de Violet, Grecia

Dumnezeu Atotputernic spune: „În credința lor în Dumnezeu, ceea ce oamenii caută este să obțină binecuvântări pentru viitor; acesta este țelul pe care îl au în credința lor. Toți oamenii au această intenție și speranță, dar corupția din natura lor trebuie rezolvată prin încercări și rafinare. Trebuie să fiți rafinați în oricare dintre aspectele în care nu sunteți purificați și dezvăluiți corupție – acesta este aranjamentul lui Dumnezeu. El îți creează un mediu, forțându-te să fii rafinat acolo, astfel încât să-ți poți cunoaște propria corupție. În cele din urmă, ajungi la un punct în care preferi să mori ca să renunți la intențiile și dorințele tale și ca să te supui suveranității și aranjamentului lui Dumnezeu. Prin urmare, dacă oamenii nu au câțiva ani de rafinare, dacă nu îndură o anumită doză de suferință, nu vor putea să se elibereze de constrângerile corupției trupului în gândurile lor și în inima lor. În oricare dintre aspectele în care oamenii sunt încă supuși constrângerilor naturii lor satanice și în oricare dintre aspectele în care au încă propriile dorințe și cerințe, acestea sunt aspectele în care ar trebui să sufere. Numai prin suferință pot să fie învățate lecțiile, ceea ce înseamnă a fi capabil să câștigi adevărul și să înțelegi intențiile lui Dumnezeu. De fapt, multe adevăruri sunt înțelese experimentând suferință și încercări. Nimeni nu poate să înțeleagă intențiile lui Dumnezeu, să recunoască atotputernicia și înțelepciunea Lui sau să aprecieze firea Sa dreaptă, atunci când se află într-un mediu confortabil și relaxat sau atunci când împrejurările sunt favorabile. Acest lucru ar fi imposibil!” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). De fiecare dată când citesc acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, îmi aduc aminte de propria mea experiență cu boala. Dacă nu ar fi fost boala mea care să mă dezvăluie, nu mi-aș fi dat niciodată seama de perspectiva mea greșită de a crede în Dumnezeu doar pentru a obține binecuvântări și n-aș fi putut scăpa de anxietatea și de îngrijorarea pe care le resimțeam în legătură cu destinația și cu perspectivele mele de viitor. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că a creat împrejurările în care am ajuns să experimentez boala și să câștig o răsplată neașteptată.

Am fost bolnăvicioasă încă de mică. La vârsta de 21 de ani am făcut bronșită și vreme de trei luni am avut încontinuu puțină febră. Am fost la o grămadă de spitale, mari și mici, dar nimeni nu m-a putut face bine. Mai mult decât atât, preparatul lichid care îmi fusese prescris ca tratament îmi cauza probleme serioase la stomac și la vasele de sânge și tot ce puteam face era să merg acasă să mă recuperez. Când am ajuns acasă, nu puteam mânca și starea mea a devenit tot mai proastă. Mă simțeam de parcă nu mai așteptam decât să mor. Văzând ce dureri aveam, mama mi-a împărtășit Evanghelia din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Din cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg faptul că omenirea a fost creată de Dumnezeu, originea corupției omenirii, de ce viețile oamenilor sunt atât de dureroase, cum se pot elibera ei de această durere, ce ar trebui să facă omul pentru a duce o viață plină de sens și așa mai departe. În acel moment, nimic nu-mi făcea mai multă plăcere decât să citesc cuvintele lui Dumnezeu în fiecare zi. Era ca și cum mă făceau să uit de boala mea. Apoi, sănătatea mi s-a ameliorat puțin și am început să trăiesc viața bisericească. După o jumătate de an, practic îmi revenisem. După ce mă bucurasem de harul lui Dumnezeu, mi-am propus în inima mea să-mi ofer întreaga viață Lui și să mă consum pentru El, ca să-I răsplătesc iubirea. După aceea, m-am dedicat în mod proactiv datoriei mele. Indiferent că era ploaie sau vânt, ger sau arșiță, sau că înfruntam pericolul de a fi arestați și persecutați de Partidul Comunist, eu îmi făceam în continuare datoria, trecând peste orice dificultate.

În felul acesta, ca într-o clipită, au trecut nouă ani, iar persecuțiile din partea Partidului Comunist deveneau tot mai severe. Am fost suficient de norocoasă ca să scap din China și să vin într-o țară liberă, democratică, unde am continuat să cred în Dumnezeu. În toți acei ani, am continuat să-mi fac datoria. Pentru o perioadă de timp am fost pe alt fus orar decât nou-veniții pe care îi adăpam și a trebuit să stau în fiecare zi trează până târziu, ca să-mi fac datoria. Deși uneori ajungeam să fiu foarte obosită, când mă gândeam la destinația măreață pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu, simțeam că merită să îndur oricâtă suferință pentru asta. În 2021, aveam de multe ori o apăsare în piept și palpitații la inimă, iar pulsul îmi fluctua adesea. În plus, tot corpul îmi era epuizat și eram adesea amețită. La început n-am băgat nimic în seamă, gândindu-mă că o să-mi revin dacă reușesc să mă odihnesc puțin. În plus, nou-veniții abia Îl acceptaseră pe Dumnezeu Atotputernic, iar bazele lor erau încă fragile; dacă nu îi udam cu promptitudine, viețile lor ar fi suferit pierderi. Însă lunile au trecut și simptomele mele au devenit tot mai grave. Din când în când simțeam o durere ascuțită în inimă. Eram puțin îngrijorată, temându-mă că am vreo boală gravă. Dar apoi m-am gândit: „Chiar dacă am fost bolnăvicioasă de mică, n-am fost niciodată grav bolnavă. Poate că sunt doar reacții fizice normale la faptul că m-am culcat atât de târziu în această perioadă. Probabil că nu-i nimic grav. De asemenea, toți anii aceștia m-am lepădat de toate și m-am consumat pentru Dumnezeu, așa că El s-ar cuveni să mă protejeze și să nu mă lase să mă îmbolnăvesc grav.”

