de Liang Xin, China

Acum doi ani, fiul meu a început brusc să aibă o durere groaznică la mijloc. Am mers la control, iar doctorul a spus că rezultatele sunt îngrijorătoare, că ar trebui să facem alte analize la un spital mai mare din provincie. Mi-a tresărit inima când a spus asta și m-am gândit că era posibil ca fiul meu să aibă o boală gravă. Dar apoi, m-am gândit: „De când am devenit credincioasă, am făcut sacrificii și mi-am făcut datoria pentru Dumnezeu tot timpul și am suferit mult. Chiar și când m-am confruntat cu oprimarea și arestările înverșunate efectuate de Partidul Comunist și cu batjocura și defăimarea de către prieteni și rude, nu m-am dat înapoi niciodată și am rămas fermă în datoria mea. Considerând toate sacrificiile pe care le făcusem pentru Dumnezeu, ar trebui să îl protejeze pe fiul meu de orice lucru grav.” Dar rezultatele m-au șocat. Fiul meu avea cancer la ficat și ciroză la ficat. Doctorul a spus că mai are de trăit doar între trei și șase luni. Diagnosticul acesta fost ca o lovitură de trăsnet și am rămas efectiv acolo, paralizată. Pur și simplu nu puteam accepta această realitate. Avea doar 37 de ani – cum a putut să se îmbolnăvească așa grav? Țineam rezultatele analizelor și îmi tremurau mâinile. M-am întrebat dacă doctorul nu a greșit diagnosticul. Am stat acolo, pe marginea patului, năucă și nu mi-am revenit câtăva vreme. Îmi curgeau lacrimile pe față și mă gândeam: „E atât de tânăr – cum să se îmbolnăvească atât de grav? Cancer la ficat și ciroză la ficat? Oricare dintre cele două boli ar fi fatală, dar amândouă? El e stâlpul familiei noastre. Ce ne-am face cu toții fără el? Cel mai dureros lucru pe care îl poate înfrunta în viață o persoană e să îngropi un copil.” Eram tot mai nefericită. Îmi venea tot timpul să plâng și trăiam fiecare zi în confuzie. Eram cu adevărat în întuneric. Am spus o rugăciune: „Dumnezeule, fiul meu fiind atât de bolnav, sufăr într-adevăr și nu fac față. Te rog, luminează-mă să-Ți înțeleg voia.”

Într-o zi, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „În timp ce sunt supuși încercărilor, este normal ca oamenii să fie slabi, să fie negativi în interior, să nu înțeleagă intențiile lui Dumnezeu sau să fie lipsiți de claritate în ceea ce privește calea de practică. Dar, în orice caz, trebuie să ai credință în lucrarea lui Dumnezeu și, întocmai ca Iov, să nu-L tăgăduiești. Deși Iov a fost slab și a blestemat ziua în care s-a născut, nu a negat că toate lucrurile pe care le dețin oamenii după ce se nasc sunt dăruite de Iahve și că tot El este și Cel care le ia înapoi. Indiferent la ce încercări a fost supus, și-a păstrat această credință. […] Dumnezeu face lucrarea de desăvârșire asupra oamenilor, iar ei nu pot să o vadă, nu pot să o atingă; în astfel de împrejurări, ți se cere să ai credință. Credința e necesară atunci când ceva nu poate fi văzut cu ochiul liber. Credința e necesară când nu poți renunța la propriile noțiuni. Când lucrarea lui Dumnezeu nu îți este clară, ceea ce ți se cere este să ai credință, să iei o poziție neclintită și să rămâi ferm în mărturia ta” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). Citind cuvintele lui Dumnezeu, am putut vedea că îmbolnăvirea gravă a fiului meu era un fel de încercare și de test pentru mine și că trebuia să mă bazez pe credința mea ca să trec peste asta. M-am gândit la Iov, căruia i-au fost furate toată averea și toate animalele, i-au murit toți copiii și s-a umplut de bube. Chiar și în fața acestei mari încercări, el a fost gata să se blesteme pe sine înainte de a-L învinui pe Dumnezeu și tot a fost capabil să slăvească numele lui Iahve. În cele din urmă, el a fost o mărturie frumoasă pentru Dumnezeu. În timp ce trecea prin toate acestea, prietenii au râs de el, soția l-a criticat și chiar i-a spus să-L abandoneze pur și simplu pe Dumnezeu și să moară. La suprafață, părea că îl criticau oamenii, dar în spatele lor era Satana care îl ispitea pe Iov, cu vorbele oamenilor, să-L nege și să-L trădeze pe Dumnezeu. Dar Iov nu s-a lăsat păcălit, ba chiar și-a denunțat soția ca fiind nesăbuită. În acest moment, vicleșugurile Satanei erau în spatele atacurilor prietenilor și rudelor mele. Trebuia să fiu ca Iov și să mărturisesc ferm pentru Dumnezeu. Nu puteam să ascult aberațiile lor. La gândurile acestea, nu m-am mai simțit chiar atât de nefericită și neajutorată ca înainte.

