de An Jing, China

În 1994, mama mea a crezut în Domnul Isus. În trei luni s-a vindecat de cardiopatie ischemică, ceea ce mi-a arătat atotputernicia lui Dumnezeu și binecuvântarea Lui. Am crezut că, atât timp cât voi crede cu tărie în Dumnezeu, El ne va proteja familia și ne va feri de boli și de catastrofe. În acest fel am urmat-o pe mama mea în credința în Domnul. De atunci, am participat activ la adunări și am văzut binecuvântările Domnului și când făceam afaceri; am fost extrem de recunoscătoare.

În 1 iunie 2002, am auzit Evanghelia sosirii Domnului Isus și am aflat că Dumnezeu s-a reîntrupat pentru a face o ultimă dată lucrarea de mântuire a oamenilor. Mă gândeam că sunt atât de binecuvântată și că trebuie să profit de această ultimă ocazie și să-mi fac datoria cu sârguință. În noiembrie, mi-am abandonat afacerea cu cherestea și mi-am investit tot timpul în a-mi face datoria. M-am gândit în sinea mea: „Cât timp cred cu sinceritate în Dumnezeu și îmi dau silința și mă consum pentru El, El mă va binecuvânta și va avea grijă ca totul să meargă bine.” Prin urmare, eram ocupată de dimineața până seara în biserică, mereu bucuroasă și niciodată obosită. În 2012, mi-am adus fiul în casa lui Dumnezeu. După aceea, fiul meu și-a făcut datoria împreună cu mine în biserică. M-am gândit în sinea mea: în acești ani, eu și fiul meu am renunțat la tot și ne-am dedicat tot timpul consumându-ne pentru Dumnezeu; cu siguranță vom obține ocrotirea și binecuvântările lui Dumnezeu. Dar tocmai când făceam cu ardoare eforturi pentru a primi mai multe binecuvântări, un incident brusc mi-a spulberat visul de a le obține.

În 17 octombrie 2020, puțin după ora 18, m-a sunat fiul meu. Mi-a spus cu o voce abătută: „Mamă, m-am îmbolnăvit, vino repede!” Pe moment, nu prea mi-a venit să cred și am spus: „Când te-am văzut la prânz arătai bine; asta a fost cu doar câteva ore în urmă, deci cum ai putut să te îmbolnăvești brusc?” Fiul meu a răspuns, pierzându-și răbdarea: „Mamă, această boală este foarte gravă! Vino imediat!” M-am grăbit și am luat un taxi până la fiul meu. De cum am intrat în cameră, fiul meu a spus: „Mamă, nu mă pot ridica. Nu-mi mai simt deloc partea de jos a corpului.” Mi-am văzut fiul, care nu se putea mișca, și mi s-a golit mintea. Fratele tânăr care era lângă el a spus în grabă: „Trebuie să îl ducem imediat la spital!” Apoi mi-am revenit în simțiri, iar eu și fratele cel tânăr l-am sprijinit pe fiul meu și ne pregăteam să coborâm scările, dar picioarele fiului meu erau moi ca o cârpă și nu putea face niciun pas. Nu puteam face nimic, așa că am sunat la 112 și a fost dus la spital. Medicul a spus: „Aceste simptome indică sindromul Guillain-Barré, dar nu este o boală ușor de vindecat. Nu de mult, o asistentă de la spitalul nostru a fost diagnosticată cu aceeași boală. A cheltuit 60 sau 70 de mii de yuani și tot nu s-a vindecat; tot a murit.” Aceste cuvinte m-au șocat cu totul și, dintr-o dată, mi s-au înmuiat picioarele. Aveam emoții foarte mari, gândindu-mă: „Cum a putut fiul meu să se îmbolnăvească dintr-o dată de o boală atât de cumplită? Eu și fiul meu am plecat de acasă și am venit aici să ne facem îndatoririle; cum s-a putut întâmpla așa ceva? De ce nu ne-a ocrotit Dumnezeu?” Nu îndrăzneam să cred acest lucru. Medicul ne-a spus să mergem imediat la un spital de provincie, deoarece acolo erau șanse mai mari de vindecare. O rază de speranță mi-a luminat inima. Dar după ce m-am întors în salonul de spital al fiului meu și l-am văzut zăcând acolo, inima mi s-a strâns. Aveam doar 20 de mii de yuani; nu era suficient pentru a-l vindeca! Nu am putut să nu dau vina pe Dumnezeu: îmi făcusem datoria departe de casă atâția ani. Niciodată nu refuzam nicio datorie pe care mi-o rânduia biserica. Așa mă consumam eu; cum a putut