Într-o seară din februarie 2022, eram la calculator, făcându-mi datoria ca de obicei, când am simțit un ușor junghi dureros în inimă. În prima clipă am vrut să suport și să aștept să treacă, dar a devenit tot mai rău, simțindu-se ca o crampă. Am început să nu mai pot respira și la un moment dat n-am mai putut sta în picioare și am căzut pe podea. Când am văzut asta, m-am speriat foarte rău și nu-mi puteam opri lacrimile. Cealaltă soră din casă m-a găsit și m-a ridicat pe pat; după un timp, am adormit. Când m-am trezit, era deja trecut de nouă seara, iar eu mă uitam la tavan, amintindu-mi cele petrecute și gândindu-mă: „Oare am leșinat de la durerea de inimă? Oare chiar am o boală de inimă? Bolile de inimă sunt fatale; oare o să mor? M-am lepădat de toate și mi-am făcut datoria; atunci, de ce nu m-a protejat Dumnezeu?” Nu puteam înțelege ce intenție are Dumnezeu făcându-mă să mă confrunt cu această boală. A trebuit să-mi liniștesc mintea și să citesc cuvintele lui Dumnezeu, așa că mi-am scos telefonul și am văzut aceste cuvinte ale Sale: „În timp ce sunt supuși încercărilor, este normal ca oamenii să fie slabi, ca negativitatea să sălășluiască în ei sau să fie lipsiți de claritate în ceea ce privește intențiile lui Dumnezeu sau calea lor de practică. Dar, în orice caz, trebuie să ai încredere în lucrarea lui Dumnezeu și să nu-L tăgăduiești, întocmai ca Iov. Deși Iov a fost slab și a blestemat ziua în care s-a născut, nu a negat că toate lucrurile din viața oamenilor sunt dăruite de Iahve și că El este și Cel care putea să le ia pe toate. Indiferent la ce încercări a fost supus, și-a păstrat această credință. În experiența ta, indiferent la ce rafinare te supun cuvintele lui Dumnezeu, credința și inima iubitoare de Dumnezeu sunt, pe scurt, ceea ce îi cere omenirii. Credința, iubirea și aspirațiile oamenilor sunt ceea ce desăvârșește El lucrând în acest fel. Dumnezeu face lucrarea de desăvârșire asupra oamenilor, iar ei nu pot să o vadă, nu pot să o simtă; în astfel de împrejurări, ți se cere să ai credință. Credința oamenilor e necesară atunci când ceva nu poate fi văzut cu ochiul liber, iar credința ta e necesară când nu poți renunța la propriile tale noțiuni. Când lucrarea lui Dumnezeu nu îți este clară, ceea ce ți se cere este să ai credință, să iei o poziție fermă și să te ții tare în mărturia ta. Când Iov a ajuns în acest punct, Dumnezeu i S-a arătat și i-a vorbit. Adică, doar din credința ta vei putea să-L vezi pe Dumnezeu și, când ai credință, El te va desăvârși. Fără credință, El nu poate să te desăvârșească. Dumnezeu îți va dărui orice speri să dobândești. Dacă nu ai credință, atunci nu poți fi desăvârșit și nu vei fi în stare să vezi acțiunile lui Dumnezeu, cu atât mai puțin atotputernicia Sa. Când ai credință că-I vei vedea acțiunile în experiența ta practică, Dumnezeu ți Se va arăta și te va lumina și călăuzi dinlăuntrul tău. Fără acea credință, Dumnezeu nu va putea să facă asta. Dacă ți-ai pierdut speranța în Dumnezeu, cum vei fi în stare să-I experimentezi lucrarea? Așadar, doar când ai credință și nu nutrești îndoieli față de Dumnezeu, doar când crezi cu adevărat în El indiferent de ceea ce face, El te va lumina și ilumina prin experiențele tale și numai atunci vei putea să-I vezi acțiunile. Toate aceste lucruri se dobândesc prin credință. Credința vine doar prin rafinare și, în absența rafinării, credința nu se poate dezvolta” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat să mă liniștesc puțin. Am realizat că mă confruntam cu una dintre încercările date de Dumnezeu și că a fost intenția lui Dumnezeu să trec prin boala asta; doar că eu încă nu înțelegeam acest lucru. Când Iov a fost încercat, n-a înțeles intenția lui Dumnezeu și totuși, n-a păcătuit prin vorbele sale, ci s-a rugat și a căutat îndrumare, dând minunat mărturie pentru Dumnezeu. În cele din urmă, Dumnezeu i S-a dezvăluit lui Iov; ce mare binecuvântare a fost asta! Acum, eu leșinasem din cauza unei probleme la inimă și, deși în continuare nu înțelegeam care era intenția lui Dumnezeu, se cuvenea să învăț de la Iov și să nu păcătuiesc prin vorbele mele. În plus, Dumnezeu voia să vadă dacă aveam credință adevărată. Mai demult, când eram sănătoasă, eram capabilă să mă consum pentru El, să sufăr și să plătesc un preț în datoria fără, să mă plâng. Acum, că mă confruntam cu această boală, nu mă puteam plânge de Dumnezeu. Trebuia să caut intenția lui Dumnezeu; nu-mi puteam pierde credința în El.