Fiul meu a fost operat după două săptămâni, iar condițiile lui au început să se îmbunătățească. M-am gândit: „Dumnezeu poate că va avea milă de el datorită credinței mele. Sper cu adevărat că Dumnezeu ar putea să dezvăluie un miracol și să îi vindece boala. Dacă și-ar reveni complet, ar fi minunat!” Apoi, mi-am amintit brusc acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Tot ceea ce urmărești tu este să fii capabil să câștigi pacea după ce ai crezut în Dumnezeu – să nu se îmbolnăvească ai tăi copii, să aibă o slujbă bună soțul tău, să-și găsească fiul tău o soție bună, să-și găsească fiica ta un soț bun, să are pământul bine boii și caii tăi, un an de vreme bună pentru recoltele tale. Asta e ceea ce urmărești tu. Ce urmărești tu e doar să trăiești în confort – să nu se întâmple niciun accident familiei tale, să te ocolească vânturile, să nu fie atinsă fața ta de praf, să nu fie inundate recoltele familiei tale – să nu fii afectat de niciun dezastru, să trăiești în «îmbrățișarea lui Dumnezeu», să trăiești într-un cuibușor confortabil. Un laș ca tine, care întotdeauna urmărește trupul – ai o inimă, ai un duh? Nu ești o fiară? Îți dăruiesc adevărata cale fără să-ți cer nimic în schimb, dar tu tot nu o urmărești. Ești în continuare unul dintre aceia care cred în Dumnezeu? Îți dăruiesc viața umană reală, dar tu tot nu o urmărești. Nu ești oare de același fel cu porcii și câinii?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoașterea sa despre mustrare și judecată”). Cuvintele lui Dumnezeu au dezvăluit clar perspectivele mele greșite asupra credinței și motivele binecuvântărilor. Mi-a fost foarte rușine. Când credeam în Domnul, urmărisem binecuvântări și har, sperând că întreaga mea familie va fi binecuvântată datorită credinței mele. De când am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, deși nu mă rugasem niciodată cu ardoare la Dumnezeu pentru harul Lui, eu nu am urmărit adevărul și nu L-am înțeles cu adevărat pe Dumnezeu. În credința mea, am susținut perspectiva de a dobândi binecuvântări „însutite în această viață și viață eternă în epoca următoare.” M-am gândit că, fiindcă făcusem sacrificii pentru Dumnezeu, El Își va aminti de mine și mă va binecuvânta, că ar trebui să îmi protejeze familia de boală și dezastru, să ne facă viața ușoară și lipsită de orice nenorocire. Din acest motiv, mi-am lăsat locul de muncă în urmă ca să-mi fac datoria, întru totul fericită și dornică să îndur orice suferință. Dar când fiul meu a fost diagnosticat cu cancer, am rămas blocată permanent în durere și îngrijorare și mi-am pierdut elanul pentru datoria mea. Făceam calcule meschine despre cât mă sacrificasem, cât suferisem, certându-mă cu Dumnezeu, învinuindu-L că nu-mi proteja fiul. Situația cu care mă confruntam, precum și cuvintele lui Dumnezeu de revelație mi-au arătat că perspectiva mea asupra urmăririi în credință era greșită. Nu renunțam la lucruri pentru credință ca să caut adevărul și să scap de firea mea coruptă, ci, mai degrabă, o făceam în schimbul harului și binecuvântărilor lui Dumnezeu. Făceam tranzacții cu El, folosindu-L și înșelându-L. Credința mea era doar urmărirea mea neclintită ca Dumnezeu să-mi protejeze familia și să ne țină teferi și nevătămați, liberi de boală și dezastru. Cu ce m-am deosebit de acei oameni religioși care caută pâine pentru a-și potoli foamea? Am văzut cât de josnică era perspectiva mea asupra urmăririi. Când am realizat asta, m-am simțit foarte îndatorată lui Dumnezeu și am venit înaintea Lui în rugăciune, gata să pun sănătatea fiului meu în mâinile Lui și să mă supun rânduielilor Lui.