permite Dumnezeu să i se întâmple asta fiului meu? Stăteam în pat, răsucindu-mă de pe o parte pe alta, neputând să dorm. În mintea mea, mă gândeam neîncetat: „Dumnezeu nu-l va lăsa pe fiul meu să moară, nu-i așa? Poate că e o încercare din partea lui Dumnezeu, poate că El ne testează credința? Poate că fiul meu se va face bine până la răsăritul soarelui?” Am stat trează toată noaptea, cu noianul acesta de gânduri, până a doua zi, când mi-am predat rapid datoria și mi-am dus fiul la spitalul provincial. După ce medicul de gardă a examinat starea fiului meu, mi-a spus: „La prima vedere, simptomele arată ca sindromul Guillain-Barré, dar trebuie să așteptăm până după ce îl diagnosticăm a doua zi și abia apoi putem combate boala cu medicamente. Trebuie să fiți foarte atentă în noaptea asta; poate muri cu ușurință dacă apare un stop respirator.” Auzind asta, am fost stupefiată. Oare fiul meu chiar nu avea să poată scăpa de moarte? Mi-a fost cu adevărat teamă că fiul meu nu va reuși să treacă peste noapte. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât eram mai speriată și m-am grăbit să mă rog lui Dumnezeu în tăcere: „Dumnezeule! Te rog, salvează-mi fiul. Tu ești atotputernic și, dacă îl ajuți, nu va trebui să moară. Dumnezeule, nu-Ți voi cere nimic altceva; tot ce-Ți cer este să-mi ocrotești fiul și să-l lași să trăiască…” După rugăciune, inima mea s-a mai liniștit puțin. În acea noapte, m-am rugat neîncetat lui Dumnezeu și nu mi-am dezlipit privirea de la fiul meu. De fiecare dată când îl auzeam gâfâind puternic, îl trezeam imediat. Mă temeam că se va sufoca. În a treia dimineață, fiul meu a fost diagnosticat cu mielită transversă acută. Medicul șef a spus: „Dacă nu moare, ar putea cu ușurință să devină paraplegic sau să intre într-o stare vegetativă.” Auzind cuvintele medicului, am fost pe punctul de a ceda nervos. M-am gândit în sinea mea: „Dacă devine paraplegic sau o legumă, restul vieții sale nu ar fi ca și terminat?” Apoi, medicul curant mi-a spus că administrarea de medicamente hormonale va fi foarte riscantă și m-a pus să semnez un formular de consimțământ informat. În acel moment, am simțit că-mi tremură mâna. Dacă semnam, mă temeam că vor exista efecte secundare ale medicamentelor, iar restul vieții fiului meu s-ar fi terminat. Dar dacă nu-l semnam, era ca și cum aș fi renunțat la vindecarea bolii și aș fi așteptat ca el să moară. La momentul respectiv, am ezitat oarecum și m-am gândit în mintea mea: „Dumnezeu este atotputernic și toate lucrurile sunt în mâinile Lui, inclusiv boala fiului meu. Ar trebui să mă liniștesc și să Îi încredințez toate astea lui Dumnezeu.” Așa că am semnat formularul. După ce fiul meu a primit medicamentele hormonale, a doua zi a început să își simtă puțin picioarele și labele picioarelor, iar în a treia zi, s-a putut mișca puțin. Am fost extrem de emoționată și Îi tot mulțumeam lui Dumnezeu în inima mea. Dar ce m-a luat pe neașteptate a fost că, în dimineața celei de-a patra zile, când îi dădeam fiului meu telefonul, mâna lui și-a pierdut brusc toată puterea și telefonul a căzut pe pat cu un zgomot surd. Văzând acest lucru, am înghețat: ce se întâmpla? De ce se agravase brusc? Am chemat repede doctorul, iar acesta a spus: „Starea fiului dvs. se înrăutățește. Dacă lucrurile continuă așa, există riscul să intre într-o stare vegetativă. Trebuie să fiți pregătită pentru asta.” La auzul acestor cuvinte, parcă mi-a explodat o bombă în cap. M-am gândit în sinea mea: „Dacă devine o legumă, nu este ca și mort?” Eram îngrozită și m-am grăbit să mă rog lui Dumnezeu în tăcere: „Dumnezeule, fiul meu este încă atât de tânăr. În acești câțiva ani, el și-a făcut mereu datoria în biserică. Te rog, ocrotește-l. Ți-l încredințez Ție pe fiul meu; Tu decizi dacă va trăi sau va muri.”