În perioada care a urmat, sănătatea mea s-a deteriorat. Aveam frecvent palpitații la inimă, o senzație de apăsare în piept și tot corpul îmi era cuprins de slăbiciune. Când vorbeam, aveam adesea dificultăți de respirație, mă luptam să trag aer în piept și nu puteam face nici cele mai simple lucruri în casă. Văzându-mă în starea asta, eram necăjită și mă gândeam: „N-am decât 30 de ani; ce-o să fac, o să trebuiască de acum încolo să trăiesc ca o persoană semihandicapată? Am început să cred în Dumnezeu la vârsta de 21 de ani, consumându-mi tinerețea și lepădându-mă de toate. N-am dat înapoi nici în fața persecuțiilor Partidului Comunist. De ce nu a avut Dumnezeu grijă de mine? Acum, toți ceilalți sunt activi și își fac datoria, dar eu sunt bolnavă. În acest moment crucial, eu nu sunt în stare să-mi fac datoria sau să pregătesc fapte bune. Voi mai avea parte de un final și o destinație bune?” Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă necăjeam mai tare și m-am ascuns pe balcon ca să plâng nevăzută. Cu cât plângeam mai mult, cu atât mă simțeam mai nedreptățită, gândindu-mă în ce stare nenorocită mă aflam. După ce am plâns, mintea mi s-a mai liniștit puțin, am îngenuncheat și m-am rugat lui Dumnezeu, „Doamne, boala aceasta mă necăjește foarte tare și nu știu care este intenția Ta. Știu că nu ar trebui să mă plâng și că nu ar trebui să fiu nerezonabilă având pretenții de la Tine, dar inima mea este atât de slabă și statura mea atât de mică. Te rog, îndrumă-mă în așa fel încât să-Ți înțeleg intenția, să mă cunosc și să învăț lecții din aceste împrejurări.” După ce m-am rugat, m-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu îi considera pe oameni membri de familie, însă ei Îl tratau ca pe un străin. Totuși, după o perioadă din lucrarea lui Dumnezeu, oamenii au ajuns să înțeleagă ceea ce încerca El să realizeze și au știut că El era adevăratul Dumnezeu; de asemenea, au ajuns să recunoască și ce puteau să obțină de la El. Cum L-au privit oamenii pe Dumnezeu la acea vreme? L-au privit ca pe un colac de salvare și au sperat să li se ofere harul Său, binecuvântări și promisiuni. Și cum i-a privit Dumnezeu pe oameni în acel moment? I-a privit ca pe ținte ale cuceririi Sale. Dumnezeu voia să-i judece folosind cuvinte, să-i testeze și să-i supună încercărilor. Dar, în ceea ce-i privea atunci pe oameni, Dumnezeu era doar un obiect pe care puteau să-l folosească pentru a-și îndeplini propriile țeluri. Oamenii au văzut că adevărul promulgat de Dumnezeu putea să-i cucerească și să-i mântuiască, că ei aveau o oportunitate de a obține ceea ce voiau de la El, precum și să obțină destinațiile pe care și le doreau. Din acest motiv, o fărâmă de sinceritate s-a format în inimile lor și au devenit dispuși să-L urmeze pe acest Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Cum să cunoaștem firea lui Dumnezeu și rezultatele pe care le va obține lucrarea Sa”). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, mă simțeam profund tulburată și necăjită. Dumnezeu m-a adus în casa Lui și m-a tratat ca pe un membru de familie, dându-mi ocazia să-mi fac datoria și ajutându-mă să dobândesc diverse adevăruri în cursul datoriei mele, astfel încât în cele din urmă să-mi pot lepăda firea coruptă și să obțin mântuirea lui Dumnezeu. Eu însă Îl tratasem pe Dumnezeu ca pe un colac de salvare, nedorind de la El decât har și binecuvântări. Când m-am confruntat cu boala asta, am calculat de câte lucruri mă lepădasem pentru Dumnezeu, gândindu-mă că, dacă mă lepădasem și mă consumasem pentru El, n-ar fi trebuit să mă îmbolnăvesc și El ar fi trebuit să mă binecuvânteze cu o sănătate bună. Când n-am primit ceea ce voiam, am fost descurajată și dezamăgită. S-a dovedit că nu mă lepădasem de toate și nu mă consumasem pentru Dumnezeu ca să-I răsplătesc dragostea, ci mai degrabă făceam o tranzacție cu El: mă lepădam și mă consumam ca să obțin har și binecuvântări. Văzând că încă nutream atât de multe motive detestabile în credința mea în Dumnezeu, am fost foarte necăjită și m-am gândit că nu sunt demnă de mântuirea Lui. M-am gândit la cât de supărat trebuie să fie Dumnezeu să vadă că nu-mi făceam datoria decât ca să obțin binecuvântări de la El. Dacă un copil n-ar avea grijă de părinții lui decât ca să le poată moșteni proprietățile, părinții s-ar simți cu siguranță răniți. Eu eram exact ca acel copil lipsit de sentimente filiale, trudind și consumându-mă de dragul propriilor mele interese. Nu asta era ceea ce voia Dumnezeu să vadă. Înțelegând asta, m-am rugat lui Dumnezeu, căindu-mă. Eram dispusă să renunț la intenția mea de a obține binecuvântări și să-mi fac datoria pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu. După aceea, am început să-mi ajustez programul de somn. Ca regulă, aveam grijă să mă odihnesc mai des, să-mi pun la punct dieta și să-mi fac datoria normal în fiecare zi. Spre surprinderea mea, o săptămână mai târziu sănătatea mea începuse treptat să se îmbunătățească. N-am putut decât să-I mulțumesc lui Dumnezeu și să-I aduc laudă.

În luna decembrie a aceluiași an, mi s-a atribuit o nouă datorie. Întrucât trebuia să mă obișnuiesc cu lucrarea și, de asemenea, să o verific pe cea a fraților și surorilor din grup, au fost câteva zile când m-am dus la culcare relativ târziu. Într-o zi, puțin după ora cinci dupa-masa, am simțit o durere ușoară la inimă. A continuat o vreme, durerea devenind din ce în ce mai intensă. M-am ridicat să merg la baie și, când am ieșit de acolo, am simțit că e ceva serios în neregulă cu inima mea și aveam dificultăți de respirație. Nu mă puteam ține pe picioare, astfel că m-am sprijinit cu mâna de ușă și apoi am alunecat ușor la pământ. Am stat pe podea vreo jumătate de oră. Inima mea nu era deloc bine și tot corpul îmi tremura încontinuu. Una dintre surori a fost îngrozită să mă găsească întinsă acolo și m-a ajutat să ajung în pat. Târziu, după zece seara, am vrut să mă ridic în fund și să mă prind de suportul de laptop, dar nu aveam niciun pic de putere. La momentul acela, inima îmi era copleșită de spaimă și m-am gândit: „Dacă pe viitor sănătatea mea o să fie proastă, ce-o să mă fac?” Ziua următoare, am mers la spital cu o soră, să fac un consult, dar rezultatele au arătat că totul era normal. N-am știut dacă să fiu bucuroasă sau îngrijorată din cauza asta. Era bine că nu aveam nicio boală, dar totuși ceva nu era în regulă cu mine și, dacă boala nu putea fi identificată, nu avea cum să fie tratată. Ulterior, ținând cont de starea sănătății mele, supraveghetorul meu mi-a redus volumul de muncă. Văzând că îndatoririle mele se reduceau întruna, n-am putut să nu mă îngrijorez și m-am gândit: „Datoria mea dispare puțin câte puțin; nu înseamnă asta că o să am tot mai puține ocazii de a pregăti fapte bune? Cum să mai pregătesc eu fapte bune și să obțin mântuirea pe viitor?” Gândindu-mă la asta, am devenit puțin negativă. După-aceea, sănătatea mea a continuat să se deterioreze și chiar trebuia să mă sprijin cu mâna de perete când mergeam din cameră în baie. În mod normal nu puteam decât să stau în pat și, când nu puteam să stau în picioare, mă rezemam de perete sau de birou. M-am gândit: „Mai demult, atâta timp cât mă odihneam puțin, reușeam să-mi revin. Acum, de ce mă simt din ce în ce mai rău? Toată lumea muncește cu spor, îndeplinindu-și îndatoririle; iar eu, dacă nu-mi pot face datoria din cauza bolii, nu-mi voi fi pierdut șansa la mântuire? După aceea, atât timp cât sănătatea îmi va permite, voi persevera în îndeplinirea datoriei mele. Deocamdată pot îndeplini doar îndatoriri limitate, dar, atât timp cât îmi fac datoria, poate Dumnezeu va vedea că sunt în stare să perseverez și-mi va permite să-mi revin mai repede.” După aceea, sănătatea mea a rămas șubredă, iar durerile de inimă deveneau din ce în ce mai frecvente. Nu suportam să fiu speriată de ceva, iar un zgomot puternic îmi producea disconfort cardiac. M-am gândit: „Am făcut tot ce mi-a stat în puteri să-mi fac datoria având această boală, atunci de ce starea mea de sănătate se deteriorează în felul acesta? De ce nu m-a vindecat Dumnezeu? Boala asta durează deja de aproape doi ani. Am fost la spital, dar n-au putut-o diagnostica și nu pot face nimic ca să mă vindec. Mi-e greu chiar și să mă descurc singură în viața de zi cu zi și n-am destulă energie ca sa-mi fac datoria. Oare voi fi eliminată?” În interior, deveneam din ce în ce mai slabă, așa că m-am rugat lui Dumnezeu și am căutat îndrumare.

