară și să-mi amorțească, fiindu-mi greu să apuc lucrurile cu ușurință. La început, nu i-am acordat prea multă atenție, gândindu-mă că, după ce începusem să cred în Dumnezeu, nu numai că El îmi înlăturase afecțiunile anterioare, dar îmi și îmbunătățise constituția generală. De vreme ce acum mă dedicam cu normă întreagă datoriei mele, am crezut că Dumnezeu mă va proteja și că nu va lăsa ca starea mea să se agraveze. M-am gândit că, dacă îmi corectam poziția obișnuită în șezut și făceam exercițiile fizice corespunzătoare, nu va fi mare lucru. Cu toate acestea, nu m-am așteptat ca, două luni mai târziu, spondiloza mea cervicală să nu se amelioreze, ba chiar să se agraveze. Mă durea capul frecvent și mă simțeam amețită, ochii deveniseră uscați și mă deranjau, iar umărul drept mă durea și era amorțit, făcând dificilă chiar și folosirea bețișoarelor. Am început să-mi fac griji că starea mea se va agrava. Dacă îmi va ceda o parte a corpului și voi paraliza, cum voi mai putea continua să-mi fac datoria? Asta nu ar însemna că mi-aș pierde șansa de a primi mântuirea lui Dumnezeu? Apoi, m-am gândit la o soră cu care obișnuiam să lucrez, care a trebuit să înceteze să-și mai facă datoria și să se întoarcă acasă pentru tratament, deoarece spondiloza ei cervicală devenise severă. Dar la scurt timp după ce plecasem de acasă pentru a-mi face datoria, fusesem trădată de un Iuda. Dacă starea mea ar deveni atât de gravă încât nu mi-aș mai putea face datoria, ce aș face, din moment ce nu puteam merge acasă și nu îndrăzneam să merg la spital pentru tratament? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai supărată, și nu mă puteam abține să nu mă plâng de acest lucru, gândindu-mă: „În ultimii câțiva ani în care am crezut în Dumnezeu, mi-am abandonat familia și cariera pentru a-mi face datoria și am trecut prin câteva greutăți. De ce Dumnezeu nu mă veghează și nu mă protejează? De ce El mi-a permis să sufăr din nou de boală?” M-am gândit: „Chiar dacă nu pot merge la spital pentru tratament, nu pot să asist neputincioasă și să las starea mea să se agraveze! Trebuie să găsesc o modalitate de a mă trata. Altfel, pe măsură ce starea mea se agravează, nu numai că voi suferi mai mult, dar nici nu-mi voi mai putea face datoria și atunci ce se va întâmpla?” După aceea, am început să mă gândesc la diferite modalități de a-mi trata boala. Pe lângă faptul că am încercat terapia cu ventuze, gua sha și moxibustia, am căutat, de asemenea, peste tot remedii pentru tratarea spondilozei cervicale. În acea perioadă, mintea mea era concentrată în totalitate pe cum să-mi vindec boala și nu mai simțeam nicio povară pentru datoria mea. Nu am reușit să monitorizez diferite sarcini și, când lucrarea era solicitantă și necesita ore suplimentare până noaptea târziu, mi-am făcut datoria în exterior, dar am simțit că mă împotriveam în interior, temându-mă că suprasolicitarea îmi va agrava starea.