După o perioadă de tratament, condițiile fiului meu au început să se îmbunătățească, iar starea lui mintală era, de asemenea, din ce în ce mai bună. Mânca normal și putea face unele activități ușoare. Am fost foarte fericită, mai ales atunci când l-am văzut cântând și dansând cu fiul lui, cu microfonul în mână, părând perfect sănătos. Am simțit că sunt speranțe de mai bine pentru el și chiar m-am gândit: „Dintr-o perspectivă umană, boala lui era o condamnare la moarte și se presupunea că mai avea de trăit doar 6 luni. Dar trecuse deja mai mult timp și își revenise atât de bine. Acestea sunt harul și protecția lui Dumnezeu. Dacă lucrurile continuă așa, ar trebui să își revină complet.” Dar lucrurile nu au evoluat cum crezusem. Subit, nu a mai putut ține mâncarea în stomac, abdomenul a început să i se umfle tot mai tare zi după zi și îi era greu să stea așezat. A fost la control și, deși tumoarea nu reapăruse, ciroza se agrava tot mai tare și făcea ascită. Am simțit că moartea îi dă încet-încet târcoale și iar am căzut pradă disperării. M-am gândit: „Starea fiului meu se îmbunătățise vizibil, de ce se înrăutățește din nou? Este un fiu atât de bun și se înțelege bine cu toată lumea. Prietenii, rudele și vecinii au cu toții de spus numai lucruri bune despre el. Cu toate că nu îmi sprijină prea mult credința, nici nu îmi stă în cale. De ce ar face o boală fatală? În timpul în care am fost credincioasă, am împărtășit Evanghelia, făcând în mod activ în tot ce intervenea la biserică. Indiferent de oprimarea și arestările Partidului Comunist și indiferent de împotrivirea și piedicile cu care mă confrunt din partea rudelor, nu dau niciodată înapoi. Continui să-mi fac datoria. Am renunțat la foarte multe, așadar, de ce mă confrunt cu asta? Asta e ceea ce am primit în schimbul anilor mei de sacrificiu?” Deși nu am spus asta, eram copleșită de sentimentul că Dumnezeu era nedrept. Eram tot timpul pesimistă, deprimată și confuză. Mă simțeam fără speranță. Sufeream îngrozitor și plângeam tot timpul.

În durerea mea, m-am rugat lui Dumnezeu și am căutat voia Sa în cuvintele Sale. Am citit acest fragment: „Dreptatea nu înseamnă nicidecum echitate sau justețe; nu înseamnă egalitarism și nici a-ți da ceea ce meriți pentru lucrarea ta, a-ți plăti pentru vreo lucrare pe care ai făcut-o sau a-ți da ce ți se cuvine în funcție de eforturile depuse. Aceasta nu este dreptate, înseamnă doar a fi corect și rațional. Foarte puțini oameni sunt capabili să cunoască firea dreaptă a lui Dumnezeu. Să presupunem că Dumnezeu l-ar fi distrus pe Iov după ce Iov a adus mărturie pentru El: ar fi asta drept? De fapt, ar fi. De ce se numește aceasta dreptate? Cum văd oamenii dreptatea? Dacă un lucru este în conformitate cu noțiunile oamenilor, atunci lor le este foarte ușor să spună că Dumnezeu este drept; totuși, dacă nu văd ceva ca fiind în concordanță cu noțiunile lor – dacă este ceva ce nu sunt capabili să înțeleagă – atunci le-ar fi greu să spună că Dumnezeu este drept. Dacă Dumnezeu l-ar fi distrus pe Iov pe atunci, oamenii nu ar spune că El este drept. De fapt, indiferent dacă oamenii au fost sau nu corupți și dacă au fost profund corupți sau nu, trebuie Dumnezeu să Se justifice atunci când îi distruge? Este nevoit să le explice oamenilor pe ce bază face acest lucru? Trebuie oare Dumnezeu să le spună oamenilor legile pe care El le-a poruncit? Nu este nevoie. În ochii lui Dumnezeu, cineva care este corupt și care este predispus să I se împotrivească lui Dumnezeu nu are nicio valoare; orice mod în care Se va ocupa Dumnezeu de el va fi potrivit și totul este conform rânduielilor lui Dumnezeu. […] Esența lui Dumnezeu este dreptatea. Deși ceea ce face El nu este ușor de înțeles, tot ceea ce face El este drept; doar că, pur și simplu, oamenii nu înțeleg. Când Dumnezeu i l-a dat pe Petru Satanei, cum a răspuns Petru? «Omenirea nu este în măsură să