Într-o zi am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Când oamenii normali se îmbolnăvesc, ei vor suferi mereu, se vor simți deprimați și au o limită la ceea ce pot îndura. Totuși, trebuie remarcat un lucru: dacă oamenii s-ar gândi întotdeauna să depindă de propriile forțe atunci când sunt bolnavi, ca să se elibereze de boală și să scape de ea, care ar fi rezultatul final? Pe lângă boala lor, nu ar suferi și s-ar simți și mai abătuți? De aceea, cu cât oamenii sunt mai acaparați de boală, cu atât mai mult ar trebui să caute adevărul și calea de a practica, pentru a fi în concordanță cu intențiile lui Dumnezeu. Cu cât oamenii sunt mai acaparați de boală, cu atât mai mult ar trebui să vină înaintea lui Dumnezeu și să-și cunoască propria corupție și cerințele absurde pe care le au față de Dumnezeu. Cu cât ești mai acaparat de boala ta, cu atât mai mult îți este testată supunerea. Prin urmare, când ești bolnav, abilitatea ta de a continua să te supui orchestrărilor lui Dumnezeu și să te răzvrătești împotriva propriilor doleanțe și cerințe absurde arată că ești un om care urmărește realmente adevărul și se supune cu adevărat lui Dumnezeu, că ești mărturie, că loialitatea și supunerea ta față de Dumnezeu sunt reale și pot trece testul și că ele nu sunt doar sloganuri și doctrine. Astfel trebuie să practice astfel oamenii atunci când se îmbolnăvesc. Când te îmbolnăvești, asta se întâmplă ca toate cerințele tale absurde, toate închipuirile și noțiunile tale nerealiste despre Dumnezeu să fie dezvăluite și ca să-ți testeze credința în Dumnezeu și supunerea față de El. Dacă treci testul acestor lucruri, atunci ai o mărturie adevărată și o dovadă reală a credinței tale în Dumnezeu, a loialității și supunerii tale față de El. Asta vrea Dumnezeu și este ceea ce o ființă creată ar trebui să aibă și să trăiască. Nu sunt toate acestea lucruri pozitive? (Ba da.) Toate acestea sunt lucruri pe care oamenii ar trebui să le urmărească. Mai mult decât atât, dacă Dumnezeu permite să te îmbolnăvești, oare nu poate, de asemenea, să-ți ia boala oricând și oriunde? (Ba da.) Dumnezeu îți poate lua boala oricând și oriunde, așadar, nu poate face în așa fel încât boala ta să persiste și să nu te părăsească niciodată? (Ba poate.) Și dacă Dumnezeu face ca această boală să nu te părăsească niciodată, oare îți mai poți îndeplini datoria? Îți poți păstra credința în Dumnezeu? Nu este acesta un test? (Ba este.) Dacă te îmbolnăvești și apoi, după câteva luni, îți revii, atunci credința ta în Dumnezeu, loialitatea și supunerea ta față de El nu sunt testate, iar tu nu ai nicio mărturie. E ușor să înduri boala timp de câteva luni, dar dacă aceasta persistă timp de doi sau trei ani, iar credința ta și dorința de a fi supus și loial față de Dumnezeu nu se schimbă, ci devin tot mai reale, oare asta nu arată că ai crescut în viață? Nu culegi aceste roade? (Ba da.) Așadar, atunci când cineva care chiar urmărește adevărul este bolnav, el experimentează personal și este supus nenumăratelor beneficii aduse de boala lui. El nu încearcă, anxios, să scape de boala sa sau nu-și face griji dacă boala lui se prelungește în legătură cu finalul, ce probleme va provoca, dacă se va agrava sau dacă el va muri – el nu-și face astfel de griji. Pe lângă faptul că nu se îngrijorează cu privire la aceste lucruri, el este capabil să pătrundă în mod pozitiv, să aibă credință adevărată în Dumnezeu și să fie cu adevărat supus și loial față de El. Practicând în felul acesta, el ajunge să aibă mărturie, iar acest lucru aduce, de asemenea, mari beneficii pătrunderii sale în viață și schimbării firii și construiește o fundație solidă pentru obținerea mântuirii. Ce minunat este acest lucru!” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (4)”]. Cuvintele lui Dumnezeu au fost ca o lumină în mijlocul întunericului, mângâindu-mă și dându-mi o cale de practică. Dumnezeu știa de ce aveam cel mai mult nevoie în acest moment. El crease aceste circumstanțe ca să mă ajute să găsesc adevărul din ele și să-mi înțeleg firea coruptă. În același timp, Dumnezeu voia să-mi testeze credința și supunerea. Lui Dumnezeu i-ar fi fost ușor să îndepărteze boala aceasta de la mine, dar n-o făcuse. În schimb, simptomele mele se înrăutățiseră și era cu siguranță intenția Lui în asta. Aceste două experiențe cu boala au dezvăluit mult din răzvrătirea mea. De fiecare dată când m-am confruntat cu această boala, s-ar fi putut ca, inițial, dorința mea subiectivă să fie aceea de a mă supune fără să mă plâng, dar, când boala s-a înrăutățit, am început să mă plâng și să argumentez în fața lui Dumnezeu. În ultimii doi ani am experimentat mereu aceste circumstanțe, dar niciodată nu am fost fermă în mărturia mea, nutrind mereu intenția de a face tranzacții. Dumnezeu mă făcuse încontinuu să experimentez aceste circumstanțe, iar acesta a fost felul Lui de a arăta responsabilitate față de viața mea și de a mă mântui. Nu puteam să fiu pur și simplu lipsită de conștiință și să mă plâng de El. Confruntându-mă cu aceste circumstanțe, pe de o parte, trebuia să am supunere adevărată și sa-mi fac datoria pe cât de bine puteam. Pe de altă parte, trebuia, de asemenea, să înțeleg firea coruptă pe care o dezvăluisem și să caut adevărurile pe care ar trebui să le pătrund.