În mai 2022, într-o dimineață, când coboram la micul dejun, am simțit dintr-o dată o greutate diferită în piciorul drept și în umărul drept. Îmi simțeam piciorul drept atât de slăbit, încât abia îl puteam ridica, și a trebuit să-l târăsc în timp ce mergeam. M-am panicat într-o secundă, întrebându-mă dacă paralizasem cu adevărat pe o parte. M-am speriat foarte tare, gândindu-mă: „Dacă voi ajunge paralizată, chiar nu voi mai putea să-mi fac datoria și atunci ce se va întâmpla cu speranțele mele de mântuire și de intrare în Împărăția Cerurilor? Atunci nu ar fi în zadar toți anii mei de sacrificiu și de efort?” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai îngrijorată. Când am văzut în preajma mea câțiva frați și surori cu o stare de sănătate bună, m-am simțit deosebit de invidioasă și de geloasă, gândindu-mă: „În anii aceștia trecuți, de când am ajuns să cred în Dumnezeu, m-am lepădat și m-am consumat la fel de mult ca ei. De ce lor le-a dat Dumnezeu un trup sănătos, și mie nu?” Cu cât gândeam mai mult așa, cu atât mă simțeam mai tulburată și neliniștită în legătură cu starea mea.

Într-o zi, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Felul în care va fi sănătatea cuiva la o anumită vârstă sau dacă va face o boală gravă, toate sunt rânduite de Dumnezeu. Non-credincioșii nu cred în Dumnezeu și se duc să caute pe cineva care să le vadă aceste lucruri în palmă, în datele de naștere și pe chipurile lor, și cred aceste lucruri. Crezi în Dumnezeu și asculți adesea predici și părtășii despre adevăr, așa că dacă nu crezi asta, atunci nu ești altceva decât un neîncrezător. Dacă tu crezi cu adevărat că totul este în mâinile lui Dumnezeu, atunci ar trebui să crezi că aceste lucruri – boli grave, boli majore, boli minore și sănătatea – toate se supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. Apariția unei boli grave și felul în care va fi sănătatea cuiva la o anumită vârstă nu sunt lucruri care se întâmplă accidental, iar înțelegerea acestui lucru înseamnă să ai o înțelegere pozitivă și precisă. Este acest lucru în conformitate cu adevărul? (Da.) Este conform adevărului, este adevărul, ar trebui să accepți asta, iar atitudinea și părerile pe care le ai față de această chestiune ar trebui să se schimbe. Și ce se rezolvă odată ce aceste lucruri se schimbă? Nu sunt îndepărtate sentimentele tale de tulburare, anxietate și îngrijorare? Cel puțin, emoțiile tale negative de tulburare, anxietate și îngrijorare față de boală sunt, teoretic, înlăturate. Întrucât înțelegerea ta ți-a transformat gândurile și părerile, pe cale de consecință, îți înlătură emoțiile negative. […] Vorbim despre boală; acesta este un lucru pe care majoritatea oamenilor îl vor experimenta pe parcursul vieții. Prin urmare, felul de boală care va afecta trupurile oamenilor, momentul sau vârsta la care se va întâmpla asta și cum va fi sănătatea lor sunt toate lucruri rânduite de Dumnezeu, iar oamenii nu le pot decide singuri; exact ca data la care se naște cineva – oamenii nu sunt capabili să o decidă singuri. Așadar, nu este o nesăbuință să te simți tulburat, anxios și îngrijorat de lucruri pe care nu le poți decide singur? (Ba da.) Oamenii ar trebui să se apuce să rezolve lucrurile pe care le pot rezolva singuri, iar pentru acele lucruri pe care nu le pot face singuri, ar trebui să-L aștepte pe Dumnezeu; oamenii ar trebui să se supună în tăcere și să-I ceară lui Dumnezeu să-i protejeze – aceasta este mentalitatea pe care ar trebui s-o aibă oamenii. Atunci când boala chiar lovește și moartea e aproape, oamenii ar trebui să se supună, să nu se plângă și să nu se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu sau să spună lucruri care Îl hulesc sau Îl atacă. În schimb, oamenii ar trebui să ia postura de ființe create și să experimenteze și să aprecieze tot ce vine de la Dumnezeu – nu ar trebui să încerce să aleagă lucruri pentru ei înșiși. Aceasta ar trebui să fie o experiență specială care îți îmbogățește viața și nu e