Mai târziu, viața fiului meu n-a mai fost în pericol, iar virusul era sub control. Mi-a crescut speranța și, cu lacrimi în ochi, I-am adus recunoștința mea lui Dumnezeu în rugăciune. După ce lucrurile au continuat așa timp de o jumătate de lună, medicul a propus să ne transferăm la un centru de reabilitare pentru ca fiul meu să își recupereze funcțiile corporale. Când am ajuns la centrul de reabilitare, medicul a spus: „Cel mai bun moment pentru recuperarea în urma acestei boli este în primele trei luni. Având în vedere gravitatea bolii fiului dvs, este puțin probabil ca acesta să poată sta din nou pe picioare. Dacă nu va putea sta pe picioare în următoarele trei luni, nu va mai putea sta niciodată.” Într-o zi, l-am însoțit pe fiul meu la ședința de reabilitare, iar când l-am văzut zăcând paralizat pe pat, cu o privire neliniștită, m-am simțit și mai rău în inima mea. M-am gândit în sinea mea: „Am crezut în Dumnezeu cu atât de multă bucurie, iar singura mea speranță era că El ne poate ocroti pe mine și pe fiul meu. Nu m-am gândit niciodată că fiul meu se va prăbuși brusc și că nu se va mai putea mișca, iar acum nu se știe dacă va mai putea sta pe picioare. Când se vor termina toate acestea?” M-am gândit la un lucru pe care mi l-a amintit o soră: „Nu din întâmplare s-a îmbolnăvit brusc atât de grav fiul tău. Uneori, Dumnezeu folosește o anumită circumstanță pentru a curăți firea coruptă din noi.” M-am gândit care ar putea fi, exact, intenția lui Dumnezeu și mi-am luat telefonul și am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. „Atât de mulți cred în Mine doar ca să-i vindec. Atât de mulți cred în Mine doar ca să Îmi folosesc puterea pentru a alunga spiritele necurate din trupurile lor, și atât de mulți cred în Mine doar pentru a putea primi pace și bucurie de la Mine. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a pretinde de la Mine mai multă bogăție materială. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a-și petrece această viață în pace și pentru a fi teferi și nevătămați în lumea care vine. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a evita suferința iadului și pentru a primi binecuvântările cerești. Atât de mulți cred în Mine doar pentru confort temporar, totuși nu caută să câștige nimic în lumea care vine. Când Îmi revărs mânia asupra oamenilor și le iau toată bucuria și pacea pe care o aveau cândva, aceștia devin plin de îndoieli. Când revărs asupra oamenilor suferința iadului și iau înapoi binecuvântările cerești, ei se înfurie. Când Îmi cer să îi vindec, Eu nu le acord atenție și simt dezgust față de ei; aceștia pleacă de lângă Mine ca să caute în schimb calea leacurilor rele și a vrăjitoriei. Când retrag tot ceea ce oamenii Îmi ceruseră, dispar cu toții fără nicio urmă. Din acest motiv, spun că oamenii au credință în Mine deoarece harul meu este prea îmbelșugat și pentru că se obțin prea multe beneficii” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ce știi despre credință?”). Fiecare cuvânt al lui Dumnezeu mi-a răsunat în inimă. El expunea că opiniile oamenilor cu privire la credința lor în Dumnezeu sunt incorecte, că toți ascund propriile lor intenții și scopuri. Ei Îi cer și pretind tot felul de lucruri de la Dumnezeu pentru a obține har și beneficii de la El. Exact acest gen de persoană eram și eu. La început, am văzut că, după ce mama mea a început să creadă în Domnul, s-a vindecat de cardiopatia sa gravă. Numai după ce am văzut cu ochii mei binecuvântările lui Dumnezeu am început să cred în Dumnezeu și să mă abandonez și să mă consum pentru El. De asemenea, am vrut ca Dumnezeu să mă protejeze, să mă ocrotească și să aibă grijă ca totul să meargă bine. Indiferent dacă era vorba de o boală, o calamitate sau orice dificultate pe care o întâmpinam, întotdeauna imploram ajutorul lui Dumnezeu. Îl tratasem pe Dumnezeu ca pe un adăpost. După ce am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, am fost și mai dispusă să alerg în toate