Într-o zi am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Tocmai am vorbit despre modul în care antihriștii sunt scârbiți de adevăr, le plac lucrurile nedrepte și ticăloase, urmăresc interese și binecuvântări, nu renunță niciodată la intenția și dorința lor de a câștiga binecuvântări și încearcă mereu să facă înțelegeri cu Dumnezeu. Așadar, cum ar trebui să fie deslușită și clasificată această chestiune? Dacă ar fi să o numim «a pune profitul înainte de orice altceva», ar fi prea blând. Este ca atunci când Pavel a recunoscut că avea un ghimpe în trup și că ar trebui să lucreze pentru a-și ispăși păcatele, dar, în cele din urmă, tot dorea să câștige o cunună a dreptății. Care este natura acestui lucru? (Răutate.) Este un tip de fire rea. Dar care este natura acestui lucru? (De a face înțelegeri cu Dumnezeu.) Are această natură. A căutat profitul în tot ce a făcut, tratând totul ca pe o tranzacție. Există o zicală printre non-credincioși: «Nu există prânz gratuit.» Antihriștii au și ei această logică, gândindu-se: «Dacă lucrez pentru tine, ce-mi vei da în schimb? Ce beneficii pot să obțin?» Cum ar trebui rezumată această natură? Înseamnă că ești condus de profit, pui profitul înainte de orice altceva și ești egoist și vrednic de dispreț. Aceasta este natura-esență a antihriștilor. Ei cred în Dumnezeu doar în scopul de a obține profit și binecuvântări. Chiar dacă îndură suferință sau plătesc unele prețuri, totul este pentru a face o înțelegere cu Dumnezeu. Intenția și dorința lor de a obține binecuvântări și recompense sunt imense, iar ei se agață cu putere de acestea. Nu acceptă niciunul dintre numeroasele adevăruri pe care le-a exprimat Dumnezeu, consideră mereu în inima lor că a crede în Dumnezeu se rezumă la obținerea de binecuvântări și asigurarea unei destinații bune, că acesta este cel mai înalt principiu și că nimic nu-l poate depăși. Cred că oamenii n-ar trebui să creadă în Dumnezeu decât de dragul de a obține binecuvântări și că, dacă n-ar fi de dragul binecuvântărilor, credința în Dumnezeu n-ar avea sens sau valoare, și-ar pierde sensul și valoarea. Au fost aceste idei insuflate antihriștilor de altcineva? Decurg ele din educație sau din influența altcuiva? Nu, sunt determinate de natura-esență inerentă a antihriștilor, pe care nimeni nu o poate schimba. În ciuda faptului că Dumnezeu întrupat rostește atât de multe cuvinte astăzi, antihriștii nu acceptă niciunul dintre ele, împotrivindu-se în schimb și condamnându-le. Natura aversiunii lor față de adevăr și de a urî adevărul nu se poate schimba niciodată. Dacă nu se pot schimba, ce indică acest lucru? Indică faptul că natura lor este ticăloasă. Această problemă nu se rezumă la a urmări sau nu adevărul; este o fire ticăloasă, o vociferare neobrăzată față de Dumnezeu și o antagonizare a Sa. Aceasta e natura-esență a antihriștilor; e adevărata lor față” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul șapte: Ei sunt ticăloși, perfizi și înșelători (Partea a doua)”]. Cuvintele lui Dumnezeu m-au adus într-o stare de profundă reflecție. Dumnezeu a expus faptul că antihriștii cred în El ca să obțină binecuvântări și fac tranzacții cu Dumnezeu, în îndatoririle lor. Ei nu cred în Dumnezeu ca să urmărească adevărul și să-și schimbe viața-fire. Faptul că în ultimii doi ani m-am confruntat mereu cu boala a dezvăluit adevărata mea statură. La început, am putut-o experimenta normal, dar pe termen lung, când starea mea s-a înrăutățit, plângerile și înțelegerile mele greșite au început să se arate, iar eu am început să mă folosesc de lepădările mele și de consumul meu ca să argumentez în fața lui Dumnezeu. Toată lumea experimentează boala și moartea; acestea sunt lucruri normale. Faptul că m-am lepădat de toate ca să cred în Dumnezeu și să-mi fac datoria a fost alegerea mea și ceva ce am făcut de bunăvoie. Faptul că m-am consumat făcându-mi datoria și boala mea nu au avut nimic de-a face una cu alta. Și, totuși, am folosit faptul de a mă fi consumat drept capital pentru a ridica pretenții nepotrivite în fața lui Dumnezeu. M-am gândit că, din moment ce m-am lepădat de toate pentru a-L urma pe Dumnezeu și a-mi face datoria, Dumnezeu ar trebui să mă protejeze, să nu mă lase să am această boală sau să sufăr atât de mult și să-mi dea o destinație bună în viitor. Când acest lucru nu s-a întâmplat, m-am plâns, am argumentat și am vociferat înainte lui Dumnezeu. M-am gândit la Pavel, care a parcurs aproape toată Europa, răspândind Evanghelia și realizând multe lucrări, făcând toate astea doar ca să câștige o cunună și o destinație bună în viitor. Pavel a spus: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârșit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa dreptății” (2 Timotei 4:7-8). Rostind aceste cuvinte, Pavel făcea în mod sfruntat o tranzacție cu Dumnezeu. A-ți face datoria de ființă creată este absolut firesc; mai mult decât atât, este înălțarea omului de către Dumnezeu. Dar Pavel a privit chestiunea consumului său pentru Dumnezeu dintr-un unghi tranzacțional, denaturând complet semnificația îndeplinirii datoriei. Dacă nu putea să câștige răsplata lui Dumnezeu, el argumenta și vocifera înaintea lui Dumnezeu, ceea ce a expus pe deplin firea lui rea și ticăloasă. Am văzut că drumul pe care mergeam în credința mea în Dumnezeu era același ca al lui Pavel. Dacă aș fi continuat în felul acesta, aș fi fost cu siguranță pedepsită până la urmă, așa ca el. Recunoscând acest lucru, m-am speriat puțin, gândindu-mă: „Reiese că natura și consecințele faptului de a urmări binecuvântări în credința în Dumnezeu sunt foarte grave. Nu pot continua să urmez această perspectivă greșită asupra ceea ce urmăresc.”