neapărat un lucru rău, nu-i așa? Prin urmare, când vine vorba de boală, oamenii ar trebui mai întâi să-și înlăture gândurile și părerile greșite cu privire la originea bolii și apoi nu-și vor mai face griji în privința asta; în plus, oamenii nu au dreptul de a controla lucruri cunoscute sau necunoscute și nici nu sunt capabili să le controleze, întrucât toate aceste lucruri se supun suveranității lui Dumnezeu. Atitudinea și principiile de practică pe care ar trebui să le aibă oamenii sunt să aștepte și să se supună. De la înțelegere la practică, totul ar trebui să se facă în conformitate cu adevărurile-principii – asta înseamnă să urmărești adevărul” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (4)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am conștientizat că, dacă boala mea se va agrava sau nu, sau dacă va duce la paralizie, totul era în mâinile lui Dumnezeu, și că ar trebui să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu; aceasta era alegerea înțeleaptă. Cu toate acestea, nu înțelesesem atotputernicia și suveranitatea lui Dumnezeu. Investisem multă energie și îngrijorare în tratarea bolii mele, temându-mă și frământându-mă pentru asta tot timpul, ba chiar înțelegându-L greșit pe Dumnezeu și plângându-mă de El. Fusesem cu adevărat nechibzuită! Trebuia să adopt o atitudine supusă pentru a învăța lecții din boala mea și să am încredere cu adevărat în Dumnezeu. În plus, dacă mă simțeam rău, trebuia să urmez un tratament firesc și să mă îngrijesc de sănătate și să-mi fac datoria cât puteam de bine. Purtându-mă în acest fel, nu mă abăteam de la cerințele lui Dumnezeu, iar aceasta era atitudinea pe care trebuia să o adopt. Odată cu această conștientizare, neliniștea mea s-a diminuat oarecum şi eram dispusă să mă supun orchestrărilor şi rânduielilor lui Dumnezeu.

De atunci, am lăsat lucrurile să urmeze cursul lor firesc și mi-am împărțit timpul în mod rezonabil pentru tratament și îngrijire. Uneori, mă linișteam și cugetam: „De ce mă plâng când boala mea se agravează? Care este, mai exact, firea coruptă care dictează asta?” Atunci, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Când oamenii încep să creadă în Dumnezeu, care dintre ei nu are propriile scopuri, motivații și ambiții? Deși o parte dintre ei cred în existența lui Dumnezeu și au văzut-o, credința lor în Dumnezeu tot conține acele motivații, iar scopul lor final în a crede în Dumnezeu este de a primi binecuvântările Sale și lucrurile pe care și le doresc. În experiențele de viață ale oamenilor, ei își spun deseori: «Am renunțat la familie și carieră pentru Dumnezeu și El ce mi-a dat? Trebuie să calculez și să confirm – am primit recent vreo binecuvântare? Am dat foarte mult în acest timp, am tot alergat și am suferit mult – mi-a dat Dumnezeu vreo promisiune, în schimb? Și-a adus aminte de faptele mele bune? Care va fi finalitatea mea? Pot primi binecuvântările lui Dumnezeu?…» Fiecare persoană face constant astfel de calcule în inima sa și Îi cere lui Dumnezeu lucruri care conțin motivațiile, ambițiile și mentalitatea sa de târguială. Adică, în inima sa, omul Îl testează în mod constant pe Dumnezeu, face constant planuri despre Dumnezeu și își susține argumentele pentru propriul final cu Dumnezeu și încearcă să obțină o declarație de la Dumnezeu, să vadă dacă Dumnezeu îi poate da ceea ce își dorește. În timp ce Îl caută pe Dumnezeu, omul nu Îl tratează ca pe Dumnezeu. Omul a încercat întotdeauna să facă târguri cu Dumnezeu, cerându-I lucruri neîncetat și chiar presându-L la fiecare pas, încercând să Îi ia toată mâna, după ce i s-a dat un deget. În același timp în care încearcă să se târguiască cu Dumnezeu, omul se și ceartă cu El, și există chiar unii oameni care, când se abat încercări asupra lor sau când se află în anumite situații, deseori devin slabi, negativi și neglijenți în lucrarea lor și plini de plângeri în privința lui Dumnezeu. Din momentul în care omul a început prima oară să creadă în Dumnezeu, el L-a