părțile și să mă consum pentru El, gândindu-mă că, dacă o țin tot așa, voi primi cu siguranță binecuvântări mai mari de la Dumnezeu. Dar când fiul meu s-a îmbolnăvit grav și risca să rămână paralizat sau chiar să moară, nu am putut accepta asta și m-am plâns de Dumnezeu, am raționat cu El și am ținut evidența cu El. Am calculat cât de mult mă consumasem în trecut și am folosit acest lucru drept capital pentru a cere ca Dumnezeu să îmi vindece fiul, considerând de la sine înțeles că El va face acest lucru. Eram exact ca acei oameni religioși care se considerau copii în mâinile lui Dumnezeu; Îl priveam pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu care răspunde la fiecare rugăminte a oamenilor și care le acordă doar har și binecuvântări. Cât timp eu Îi ceream ceva, El trebuia să mă mulțumească. Chiar dacă Îl urmam pe Dumnezeu Atotputernic, modul meu de a crede nu era la fel ca al acelor oameni religioși? Ca în Epoca Harului, când Domnul Isus i-a hrănit pe cei cinci mii de oameni cu cinci pâini și doi pești. Acești oameni doreau doar să primească beneficii de la Dumnezeu. Ei nu Îl cunoșteau pe Dumnezeu și nu îi interesau deloc adevărurile pe care le exprima El sau lucrarea pe care o făcea El. Dumnezeu doar le-a satisfăcut nevoile trupești și nu le-a mai predicat nimic. Ceea ce face Dumnezeu în zilele de pe urmă nu este lucrarea de vindecare a bolnavilor și de scoatere a demonilor, ci mai degrabă aceea de exprimare a adevărurilor pentru a judeca și a purifica oamenii, făcându-i să se elibereze de stricăciune și să dobândească mântuirea lui Dumnezeu. Dar eu crezusem în Dumnezeu în toți acești ani doar pentru a primi binecuvântări și beneficii. Acest mod de a urmări era în contradicție cu lucrarea lui Dumnezeu, deci cum puteam eu să fiu mântuită? În acel moment, am înțeles că boala fiului meu a fost permisă de Dumnezeu, că a fost menită să mă ajute să caut și să pătrund în adevăr. Însă eu nu am înțeles lucrarea lui Dumnezeu și nu am căutat intenția lui Dumnezeu pentru a obține adevărul, ci voiam doar ca El să-mi ocrotească și să-mi binecuvânteze fiul ca să mi-l vindece cât mai curând. Eram la fel ca acei oameni religioși care căutau pâine pentru a-și potoli foamea; nu mă purtam eu ca o neîncrezătoare? Nu mai puteam avea pretenții irezonabile de la Dumnezeu. Indiferent de evoluția stării fiului meu, am fost dispusă să mă supun și să trăiesc lucrarea lui Dumnezeu.

În continuare, fiul meu a trebuit să facă șase tipuri de exerciții de reabilitare în fiecare zi. De fiecare dată când termina unul, transpira abundent. După aproximativ o jumătate de lună, a început să își simtă puțin brațele și picioarele. Am văzut lumina de la capătul tunelului și în fiecare zi speram că se va întâmpla o minune, că într-o zi fiul meu va putea sta din nou pe picioare. Dar lucrurile nu au decurs așa cum mi-am imaginat. Într-o zi, îl însoțeam pe fiul meu la reabilitare, iar el a defecat în pantaloni. La momentul respectiv era foarte tulburătoare o astfel de scenă. Deși viața fiului meu nu mai era în pericol, el încă purta zilnic pungă urinară și scutec. Era prea dureros să trăiască așa! Fiul meu avea doar puțin peste 30 de ani, era încă atât de tânăr; cum putea să continue așa în viitor? M-am simțit deznădăjduită în inima mea, așa că m-am dus în fața lui Dumnezeu și m-am rugat Lui în tăcere: „Dumnezeule! Dacă fiul meu nu poate avea grijă de el, cum se va descurca în viitor? Dumnezeule, eu cred în puterea Ta. Dacă fiul meu poate sta din nou în picioare, Te asigur că voi munci mai mult și îmi voi face datoria cu sârguință.” Dar apoi mi-am dat seama că o astfel de rugăciune nu se aliniază la intenția lui Dumnezeu, așa că am reflectat asupra mea. Spusesem că sunt dispusă să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu, deci de ce Îi adresasem din nou o cerință lui Dumnezeu? În acel moment, mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, așa că l-am căutat pentru a-l citi. Dumnezeu spune: „Voi tânjiți ca