Deși starea mea s-a schimbat oarecum, sănătatea mea nu s-a ameliorat și a continuat constant să se înrăutățească. Am crezut că zilele mele ar putea fi numărate și din când în când aveam unele gânduri negative, precum: „Oare boala aceasta nu e felul lui Dumnezeu de a mă dezvălui și de a mă pedepsi? Altfel, de ce s-ar tot înrăutăți, în loc să se amelioreze?” Gândindu-mă la asta, inima îmi era cuprinsă de o mare durere și îmi era greu să fac față. Într-o zi, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu, care spuneau: „Oamenii trebuie să analizeze frecvent orice lucru din inima lor care este incompatibil cu Dumnezeu sau care reprezintă o înțelegere greșită a Lui.” Așa că am găsit întregul pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și l-am citit. Dumnezeu Atotputernic spune: „Oamenii trebuie să analizeze frecvent orice lucru din inima lor care este incompatibil cu Dumnezeu sau care reprezintă o înțelegere greșită a Lui. Cum apar neînțelegerile? De ce Îl înțeleg oamenii greșit pe Dumnezeu? […] Nu cumva motivul pentru care oamenii Îl înțeleg greșit pe Dumnezeu este faptul că ei limitează definiția iubirii Sale? Ei se gândesc: «Dumnezeu este iubire. Prin urmare, El ar trebui să aibă grijă de oameni, să-i protejeze și să-i copleșească cu har și binecuvântări. Asta este iubirea lui Dumnezeu! Îmi place când Dumnezeu îi iubește pe oameni în acest fel. Am putut vedea cât de mult i-a iubit Dumnezeu pe oameni mai ales atunci când i-a condus prin Marea Roșie. Oamenii de atunci au fost atât de binecuvântați! Aș vrea să pot fi unul dintre ei!» Atunci când ești îndrăgostit de această poveste, tratezi iubirea pe care Dumnezeu a dezvăluit-o în acea clipă ca pe cel mai înalt adevăr și ca pe unicul reper al esenței Sale. Limitezi definiția Lui în inima ta și tratezi tot ceea ce a făcut Dumnezeu în acel moment ca fiind cel mai înalt adevăr. Crezi că aceasta este cea mai încântătoare latură a lui Dumnezeu și cea care îi obligă cel mai mult pe oameni să-L respecte și să se teamă de El și că aceasta este iubirea lui Dumnezeu. În realitate, acțiunile lui Dumnezeu în sine au fost pozitive, dar din cauza definițiilor tale limitate, ele au devenit noțiuni în mintea ta și baza în care Îl definești pe Dumnezeu. Ele te fac să înțelegi greșit iubirea lui Dumnezeu, ca și cum nu ar exista nimic altceva decât milă, grijă, protecție, îndrumare, har și binecuvântări – ca și cum atât ar fi iubirea lui Dumnezeu. De ce prețuiești atât de mult aceste aspecte ale iubirii? Oare pentru că sunt legate de interesele tale? (Da, de asta.) De care interese sunt legate? (De plăcerile trupului și de o viață confortabilă.) Când oamenii cred în Dumnezeu, ei vor să obțină aceste lucruri de la El, dar nu și altele. Oamenii nu vor să se gândească la judecată, mustrare, încercări, rafinare, suferință pentru Dumnezeu, renunțare la lucruri și jertfire sau chiar la sacrificarea propriei vieți. Oamenii vor doar să se bucure de iubirea, grija, protecția și călăuzirea lui Dumnezeu, așa că ei definesc iubirea lui Dumnezeu ca fiind singura caracteristică a esenței Sale și singura Sa esență. Oare lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu atunci când i-a condus pe israeliți prin Marea Roșie nu au devenit sursa noțiunilor oamenilor? (Ba da, au devenit.) Au alcătuit un context în care oamenii și-au format noțiuni despre Dumnezeu. Dacă și-au format noțiuni despre Dumnezeu, atunci pot ei să ajungă la o înțelegere adevărată a lucrării și firii lui Dumnezeu? Este evident că nu numai că nu le vor înțelege, dar le vor interpreta greșit și își vor forma noțiuni despre ele. Acest lucru dovedește că înțelegerea omului este prea îngustă și nu este una adevărată. Pentru că nu este adevărul, ci mai degrabă un tip de iubire și înțelegere pe care oamenii o analizează și o interpretează de la Dumnezeu pe baza propriilor noțiuni, închipuiri și dorințe egoiste; nu este compatibilă cu adevărata esență a lui Dumnezeu. În ce alte moduri îi iubește Dumnezeu pe oameni în afară de milă, mântuire, grijă, protecție și ascultarea rugăciunilor lor? (Prin certare, disciplinare, emondare, judecată, mustrare, încercări și rafinare.) Corect. Dumnezeu Își arată iubirea în foarte multe moduri: prin lovire, disciplinare, reproș și cu judecată, mustrare, încercări, rafinare și așa mai departe. Toate acestea sunt aspecte ale iubirii lui Dumnezeu. Doar această perspectivă este cuprinzătoare și în concordanță cu adevărul. Dacă înțelegi acest lucru, atunci când te analizezi și îți dai seama că ai neînțelegeri cu privire la Dumnezeu, oare nu ești atunci capabil să-ți recunoști denaturările și să faci o treabă bună reflectând asupra a ceea ce ai greșit? Nu te poate ajuta acest lucru să-ți înlături neînțelegerile despre Dumnezeu? (Ba da, poate.) Pentru a realiza acest lucru, trebuie să cauți adevărul. Atât timp cât oamenii caută adevărul, ei pot elimina neînțelegerile pe care le au despre Dumnezeu și, odată ce și-au eliminat neînțelegerile despre El, se pot supune tuturor rânduielilor Sale. […] Dumnezeu poate oferi har și binecuvântări oamenilor și le poate da pâinea cea de toate zilele, dar poate, de asemenea, să le ia toate acestea. Acestea sunt autoritatea, esența și firea lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai înțelegând adevărul poți cunoaște faptele lui Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au înseninat pe loc inima. Reieșea că avusesem întotdeauna o perspectivă greșită: am