considerat un corn al abundenței, un instrument bun la toate, și s-a considerat a fi cel mai mare creditor al lui Dumnezeu, ca și cum obligația și dreptul lui inerent erau să încerce să obțină binecuvântări și promisiuni de la Dumnezeu, în timp ce responsabilitatea lui Dumnezeu era de a proteja și a avea grijă de om și de a-l aproviziona. Așa este înțelegerea de bază a «credinței în Dumnezeu» a tuturor celor care cred în El și astfel e înțelegerea cea mai profundă a conceptului de credință în Dumnezeu. De la natura-esență a omului și până la urmărirea sa subiectivă, nu există nimic care să aibă legătură cu frica de Dumnezeu. Scopul omului în a crede în Dumnezeu nu ar putea avea nimic de a face cu a-L venera pe Dumnezeu. Adică, omul nu a luat în considerare și nu a înțeles niciodată că a crede în Dumnezeu necesită frica față de El și venerarea Lui. În lumina acestor condiții, esența omului este evidentă. Care este această esență? Este faptul că inima omului este malițioasă, nutrește trădare și înșelăciune, nu iubește dreptatea și cinstea și ceea ce este pozitiv și este demnă de dispreț și lacomă. Inima omului nu ar putea fi mai închisă pentru Dumnezeu; el nu I-a dat-o deloc. Dumnezeu nu a văzut niciodată adevărata inimă a omului, nici nu a fost venerat de om” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”). După ce am citit ceea ce au expus cuvintele lui Dumnezeu, am conștientizat că, de când am ajuns să cred în Dumnezeu, punctul meu de vedere despre ceea ce urmăream, precum și direcția în care urmăream, fuseseră greșite de la început. La scurt timp după ce am început să cred în Dumnezeu, văzusem că boala mea se ameliorase, așa că începusem să-L tratez pe Dumnezeu ca pe vindecătorul meu. Voisem să obțin binecuvântarea și protecția lui Dumnezeu prin lepădarea de lucruri, consumându-mă și plătind un preț; în felul acela, nu aș mai fi fost nevoită să sufăr greutăți din cauza bolii mele. Când boala mea recidivase și starea persista fără să o pot controla sau ameliora, mă plânsesem, folosindu-mi eforturile exterioare de până atunci și străduințele drept capital pentru a raționa cu Dumnezeu. Crezusem chiar că, dacă îmi vindecam boala, era cel mai important lucru și îmi abordasem datoria fără vreun simț al poverii. Când am văzut că lucrarea nu dădea roade, nu am fost neliniștită sau agitată, ci m-am concentrat doar pe cum să mă tratez și să-mi îngrijesc corpul. Când am văzut că frații și surorile din jurul meu erau perfect sănătoși, în timp ce eu, încă tânără, trăiam în suferință din cauza bolii, mă plânsesem în sufletul meu că pe ei Dumnezeu îi binecuvântase, iar pe mine nu mă veghea și nu mă proteja. Starea mea a fost exact așa cum au expus cuvintele lui Dumnezeu: „Când Îmi revărs mânia asupra oamenilor și le iau toată bucuria și pacea pe care o aveau cândva, aceștia devin plin de îndoieli. Când revărs asupra oamenilor suferința iadului și iau înapoi binecuvântările cerești, ei se înfurie. Când Îmi cer să îi vindec, Eu nu le acord atenție și simt dezgust față de ei; aceștia pleacă de lângă Mine ca să caute în schimb calea leacurilor rele și a vrăjitoriei. Când retrag tot ceea ce oamenii Îmi ceruseră, dispar cu toții fără nicio urmă. Din acest motiv, spun că oamenii au credință în Mine deoarece harul meu este prea îmbelșugat și pentru că se obțin prea multe beneficii” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ce știi despre credință?”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au pătruns adânc în inimă. De mulți ani, declarasem că vreau să mă consum pentru Dumnezeu, dar niciodată nu mă închinasem cu adevărat și nu mă supusesem lui Dumnezeu ca Dumnezeu. Am vrut doar binecuvântări de la Dumnezeu, sperând că El mă va vindeca și mă va elibera de suferința bolii. Încercam fățiș să-L folosesc pe Dumnezeu și să închei un târg cu El, totuși, în exterior, mă lăudam că mă consum pentru Dumnezeu. Nu este asta înșelăciune evidentă și împotrivire față de Dumnezeu? Am fost cu adevărat detestabilă!