priceapă ce faci Tu, dar tot ceea ce faci conține bunele Tale intenții; în toate acestea există dreptate. Cum să nu rostesc vorbe de laudă pentru înțelepciunea și faptele Tale?» Acum, ar trebui să vedeți că motivul pentru care Dumnezeu nu îl distruge pe Satana în timp ce îl mântuiește pe om este ca oamenii să poată vedea clar cum i-a corupt Satana și măsura în care i-a corupt și cum îi purifică și mântuiește Dumnezeu. În cele din urmă, când oamenii au înțeles adevărul și au văzut clar chipul hidos al Satanei și păcatul monstruos al corupției lor de către Satana, Dumnezeu îl va distruge pe Satana, arătându-le dreptatea Lui. Momentul distrugerii Satanei conține firea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Tot ceea ce face Dumnezeu este drept. Deși s-ar putea ca oamenii să nu poată să perceapă acest lucru, ei nu ar trebui să emită judecăți după bunul plac. În cazul în care ceva din ce face El li se pare nerezonabil oamenilor sau dacă aceștia au vreo noțiune privind acest lucru, iar apoi spun că El nu este drept, atunci sunt extrem de iraționali. Vezi că unele lucruri i s-au părut de neînțeles lui Petru, dar a fost sigur că înțelepciunea lui Dumnezeu era prezentă și că intențiile Sale bune erau în acele lucruri. Oamenii nu pot înțelege totul; sunt atât de multe lucruri pe care nu le pot pricepe. Astfel, a cunoaște firea lui Dumnezeu nu este un lucru ușor” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat că dreptatea Lui nu e cum crezusem eu – perfect rezonabilă și egalitară, și că nu înseamnă că primești exact ceea ce investești. Dumnezeu este Domnul Creației și însăși esența Lui e dreaptă, așadar, fie că El dă sau ia, fie că primim har sau suferim în încercări, totul cuprinde înțelepciunea Lui. Totul e o revelație a firii lui drepte. Iov a urmat calea lui Dumnezeu, temându-se de El și ferindu-se de rău toată viața. Era o persoană perfectă în ochii lui Dumnezeu și, totuși, Dumnezeu l-a testat. Credința lui în Dumnezeu și teama de El au crescut prin încercări după încercări și, în final, el a fost mărturie răsunătoare pentru Dumnezeu și l-a biruit complet pe Satana. Apoi, Dumnezeu i S-a arătat și l-a binecuvântat și mai mult. Aceasta a dezvăluit firea dreaptă a lui Dumnezeu. M-am gândit și la Pavel. A suferit mult și a călătorit departe ca să răspândească Evanghelia Domnului, dar nu a s-a supus cu adevărat lui Dumnezeu și nici nu s-a temut de El. A vrut doar să-și folosească munca asiduă în schimbul binecuvântărilor lui Dumnezeu. După ce a muncit destul de mult, a spus: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârșit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa dreptății” (2 Timotei 4:7-8). Suferința și contribuțiile lui Pavel au fost pline de ambiții și dorințe și au fost tranzacționale. Firea lui nu s-a schimbat deloc și era pe o cale potrivnică lui Dumnezeu. În cele din urmă, a fost pedepsit de El. Vedem din aceasta că Dumnezeu nu Se uită la cât de mult par oamenii să muncească, ci dacă Îl iubesc cu adevărat și I se supun și dacă firea vieții lor se schimbă. Dumnezeu este atât de sfânt și de drept. Am crezut că voi fi răsplătită pentru contribuțiile mele, că voi primi ceva egal cu contribuția mea. Este o perspectivă umană, tranzacțională, total diferită de firea dreaptă a lui Dumnezeu. Cu toate că făcusem câteva sacrificii și făcusem unele lucruri bune ca și credincioasă, perspectiva mea asupra urmăririi în credință era greșită și nu aveam supunere adevărată față de Dumnezeu. Tot L-am condamnat și m-am opus Lui când fiul meu s-a îmbolnăvit. Firea vieții mele nu se schimbase, iar eu încă eram cineva care se opunea lui Dumnezeu și aparținea Satanei. N-am meritat deloc binecuvântările lui Dumnezeu. Nu am înțeles firea dreaptă a lui Dumnezeu, și am crezut că, întrucât făcusem câteva sacrificii în datoria mea, Dumnezeu ar trebui să-l protejeze pe fiul meu și să vegheze asupra lui. Nu