crezut că, dacă Dumnezeu iubește pe cineva, îl va binecuvânta fără încetare, netezindu-i mereu drumul, păzindu-l și ocrotindu-l, în vreme ce pe acela pe care nu-l iubea l-ar fi făcut să sufere multe lucruri dureroase, sub formă de suișuri și coborâșuri, inconveniente, boli și așa mai departe. Astfel, când sănătatea mea a continuat să se înrăutățească, am crezut că ar putea fi modul lui Dumnezeu de a mă pedepsi și am trăit după ideile și închipuirile mele, fiind negativă și suferind. Gândindu-mă la acestea în amănunt, chiar dacă acești doi ani de boală fuseseră dureroși, mă rugasem și căutasem îndrumare de la Dumnezeu chiar mai mult în decursul acestui proces și am simțit că mă apropiasem de El. Ajunsesem, de asemenea, să recunosc faptul că nutream o foarte puternică intenție de a urmări binecuvântări. Toate acestea erau felul lui Dumnezeu de a mă binecuvânta; era privilegiul meu. Este exact cum au exprimat cuvintele lui Dumnezeu: dragostea lui Dumnezeu nu este doar milă și bunătate iubitoare, grijă și protecție. Judecata și mustrarea, la fel ca și încercările și rafinarea, sunt și ele dragostea lui Dumnezeu; sunt binecuvântarea și harul Său. Această metodă de a arăta dragoste nu era poate una care să-mi placă, dar era aceea de care aveam nevoie. Fără aceste circumstanțe, nu aș fi ajuns să mă înțeleg. De această dată, experimentasem direct grija lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. În tot acest timp, Dumnezeu mă mântuise, dar tot a avut de îndurat plângerile și înțelegerile mele greșite. Gândindu-mă la asta, m-am urât, fiind totodată profund mișcată de dragostea lui Dumnezeu.

În perioada aceea m-am gândit adesea la ce a experimentat Petru. Știam că nu mă puteam ridica la nivelul umanității lui și al hotărârii sale de a urmări iubirea de Dumnezeu, dar voiam să știu cum a fost experiența lui când a suferit judecată, mustrări, încercări și rafinare și cum a trecut prin perioada lui de durere și slăbiciune extremă. Am început să mă uit la două lecturi video ale cuvintelor lui Dumnezeu: „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată” și „Cum a ajuns Petru să-L cunoască pe Isus.” Am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Acum ar trebui să poți vedea clar calea exactă pe care a luat-o Petru. Dacă poți să vezi clar calea lui Petru, atunci vei fi sigur despre lucrarea făcută astăzi, astfel încât să nu te plângi sau să fii negativ ori să tânjești după ceva. Ar trebui să experimentezi starea de spirit a lui Petru la acea vreme: el era lovit de durere, el nu mai cerea un viitor sau vreo binecuvântare. El nu căuta profitul, fericirea, faima sau averea în lume; căuta doar să trăiască o viață extrem de plină de sens, pentru a răsplăti iubirea lui Dumnezeu și a-I dedica Lui ceea ce avea el cel mai de preț. Atunci era mulțumit în inima lui. Adeseori, se ruga lui Isus cu următoarele cuvinte: «Doamne, Isuse Hristoase, Te-am iubit odată, dar nu Te-am iubit niciodată cu adevărat. Deși am spus că aveam încredere în Tine, nu Te-am iubit niciodată cu o inimă adevărată. Doar Te-am admirat, Te-am adorat și Ți-am dus dorul, dar nu Te-am iubit niciodată și nici nu am avut, cu adevărat, credință în Tine.» El s-a rugat constant pentru a lua decizia și a fost mereu încurajat de cuvintele lui Isus și și-a găsit motivația în ele. Mai târziu, după o perioadă de experiență, Isus l-a pus la încercare, provocându-l să tânjească după El mai departe. El a spus: «Doamne, Isuse Hristoase! Cât de mult îmi lipsești și cât mi-e de dor să Te privesc. Îmi lipsesc prea multe și nu pot să-Ți compensez iubirea. Te implor să mă iei curând. Când vei avea nevoie de mine? Când mă vei lua? Când voi privi, din nou, fața Ta? Nu doresc să mai trăiesc în acest trup, să devin, în continuare, stricat, și nici nu doresc să mă mai răzvrătesc. Sunt gata să-Ți dedic tot ce am, cât de repede pot, și nu doresc să Te mai întristez.» Așa se ruga el, dar nu știa, la vremea aceea, ce avea să desăvârșească Isus în el. În timpul agoniei încercării lui, Isus i-a apărut din nou și a spus: «Petre, doresc să te desăvârșesc, astfel încât să devii rod, unul care să fie cristalizarea desăvârșirii tale de către Mine și de care să Mă bucur. Poți să mărturisești, cu adevărat, pentru Mine? Ai făcut ce ți-am cerut Eu să faci? Ai trăit cuvintele pe care le-am spus? Tu M-ai iubit odată, dar chiar dacă M-ai iubit, M-ai trăit? Ce ai făcut pentru Mine? Recunoști că ești nevrednic de iubirea Mea, dar ce ai făcut pentru Mine?» Petru a văzut că nu făcuse nimic pentru Isus și și-a adus aminte de jurământul său anterior de a-și da viața lui Dumnezeu. Și, astfel, nu s-a mai plâns și, de atunci, rugăciunile lui au devenit mult mai bune. El se ruga, spunând: «Doamne, Isuse Hristoase! O dată Te-am părăsit și Tu, de asemenea, m-ai părăsit o dată. Am petrecut un timp despărțiți și un timp împreună, în tovărășie. Cu toate acestea, Tu mă iubești mai mult decât orice altceva. M-am răzvrătit, în repetate rânduri, împotriva Ta și, în repetate rânduri, Te-am mâhnit. Cum pot să uit așa ceva? Țin mereu minte și nu uit niciodată lucrarea pe care ai făcut-o asupra mea și ceea ce mi-ai încredințat. Am făcut tot ce am putut pentru lucrarea pe care ai făcut-o asupra mea. Tu știi ce pot face și știi și ce rol pot juca. Îmi doresc să mă pun la mila orchestrărilor Tale și Îți voi dedica tot ce am. Numai Tu știi ce pot face pentru Tine. Deși Satana m-a păcălit atât de mult și m-am răzvrătit împotriva Ta, eu