Apoi, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am găsit un mod de a practica. Dumnezeu Atotputernic spune: „Când o persoană este exagerat de preocupată de trupul său fizic și-l menține bine hrănit, sănătos și robust, ce valoare are acest lucru pentru ea? Ce sens are să trăiască așa? Care este valoarea vieții unei persoane? Este doar de a se deda la plăceri trupești, cum ar fi să mănânce, să bea și să se distreze? […] Când o persoană vine pe această lume, nu vine doar pentru a se bucura de trup și nici nu vine exclusiv pentru a mânca, a bea și a se distra. Nu ar trebui să trăiești doar pentru acele lucruri; nu aceasta este valoarea vieții umane și nici nu este calea cea dreaptă. Valoarea vieții umane și calea cea dreaptă de urmat presupun să realizezi ceva valoros și să duci la îndeplinire unul sau mai multe sarcini de valoare. Aceasta nu se numește carieră; se numește calea cea dreaptă, se numește și sarcina corectă. Spune-Mi, merită ca o persoană să plătească prețul pentru a duce la îndeplinire o lucrare de valoare, pentru a trăi o viață semnificativă și valoroasă și pentru a urmări și a obține adevărul? Dacă dorești cu adevărat să urmărești și să înțelegi adevărul, să pășești pe calea cea dreaptă în viață, să-ți îndeplinești bine datoria și să trăiești o viață valoroasă și semnificativă, atunci nu ar trebui să eziți să-ți dedici toată energia, să plătești prețul și să-ți oferi tot timpul și durata zilelor tale. Dacă vei experimenta puțină boală în timpul acestei perioade, nu va conta, nu te va doborî. Nu este acest lucru net superior unei vieți de tihnă și lenevie, în care îngrijești trupul fizic până când acesta este bine hrănit și sănătos și tu atingi, în cele din urmă, longevitatea? (Ba da.) Care dintre aceste două opțiuni este mai propice unei vieți valoroase? Care dintre ele poate să aducă oamenilor confort și lipsă de regrete atunci când se confruntă cu moartea, chiar la final? (Să trăiască o viață semnificativă.) A trăi o viață semnificativă înseamnă să simți rezultate și confort în inima ta. Cum rămâne cu cei care sunt bine hrăniți și se mențin sănătoși până la moarte? Ei nu urmăresc o viață semnificativă, deci cum se simt când mor? (Ca și cum ar fi trăit în zadar.) Aceste cuvinte sunt pătrunzătoare – a trăi în zadar. Ce înseamnă să «trăiești în zadar»? (Să-ți irosești viața.) Să trăiești în zadar, să-ți irosești viața – care este temeiul acestor două formulări? (La finalul vieții lor, ei descoperă că nu au obținut nimic.) Ce ar trebui să obțină o persoană atunci? (Ar trebui să obțină adevărul sau să realizeze lucruri valoroase și semnificative în această viață. Ar trebui să facă bine lucrurile pe care o ființă creată se cuvine să le facă. Dacă nu face toate aceste lucruri și trăiește doar pentru trupul său fizic, va simți că viața sa a fost trăită în zadar și irosită.