Îi făceam cereri lui Dumnezeu dintr-o perspectivă umană, tranzacțională? M-am gândit la aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Toată lumea are o destinație potrivită determinată conform esenței fiecărui individ și nu are absolut nicio legătură cu alți oameni. Comportamentul rău al unui copil nu poate fi transferat părinților lui și nici dreptatea unui copil nu poate fi împărtășită cu părinții lui. Comportamentul rău al unui părinte nu poate fi transferat copiilor lui și nici dreptatea unui părinte nu poate fi împărtășită cu copiii lui. Fiecare își poartă păcatele și fiecare se bucură de binecuvântările proprii. Nimeni nu poate fi un înlocuitor pentru o altă persoană; aceasta este dreptatea” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). M-am gândit mereu că, din moment ce sacrificasem unele lucruri în credința mea, Dumnezeu ar trebui să-mi vindece fiul. Altfel, L-aș percepe ca nedrept. A fost foarte absurd din partea mea! Indiferent cât de mult suferisem și de prețul pe care îl plătisem, era datoria mea și ceea ce ar trebui să fac în calitate de ființă creată. Nu avea deloc legătură cu boala fiului meu, cu soarta sau destinația lui. N-ar trebui să mă folosesc de asta ca să negociez, să mă târguiesc cu Dumnezeu.

Într-o zi, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a ajutat să înțeleg esența perspectivei mele greșite. Dumnezeu Atotputernic spune: „Indiferent de câte lucruri i se întâmplă, tipul de persoană care este un antihrist nu încearcă niciodată să le abordeze căutând adevărul în cuvintele lui Dumnezeu, și cu atât mai puțin încearcă să vadă lucrurile prin intermediul cuvintelor lui Dumnezeu – ceea ce se datorează în întregime faptului că nu crede că fiecare rând din cuvintele lui Dumnezeu este adevărul. Indiferent cum are părtășie despre adevăr casa lui Dumnezeu, antihriștii rămân nereceptivi și, în consecință, le lipsește atitudinea corectă, indiferent de situația cu care se confruntă; în special, când este vorba despre modul în care Îl abordează pe Dumnezeu și adevărul, antihriștii refuză cu încăpățânare să renunțe la noțiunile lor. Dumnezeul în care cred ei este un dumnezeu care arată semne și minuni, un dumnezeu supranatural. Ei numesc dumnezei pe oricine poate arăta semne și minuni – indiferent dacă este vorba despre Guanyin Bodhisattva, Buddha sau Mazu. […] În mintea antihriștilor, zeii ar trebui să se ascundă după un altar și să primească ofrande, mâncând alimentele pe care le oferă oamenii, inhalând fumul din tămâia pe care o ard, dându-le o mână de ajutor când intră în bucluc, arătându-se foarte puternici și oferindu-le ajutor imediat, în limitele a ceea ce este de înțeles pentru ei, satisfăcându-le nevoile atunci când oamenii cer ajutor și sunt sinceri în rugămințile lor. Pentru antihriști, doar un dumnezeu ca acesta este un dumnezeu adevărat. Între timp, orice face Dumnezeu în prezent este privit cu dispreț de către antihriști. De ce? Judecând după natura-esență a antihriștilor, ceea ce necesită ei nu este lucrarea de udare, păstorire și mântuire pe care Creatorul o săvârșește asupra ființelor create, ci prosperitatea și îndeplinirea dorințelor lor în legătură cu toate lucrurile, să nu fie pedepsiți în viața asta și să ajungă în rai în lumea ce va veni. Punctul lor de vedere și nevoile lor le confirmă esența de ură față de adevăr” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul cincisprezece: Ei nu cred în existența lui Dumnezeu și neagă esența lui Hristos (Partea întâi)”]. Fiecare cuvânt de la Dumnezeu a lovit drept la țintă. Reflectând, mi-am dat seama că mereu am simțit că Dumnezeu ar trebui să mă răsplătească și să mă binecuvânteze pentru sacrificiile și contribuțiile pe care le făcusem în credința mea, că ar trebui să-mi țină familia în siguranță, departe de dezastre și boli. Așadar, când am văzut că fiul meu se simțea mult mai bine, am simțit că e