Dumnezeu să-Și găsească plăcerea în voi, dar, cu toate acestea sunteți departe de Dumnezeu. Care este problema aici? Voi acceptați doar cuvintele Lui, însă nu și emondarea Lui, și cu atât mai puțin sunteți capabili să-I acceptați toate orânduirile, să aveți credință totală în El. Care este atunci problema? La o analiză finală, credința voastră este o coajă goală de ou din care nu ar ieși niciodată un pui. Căci credința voastră nu v-a adus adevărul, nici nu v-a dat viața, ci v-a oferit, în schimb, un sentiment iluzoriu de susținere și speranță. Acest sentiment de susținere și speranță e scopul credinței voastre în Dumnezeu, nu adevărul și viața. Așadar, Eu vă spun că demersul credinței voastre în Dumnezeu nu a fost altul decât încercarea de a intra în grațiile lui Dumnezeu prin servilism și nerușinare, iar aceasta nu poate fi considerată sub nicio formă credință adevărată. Cum ar putea să se nască un pui dintr-o astfel de credință? Cu alte cuvinte, ce poate împlini o credință ca aceasta? Scopul credinței voastre în Dumnezeu este de a vă folosi de El pentru a vă atinge propriile obiective. Nu este aceasta încă o certitudine a ofensei voastre la adresa firii lui Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum să Îl cunoașteți pe Dumnezeul de pe pământ”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am simțit obrajii arzând. Aceste cuvinte m-au făcut să mă simt ca și cum Dumnezeu mă judeca față în față. Când medicul mi-a spus că este puțin probabil ca fiul meu să se vindece, mi-am pus toată speranța în Dumnezeu, rostind cuvinte plăcute pentru a obține favoruri de la El și pentru a-L linguși. Când Dumnezeu mi-a protejat fiul și l-a adus înapoi din pragul morții, I-am mulțumit bucuroasă. Când fiul meu s-a agățat de viață, dar apoi a riscat să paralizeze sau să intre într-o stare vegetativă, I-am cerut lui Dumnezeu să nu-l lase pe fiul meu să devină din nou o legumă, chiar declarând cu lăcomie în fața lui Dumnezeu că, dacă îmi va ajuta fiul să poată avea grijă de el însuși, cu siguranță îmi voi face datoria cu sârguință pentru a răsplăti dragostea Lui. Am văzut că încercarea mea nerușinată de a obține favoruri de la Dumnezeu era doar de dragul de a-mi atinge propriile obiective. Eram cu adevărat atât de detestabilă! Mă gândeam la Dumnezeu în același fel în care mă gândeam la omenirea coruptă, crezând că Îi plac cuvintele lingușitoare. Mă gândeam că, atât timp cât spun niște cuvinte frumoase, Dumnezeu va fi fericit și apoi îmi va da beneficii, iar fiul meu se va vindeca. Dumnezeu este sfânt și cinstit, iar ceea ce vrea El este ca oamenii să își folosească inima și onestitatea pentru a I se închina, să-L privească cu o inimă sinceră, dar eu L-am flatat și L-am lingușit pe Dumnezeu pentru scopurile mele personale. Dumnezeu detestă acest lucru. De data aceasta, simțisem chiar pe pielea mea intențiile minuțioase ale lui Dumnezeu. Dacă El nu ar fi rânduit astfel de circumstanțe, nu aș fi văzut niciodată că credința mea din toți acești ani fusese doar pentru a obține siguranță și binecuvântări. Chiar dacă aș crede în Dumnezeu în felul acesta o viață întreagă, nu aș obține niciodată adevărul și viața. Pentru mine, aceste circumstanțe au fost o mântuire extraordinară și o dovadă de milă. Recunoscând acest lucru, am vărsat lacrimi de îndatorire și autoreproș. Am regretat că mă răzvrătisem atât de mult împotriva lui Dumnezeu, că Îl lingușisem și că mă folosisem de El; nu Îl tratasem ca pe Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu m-a tratat în funcție de ceea ce am făcut și a folosit cuvintele Sale pentru a mă îndruma să Îi înțeleg intenția. În acel moment, mi-a fost și mai rușine că primisem dragostea și mântuirea lui Dumnezeu. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „Dumnezeule, indiferent dacă fiul meu va putea sau nu să aibă grijă de el în viitor, sunt gata să mă supun, să caut adevărul și să trăiesc cuvintele și lucrarea Ta și să învăț o lecție din aceste circumstanțe.”