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (6)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că punctul corect de vedere asupra a ceea ce trebuie urmărit când crezi în Dumnezeu este să cauți să înțelegi adevărul și să obții supunerea față de Dumnezeu. Indiferent de mediul pe care îl rânduiește Dumnezeu, chiar și în fața unei boli și a unei suferințe severe, ar trebui să mă supun orchestrării și rânduielii lui Dumnezeu și să-mi fac datoria de ființă creată. Acest fel de urmărire este valoros și semnificativ, și va fi amintit de Dumnezeu. Cu toate acestea, căutasem întotdeauna pacea trupească, o viață fără boală sau dezastru și să trăiesc sănătos. Când boala mea a devenit gravă, am început să raționez cu Dumnezeu și să mă plâng, concentrându-mă doar pe tratament și pe îngrijire, și nici măcar nu mai eram dispusă să-mi fac datoria. O astfel de urmărire nu avea sens. Am conștientizat că, chiar dacă mi-aș îmbunătăți sănătatea și aș trăi o viață liniștită, sănătoasă, dacă nu mi-aș face datoria și nu mi-aș asuma responsabilitatea de ființă creată și dacă nu mi-aș îndeplini misiunea, ar fi o viață irosită, iar existența mea în această lume ar fi fost în zadar. Recunoscând asta, m-am simțit luminată. Indiferent dacă boala mea s-ar agrava sau dacă voi rămâne paralizată, cel mai important lucru era să-mi îndeplinesc datoria. De atunci, mi-am făcut datoria din toată inima și am monitorizat diferite sarcini.

Într-o zi, în timp ce tastam la computer, umărul meu drept a devenit dintr-o dată imobil și am simțit o durere ascuțită când am ridicat brațul drept. Tastarea a devenit foarte dificilă. Am început să mă îngrijorez din nou, gândindu-mă: „Dacă umărul meu nu se poate mișca, cum îmi pot face datoria?” M-am gândit: „Mă voi odihni și poate că se va ameliora până mâine.” Cu toate acestea, a doua zi, nu numai că umărul meu nu s-a ameliorat, ci a devenit și mai dureros. Au început să mă doară și capul, și gâtul; mă durea când stăteam așezată, și chiar când mă întindeam. Mi-am pierdut toată concentrarea pentru a-mi face datoria. Mai târziu, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Fie că suferi sau ai dureri, atât timp cât ți-a mai rămas chiar și o suflare, atât timp cât încă trăiești, atât timp cât încă poți să vorbești și să mergi, înseamnă că ai energie să-ți îndeplinești datoria și ar trebui să te comporți bine în îndeplinirea datoriei tale, cu picioarele pe pământ. Nu trebuie să-ți abandonezi datoria de ființă creată sau responsabilitatea pe care ți-a dat-o Creatorul. Atât timp cât încă nu ești mort, ar trebui să-ți finalizezi datoria și s-o îndeplinești bine” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, m-am rugat Lui, spunând că, indiferent dacă starea mea se va îmbunătăți sau nu, nu mai voiam să fiu legată sau constrânsă de ea. Voiam doar să caut intenția lui Dumnezeu, să mă supun Lui și să-mi continui datoria. După aceea, am încetat să-mi mai fac griji pentru când s-ar putea ameliora boala mea și, în schimb, m-am concentrat pe datoria mea, folosindu-mi timpul liber pentru a face puțină mișcare. În a patra dimineață, am observat dintr-o dată că durerea din umărul drept se ameliorase, iar gâtul nu mai era înțepenit. Deși nu eram complet vindecată, îmi reveneam treptat.

Aceste crize repetate de boală au dezvăluit complet părerile greșite pe care le aveam cu privire la ce să urmăresc în credința mea. Abia atunci am început să mă înțeleg cu adevărat. Prin cuvintele lui Dumnezeu, am învățat, de asemenea, cum să tratez corect boala și cum să-mi îndeplinesc datoria în astfel de momente. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru mântuirea Sa!