cred că Tu nu mă ții minte pentru acele fărădelegi și că nu mă tratezi pe baza lor. Doresc să-Ți dedic Ție întreaga mea viață. Nu cer nimic și nici nu am alte speranțe sau planuri; doresc doar să acționez conform intențiilor Tale și să-Ți urmez voia. Voi bea din paharul Tău amar și sunt al Tău ca să-mi poruncești»” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum a ajuns Petru să-L cunoască pe Isus”). „Voi trebuie să fiți clari cu privire la calea pe care mergeți; trebuie să fiți clari cu privire la calea pe care veți apuca în viitor, cu privire la ce va desăvârși Dumnezeu și la ce vi s-a încredințat. Într-o zi, probabil că veți fi puși la încercare și, când va veni acel moment, dacă veți fi capabili să vă inspirați din experiențele lui Petru, acest lucru va arăta că mergeți, cu adevărat, pe calea lui Petru” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum a ajuns Petru să-L cunoască pe Isus”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au mișcat foarte tare, la fel și hotărârea lui Petru de a urmări iubirea de Dumnezeu. După ce am citit despre experiența lui Petru, m-am simțit umilită și rușinată. În mijlocul încercărilor, Petru a căutat permanent cum să-L iubească pe Dumnezeu cu mai multă puritate și s-a urât când nu L-a putut mulțumi pe Dumnezeu. Căuta mereu cum ar putea să-i ofere lui Dumnezeu lucrurile sale cele mai prețioase. Însă eu, în timpul bolii mele, nu dezvăluisem nimic altceva decât răzvrătire și înțelegeri greșite. Fie mă îngrijoram care îmi va fi destinația viitoare dacă boala mi se înrăutățește, fie mă temeam că voi muri. Credeam că Dumnezeu pusese la cale aceste circumstanțe ca să mă expună și să mă pedepsească. Nu m-am gândit decât la interesele mele și n-am făcut nimic ca să-L mulțumesc pe Dumnezeu. Statura mea era jalnic de mică și nu puteam rezista niciunei greutăți, cât de mici. Deși acum trupul meu era slăbit și îndatoririle pe care le puteam îndeplini erau destul de limitate, nu-mi puteam pierde hotărârea de a urmări adevărul. Indiferent de circumstanțele în care mă aflam, eram o ființă creată, iar scopul pe care se cuvenea să-l urmăresc în această viață era de a urmări iubirea și cunoașterea lui Dumnezeu. Dacă eram vie pe acest pământ, trebuia să urmăresc adevărul și să îmi fac bine datoria care îmi revenea.

Într-o zi, încă de dimineață, mi-am simțit corpul slăbit. Durerea de inimă era mai frecventă decât fusese înainte și, de asemenea, dura mai mult. Mi-am petrecut aproape toată ziua zăcând în pat. Când a venit seara, starea mi s-a înrăutățit și îmi era greu să respir. Sora cu care locuiam a chemat o ambulanță, iar eu m-am rugat lui Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule, nu cred c-o mai pot duce mult timp. Mi-ai predestinat că nu voi trăi mai mult de această vârstă? Urmează să mor?” Exact atunci, o frază din cuvintele lui Dumnezeu mi-a venit clar în minte: „Câtă vreme mai ai suflare, Dumnezeu nu te va lăsa să mori” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). Ca o rază de lumină, cuvintele lui Dumnezeu mi-au înseninat inima. Era în mâinile lui Dumnezeu dacă mai puteam sau nu continua să respir. Dacă El nu mă lăsa să mor, atunci nu muream. M-am gândit la experiențele lui Petru, pe care le citisem adesea în această perioadă. Chiar și în fața morții, Petru se ruga lui Dumnezeu, spunând că nu-L putea iubi îndeajuns. Experiența lui Petru m-a inspirat și m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, în inima mea: „Dumnezeule, indiferent dacă mor sau nu, am încredere că totul este în mâinile Tale. Dacă Tu ai predestinat că nu voi trăi decât până la această vârstă, eu nu am nicio plângere. Chiar dacă nu mă pot compara cu Petru, sunt dispusă să învăț de la el și să mă supun tuturor orchestrărilor și rânduielilor Tale. Asta este ceea ce ar trebui să fac în calitate de ființă creată. Dumnezeule, sunt dispusă să-Ți ofer mulțumirile și lauda mea.” Mai târziu, după ce ambulanța m-a dus la spital și medicul mi-a făcut diverse analize, m-am simțit foarte calmă. Din analize, medicul tot nu era sigur ce fel de boală am și nu avea cum să-mi dea un tratament. N-a putut face decât să mă trimită acasă să mă recuperez. Am crezut cu și mai multă tărie că viața mea este în mâinile lui Dumnezeu și că un medic nu putea decide dacă voi trăi sau dacă voi muri. Dacă îmi era menit să mor, atunci niciun medic nu mă putea salva, iar dacă nu îmi era menit să mor, atunci nu aveam să mor. Când am ajuns acasă, încă eram foarte slăbită și m-am întins în pat să dorm. La trezire, mi-am strâns pumnii în mod inconștient. În mod neașteptat, mi-am simțit mâinile mai puternice decât înainte. Mi-am pus papucii și m-am ridicat din pat, realizând cumva că puteam merge normal, fără să mă mai sprijin de nimic. Nu mi-a venit să cred: oare chiar mă făcusem mai bine așa, dintr-o dată? După aceasta, am petrecut o săptămână fără niciun simptom de slăbiciune sau lipsă de putere, iar ulterior am început să-mi fac datoria normal. Acum, a trecut deja un an. Corpul meu își revine treptat și sunt în stare să-mi fac datoria normal.

După ce am experimentat acest lucru, chiar înțeleg în mod nemijlocit că încercările și rafinările din partea lui Dumnezeu sunt menite să-l purifice și să-l mântuiască pe om. Deși am suferit un pic pe parcursul acestei boli, câștigurile pe care le-am obținut depășesc cu mult durerea pe care am simțit-o. Acesta e un lucru pe care nu l-aș schimba pentru nimic. Mi-a adus bogăție în viață.