Într-o zi, în timp ce îmi însoțeam fiul la reabilitare, am început în mod inconștient să rememorez toate amintirile legate de credința mea în Dumnezeu: când mama s-a vindecat de cardiopatia sa gravă, am pretins binecuvântări de la Domnul. Când făceam afaceri, speram, de asemenea, că Domnul va face ca totul să meargă bine. După ce am acceptat această etapă a lucrării lui Dumnezeu, am renunțat și m-am consumat puțin, dar tot de dragul de a cere har și binecuvântări de la El. Apoi mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Firea omului a devenit extrem de vicioasă, rațiunea lui a devenit extrem de inertă și conștiința lui extrem de călcată în picioare de către cel rău și a încetat de mult să mai fie conștiința inițială a omului. Omul nu este doar nerecunoscător față de Dumnezeu întrupat pentru că a dăruit atât de multă viață și har omenirii, ci a devenit chiar plin de resentimente față de Dumnezeu pentru că Acesta i-a dat adevărul; întrucât omul nu are nici cel mai mic interes față de adevăr, a devenit plin de resentimente față de Dumnezeu. Nu doar că omul nu este capabil să își sacrifice viața pentru Dumnezeu întrupat, ci și încearcă să obțină beneficii de la El, pretinzând o dobândă care este de zeci de ori mai mare decât ceea ce omul I-a dat lui Dumnezeu. Oamenii cu o astfel de conștiință și rațiune cred că nu este mare lucru și încă mai cred că s-au sacrificat atât de mult pentru Dumnezeu și că Dumnezeu le-a dat prea puțin. Sunt unii oameni care, dându-Mi un vas cu apă, întind mâinile și Îmi cer să le plătesc pentru două străchini cu lapte sau care, după ce Mi-au dat o cameră pentru o noapte, Îmi cer să plătesc chirie pentru mai multe. Cu o astfel de umanitate și o astfel de conștiință, cum v-ați mai putea dori să câștigați viață? Ce nefericiți demni de dispreț sunteți! O astfel de umanitate a omului și o asemenea conștiință a sa sunt ceea ce-L fac pe Dumnezeu întrupat să cutreiere țara, fără a găsi niciun adăpost. Cei care au cu adevărat conștiință și umanitate ar trebui să se închine și să slujească din toată inima pe Dumnezeu întrupat, nu pentru cât de mult a lucrat, ci chiar dacă nu ar face nicio lucrare. Asta ar trebui să facă cei care au o rațiune sănătoasă și aceasta este datoria omului. Mulți oameni vorbesc chiar de condiții pentru slujirea lor față de Dumnezeu: nu le pasă dacă El este Dumnezeu sau om și vorbesc doar de condițiile lor și caută doar să-și satisfacă propriile dorințe. Când gătiți pentru Mine, cereți plata pentru serviciu, când alergați pentru Mine, cereți o plată pentru alergare, când lucrați pentru Mine, cereți o plată pentru lucru, când Îmi spălați hainele, cereți plată pentru spălătorie, când dați ceva bisericii, cereți un preț prin care să recuperați ce ați dat, când vorbiți, cereți plata unui vorbitor, când distribuiți cărți, cereți o plată pentru distribuție, când scrieți, cereți o plată pentru cele scrise. Cei pe care i-am emondat Mi-au cerut chiar și recompense, în timp ce aceia care au fost trimiși acasă cer daune pentru pătarea numelui lor; cei necăsătoriți cer zestre sau o compensație pentru tinerețea lor pierdută, cei care taie o găină cer plata unui măcelar, cei care prăjesc mâncarea cer o plată pentru prăjit, iar cei care fac o supă cer și ei o plată pentru aceasta… Aceasta este măreața și minunata voastră umanitate și acestea sunt acțiunile pe care le dictează conștiința voastră iubitoare. Unde vă este rațiunea? Unde vă este umanitatea? Să vă spun Eu! Dacă veți continua în felul acesta, nu voi mai lucra în mijlocul vostru. Nu voi mai lucra în mijlocul unei haite de fiare îmbrăcate în haine de oameni, nu voi suferi pentru un astfel de grup de oameni ale căror fețe frumoase ascund inimi sălbatice, nu voi îndura pentru o astfel de haită de animale care nu au nici cea mai mică posibilitate să fie mântuite. Ziua în care Mă voi întoarce cu spatele la voi este ziua în care veți muri, este ziua în care întunericul va veni peste voi și ziua în care lumina vă va părăsi. Astfel vă spun! Nu voi fi niciodată binevoitor față de un grup ca al vostru, care este mai jos chiar decât animalele! Există limite pentru cuvintele și acțiunile Mele, iar în condițiile în care umanitatea și conștiința voastră sunt așa cum sunt, Eu nu