harul lui Dumnezeu și am fost foarte recunoscătoare și plină de venerație pentru Dumnezeu. Dar când fiul meu s-a simțit rău din nou, am vrut ca Dumnezeu să facă un miracol pentru a-l vindeca. Când Dumnezeu nu a făcut ceea ce am vrut, am trecut de la zâmbete la resentimente, supărată pe Dumnezeu că nu ține cont de toate sacrificiile și contribuțiile mele pentru a-l proteja și vindeca pe fiul meu. Ba chiar am regretat tot ce dădusem și sacrificasem. Stările mele oscilau toate în funcție de ce câștigam sau pierdeam. În credința mea, nu mă supusesem lui Dumnezeu și nu-L venerasem ca pe Domnul Creației, ci mai degrabă ca pe un „idol” care să-mi satisfacă cerințele și să mă binecuvânteze. Cu ce mă deosebeam de necredincioșii care-l venerează pe Buddha sau pe Guan Yin? Nu fusesem un credincios adevărat! Dumnezeu S-a întrupat și a venit pe pământ de două ori, îndurând umilință incredibilă, condamnarea oamenilor, împotrivire, răzvrătire și înțelegere greșită. Totul ca să ne transmită cuvintele Lui și adevărul, să ne facă să trăim după cuvintele Lui și să scăpăm de firile noastre corupte și, în cele din urmă, să ne mântuiască. Dumnezeu a plătit un preț atât de mare pentru a mântui omenirea. Mă bucurasem de atâta har de la El în anii mei de credință, obținând udarea și susținerea atâtor adevăruri. Dar n-am fost deloc sinceră față de Dumnezeu. E foarte dureros și dezamăgitor pentru El! Am început să mă simt tot mai îndatorată față de Dumnezeu și-am îngenunchiat în fața Lui, cu lacrimi de remușcare și vină brăzdându-mi fața. M-am rugat și m-am căit înaintea lui Dumnezeu, spunând: „Dumnezeule, sunt credincioasă de atâția ani, însă nu am urmărit adevărul. N-am reușit să fiu mărturie fermă trecând prin boala fiului meu și Te-am dezamăgit. Dumnezeule, vreau să mă căiesc în fața Ta și, indiferent că fiul meu își revine sau nu, sunt gata să mă supun conducerii și rânduielilor Tale. Te rog, dă-mi credință.” Am simțit că mi s-a luat o mare piatră de pe inimă după această rugăciune și m-am simțit mult mai ușurată.

Am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu, care mi-a dat ceva mai multă înțelegere a voii Sale. Dumnezeu Atotputernic spune: „Nu există o corelare între datoria omului și faptul că primește binecuvântări sau va fi vai de el. Datoria este ceea ce omul se cuvine să îndeplinească; reprezintă vocația sa de la ceruri și ar trebui să o îndeplinească fără să caute recompensă și fără condiții sau scuze. Doar asta se poate numi a-și îndeplini datoria. A primi binecuvântări se referă la binecuvântările de care se bucură când este desăvârșit după ce a experimentat judecata. A fi vai de el se referă la pedeapsa pe care o primește cineva atunci când firea sa nu se schimbă, după ce trece prin mustrare și judecată, adică atunci când nu este desăvârșit. Dar, indiferent dacă primesc binecuvântări sau e vai de ele, ființele create ar trebui să-și facă bine datoria, să facă ceea ce se cuvine să facă și ceea ce sunt capabile să facă; acesta este minimul pe care o persoană, o persoană care-L urmărește pe Dumnezeu, ar trebui să-l facă. Nu ar trebui să-ți îndeplinești datoria de dragul de a primi binecuvântări și nu ar trebui să refuzi să-ți îndeplinești datoria de teamă că va fi vai de tine. Permiteți-Mi să vă spun acest lucru: îndeplinirea datoriei proprii este ceea ce omul se cuvine să facă, iar dacă nu își face datoria, atunci asta este răzvrătirea lui. Tocmai prin procesul îndeplinirii datoriei sale omul se schimbă treptat și prin acest proces el își demonstrează loialitatea. Ca atare, cu cât îți îndeplinești mai mult datoria, cu atât mai multe adevăruri vei putea să dobândești și cu atât mai practică va deveni exprimarea ta” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Diferența dintre lucrarea de slujire a lui Dumnezeu întrupat și datoria omului”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat că a ne face