voi mai lucra, căci vă lipsește prea mult conștiința, Mi-ați provocat prea multă durere și comportamentul vostru deplorabil Mă dezgustă prea mult. Oamenii cărora le lipsesc atât de mult umanitatea și conștiința nu vor avea niciodată o șansă la mântuire; nu aș mântui niciodată niște oameni atât de nerecunoscători și de lipsiți de suflet” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „A avea o fire neschimbată înseamnă a fi în vrăjmășie cu Dumnezeu”). Înainte, când citeam acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, nu mă comparam deloc cu ce scria acolo și chiar îi priveam cu dispreț pe acești oameni. Mă gândeam că oamenii care pretind lucruri de la Dumnezeu și își reglează conturile cu El trebuie să aibă atât de puțină umanitate! Citind astăzi aceste cuvinte, mi-au luat foc obrajii. Era ca și cum aș fi fost pălmuită; a fost foarte umilitor. Nu eram eu exact acest tip de persoană? După ce am început să cred în Dumnezeu, am crezut că Dumnezeu îmi va ocroti familia și că o va feri de dezastre. Am renunțat la tot pentru a obține binecuvântări mai mari; orice datorie făceam, o făceam de bunăvoie și credeam că, din moment ce mă consum, Dumnezeu trebuie să-mi dea har și binecuvântări și că trebuie să-mi satisfacă toate cerințele. Mi-am transformat îndeplinirea datoriei de ființă creată într-un capital pentru a emite pretenții față de Dumnezeu, iar binecuvântările chiar trebuiau să fie de zeci de ori mai mari decât măsura în care mă consumam eu. Când fiul meu s-a îmbolnăvit, am calculat cât de mult mă consumasem în acești ani și am crezut că Dumnezeu îl va vindeca, fără îndoială, pe fiul meu de această boală. De asemenea, I-am cerut cu lăcomie lui Dumnezeu să facă o minune pentru ca fiul meu să poată sta din nou pe picioare și avea grijă de el. Mă gândeam că, atât timp cât cred în Dumnezeu, El va trebui să aibă grijă de mine și să-mi satisfacă toate cerințele. Altfel, Dumnezeu ar fi nedrept. În acest fel L-am constrâns cu nerușinare pe Dumnezeu și I-am cerut lucruri cu o îngâmfare necontrolată. Îmi lipsea cu adevărat orice fel de umanitate și de rațiune. M-am gândit la Pavel în timpul Epocii Harului, care a îndurat mari suferințe în timp ce propovăduia Evanghelia, dar nu a urmărit adevărul sau schimbarea firii. El a transformat suferința, plata unui preț și munca grea într-o condiție și un fel de capital pentru a intra în Împărăția Cerurilor, cerând o coroană a dreptății de la Dumnezeu. El a spus: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârșit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa dreptății” (2 Timotei 4:7-8). Pavel credea că, dacă Dumnezeu nu îi acordă această coroană, atunci Dumnezeu era nedrept. El a protestat public împotriva lui Dumnezeu și, ca urmare, a jignit firea lui Dumnezeu și a fost pedepsit. Oare calea pe care o urmam eu nu era exact aceeași cu cea a lui Pavel? Era calea de a nu urmări adevărul sau schimbarea firii, ci de a urmări doar obținerea harului și a binecuvântărilor de la Dumnezeu. Am văzut că îmi foloseam anii de renunțare, consum și muncă grea, precum și faptul că fiul meu și-a abandonat tinerețea și a renunțat la căsătorie după ce a crezut în Dumnezeu pentru a-și face datoria, drept capital pentru a-L constrânge pe Dumnezeu. Când Dumnezeu nu-mi satisfăcea dorințele, Îl puneam la îndoială, Îi eram ostilă și protestam împotriva Lui. Eram cu adevărat prea nerușinată! Cu cât reflectam mai mult, cu atât mai mult îmi dădeam seama că acest comportament al meu jignise firea lui Dumnezeu și declanșase furia Lui. Mi-era teamă; dacă tot nu mă pocăiam, cu siguranță aveam să primesc o pedeapsă de la Dumnezeu, ca Pavel. M-am rugat în grabă lui Dumnezeu și m-am căit: „Dumnezeule, în toți acești ani, nu Te-am venerat cu sinceritate. Te-am privit întotdeauna ca pe un obiect care trebuie folosit și Ți-am cerut să-mi satisfaci dorința de binecuvântări. Sunt cu adevărat atât de detestabilă! Dumnezeule! Sunt gata să mă pocăiesc în fața Ta. Indiferent dacă fiul meu trăiește sau moare sau dacă este paralizat, nu mă voi mai plânge de Tine și sunt gata să mă supun tuturor circumstanțelor pe care Tu le orchestrezi și să acționez ca o ființă creată cu rațiune și umanitate pentru a-Ți răsplăti dragostea și a-Ți mângâia inima!”

După asta, i-am spus fiului meu: „Haide să ne corectăm mentalitatea și să luăm lucrurile așa cum vin. Nu putem cere ca Dumnezeu să te vindece, așa că hai să învățăm lecția supunerii. Chiar dacă rămâi paralizat și nu mai poți sta niciodată pe picioare, nu avem voie să ne plângem.” El a răspuns: „Ai dreptate. Momentul nașterii și momentul morții oamenilor sunt cu totul în mâinile lui Dumnezeu. El a stabilit deja acest lucru; sunt dispus să mă supun Lui!” După aceea, eu și fiul meu nu am mai fost atât de îndurerați și nu I-am mai cerut lui Dumnezeu ca fiul meu să se însănătoșească mai repede. Am trăit lucrurile așa cum au venit. Pe neașteptate, în scurt timp, starea fiului meu a început să se amelioreze de la o zi la alta. Într-o zi, fiul meu mergea înainte și înapoi în scaunul său cu rotile pe hol, ca de obicei. Îmi era puțin somn în acel moment, așa că am mers în cameră să mă odihnesc o vreme. Tocmai mă întinsesem când am auzit pe cineva strigând tare de pe hol, spunând: „Ia te uită, omul acela tocmai s-a ridicat în picioare!” Când am auzit acest strigăt, am deschis ușa și m-am uitat și am văzut că tocmai fiul meu era cel care se ridicase în picioare. Parcă visam; nu-mi venea să cred ce vedeam în fața ochilor mei. În inima mea, tot repetam: „Dumnezeule! Îți mulțumesc, Dumnezeule! Te slăvesc! Faptul că fiul meu s-a putut ridica în picioare se datorează puterii Tale; este fapta Ta!” Treptat, fiul meu a reușit să își țină sub control urinarea și defecarea și chiar să meargă singur la toaletă în scaunul cu rotile. Într-o zi, o rudă a unui pacient mi-a spus cu invidie: „Copilul meu și fiul tău au aceeași boală. Noi am cheltuit peste un milion de yuani, iar el încă nu s-a ridicat!” M-am gândit în sinea mea: „Faptul că fiul meu se poate ridica astăzi în picioare este fapta lui Dumnezeu și numai Dumnezeu are o astfel de putere!” Cineva a mai spus: „Copilul dvs. este cu adevărat o raritate, să-și poată reveni atât de bine în urma acestei boli. Sunteți cu adevărat norocoasă!” Am zâmbit și am dat din cap, mulțumindu-I în mod repetat lui Dumnezeu în inima mea! Câteva zile mai târziu, am ieșit din spital și ne-am întors acasă.

De douăzeci și unu de ani îl urmez pe Dumnezeu Atotputernic. Rememorând, Dumnezeu m-a condus prin acest proces pas cu pas. Numai că eu am fost prea răzvrătită și am adăugat condiții suplimentare credinței mele în Dumnezeu. Am făcut tranzacții cu Dumnezeu pentru a obține har și binecuvântări. Dacă Dumnezeu nu ar fi folosit boala fiului meu pentru a mă dezvălui și a-mi spulbera visul de a obține binecuvântări, nu aș fi recunoscut această viziune falsă în credința mea în Dumnezeu. Am văzut că scopul credinței mele în Dumnezeu era atât de urât, atât de detestabil! Experimentarea acestei lucrări din partea lui Dumnezeu m-a făcut să simt că boala fiului meu a fost o mântuire extraordinară pentru noi. Dragostea lui Dumnezeu nu constă doar în har și în binecuvântări; dimpotrivă, adevărata Lui iubire stă în boală și durere, în judecată și mustrare, în încercări și rafinare, care sunt toate menite să mă purifice și să mă schimbe. Boala fiului meu mi-a permis și să simt esența dreaptă, frumoasă și bună a lui Dumnezeu. Acum, corpul fiului meu și-a revenit chiar bine. Mă gândesc cum doctorul l-a condamnat la moarte pe fiul meu, iar acum nu numai că poate avea grijă de el însuși, dar mă poate ajuta și pe mine la lucrare. Nici nu îndrăznisem să sper la asta. Văd că Dumnezeu deține suveranitatea și rânduiește toate lucrurile, că autoritatea asupra vieții și morții omului se află în mâinile Lui și că El este la cârma tuturor lucrurilor. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru mântuirea pe care ne-a dăruit-o!