datoria nu are nicio legătură cu a fi binecuvântat sau blestemat. Indiferent dacă obținem sau nu binecuvântări în credința noastră, ca ființe create, ar trebui să ne facem datoria pentru a răsplăti iubirea lui Dumnezeu. E drept și potrivit. Ca părinții care își cresc copiii până când devin adulți – copiii ar trebui să fie ascultători. Nu ar trebui să aibă legătură cu ce moștenesc, nu ar trebui să fie ceva condiționat. Este minimul pe care ar trebui să-l facem ca persoane. Dar eu nu mă gândeam cum să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu în datoria mea. În schimb, am vrut să folosesc datoria dată de Dumnezeu ca să mă târguiesc cu El, cerându-I har și binecuvântări pentru puținul pe care îl făcusem și îl sacrificasem. Fără să primesc acestea, L-am condamnat. Nu am avut deloc conștiință și chiar L-am dezamăgit pe Dumnezeu. Mai ales după ce fiul meu s-a îmbolnăvit, am cerut multe și întotdeauna L-am înțeles greșit și L-am învinuit pe Dumnezeu. Acest gând m-a făcut să mă detest cu adevărat. M-am gândit: „Indiferent dacă fiul meu își revine sau nu, nu Îl voi mai condamna niciodată pe Dumnezeu.” După aceea, condițiile fiului meu s-au înrăutățit tot mai mult. Sănătatea lui se deteriora cu fiecare zi. Cu toate că mă durea și sufeream, nu Îi mai făceam cereri lui Dumnezeu.

Într-o zi, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu deja a plănuit în întregime geneza, apariția, durata de viață și finalul tuturor ființelor create, precum și misiunea vieții lor și rolul pe care-l joacă în toată omenirea. Nimeni nu poate schimba aceste lucruri; aceasta este autoritatea Creatorului. Apariția fiecărei ființe create, misiunea vieții sale, când se va termina durata vieții ei – toate aceste legi au fost rânduite de Dumnezeu cu mult timp în urmă, după cum El a rânduit orbita fiecărui corp ceresc; ce orbită urmează aceste corpuri cerești, timp de câți ani, cum orbitează, ce legi urmează – toate acestea au fost rânduite de Dumnezeu cu mult timp în urmă, fiind neschimbate de mii, zeci de mii, sute de mii de ani. Toate acestea sunt ordonate de Dumnezeu și aceasta este autoritatea Lui” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Este adevărat. Dumnezeu este Domnul Creației, iar durata vieții noastre e hotărâtă de către El. Cât de mult trăim, cât de mult suferim în cursul vieților noastre și cât suntem de binecuvântați, toate sunt în mâinile Lui. Dumnezeu nu va prelungi viața cuiva doar pentru că a făcut fapte bune pe acest pământ, nici nu i-o va curma mai devreme pentru că a făcut mult rău. Fie că suntem buni sau răi, durata vieții fiecăruia este hotărâtă de către Dumnezeu. Nimeni nu poate schimba asta. Dumnezeu a stabilit cu mult timp în urmă cât va trăi fiul meu. Tot ce face El este drept, iar eu trebuie doar să mă supun conducerii și rânduielilor Lui. Realizând aceste lucruri, am reușit să-mi alin puțin durerea. Am știut că, indiferent cum era fiul meu, eu trebuia să-mi fac datoria de ființă creată și să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu.

Anul acesta, în martie, ne-am luat adio de la fiul meu pentru totdeauna. Mulțumită îndrumării cuvintelor lui Dumnezeu, am reușit să facă față plecării lui în mod corect și am suferit mult mai puțin. În cei doi ani de când fiul meu se îmbolnăvise, deși suferisem destul de mult, am reușit, prin dezvăluirea din această durere și din acest test, să îmi văd țelurile josnice, corupția și impuritățile din urmărirea binecuvântărilor în credința mea. De asemenea, știu mai multe despre firea dreaptă a lui Dumnezeu și nu Îi voi mai face cereri iraționale. Sunt capabilă acum să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Lui. Această experiență chiar mi-a arătat că, indiferent ce s-ar putea întâmpla și indiferent dacă un lucru este văzut de oameni ca rău sau bun, atâta vreme cât ne rugăm la Dumnezeu și căutăm adevărul, putem beneficia și câștiga din asta.